Spicuiri din Mouelle Roucher, Vol. 2 – Cap. 16 

Notă: Paragrafe din Volumul 2 al cărții Mouelle Roucher au mai scăpat pe aici. Lectură plăcută!


Spicuiri din Mouelle Roucher, Vol. 2 – Cap. 16 

     Seara și-a acoperit umbrele cu muzică bună de jazz. Întotdeauna mi-a plăcut sunetul distinct al tobelor atinse fin în mângâieri destinate sufletului chinuit de note pe care nu le înțelege. Am cerut o apă minerală. Atipic unui club de jazz, dar nu doream nimic. Paharul doar mă ținea ocupat. Am ales să mă așez cu spatele la o lampă suspendată de grinda înaltă, ce lumina cald de undeva din spatele meu, iar umbra mea se așeza perfect pe scaunul alăturat. O vreme puteam miza pe faptul că nu mă va întreba nimeni de sănătate. Chelnerul a fost derutat când umbra nu i-a spus ce dorește să consume.

     – Umbra consumă lumină, domnule, aveți așa ceva pentru prietenul meu, Umbra?

     O pauză scurtă între melodii, cât să își odihnească basistul degetele vibrante. Din umbră, alta decât cea pe care o știam eu, ai apărut. Îmbrăcată în negru, o fustă pe corp, învățată cu formele tale ce sfidau destine, coborâtă până pe curbura fină a genunchilor. Parfumul tău m-a făcut să îmi ridic privirea. Umbra mea dispăruse, pierdută în respirația ta. Întotdeauna ai știut să îmi risipești umbrele. Bluza era neagră, de fapt nu știu, probabil că nu mai deslușeam negrul și ale lui nuanțe. Mă pierd în albul perfect al gâtului tău, bărbia ta ușor articulată într-o lumină ce sfida umbrele noastre m-a cucerit. Negrul ce ne mărginea seara și-a pierdut semnificația deprimantă în fața tenului tău. M-am ridicat să te întâmpin, sprijinindu-mi mișcarea de paharul înalt, dar am ieșit din zona de confort a umbrei și te-am sărutat. Buzele tale sunt perfecte. Iar eu iubesc perfecțiunea și doresc să o simt.

     – Ia loc, draga mea! Am cuprins scaunul de umerii înalți cât să îl supun mișcărilor mele controlate, apoi te-ai așezat pe el. L-am împins delicat pe măsura ce trupul tău îl umbrea. Parfumul tău suprem Dior a ajuns până pe scena din apropiere, învăluind formația de jazz până la riscul de a-i face să cânte jazz pentru prima dată, ca ademeniți de delicatețea ta, distinsa mea doamnă. Am revenit în dreptul scaunului meu, dar Umbra dispăruse. Chipul tău lumina cuvintele pe care le rosteai. Mi-am întins mâna, iar cuvintele se auzeau în mine atunci când le atingeam în zborul lor lent. Mă simțeam pătruns de ele. Cuvintele tale erau ca apa care ne învăluie treptat atunci când adormim pe plajă. Îți place apa. Atât de mult încât mă întreb adesea dacă nu cumva ești vreo ființă ce îți născuseși destinul din magia apei. Sau, poate doar cuvintele.

     În surdină se putea auzi o piesă în engleză cântată de formație. Părea a te descrie…

„Love is fine as a lotus,
Fine as a red wine born
Of a cluster of grapes in a new dream,
Pure and solid in delightful sounds of light jazz
When your chin shines like a white gold,
Let my mouth respiration deepens the air of your brests while my hands cover you
Your eyes are two similar entities of love,
Close to each other, and to me…”
(Love is fine as a lotus flower, by Swinfield Fredy)

     Am vorbit cu tine toată seara, apoi ne-am plimbat destul de lent spre casă. O seară magică în care am simțit fluidul ființei tale ce a dat culoare Umbrei mele, iar eu am îmbrăcat-o. Umbra s-a topit și m-a pătruns până la nivelul cel mai profund al sufletului meu. Când mă părăsise, umbra mea era lumină. Când s-a întors, cenușiul ei s-a transformat în râsul tău vesel, în bucuria cu care mă întâmpinai. Avea senzația că ești în mine.

     Te-ai așezat în pat, pe pieptul meu. Când te-ai mișcat puțin, m-am așezat aproape de tine și te-am privit dormind. Adormi repede și zâmbetul îți rămâne fixat pe buze, pe chip. Nu are cum să dispară de pe chipul tău. Chipul tău naște zâmbete și iubire. Ți-am așezat părul pe perna liliacee, dar mi-am dorit mai degrabă să îl ating. M-am aplecat și ți-am sărutat buzele zâmbitoare. Ai râs în somn. Ador când râzi involuntar. Dormi liniștită, acoperită de privirile mele protectoare. Umbrele nopții au dispărut. Am o noapte întreagă să îți privesc chipul ce mi-a născut iubirea.

mouelle

Din Fiorul

Am început să îți citesc scrisorile

     Repetiția este calea cea mai scurtă către uitare. Nu vi s-a întâmplat să nu mai vedeți obiecte în casă doar pentru că le-ați lăsat acolo cu gândul de a fi la îndemână? Același lucru l-am făcut eu cu teancul de scrisori. Erau deja multe și puteam trece cu vederea până și praful ce le bolduia expeditorul. Erau de la tine, dar am refuzat să le citesc. Știam că îmi vei explica în ele în felul tău specific minunea de a fi, durerea de a părăsi trecutul. A venit seara în care mi-am amintit de tine.

     M-am dus la frigider și am selectat trei roșii, identice cu cele rămase, o ciupercă champignon imensă, dar crudă, câteva măsline proaspete scoase dintr-o cutie de tablă, câteva felii de salam uscat, puțină brânză mucegăită în termen de garanție, am luat un borcănel de vinete pe jumătate gol și am pus puțină maioneză dintr-un borcan plin, am amestecat compoziția și am ornat trei felii de pâine cu maia, sau fără drojdie. Mă întreb dacă descrierea mea te-a făcut să te întrebi ce e cu mine de mă las dus în detalii fără sens, sau poate, puțin acolo, ți-ai dorit să împart și cu tine cum o făceam când locuiam împreună. Trebuie să recunosc că până la ultima bucățică, în mintea mea doar, am împărțit totul cu tine.

     Știi că și acum folosesc lumânare cu miros de vanilie? Am aprins una și în seara asta. Am așezat-o într-o farfuriuță din sticlă de Murano, iar lumina ei este alungită pe verticală în sus fără a clipi. Oare respirația mea este atât de constantă încât să o lase insensibilă pe biata lumânare în flacără? Dacă te întrebi, lumânarea asta este una cumpărată de mine. Cea de la tine este de mult timp arsă. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu ceara volatilizată în urma arderii? Doar nu crezi că dispare pur și simplu. Clar că nu.

     În lumea aceasta există două tipuri de lumânări. Cele care scot fum și cele care îți evaporă lumina. Despre primul fel nu voi spune nimic. Pot, știi că pot spune multe. Cum ar fi că ele încețoșează ochii târzii, zădărnicind vedere, sau că fumul lor care nu alungă durerea, doar întunecă drumurile minții. Dar, am ales să nu spun nimic despre ele. Am totuși multe de spus despre cele care își volatilizează temporar existența. În adâncul lor, lumânările sunt o formă încapsulată de lumină, dornică să ajungă înspre cei care iubesc nopțile târzii. Dar aleg și de această dată să nu spun mult.

     Între făcliile ce luminează nopțile întunecoase și lumânările firave ce ard în cea proximitatea sufletelor, este o diferență de esență. Dacă primei lumini îi este suficientă prezența omului, fără a-și amesteca destinul cu al omului, focul lumânării este calea prin care lumina se topește din somnul în care a stat nemișcată pentru a se îmbrăca discret cu vapori de ceară vanilie. Apoi, se apropie subtil de nările celor ce iubesc în noapte și le pătrunde în suflete. Lumina este purtată spre soclul minții, pentru a-i reda frumosul acesteia din urmă, pe când ceara purtătoare de lumină își reface consistența pe inima celui care iubește.

     Există o mare diferență între ceara lumânărilor lumină și cea a lumânărilor ce fumegă. Dar, nu îți voi spune despre cea dintâi că este ca un sigiliu ce asigură iubirii pasaj secret în forma unei scrisori pecetluite. Nici că ceara ei sigilează căsuțele inimii pentru a-i păstra dulceața așa cum ceara albinelor devine păstrătoarea mierii unui fagure de-a dreptul înmiresmat. Prefer să nu îți vorbesc despre inimi ce s-au tăinuit singure, înstrăinatele, doar pentru că le este mai ușor să ofteze mulțumite că într-o zi le va topi cineva. Inimile iubitorilor sunt ca o cetate cu porți din ceară. Forța și inteligența nu le va garanta acces celor înfumurați, crescuți la umbra unor lumânări de fum. Șoptește-mi iubirea din inima ta și poarta mea se va topi cât să își lase hexagoanele îmbibate în miere să își ofere deliciul tainelor mele.

     Mi-am luat ochii de la lumânarea cu aromă de vanilie. Undeva în ea exista o forță ce mă cuprinde spre dezarmare. Mi-e greu să accept că mă gândesc la scrisorile de la tine. Le privesc eu cu jind, cu dor și poate, curios cum sunt eu, îmi înving până la urmă proasta decizie de a nu te citi. Dintre toate, cea mai groasă m-a atras. Puteam simți între pereții despărțitori ai plicului stratul moale al pânzei. L-am apropiat de mine, l-am rotit de colțuri, când într-o parte, când în opusul acesteia. Aproape că vezi asta, nu-i așa? Știam că dacă îl rotesc suficient de repede, culorile cu care tu l-ai decorat, destinatarul și expeditorul, scrise cu mâna ta și cu dragoste pentru caligrafie, toate se vor pierde în viteză și în uniformizare spre alb.

      Brusc am realizat. Mi-am închis ochii și am pipăit plicul încercând să îi simt secretele. Nu simțeam cuvinte. Nu mi-ai scris despre tine, despre planurile tale de a călători. M-aș fi așteptat să mă dorești acolo, cu tine. Dar, nu! Ai decupat din pânza tabloului la care lucrai. Știam de la tine că începi să dansezi cu pensula un vals al începuturilor de culoare doar din dreapta, de sus. Mi-ai tăiat colțul unei lumi create de tine, iar eu am ținut acea lume în închisoarea nepăsării? Am deschis plicul. Nu mi-am mai rezistat durerii. Am atins cu degetele culorile și le-am simțit forma descendentă ce pătrunsese în textura pânzei nude.

     Un deja-vu în formă de albastru marin mi-a pătruns în braț, smulgând cu forță un oftat. Abia atunci am deschis ochii. Din plic a căzut un bilet scris cu stiloul. Specific ție, ai scris puțin. Concret. Ai făcut o floare monocromă în colțul drept, jos. Mi-a plăcut. Am ridicat biletul și am citit. Tu dorești să învârt din nou pânza cu viteză? O fac, dacă tu îmi ceri. O făceam și dacă ai fi fost de față, dar o fac și acum, când doar mă aștept ca pieptul tău să rezoneze din depărtare așa cum o făcea inima ta când ne puneam inimile în cuvinte.

     Am rotit pânza de la tine și am rămas șocat. În loc ca aceasta să își piardă culorile, părea că rotirea nu îi afecta deloc forma. Mai curând, părea că acea pânză pictată de tine conținea un film. L-am privit cu atenție. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne bucurăm comentând, cum o făcea întotdeauna. Am zâmbit. Rotirea nu a redus un fapt evident pictat pe acea pânză. Tu chiar te bucuri de prezența mea. Nu știam că o dorești și acum. Iată cum fizica cedează în ciuda efortului depus de a disipa culori.

    Am ajuns la concluzia că mulți privesc pânzele pictate cu ochii rotiți prea tare. Nu pânza își pierde culorile înspre un alb desăvârșit, ci ochii lor pierd capacitatea de a vedea dincolo de rotire. Acum înțeleg de ce unii privitori se uită cu albul ochilor. Prea multă rotire.

     Am vrut să te întreb, dacă este să pictezi cu toată dăruirea ta, ai face asta până în pânzele albe? Ai amesteca imaginația ta cu apăsarea fină a vopselelor? Tu chiar îți naști lumile din albul imaculat al sufletului tău, al pânzei tale?
Am luat a doua scrisoare, am ținut-o în mână cu ochii închiși. Speram ca rândurile așezate atât de frumos de tine să îmi amintească de momentele în care îmi erai definiția iubirii.

© Cosmisian

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: