Un titirez suspendat pe inactivitate

Un titirez suspendat pe inactivitate

titirez

Anii trecuţi mintea îmi bâzâia de albine,

acum e ca o sală imensă dintr-un muzeu pustiu

unde mintea mi se învârte

ca un titirez suspendat pe inactivitate.

Oare scriitorul este ca o albină

ce îşi foloseşte saliva

pentru a transforma polenul inspiraţiei

în mierea cuvântului?

Cosmisian

Sursa poza: google search

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

M-am trezit spre dimineață, valurile își măcinau gândurile intense, încercând să vorbească stâncilor rebele, pierdute de trunchiul munților din care și-au desprins muchiile ascuțite. Le auzeam lovindu-se repetat, insistent, risipind forma cu care reveneau de fiecare dată. M-am ridicat de pe pătura pe care am dormit, scuturându-mi nisipul de pe coate. Auzeam vocea unei tinere care alerga fericită într-o rochie albă, simplă. O priveam. Alerga atât de fin încât urmele lăsate de ea pe nisip erau acoperite prea repede. Părea că apa dorea să umple golurile formate de tălpile ei, îmbrățișând cu repeziciune bucăți de suflet fin.

Oare de la atingerea delicată a tălpilor fetei era nisipul auriu?

Soarele strălucea prin părul negru al fetei, încercând să își onduleze razele din pură invidie; fata avea părul spiralat. Vântul îi sprijinea alergarea, iar ea zburda vesele, cântând. Nu știa că o privesc. Preț de câteva minute timpul și-a deviat cursul pentru a forma o buclă, una mică, asemănătoare părului fetei. Lumina călătorea mult sub viteza cu care era obișnuită, încetinindu-și mișcarea în jurul fetei, sprijinind-o pe reflexia sa de pe nisipul umed. Timpul reușise să îi definească un nou sens luminii soarelui. Tânăra nu părea încurcată sau surprinsă de Timp și Soare.

Oare se cunoșteau?

Mi-am ridicat privirea spre pata tot mai insistentă de lumină. Ochii mei deveniseră neîncăpători pentru lumina ce mă inundase, iar aceasta se revărsa din ochii mei. Am căzut în genunchi pe pătură, imprimând în nisipul ce o susținea două cavități în forma genunchilor mei, a ochilor mei. Lumina caldă a soarelui mă durea, afectându-mi percepția. Mă uitam uimit și, în fața mea alergau două fete la fel, subțirele, cu părul negru și ondulat. Invidia soarelui. Dacă și el vede ce văd eu, sunt sigur că e zăpăcit definitiv, blocat în brațele unui timp amețit într-o buclă a sa, proprie. Vântul le purta amândurora rochiile albe, prinse cu grijă de formele lor fine, adolescentine, din care izvorau fâșii albe de pânză de in moale.

Oare aș putea să îmi păstrez durerea din ochi ce mă făcuse să văd dublu?

Norii de deasupra mării nu păreau a se risipi. Erau albi și rarefiați, purtați la gât, ca o eșarfă. Nu știai exact unde încep și unde se termină. O eșarfă rarefiată ce învăluia câte o fată pentru fiecare ochi. Minunea unei dimineți pe o insulă este să vezi cu fiecare ochi aceeași ființă, care este două, două ființe ce nu își mai întregesc asemănarea perfectă în retină. Mi-am dus palmele în spatele capului, parcă dorind să îmi susțin uimirea încă puțin, sau poate doar ceafa. Fetele râdeau ca un ecou al propriului lor râs. Era atât de asemănător încât m-au făcut să cred că sunt un ecou continuu al propriei lor veselii. Nisipul continua să le adăpostească forma perfectă a tălpilor, iar apa mării se grăbea să pună stăpânire pe auriul ce se năștea acolo.

img_542603

Oare este cu putință să am două inimi, una pentru fiecare ființă pe care o vedeam cu ochii?

Mi-am ridicat vocea și am oftat. Așa cum o face pădurea în plină noapte, suspinând a singurătate. Iar păsările nopții știu acest oftat, al meu, al pădurii. Vântul mi-a simțit aerul din piept și s-a oprit brusc. Franjurii albi de in ușor transparent au căzut pe trupul fetelor, păstrând intactă suplețea lor. S-au luat de mână, două firi perfecte, s-au privit în timp ce pășeau spre mine, lăsând în urma lor o singură pereche de urme, a lor. Le priveam și eu, îngemănări ludice care au oprit în loc lumina soarelui, prinsă în părul lor, norilor le-au dat pentru prima dată un sprijin în delicatețea gâtului lor, un sprijin dual, o nerisipire vremelnică. Veneau spre mine, chicotind.

Oare timpul le înfășurase brățara misterioasă a asemănării lor năucitoare?

Frunzele unui palmier căzuseră pe nisip, verzi și dure. Le-am ridicat și am încercat să mă ascund în spatele lor. Tulburarea din ochii mei încă nu dispăruse, ba mai mult, le vedeam trupurile tinere apropiindu-se de mine până la gradul în care definiția frumosului își întregea forma în pieptul meu. Când m-au salutat, am auzit o singură voce. Mă mir că dimineața nu s-a jucat și cu auzul meu. Vorbeau pe rând și emanau bucuria la modul absolut. Râdeau, curioase de o ființa despuiată de simțurile ce îi dăduseră cândva stabilitate. În fața lor, vedeam o îngemănare, auzeam o singură voce, iar natura părea să le țină isonul în confuzia ce îmi zăpăcea rațiunea. Chiar și două tot nu puteam înțelege unde le era diferența.

Oare dacă le îmbrățișez îmi pot da seama dacă sunt una, două sau una și aceeași?

Mi-aș dori să le pot păstra pe amândouă în pieptul meu. Când s-au apropiat de mine miroseau a flori de pădure, ascunse de privirile nebănuitoare ale ochilor mei ce vedeau dublu. Le-am atins chipurile, dar erau la fel. Buzelor le-am desenat forma din propriile lor cuvinte. Un ruj sofisticat și dulce le-a desenat aceeași perfecțiune, lăsându-mă în continuare confuz. Forma chipului lor era neegalată, iar tenul lor alb nu lăsa loc de interpretare. Soarele din părul fetelor le era doar lor balsam, atât de plăcut la atingere, spiralându-se pe mângâierile mele. Încep să mă obișnuiesc cu iluzia produsă de ochii mei care văd o ființă cu două trupuri perfect la fel. Pe ascuns i-am prins unei ființe la fel o aluniță pe chip în speranța că le voi prinde cu diferența.

Oare dacă își mută alunița de la una la alta eu mai știu care dintre ele este geamăna celeilalte? Dar, ca să fiu sigur, i-am pus celeilalte gropițe-n obraji

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

M-am trezit spre dimineață, valurile își măcinau gândurile intense, încercând să vorbească stâncilor rebele, pierdute de trunchiul munților din care și-au desprins muchiile ascuțite. Le auzeam lovindu-se repetat, insistent, risipind forma cu care reveneau de fiecare dată. M-am ridicat de pe pătura pe care am dormit, scuturându-mi nisipul de pe coate. Auzeam vocea unei tinere care alerga fericită într-o rochie albă, simplă. O priveam. Alerga atât de fin încât urmele lăsate de ea pe nisip erau acoperite prea repede. Părea că apa dorea să umple golurile formate de tălpile ei, îmbrățișând cu repeziciune bucăți de suflet fin.

Oare de la atingerea delicată a tălpilor fetei era nisipul auriu?

Soarele strălucea prin părul negru al fetei, încercând să își onduleze razele din pură invidie; fata avea părul spiralat. Vântul îi sprijinea alergarea, iar ea zburda vesele, cântând. Nu știa că o privesc. Preț de câteva minute timpul și-a deviat cursul pentru a forma o buclă, una mică, asemănătoare părului fetei. Lumina călătorea mult sub viteza cu care era obișnuită, încetinindu-și mișcarea în jurul fetei, sprijinind-o pe reflexia sa de pe nisipul umed. Timpul reușise să îi definească un nou sens luminii soarelui. Tânăra nu părea încurcată sau surprinsă de Timp și Soare.

Oare se cunoșteau?

Mi-am ridicat privirea spre pata tot mai insistentă de lumină. Ochii mei deveniseră neîncăpători pentru lumina ce mă inundase, iar aceasta se revărsa din ochii mei. Am căzut în genunchi pe pătură, imprimând în nisipul ce o susținea două cavități în forma genunchilor mei, a ochilor mei. Lumina caldă a soarelui mă durea, afectându-mi percepția. Mă uitam uimit și, în fața mea alergau două fete la fel, subțirele, cu părul negru și ondulat. Invidia soarelui. Dacă și el vede ce văd eu, sunt sigur că e zăpăcit definitiv, blocat în brațele unui timp amețit într-o buclă a sa, proprie. Vântul le purta amândurora rochiile albe, prinse cu grijă de formele lor fine, adolescentine, din care izvorau fâșii albe de pânză de in moale.

Oare aș putea să îmi păstrez durerea din ochi ce mă făcuse să văd dublu?

Norii de deasupra mării nu păreau a se risipi. Erau albi și rarefiați, purtați la gât, ca o eșarfă. Nu știai exact unde încep și unde se termină. O eșarfă rarefiată ce învăluia câte o fată pentru fiecare ochi. Minunea unei dimineți pe o insulă este să vezi cu fiecare ochi aceeași ființă, care este două, două ființe ce nu își mai întregesc asemănarea perfectă în retină. Mi-am dus palmele în spatele capului, parcă dorind să îmi susțin uimirea încă puțin, sau poate doar ceafa. Fetele râdeau ca un ecou al propriului lor râs. Era atât de asemănător încât m-au făcut să cred că sunt un ecou continuu al propriei lor veselii. Nisipul continua să le adăpostească forma perfectă a tălpilor, iar apa mării se grăbea să pună stăpânire pe auriul ce se năștea acolo.

img_542603

Oare este cu putință să am două inimi, una pentru fiecare ființă pe care o vedeam cu ochii?

Mi-am ridicat vocea și am oftat. Așa cum o face pădurea în plină noapte, suspinând a singurătate. Iar păsările nopții știu acest oftat, al meu, al pădurii. Vântul mi-a simțit aerul din piept și s-a oprit brusc. Franjurii albi de in ușor transparent au căzut pe trupul fetelor, păstrând intactă suplețea lor. S-au luat de mână, două firi perfecte, s-au privit în timp ce pășeau spre mine, lăsând în urma lor o singură pereche de urme, a lor. Le priveam și eu, îngemănări ludice care au oprit în loc lumina soarelui, prinsă în părul lor, norilor le-au dat pentru prima dată un sprijin în delicatețea gâtului lor, un sprijin dual, o nerisipire vremelnică. Veneau spre mine, chicotind.

Oare timpul le înfășurase brățara misterioasă a asemănării lor năucitoare?

Frunzele unui palmier căzuseră pe nisip, verzi și dure. Le-am ridicat și am încercat să mă ascund în spatele lor. Tulburarea din ochii mei încă nu dispăruse, ba mai mult, le vedeam trupurile tinere apropiindu-se de mine până la gradul în care definiția frumosului își întregea forma în pieptul meu. Când m-au salutat, am auzit o singură voce. Mă mir că dimineața nu s-a jucat și cu auzul meu. Vorbeau pe rând și emanau bucuria la modul absolut. Râdeau, curioase de o ființa despuiată de simțurile ce îi dăduseră cândva stabilitate. În fața lor, vedeam o îngemănare, auzeam o singură voce, iar natura părea să le țină isonul în confuzia ce îmi zăpăcea rațiunea. Chiar și două tot nu puteam înțelege unde le era diferența.

Oare dacă le îmbrățișez îmi pot da seama dacă sunt una, două sau una și aceeași?

Mi-aș dori să le pot păstra pe amândouă în pieptul meu. Când s-au apropiat de mine miroseau a flori de pădure, ascunse de privirile nebănuitoare ale ochilor mei ce vedeau dublu. Le-am atins chipurile, dar erau la fel. Buzelor le-am desenat forma din propriile lor cuvinte. Un ruj sofisticat și dulce le-a desenat aceeași perfecțiune, lăsându-mă în continuare confuz. Forma chipului lor era neegalată, iar tenul lor alb nu lăsa loc de interpretare. Soarele din părul fetelor le era doar lor balsam, atât de plăcut la atingere, spiralându-se pe mângâierile mele. Încep să mă obișnuiesc cu iluzia produsă de ochii mei care văd o ființă cu două trupuri perfect la fel. Pe ascuns i-am prins unei ființe la fel o aluniță pe chip în speranța că le voi prinde cu diferența.

Oare dacă își mută alunița de la una la alta eu mai știu care dintre ele este geamăna celeilalte? Dar, ca să fiu sigur, i-am pus celeilalte gropițe-n obraji

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Apoliticul meditativ

Apoliticul meditativ
Este aproape dimineaţa, după o noapte aparent interminabilă şi rece,
când speranţele se înceţoşează şi mintea începe să cedeze…
Dar, dimineaţa vine.
Vine pentru tine, pentru mine, pentru oricine are inimă şi ochi pentru ea…
Mai aşteaptă o secundă! Crede-mă, dimineaţa vine!
Ai încercat! Fă-o din nou!
Ai plâns, fă-o din nou!
Nu ești singurul care nu poate fi găsit! Suntem și noi, noi toți!
Schimbarea vine!
Nu eşti singur, ştim senzaţia!
E aproape dimineaţă!
În orice secundă ea apare.
Crede!

 

Nearly Morning
Luke Sital-Singh
You tried
So try again
You never know
You’ve cried
You’ll cry again
You bare your soul
No one understands you’re on your own
You’re not the only one who seems alone
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
It hurts
It really hurts
It’s in your blood
To give
Yourself away
For nothing much
When no one understands you’re breaking ground
You’re not the only one who can’t be found
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
As sure as the night will cover your eyes
As sure as the voices telling you lies
Counting…
________________
PS: Dacă cineva crede că postarea are legătură cu evenimentele din aceste zile…

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte

E seară. Repetiție. Se întâmplă cu regularitate, calm, rece și îndestulător de identic. Eu. Mă recunosc din propria senzație, prin simțuri tocite pe o masă veche, plină de instrumente de scris pe care nu le folosesc niciodată. Știu că sunt eu, dar am o stranie senzaţie că am rămas gol. O formă cognitivă cu umbre de identitate, fără putere, fără dor de mine, fără căutarea unei zile în care să mă simt deplin eu însumi.

Mă privesc senin seară de seară și mă așez în pat liniștit că îmi lipsește zgomotul din mintea mea, agitația cu care îmi zumzăia trupul pe care îl istoveam în pagini scrise înainte să îl izbesc de perna pe care o roteam pe cealaltă parte în căutarea liniștii. Acum nu mă mai deranjează lipsa de gânduri ce căutau să se desprindă de zbuciumul meu interior. Mă surprind indiferent față de pagini goale lăsate în nescriere. Până la urmă, ce este o pagină fără scris? Doar nu le voi pagina ca să se simtă utile…

De două luni mă întreb dacă nu am pățit ceva la creier. Pare că am o amnezie conștientă. Ca o paralizie pe care o simți în tocmai organul care ar trebui să funcționeze. Cel puțin să o facă până la gradul de comoditate. Sau, de identitate recunoscută. Mi-am dat seama că am probleme cu creierul când am observat că nu mai nasc idei, nu mai notez lucruri. Fără a deveni mai deștept, m-am dezis de notițe.

devorbacutine

Sursa poza

M-am ferit întotdeauna de labirintul minții mele, vara. Pereții întortocheați mă distrag de la scopul impus de ideea de labirint. Oare trebuie să mă las pierdut, poate trebuie să admit că perfecțiunea lui mă conduce spre cel mai adânc loc al său, acolo unde sunt cel mai pierdut tocmai când am realizat că am descoperit destinația finală. Mi-a plăcut labirintul de piatră, rece ca mintea mea înghețată în plină noapte. Puteam scrie pe umbrele lipite atemporal pe ziduri întrerupte, puteam plasa versuri neterminate pe aici și pe acolo știind că rima scuturată la final putea prinde împreună poezii seci în căutarea sensului lor. Am încercat să zidesc golurile înșelătoare din labirintul nopții, dar nu mi-a reușit. Doar oameni fără minte pot crede că poți ajunge la destinație dacă îți închizi singur căile de neacces.

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte. Agitația de dinainte era de la fâlfâitul aripilor de rațe sălbatice. Nu poți reține gândurile altora. Greșeala mea a fost să cred că zumzăitul gândurilor pe care le gândeau alții va rămâne suficient în mintea mea cât să le pot nota. Sau măcar reține…

E seară. Noapte se confundă cu muzica ritmată din căști. Pe mine m-am pierdut. Te-am găsit pe tine, încă aici. Ocupată cu propria ta singurătate, dar albă și dispusă, nescrisă dar permeabilă. Te ating cu degetele și îți simt imperfecțiunea. Tu nu ai nicio vină, o am eu, că te-am atins să o simt. Mă întreb ce aș putea scrie pe tine, cum ți-aș modela imperfecţiunea. În noaptea asta ai ochi. O pagină albă cu ochi negri, sau aproape negri. Mă privești jucăuș. Puțin derutată. Oare tu mi-ai ieșit în cale sau eu ți-am făcut loc spre acel loc din inima mea unde scriu? Foamea cu care absorbi cuvintele mă nedumerește. Te scriu fără discernământ. Mă lași să o fac. Îți este milă de un om care și-a pierdut mintea și o știe.

Cosmisian,

Timisoara

Iarna pe uliță

Iarna pe uliță

Zilele trecute am urmărit un documentar despre modul în care lumina ne influențează vederea. Mi-a plăcut mult, așa că am început să fac poze în scântee de alb. Și, dacă încă mă laud că văd bine, nu am încă un telefon care să mă mulțumească…

Cel puțin, am încercat 🙂

img_20170125_095425

img_20170125_095431

img_20170125_095438

img_20170125_095440

img_20170125_095447

img_20170125_095450

img_20170125_095659

img_20170125_095707

img_20170125_095718

img_20170125_095725

img_20170125_100130

img_20170125_100140

img_20170125_100148

img_20170125_100206

img_20170125_100221

Să vedem ce alte nuanțe mai surprind iarna aceasta.

Cosmisian

7 ani de blogging

7 ani de blogging

cosmisian-wordpress
Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

papa

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian


„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare

Pe curând!

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Se frânge timpul şi cad fulgii mari, uşor zburând
Eu încă sunt aici, nu plec, n-am niciun gând
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-mi facă inima să nu mă doară
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Dorul m-apasă şi simt cum îngheţ în lipsa ta
Eu încă sper să vii înapoi, eu să te pot avea
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Versurile și muzica – Ioana Ignat

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire – 2017

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire,
Floarea mea rămâne şi acum o păpădie,
I-aş atinge puful în fiecare seară cu iubire,
Ştiu, iubita mea floare, ţi se pare o reverie…

papadia_cosmisian

Am făcut retrospectiva simțirilor mele de seară,
Tu ai fost pe prima pagină a dorului din vară,
Florile tale întotdeauna vor înflori în a mea țară,
Revin adesea la uitare ca să te pot iubi iară.

Sursa poza

Finalul seriei – Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Finalul seriei

– Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher –  

Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Cine s-ar fi gândit vreodată că cea mai mare provocare pentru povestea de iubire dintre Mouelle Roucher şi Pierre va fi timpul? Să spui că el trece în mod diferit datorită percepției este o notă forțată asupra neacceptării. Pentru o iubire ca a lor însă, timpul nu se mai putea măsura la fel. Timpul trece împreună cu pașii pe care îi faci pe înșirarea numerelor spre viitor. Dar, nu la fel au trecut pentru Pierre. Am stat și am analizat impactul pe care coma îl poate avea asupra unui om îndrăgostit care a făcut un pas greșit și a lăsat în urmă o femeie atât de deosebită ca Mouelle.

31165744936_55b992a107_h

Sursa poza: Google

Lacătele purtau urme însângerate ale degetelor ce le ferecau în plină noapte, când doar respirații de om mai contau. Pentru Mouelle, nopțile erau forme întunecate de insomnie asociate cu repetiții de scenarii menite să faciliteze întoarcerea lui Pierre. El apărea și dispărea de multe ori pe noapte din lumea imaginației unei iubitoare blocate pe rotirea haotică a unui carusel care nu avea oprire. Cum ai putea reproșa iubirii că a plecat? O poți privi și îi vezi tăcerea și incapacitatea, țintuită pe un pat de spital. De aceea inima ei are lacăte. Lumea lui i se opunea fără a spune ceva.

Zile și nopți au ros covorul roșu al iubirii ce ducea la inima ei. Nu credea că mai poate iubi pe cineva vreodată. Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii. Era timpul pentru schimbare. Atunci a apărut tânărul scriitor. Dar, între timp dispăruse și el din viața ei, lăsând în urmă o situație nouă. Încă îl iubea pe Pierre și dorea să recupereze timpul pierdut. Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Cosmisian, nov 2016

Sfârşit.