Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Veronica Balaj: IARNA, PERSONAJ LITERAR

Antologie Siono 2021 a
Am primit în dar, în luna darurilor, două volume de proză, însumate în două antologii având ca subiect iarna. Editura care și-a asumat acest lucru se numește, poetic, SIONO București. Nici nu cred că e necesar să le numesc, volumul prim și volumul următor. Ambele, din punct de vedere artistic, sunt pe același palier. Admirabil. Îmi îngădui să fac referire la acestea în ordinea în care le-am lecturat: volumul cu fond roșu pe copertă, intitulat „Litere pe fulgi de nea – Povești de iarnă, /Break the ice”, Editura Siono, București, 2021, cu o prefață semnată de Issabela Cotelin și volumul albastru, „Șotron pe zăpadă, /Let it snow”, aceeaşi editură și an de apariție, cu o prefață semnată de Em Sava.

Volumul roșu, să-l numim așa oarecum convențional, pentru diferențiere, cuprinde, după cum precizează și titlul, povești despre iarnă. Ne întâmpină nu mai puțin decât 30 de autori: Paula Bârsan, Cristinne C.C., Emil Călinescu, Antonela Chezan, Margareta Cloșcă, Cosmisian, Andreea Cristea, Caliopi-Alina Dinu, Cristina Dinu, Ellen G. Dombrov, Ela E.H., Irina Georgiana Filip, Corina Finta, Simona Gânj, Alina Gheorghe, Diana Gole, Denisa Grigoraș, Fabiola Ion, Dana Maria Jugăurs, Lilioara Macovei, N. Marianne, Oana Elena Pană, Petruța Petre, Florina Popa Dumșe, Limona Rusu, Ioana Serota, Monica Stan, Bianca Timșa Stoicescu, Vali Șerban și Teodora Vescan.

Din start, prefața care poartă semnătura Issabelei Cotelin ne acroșează plăcut. Putem aluneca în lectură ca pe o pârtie de gheață, când avem patinele bine fixate. Și, mai ales dacă știm să facem volute (aici, de imaginație), dacă știm să facem slalomuri printre întâmplările și stările puse în pagini de către autor/autoare.

Întocmirea unei antologii, se știe, presupune respectarea unor reguli obligatorii, în prim plan fiind calitatea artistică a scrierii. Celelalte coordonate își au și ele importanța lor, dar primează acest deziderat. Așadar, selecția textelor trece printr-un prim filtru. Acceptul de a face parte din acest conglomerat de întâmplări, personaje, stiluri, care imperios vor trebui să aibă ca temă referențială iarna, egalează cu girul acordat autorului. Prefațatoarea, inventivă, compară demersul cu un concert de cameră. Aceasta sugerează din nou exigența de la care s-a pornit în alcătuirea volumului.

Dacă ar fi să analizeze cineva cele 30 de proze scurte, pe fiecare în parte, ar da la iveală o nouă carte. Tematica este unică, dar imaginația creatorilor de literatură nu are bariere. Liantul tuturor textelor este, firește, iarna. Iarna, cu hlamida sa albă, devine personaj în diferite ipostaze și, totodată, este cadrul care asigură desfășurarea poveștilor. Zăpada, fulgii de nea, frigul, gheața, sunt elemente compensatorii pentru definirea cadrului. S-ar putea spune, da, lucru firesc. Nu are cum altfel să se închege o țesătură epică în jurul temei propuse dacă nu ar fi luate în seamă elementele menționate ca fiind absolut necesare. Ele dau tonul, susțin tonalitatea, dau coloratura, susțin sugestia stărilor care mobilizează povestirea. Apropo de tonalitate și stări, în derularea subiectelor vom fi părtașii unor trăiri care mai de care mai atractive. De menționat că din niciuna nu lipsește însă iubirea. Oricum ai întoarce textul, iubirea este suport și esență vitală, într-o formă sau alta: cu sărbători în varii sfere geografice și, mai ales, cu amintirea iernilor la bunici, a vieții la bunici, toate devenind poveste sau Dorință de Crăciun, cum se intitulează și textul semnat de Ela E.H.

Iubirea și iarna, două realități din mixajul cărora nu poate ieși decât o… poveste de viață.

Iubirea este eșafodaj și farmec. Structură și esențializare a vieții.

Iarna, deși nu poate fi decât anotimpul rece, nu poate încremeni flama iubirii oricât s-ar strădui. Fie că este vorba de amintiri, venirea pe lume a unui nou membru în familie, (Puzzle de iarnă, de Paula Bârsan, textul care deschide volumul), fie că vom hălădui prin zăpezile Canadei și poveștile fantaste ale oamenilor dintr-o anume zonă, (Asasinii iernii, de Cristinne C. C.), fie că urcăm în metaforă și sugestie absolut fermecătoare, atingătoare la suflet, precum în proza (Fiicei mele Perseida) semnată de Cosmisian, unde fiica este simbolic prezentată ca o creație a iernii. Și etapele vieții sunt marcate tot de acest anotimp care, deși plin de alunecușuri înghețate, nu înfrânge iubirea: Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă. Metafora textului merge mai departe și fulgii de nea, în zborul lor, spune autorul, sunt o sugestie a libertății. Viețuitoarele, păsările de data aceasta, sunt parte din poveste. Legătura ființelor vii cu zăpada albă, și când munții țin valea în mână, (superbă comparație în care autorul, Cosmisian, excelează), atrage cititorul către esență, către primordialitatea existenței. De fapt, autorul este cunoscut datorită volumelor sale de proză, în care povestea și fantazarea sunt foarte ingenios legate. Autor prezent și în librăriile Cărturești, alături de colegii publicați de Siono Editura, susține aici tematica propusă printr-o proză scurtă cu inserții poematice.

De luat în seamă, înscrise sub același simțământ al iubirii și amintirilor sunt și povestirile din copilăria cu ierni de neuitat, care intră în parcursul datinilor emblematice. Numim câteva autoare și titlurile textelor: Denisa Grigoraș, Crăciunul mi-a redat nemurirea, Ceasul, de Corina Finta, Povestea oricărei treceri, deLimona Rusu și, chiar dacă iernile nu mai sunt ca altădată, noi, oamenii, ignorând forța naturii, trebuie să le luăm în seamă și pe aceste ierni care sunt ale noastre. Mai serbede, mai fără muzică stelară, dar nu pot fi scoase din calendare, idee sugerată în A fost odată iarnă, text semnat de Cristina Dinu.

Personajul iarnă joacă multe roluri în acest volum și mereu, oriunde ar fi, dincolo de ocean în capitala care nu doarme niciodată, New York, sau într-un cătun unde mai trăiesc, mai respiră poveștile magice, nesufocate încă de informațiile venite prin mijloacele moderne de comunicare, iarna se dovedește un anotimp plin de sugestii și reper de inspirație artistică. Și dacă vine cu zăpada sa peste valurile mării, e un farmec dat de sărbătoarea Crăciunului oriunde ne-am afla. (După zece ani, Bianca Timșa Stoicescu).

Monotonia albului zăpezii nu-i decât de suprafață. În esență, zăpada poate sugera o lume specială.

Volumul al doilea, pe care l-am numit albastru, după culoarea predominantă a coperții, cuprinde 31 de nume de autori pentru care, de asemenea, iarna a devenit subiect: Daniela Alistar,cu povestirea Iubirea unui cupidon turcoaz//, Ami Ancelin, cu Andru și căsuța din globul de cristal//, Maria Andreescu, Cadoul zăpezii//Mihai Bălăceanu, cu textul, Iarna care mi s-a dat//, Cristina Centea, Azi nu ninge//Aurelia Chircu, O portocală de Crăciun//, Camelia-Maria Cîmpeansemnează proza remarcabilă, Fata cu vioara roșie//, Victor Cobzac, Povești la gura sobei//, Marina Costa propune textul cu titlu incitant, Crăciunul la Butoiul fermecat//, Issabela Cotelin, Interviu cu iarna//, Cristina Cristea, Rochia roșie//, Otilia Dima, Iernile noastre aveau miros//, Emil Larențiu Drăgoi, ne conduce spre vremi vitejești în textul Iarna haiducilor//, Cristina Dumitru, Prințesa de varză acră și de murături//, VeronicaDumitru, Flashback,// Nicolina Halgaș, Tabloul//, Lelia Iancu, Ascensiunea scorpionului pe alb de decembrie//, Clara Elena Marinescu, Închipuire sau realitate//, Alina Minea cu, Vis de iarnă//, Diana Mîndrilă, Ultima ninsoare//, Crina Pop, Molidul//, Oana-Andreea Răcaru, Urmele//, Theodora Savuli, Neînțeles//, Bianca Scurtul, O poveste despre Sfântul Nicholas, Madeira și destin//, Laura Sgârcitu, Câteodată, drumul către casă//, Liliana Simion, Ultimul Crăciun//, Mona Șimon, Călătoria//, Daniela Toader, Tunelul//, Irina Cristina Țenu, Poveste de iarnă cu parfum//, Almona Țilea, Corăbii, portocale și cafea, //Ileana Vlădușel, Umbre albe.

Desigur că acest florilegiu de titluri este un indiciu ferm al varietății de situații în care iarna poate deveni personaj, pretext de trăiri imaginate sau reale. E iarna în care sărbătorile Crăciunului sunt punct de atracție, în jurul căruia se țes povești de neuitat: unele fantasmagorice, altele postate în memorie ca amintiri.

Țelul celor două volume de proză scurtă cred că a fost atins cu prisosință. Iarna ca tablou existențial, surprinsă în derularea stărilor umane de pe mai multe meridiane a devenit un personaj plin de farmec în insolite întâlniri epice exprimate de autori mai cunoscuți, sau care abia acum s-au aventurat pe alunecușul creației literare.

Revista Floare albastră

Antologie Siono 2021 a

Vezi articolul original 1.328 de cuvinte mai mult

STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

STILOUL CU CAPAC AURIU

de Marina Costa

Sorin se aplecă și ridică stiloul cu capac auriu, strălucitor. Era singur pe holul facultății. Cine știe când fusese pierdut, și de cine? Mai verifică o dată – nu era nimeni în jur, cui să i-l poată înapoia. Îl puse în buzunar și se îndreptă spre clasă.

Emilia era deja în clasă. Spre mirarea lui Sorin, pe locul lui era deja un dicționar Oxford. Sau ar fi trebuit să se aștepte la acest lucru? Pusese ieri pariu cu ea privind ortografia unui cuvânt. Nu se agitase să verifice. Știa că ea o va face sigur. Era prea ambițioasă. Totuși, să-i aducă dicționarul, de parcă el n-ar fi crezut-o? Dacă tot era pe masă, verifică. Emilia avusese dreptate.

Nu hotărâseră pe ce anume să pună pariu. Acum, Sorin scoase din buzunar stiloul găsit și îi spuse:

– Felicitări! Pentru cunoștințele tale avansate de limbă engleză, ai câștigat un stilou chinezesc! Poate îți aduce inspirație, să ai succesul dorit la revistă…

După Revoluție, revistele și ziarele răsăriseră ca florile de câmp. La una dintre ele își găsise Emilia de lucru, întâi corector, apoi redactor. Deși visul ei fusese să devină, pe lângă profesoară de engleză și franceză, scriitoare, nu jurnalistă, activitatea revistei reprezenta pentru ea o provocare intelectuală menită să-i hrănească ambiția, pe lângă perspectiva de a câștiga banii necesari cursurilor – ba ea visa să strângă suficienți ca la vară să-și plătească transportul, dacă prindea un program de schimb de studenți în străinătate…

Relația dintre ea și Sorin era complicată. Pe de o parte, îi lega o prietenie deosebită; ea știa mai multe despre el decât alți prieteni sau alte prietene. El aflase despre greutățile prin care trecuse ea. Pe de altă parte, amândoi ambițioși, deși se ajutau la teme, la proiecte, la subiectele de examen, era o permanentă rivalitate între ei la note.

Unele colege (că doar la filologie erau întotdeauna mai multe fete) îi combinaseră de o mie de ori, neștiind cum să interpreteze altfel prietenia lor, încă din primul an. Ba și mama Emiliei îi sugerase că i-ar plăcea Sorin de ginere. Nu se gândise că părinții lui, diplomați de carieră, ar fi putut dori o noră înstărită, cu rude influente, ceea ce ea nu era.

Sursă foto – anunțuri online 🙂

– Mie nu! răspunse Emilia, sinceră. Avem pasiuni comune, dar personalități opuse. Dacă ne-ai închide în aceeași cameră o zi întreagă, s-ar putea să ne găsești păruiți! Și apoi, are o iubită, Maria, studentă la ASE, despre care mi-a povestit. Cred că ei doi se potrivesc.

Prietenia lor era deosebită; ceilalți ar trebui să înțeleagă. Ea prefera să-i dea lui sfaturi ce să-i cumpere fetei de ziua ei, sau alte detalii, fără să-și facă griji când va apărea ursitul în viața ei. Sigur nu Sorin era acela!

– Să te audă Dumnezeu! Mulțumesc mult. Mă voi reobișnui să scriu cu stiloul.

Fata zâmbi, îl luă și îl puse în geantă. Din gimnaziu scrisese numai cu pixul. Un astfel de stilou chinezesc, cu peniță din aur, își dorise în clasele primare, însă avusese numai din cele ieftine. Și așa ba se stricau, ba le pierdea…

* * *

Stiloul cu peniță de aur îi aducea noroc; Emilia era convinsă de aceasta. A fost suficient să îl umple la redacție, și articolul parcă s-a scris singur.

Peste două zile, când Sorin o întrebă, cu disperare în glas, dacă ea înțelesese cum să facă proiectul la lingvistică despre alomorful morfemului, că el nu pricepuse nimic și toate noțiunile i se amestecau în cap, fata zâmbi:

– Veniți sâmbătă dimineață la mine, tu, Vio și Mihaela, să-i dăm de cap împreună! Mai citim o dată cerința, baza teoretică… și trebuie să ne iasă, până la urmă.

Nu era pentru prima dată când se adunau să facă proiectele împreună. Dar a fost întâia oară când proiectul lor a fost desemnat cel mai bun din toată seria. Pentru Emilia, a însemnat primul dintr-o serie de succese.

În realitate, stiloul chinezesc cu peniță de aur era fermecat; scria destine… și nu pe al lui Sorin fusese menit să-l rescrie. El nu avea nevoie; Emilia, da…

Articolele interesante scrise cu el atraseră, în curând, atenția redactorului șef. Aflând că fata scrie poezii și nuvele, se oferi s-o recomande editorului șef al uneia dintre editurile nou-apărute, care îi făcu o ofertă neașteptată:

– Îți public, pentru început, o plachetă de poezii și un volum de proză. Tu traduci, în timpul liber, o carte din franceză. Cu cât scot pe romanul acesta, de un scriitor cunoscut, acopăr și cheltuielile cărților tale.

Era șansa ei de a se afirma. Nu o putea refuza. Se apucă de treabă. Editura îi organiză și lansarea celor două cărți. Prietenii din facultate – acum erau deja la master, fiind a doua promoție căreia i se deschisese această posibilitate – au fost invitați. Stiloul cu peniță de aur se specializă în dat autografe.

După terminarea studiilor, Sorin își deschise o firmă de traduceri și se căsători cu Maria. Emilia fu invitată numai la cununia civilă. Stiloul fermecat scrise o felicitare deosebită, în versuri. Nunta avea să fie într-un restaurant de lux, mult peste posibilitățile ei, într-o lume de oameni de afaceri și diplomați. Pentru Sorin era bine, că de acolo își aduna clientela, aflată în relații comerciale cu parteneri internaționali. Dar el tot își dorea altceva…

* * *

Emilia se întorcea de la petrecerea de rămas bun. Sorin pleca a doua zi în Canada, definitiv, cu soția. Între timp, revista la care lucrase în studenție rămăsese doar amintire în gândul cititorilor fideli. Ea lucra acum cu normă întreagă la editura la care debutase. Continua să facă traduceri și să publice și cărțile ei, cu relativ succes. Era mulțumită de viața ei. Nu-l invidia pe Sorin, că a lui era atât de diferită. Ea nu s-ar fi văzut emigrând.

În autobuzul aglomerat, i-a fost tăiată bareta poșetei. Strigă după ajutor:

– Geanta! Mi-a furat geanta!

Nimeni nu se implică. Șoferul deschise ușa, iar hoața cu fuste multe dădu din coate și coborî iute, pierzându-se în mulțime, spre jalea Emiliei.

Îi părea rău de stiloul chinezesc cu peniță de aur, amintire din viața studențească, de acte și de abonamentul pe toate liniile; bani avea prea puțini, fiind ziua dinainte de salariu.

Dacă rolul stiloului fermecat în ascensiunea Emiliei ca scriitor și jurnalist se terminase, tânăra spera ca măcar acesta să ajungă în mâinile unui copil rrom căruia îi plăcea școala, să-i dea inspirație pentru a răzbate spre liceu și facultate. Însă, la fel de bine, hoața îl putea vinde… Norocos cel menit să-i rescrie destinul acest stilou cu capac auriu!

_________________________

Marina Costa poate fi citită și pe FB

Mona Șimon, O carte nescrisă – despre Lucette

Încântat să apar în rândul cărților citite de Mona. Îți mulțumesc că mă citești. Curând sper să îți fac cunoștință cu Mariette.

____________________________________

e apropiem de finalul acestui an și ca de fiecare dată, în ultimii ani, e momentul să îmi fac un bilanț literar. Bine, nu îl fac eu, mă ajută Goodreads și îmi spune exact ce și câte cărți am citit în 2021, iar eu le notez și vă spun și vouă.

Am citit, din păcate foarte puțin de data aceasta. Va fi o listă cu doar 25 de titluri, care însă sper să vă inspire. Până la urmă nu contează așa de mult numărul, ci faptul că găsim timp și pentru lectură și o facem cu drag. La sfârșit voi face și un top 3 personal cu cele mai bune cărți citite în acest an. Nu mai lungesc introducerea, haideți să descoperiți anul meu literar!

19. Lucette – Viața dincolo de imunitate zero de Cosmisian

Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor sensibilitate și gingășie. Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. (Iuliana Cazan)

Cumpăr-o de aici!

Lucette – Viața dincolo de imunitate zero de Cosmisian. O carte pe care am așteptat-o cu mare drag și nerăbdare.

Cine e Cosmisian? O persoană mi-a spus odată: Cosmisian e Cosmisian! Citește-l și vei ajunge să spui simplu – e Cosmisian.”

Exact așa și e. Nu pot descrie cartea, pentru că nu se cere descrisă. E un buchet de trăiri, metafore și iubire. O carte pornită de la o lacrimă. E o poveste, dar nu e doar atât. E un destin, dar nu e doar unul. E iubire, dar nu e doar despre asta. E durere delicată și frumusețe aparte a unei scriituri aparte. E Lucette. E Cosmisian.

Despre prima carte a autorului am scris AICI.

_______________________________________________

Mona Șimon poate fi citită pe blogul personal. Link aici!

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a treia) – Link Catchy.ro

Cosmisian

14 December 2021

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul

Timpul și-a făcut rondul de noapte, rotind anotimpurile cu precizie. Lui i-a fost ușor să își încetinească trecerea la venirea zăpezii. Nouă ne-a fost mai dificilă așternerea primului covor alb în orașul de munte, sperând ca Perseida să ne uluiască cu primii ei pași făcuți pe pastelul frunzelor de toamnă. Nu s-a dezis de anotimpul ce i-a învăluit venirea în lumea noastră, făcându-ne să-i așteptăm exercițiile pline de entuziasm ale echilibrului. Au fost multe momentele în care s-a ghemuit sub zâmbetele noastre, adunându-și sub ea picioarele menite să zburde. Pe ea nu o deranja.

Munții ne-au inspirat cu gingășia cu care țin valea de mână. O țineau să nu cadă, o susțineau să-i arate menirea de a se fi înălțat peste apăsarea ce o făcea să pară o simplă vale. Se înclina spre seară peste scena descrisă, și-am văzut pentru prima dată cum văii i-a fost destăinuit destinul înălțării. Mi-am întors privirea spre Perseida, iar zâmbetul ei inocent mi-a confirmat că avea același destin al înălțării, născut în liniștea unei familii ce o iubea. Nu se grăbea să-și desprindă mânuțele de ale noastre pentru ceva ce va face fără efort pentru restul vieții ei. Adora să ne simtă degetele ce o susțineau în clipele nesiguranței. Noi speram să ne dea drumul, pentru a ne oferi energia primilor pași, ea ne strângea cu puterea dragostei înnăscute, pentru a-și aduna în suflet senzația susținerii la două capete ale iubirii părintești.

Soarele strălucea diferit după prima confruntare cu albul nemărginit al zăpezii de la munte. Îi vedea potențialul de a lumina, ajutându-l din când în când cu câte o atingere. Între soare și zăpadă există dintotdeauna o transmitere a luminii în spectrul culorilor născute din promisiune dumnezeiască. Vara, când norii scăldau pământul cu ploi binefăcătoare, soarele le mângâia căderea cu un joc de lumină protectoare, arcuindu-și curcubeul peste văile satisfăcute. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în adormire, înghețat parcă, fixat într-o stare de perfecțiune a albului rece. Ne creșteam fiica într-o apreciere crescândă a naturii ce ne susține viața.

Ați văzut vreodată urmele unor păsări în zăpada neatinsă din jurul unei case la munte? Sunt atât de mici și pronunțate, încât nu le poți pune pe seama greutății lor de neluat în seamă. Păsările de munte nasc urme pentru Perseida, topindu-le forma cu sufletul lor mic. Într-o astfel de dimineață ele ne chemau afară, cu ciripitul lor agitat. Fiica noastră s-a tras din mâinile noastre, căzând în zăpadă, mai mult înfiptă în genunchii ei mascați de combinezonul alb ce o camufla în perfecțiune. Degețelele ei au atins urmele lăsate de păsărele, învățându-le misterul.

O auzeam vorbind pe limba ei, a păsărilor, a iernii, confirmându-ne că am născut o fiică în cel mai bun anotimp al vieții.

Primii ei pași nu i-a făcut desprinzându-se de palmele noastre ce o susțineau. Noi doar o priveam jucându-se în zăpadă. S-a ridicat singură, așa cum o fiică a zăpezii o face, lent și suav. A stat puțin nemișcată, continuând să le vorbească păsărilor, de neoprit din trilul lor matinal. Privind spre ele, a făcut primul ei pas. Era atât de fascinantă scena, încât albul zăpezii părea mai curând o pătură de curcubeu pe care Perseida pășea. Sau plutea. Sub atingerea ei, albul perfect al tăcerii se descompunea în franjuri de curcubeu. Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul.

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine – © Bianca Alina Luchescu

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine


Pașii mă purtau spre parc, deși ar fi trebuit să fiu acasă acum jumătate de oră. Acasă e acolo unde îți este sufletul – spunea cineva, dar sufletul meu nu mai era de multă vreme acasă. Teama de a nu fi cuprins de invizibilitatea în care se zbătea zilnic trupul, îl făcea să caute mereu un refugiu.
Am intrat în parc, m-am așezat pe singura bancă liberă și mi-am scos cartea din rucsac. Un buchet de flori era așezat pe marginea băncii. Lumina soarelui le dădea florilor o strălucire neobișnuită, ca și când ardeau în interior – petalele pe jumătate închise, adăpostind și protejând flacăra ce nu le consuma, ci le înfrumuseța.

©Bianca Alina Luchescu

– Bună ziua! Dumneavoastră ați uitat florile aici?, o întreb pe doamna care se apropia de bancă, ținând de mână un băiețel.
– Bună ziua! Nu sunt florile mele, poate le-a uitat domnul care a fost aici mai devreme.
– Mami, vorbești despre domnul acela care era foarte trist?
– Da, puiule!
– Ați putea lua dumneavoastră florile, sunt foarte frumoase și ar fi păcat să se ofilească. Vă las să citiți, spuse doamna, zâmbind. O zi bună!
– Mulțumesc, asemenea!
I-am urmărit cu privirea pentru câteva clipe, apoi am început să citesc. La plecare, am luat florile, dar am simțit ceva alunecând pe lângă buchet. M-am aplecat și am văzut că sub bancă căzuse o cutie mov. Probabil era un cadou pe care domnul care uitase florile voia să îl dea unei persoane dragi. Dar cum de uitase florile și cadoul? De ce nu se întorsese să le ia?
Trebuia să îl găsesc și să îi dau cutia.
Odată ajunsă acasă, m-am ocupat de flori, am scos cutia din rucsac și am deschis-o – înăuntru erau un stilou și o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, probabil te-ai gândit deja să mă cauți ca să îmi înapoiezi stiloul.
Nu o face! În mâna potrivită, el poate rescrie destine, dar poate fi folosit în acest scop doar o singură dată. După aceea, va deveni un stilou obișnuit până în momentul în care va ajunge la următoarea persoană. Eu l-am folosit deja și oricum nu aș fi putut face nimic… ne este permis să rescriem doar destinul unei persoane pe care nu o cunoaștem. Mi s-a explicat în scrisoarea pe care am primit-o că stiloul nu va fi folosit decât atunci când ceea ce nu era stabilit să se întâmple, se întâmplă și declanșează o serie de evenimente imposibil de controlat. Doar atunci rescriem destinul conform indicațiilor primite. Rescriem ca să restabilim echilibrul, nu ca să creăm haos. Orice intervenție neautorizată asupra destinului va fi pedepsită. Asta e ceea ce am făcut eu când am lăsat cutia pe banca din parc. Dacă nu vrei să mă ajuți, înțeleg. Sunt doar un străin. Dacă totuși ai decis să mă ajuți, îți mulțumesc și te asigur că voi face tot ce îmi stă în putință ca tu să fii în siguranță!
Cu trei luni în urmă, logodnica mea, Ela, a avut un accident. De atunci e în comă. Medicii spun că doar un miracol o mai poate salva. Șansele ca ea să iasă din comă sunt minime. Nu o pot pierde pe Ela. Nu contează ce mi se poate întâmpla mie, vreau ca ea să fie bine. Vreau să o mai văd zâmbind măcar o dată.”

©Bianca Alina Luchescu

Am scos călimara din primul sertar al biroului, am potolit setea de cerneală a stiloului și am început să rescriu destinul Elei. Simțeam stiloul ca pe o extensie a mâinii mele drepte, era ca și cum el mă folosea ca să dea un sens paginilor albe, să creeze un alt destin din cuvinte născute din albastrul cernelii. Se făcuse deja târziu când m-am oprit din scris. Am recitit fiecare rând în timp ce stiloul se odihnea pe birou, apoi am pus totul în sertar.
Deși nu îl întâlnisem niciodată pe cel care îmi ceruse ajutorul, m-am gândit adesea la el. Am căutat, dar nu am găsit nicio știre despre vreo tânără care să își fi revenit în mod miraculos. La o lună după ce rescrisesem destinul Elei, am găsit în cutia poștală un plic. Numele și adresa expeditorului lipseau. Mi se cerea să trimit stiloul la adresa indicată în scrisoare cât mai curând posibil. Niciun cuvânt despre felul în care ajunsese în posesia mea.

Era timpul să mă despart de el. Undeva, nu foarte departe de orașul în care locuiam, destinul cuiva era pe cale să se schimbe.

„Prima floare din viața ei a fost un ghiocel” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a doua) – Link Catchy.ro

Cosmisian

7 December 2021

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

Ciripitul păsărilor este rar în iernile din munți. Pe noi ne vizitau câteva, mici, curioase și întotdeauna flămânde. Le priveam adesea de la fereastră, de acolo de unde ele nu mă consideră un pericol, de aici, de unde fiica mea, ținută cu mare grijă în brațe, își formează culoare secrete în inima ei pentru viețuitoarele de la munte. Uneori, mai ales dimineața, păsările ciripesc într-o notă absolut fascinantă, poate pentru a ne informa că sunt din nou treze, acasă, acolo unde pot trăi fericite ca o familie numeroasă de înaripate mici ce sunt.

Le plăcea în apropierea casei, zgribulite pe sub streașină. Le făcuse tata-socru căsuțe din lemn, pe care le agățase prin pomii din curtea din spatele casei. Nu le-a cucerit bunăvoința lui, însă nimeni nu se putea supăra pe ele, cu atât mai puțin în diminețile însorite în care veselia lor era debordantă. Ciripitul lor era fără ecou. Păsările de munte nu fac rău albului ce tăinuiește izvoarele și râurile de mâine. Singurul ecou se năștea din gurița Perseidei, care gângurea pe aceeași tonalitate cu a notelor desăvârșite, născute din piept minuscul de pasăre. Ecoul fetiței mele nu făcea rău nimănui.

Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.

Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.

Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

„Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp” – Recenzie de Carmen Alina

Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp” – Recenzie de Carmen Alina

Vă era dor de cartea „Mouelle Roucher – Dezliterare pe Fuior de timp”?
Am fost și sunt copleșit de cuvintele pe care Carmen Alina le-a scris despre impresiile avute lecturând cartea amintită. Mulțumesc pentru o asemenea prezentare. Vor mai fi și alte cărți, promit! Am în plan o carte pentru 2022. Voi anunța curând!

_________________________________________________

Carmen Alina despre Mouelle Roucher

Îți mulțumesc, Cosmisian, pentru carte și pentru dedicație. Mouelle e o carte incredibilă, pe care o citești uitând să respiri, uitând de tot ce e în jur. Mouelle te acaparează și te ține strâns în brațe până la final. Expresiile și metaforele atât de frumos croite de autor m-au determinat să notez un semn pe fiecare pagină care merită să fie recitită. În mod surprinzător, la sfârșit am realizat că însemnasem toate paginile.

Cosmisian scrie într-un mod unic, împletește metaforele astfel încât să rezulte cele mai frumoase culori. De aceste culori m-am îndrăgostit iremediabil și tot ce îmi doresc este ca autorul să scrie în continuare cât mai multe cărți.

Să scriu și ceva despre expresia iubirii pe care autorul o surprinde și cu care ne surprinde în timp ce citim despre Dna Mouelle Roucher. Dna Mouelle este o femeie ce pare intangibilă, misterioasă, ceea ce îl determină pe tânărul scriitor să o venereze, ea fiind autoarea lui preferată. Fiecare frază pe care o citim este plină de armonie și de muzicalitate, fiecare pagină pare un cântec la harpă. Dacă Mouelle ar deveni film ar avea ca muzică de fundal cântecul harpei.

Eu de obicei nu scriu atât de mult despre o carte, dar despre cartea aceasta aș putea să scriu incontinuu. Mouelle este emoție pură exprimată prin scris. Scrierile autorului pentru mine sunt fericire găsită între pagini. Probabil că nu toată lumea rezonează cu metaforele, însă eu când mă aflu în mijlocul cuvintelor lui Cosmisian simt o bucurie fără margini.

Cărțile lui Cosmisian sunt opere de artă, și sunt create cu talentul lui inepuizabil pentru a îl uni cu cititorii.

Va urma…☺️

„Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Prima parte) – Link Catchy.ro

Cosmisian

3 December 2021

Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei, am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre, încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa, nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De cincisprezece zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

– va urma –

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

“Litere pe fulgi de nea” Confesiuni de cititor, De ASophisticatedWoman

Antologia „Litere pe Fulgi de Nea”, Ed. Siono 2021 – Prin ochii unei femei sofisticate. Aprecierile noastre sunt mari pentru o astfel de prezentare.
Am decupat impresiile scrise despre Povestea propusă de mine, al cărui text poate fi citit într-o carte disponibilă în Librării sau prin Comandă On-Line.
Linkul către postarea originală AICI

Cosmisian – „Fiicei mele, Perseida”

Prima parte:
Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Text și fotografii preluate de pe blogul ASophisticated

Photo:Fabiola Ion

dincolo de ninsori, de ierni, de zăpezi, de magie, suntem noi! suntem povestea propriei noastre vieți.

cu promisiunea de a mă întoarce cu celelalte povești citite din “Litere pe fulgi de nea”, las câteva gânduri, confesiuni de simplu cititor, cu mulțumiri editurii “Siono”, Issabelei Cotelin pentru prefața cărții, și mulțumiri autorilor “Siono” pentru fascinantele povești de iarnă scrise în detalii și nuanțe amețitoare.

“Puzzle de iarna”, scrisă de Paula Bârsan,
deschide, așa cum bine spune Issabela, concertul “Literelor pe fulgi de nea” cu o scriere lirica, un impresionant poem in proză în care povestea curge precum o atingere fină de mătase. Poezia pe care am simțit-o în spatele scrierii m-a făcut să plec în cautarea Paulei Bârsan. Da, Paula Bârsan este autor a trei volume de versuri, iar povestea din antologie, atât de sensibil scrisă, este o poveste despre ierni si decembrie, despre copilărie, amintiri si oameni: ”oamenii din viața mea, cu mulți nemaiîntâlniți de atunci, dar aflați, și parcă-i mai vreau.” Mi-a plăcut cum, într-un mare fel, cu sufletul scrisă, povestea se încheie precum o șoaptă: “Am îndrăznit să ning.”
Dezlegarea unui mister, poveste surprinzătoare, “Asasinii iernii”, scrisă de Cristinne C.C., te ține în suspans. Într-o succesiune de imagini cu nuanțe horror, autoarea reușește să creeze suspansul și să dezvăluie trecerea dintre un spațiu lumesc către un timp și spațiu nelumesc. Caracterul ficțional surprinde și povestea pare un scenariu de film gata de rulare. În urma unei călătorii spre regiunea vestică a Canadei, eroina, tânăra jurnalistă Cara, găsește răspunsurile întrebărilor ce o frământă, și reușește, cu un preț cumplit să afle misterul. Este o poveste cu un final… un final pe care vă las să-l descoperiți singuri.
O poveste cu un personaj neașteptat, unul nostim, pe care Emil Calinescu l-a pus în scenă pe langă alte personaje aflate într-o acțiune dinamică și veselă, dar și într-o situație plină de încurcături amuzante este
“Chat noir” povestea scrisă de Emil Călinescu. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este felul cum l-a construit pe Cristi cu efecte de sarcasm și ironie, și la fel de mult mi-a plăcut felul în care a creat comicul de situație. Povestea este reconfortantă, amuzantă și stârnește o doză bună de râs.
Contemplând iarna, în “Feerie la polul pieziș”, Antonela Chezan transmite emoții, gânduri,trăiri și amintiri din liniștea unei zile de iarnă cuprinse între răsărit și asfințit: “Afară a început dansul fulgilor, o simfonie dantelată, totul se așterne tăcut, curat, uneori fulgii tăcuți parcă se transformă în spirite de iarnă.”
Mi-au plăcut pasajele în care am găsit profunzime, reflectii interioare, gânduri, trăiri: ”Dezamăgirile nu mă mai incomodează, le-am transformat în niște gânduri amărâte doar.”
“Gândurile sunt exact precum fulgii de nea. Unul nu seamănă cu celălalt”, scrie Margareta Cloșca în “Ninsorile de acasă”.
Am iubit povestea de la primele rânduri. Am iubit dialogurile atât de sensibile. Este o poveste precum o îmbrățișare caldă despre o iarnă a dorinței de liniște, de normal, de regăsire; o poveste despre o neașteptată și trăită iarnă în lockdown, despre, așa cum spune autoarea, “ istoria nescrisă a momentelor terifiante” cauzate de pandemia prin care trecem. Este o poveste despre iubire: “frigul și zăpada pe care le purtăm neștiute și nerostite cu noi înșine mereu, dar ce se topesc acasă, la vederea omului căruia i-ai dăruit inima…”
Artă și terapie, joc și imaginație, metaforă, clasificări pe care nu îndrăznesc să le fac, nici sub aspectul asemănărilor, nici a deosebirilor, pentru că autorul Cosmisian este și rămâne unic. În cel mai frumos și surprinzător fel. Iarna Cosmisiană este primăvară! O iarnă-primăvară sublimă! Cosmisian scrie-desenează și te năucește.”Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului.”
“Fiicei mele, Perseida” nu este o poveste, este un fulg de zăpadă!
Fără de întoarcere e timpul, dar există o “vreme a regăsirilor, a trăirilor, a liniștii, a recunoștinței” atunci când decembrie vine. “Pentru fiecare urătură pe care mama și tata o spuneau, mă duceam repede să le așez câte un pupic dulce pe fiecare obraz, iar ei se bucurau de parcă Dumnezeu îi pupa, nu un boț de om cu părul blond și ochii ca două mărgele negre.” – atât de frumos Andreea Cristea spune în povestea “Acum și atunci”.
“Pasărea lui Dumnezeu?” scrisă de Caliopi-Alina Dinu este despre iarnă, nemurire, copilărie, despre un vajnic bunic, despre o pasăre fermecată…Despre acel bunic în brațele căruia “încăpea toată holda țarinei, încăpeau livada, casa, biserica și…Dumnezeu”. Citind povestea ai acel sentiment că nu ai aflat îndeajuns, atât de multe ar mai fi de spus. Și atunci îți dorești să afli totul scris intr-o carte.
Da, “A fost odată Iarnă”! Cristina Dinu, permite-mi să nu spun nimic pentru a putea spune totul! Am plecat în căutarea ta, trebuie să te citesc! Cu admiratie! Cu drag!
“Doar iarna liniștea era atât de tăcută, încât am învățat să mă ascult și să aud cu adevărat viața.”
Povestea “Bucuria”, scrisă de Ellen G. Dombrov, este despre problemele în cuplu, tensiunile, responsabilitățile ce inevitabil apar. O fetiță minunată, “oarecum îngrijorată”, înțelege totul pentru că, dincolo de iubirea ce și-o poartă unul altuia, părinții Sofiei se confruntă cu acele, incorect sau fals denumite, principii ale societății ori ale ierarhiei în familie. Un acces de orgoliu îl face pe Vlad, tatăl Sofiei, să se simtă nesigur. Nu e timp pentru nesiguranță pentru că bucuria de a fi cu cei dragi este pură existență.
O iarnă, un Crăciun, o călătorie, ea, el, copiii, reflecțiile, dorințele, un accident nefericit, o iubire cu momente de îndoială, o fericire pe care o cauți neștiind cât de aproape îți este. Despre toate acestea, și despre multe altele, este “Dorința de Crăciun”, povestea ce m-a făcut să-i cer prietenia autoarei Ella E.H la ceas târziu de noapte. Îmi doresc să o citesc pe Ella E.H pentru că scrie frumos. Pentru că îmi place cum scrie!
“Spunând asta, cred că știu, de fapt, unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”
Povestea “Lala, cine-i Moș Gerilă” scrisă de Irina Georgiana Filip, m-a făcut să mă așez, fie și cu gândul, lângă copiii iranieni din curtea spitalului, și să ascult povestea spusă de Lala. Moș Gerilă ce venea cu acel “ger năprasnic de crăpau pietrele” a existat și în copilăria mea.
M-a impresionat felul cum descrie fiecare copil, personaj al poveștii, și felul cum descrie drama din spatele întâmplării și, alături de ei, de acei copii greu încercați, aflați în suferință, am trăit împreună bucuria zăpezii din acel tun de zăpada.
“Ceasul”, poveste scrisă de Corina Fintea este despre închiderea și deschiderea unui alt drum, un joc misterios al întâmplării, un ceas al cărui timp “merge în spate”. Cursul vieții lui Matei este schimbat. Chiar dacă nimic nu pare să aibă logică, cei doi, Matei și Maria, privesc cu zâmbet această întâmplare.
“Dar povestea era prea frumoasă și ceasul la fel, chiar dacă nu funcționa, adică ar fi chiar ciudat să poată da timpul înapoi.”
“Nicio urmă de pași. O siluetă întunecată se distingea pe pilota nesfârșit de albă a zăpezii. Era muntele?”
Pur și simplu îmi place Simona Gânj! Simona știe să dea valoare unui text printr-un un stil artistic deosebit, atât de cald, atât de delicat. Descrierile sunt pline de emoție, fiecare cuvânt, fiecare frază te prinde, te duce în atmosfera întâmplărilor. “Franjuri de memorie” este o poveste de iarnă, de viață, de suflet.
“Doar ninsoarea aceea imaculată peste un oraș vidat de oameni rămăsese să îi străpungă inima și privirea.”
Aș dori, dragă Simona, să transmit doamnei, cea care mi-a fost profesoară de franceză în liceu, gânduri bune și admirație!

https://youtu.be/_Dat9CRV800
Pe repeat și eu ascult Paloma Faith. Te ucide piesa “Only love can hurt like this”! Pur și simplu te ucide! Povestea “Iarna sufletului meu ai fost Tu…”, scrisă de Alina Gheorghe, este despre un proces de conștiință, regăsirea și “prețuirea de sine”. Mi-a plăcut lecția de seducție, un fel de psihologie inversă a “femeii vânător”: “La început trebuia să devin necesară. Îl determinam să aibă nevoie de mine, penttu ca mai apoi să mi se dăruiască într-un mod mai mult decât intim, aproape ireal.” “Iarna sufletului meu ai fost Tu…” este despre conștiința de sine, iubire și ură. Și despre o altfel de iarnă. Una dureroasă. A sufletului.
“Eu am decis să-mi ofer mie liniștea. Așa că am închis ochii, am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi expir până și sentimentele.”
Diana Gole știe să te facă să-ți fie dor. De felul cum scrie! Atunci când nu se ocupă de search engine optimization, de trafic și motoare, sau cum, Dumnezeule, astea s-or mai chema, Diana vine dezlănțuită precum o ninsoare de decembrie și îți așează în palme, și în suflet, o frumoasă poveste de iubire, și de iarnă. Și te trezești, visând, aruncat undeva în timp, “Back to December”, în brațele cuiva , “ unde e cald, e bine, și miroase a mosc.”
Și asta doar atunci când nu se ocupă de…optimizare, sau motoare, sau…

______________________________________

Cele două volume pot fi achiziționate de pe site-ul Editurii

Litere pe Fulgi de Nea – aici

Șotron pe Zăpadă – aici

„Fiicei mele, Perseida”, de Cosmisian (în Antologia „Litere pe Fulgi de Nea” Editura Siono)

ISBN: 978-606-95369-1-9
Anul apariției: 2021
Nr. pagini: 296
Format: 14 x 20

Fiicei mele, Perseida!, de Cosmisian

Prima parte – Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe, sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De 15 zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida, sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

Povestea continuă cu alte patru parți, de citit în Antologie, alături de multe alte povești, scrise de autori consacrai sau debutanți.

Cartea poate fi achiziționată de aici

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

Sunt un scriitor al cărui suflet a fost fărâmițat de temperaturile contrastante ale deșertului în care îmi nasc ciornele, spălat de valurile necruțătoare ale vremii. Ignoranța cu care mi-am născut primele cuvinte a fost salvatoare. Nu știam că există scriitori care se cred moștenitorii de drept ai creației literare, după cum nu știam că există atât de mulți oameni care cred că Muza este o ființă discreționară, favorizând arianismul literar, consumator de best-seller-uri traduse în mare parte pentru ideea de câștig.

Foto: Oana Damsescu

Într-o zi am văzut o clepsidră inertă, așezată pe masa a doi librari care dezbăteau eticheta de autor român contemporan. Le-a luat puțin să îl discrediteze, afirmând că Universului îi place, discreționar și el, să ofere seva creației cu precădere vesticilor. Am privit spre ei prin golul prăfuit al cupei superioare, apoi mi-am permis să le întorc clepsidra cu nisipul împotriva gravitației. Nisipul este o ființă magnetică, încărcându-se cu haina fină a creației literare, cu cât mai mult în mișcare, cu atât mai multă încărcare. Le-aș fi spus atât de multe lucruri, dacă nu le-ar fi fost mintea plină de cărți alese pe sprânceană, licitate pe bani mulți și promovate la fel ca medicamentele. Dar cui? Le-aș fi spus că am prieteni în țările de unde se importă nisip elitist, care au aceeași experiență ca a autorului român în fața editurilor mari, dar cui să spun?

Din „Ciornele unui scriitor tăcut”, pag. 141-142 – Manuscris

© Cosmisian

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Noaptea este ca o fâșie de orizont pe care nu a atins-o vreo privire, ca plutirea unui vultur la înălțime acolo nu există om, ea este pieptul din care liniștea perfectă își expiră oftatul. Te-ai întrebat adesea ce obiceiuri am eu când scriu, ce fac, ce simt, ce caut. Ei bine, dragul meu, obiceiul meu este noaptea. Formularea este corectă doar dacă te îndepărtezi puțin de gramatică pentru acest joc al imaginilor. Eu noaptea! Sau, eu noaptea liniște. Eu liniște. Eu liniștea scriu. Scriu când nopții îi este liniște, într-atât de suavă, de lină, încât eu pot să nasc cuvinte lipsite de influența cuvintelor ce au fost, neatinse de viitorul lor.

Am sufletul lipit de nemărginirea nopții, a celei din jurul casei mele, a celei ce nu se numește noapte când este în Univers. Înainte de a scrie primul cuvânt, chiar înainte de a avea vreo pornire spre primele bătăi de inimă ale metaforei, pe mine mă vei găsi iubind liniștea. Sunt un scriitor ce nu are mintea plină de idei. A mea este locul de unde liniștea plonjează spre ceea ce vor citi alții, acolo unde pana aripilor devine pana cu care îi scriu metaforei un rol nedefinit.

Ai crede că mi-am propus să te umilesc spunându-ți că atunci când mie îmi e liniște noaptea, scriu. Liniștea aceea nu este absența sunetelor. Mi-am întinerit pieptul cu sunete pe care cerneala le transformă în suspinul personajelor, în bucuria lor, în chip de om chiar. Te-aș lua cu mine în norul din care liniștea dictează pulsul ploii, acolo unde dansul gândurilor predă cursuri capitolelor ce întotdeauna pornesc din partea superioară a paginii, poate și din dorința de a spune că începutul oricărei povești este susținut antigravitațional.

Noaptea este o ființă care nu reproșează nimic. Ea te ajută să interiorizezi neajunsul zilei. Întotdeauna mi s-a părut că ziua este mult prea scurtă pentru dorința mea de a da frâu liber cuvintelor. Am atât de multe de spus, iar cuvintele vor să aibă libertatea de a fi scrise fără întreruperile pe care le are duetul minților ce conversează. Iată un secret pe care îl prețuiesc în sânul nopții. Cuvintele mele au un răsunet mai puternic atunci când sunt absorbite în chipul palid al hârtiei albe, dându-i acesteia o șansă la visare.

Am întâlnit mulți oameni a căror bătaie a inimii trădează prea multe zbateri pentru a supraviețui într-o lume ostilă. Fac prea puțin să îi salvez, poate și pentru că mâna mea se transformă într-un șnur ce atârnă după mine, ca o dovadă a faptului că nu le pot fi de folos. Mi-a rămas doar neajunsul lor. Unele personaje din cărțile mele și-au personalizat recuzita din neajunsul zilelor acelor oameni pe care eu nu îi pot ajuta. Iată aici un secret al scrisului despre care sunt mai mult decât rezervat să îl împărtășesc cu tine. Ai crede, și acest lucru pe bună dreptate, că și întrevederile noastre pot deveni recuzită. Am spus că această teamă a ta ar putea fi justificată. Nopțile mi le petrec cioplind aripi făcute din neajunsurile zilei. Cele mai mari aripi sunt sculptate din neajunsurile mele. Le asimilez fără să le știrbesc privirea. Pe aceasta o poți regăsi în ochii personajelor mele, cel puțin în anumite ipostaze. Noaptea este o ființă ce și-a strâns recuzita din suspinele zilei, atunci când ele dor.

Scriu doar atunci când mă desprind de vâltoarea zilei. Cuvintele pe care le folosesc au o topica a lor, născută din dorința lor de armonie. Mi-am obișnuit cuvintele cu pretențiile mele, iar lor nu le-a fost dificilă supunerea. Spre deosebire de frunze, a căror cădere armonioasă prevestește înghețul sufletesc, mie îmi cad cuvintele precum stelele o fac în nopțile senine. Mi-am căutat cititori care să-mi privească scriitura așa cum o fac ființele străvezii, prin care se poate vedea iubirea atunci când numără stelele căzătoare. Te-ai întrebat ce sunt stelele căzătoare și unde cad? Metafora este ca o ploaie de stele ce cad departe de pământ, deși o fac adânc în inima celor ce iubesc până în miezul nopții. Metafora pe care o înscriu pe negrul nopții este o priveliște pe care o poți doar surprinde cu privirea, uimit, fără a-i putea limita misterul și trecerea.

M-ai întrebat dacă un scriitor ca mine, mai mult retras decât interesat în a-și măsura fontul scriiturii cu al elitei, are obiceiuri. Dintr-acelea care favorizează scrisul. Îți pot spune doar că nu pot adormi decât atunci când oboseala îmi devine dulce, iar dulceața îi vine din satisfacția cu care îmi recitesc ultimul paragraf scris, înainte de a mă așeza în pat. Îmi place să le ofer personajelor mele atenția cuvenită. Adorm cu zâmbetul pe buze. Tu nu așa adormi?

© Cosmisian

Foto

Recenzie Lucette, de Carmen Alina

Carmen Alina

Am terminat de citit „Lucette” de Cosmisian. Acum incerc să spun ceva despre cartea care spune totul. Cum aș putea eu să scriu ceva mai frumos decât Cosmisian? „Lucette” este un roman care se trăiește, se simte, este plin de metafore și eu ador metaforele. Povestea este frumoasa, despre iubirea dintre doi soți și iubirea tatălui pt fiica sa. Mie, cartea mi se pare că e venită din viitor, un viitor unde metaforele se regăsesc din plin în fiecare pagina de carte și unde autorii români sunt premiați, aplaudați, apreciați. In mod sigur „Lucette” e premiată, aplaudată…(in acel viitor). Mi-am imaginat un roman perfect și visul meu s-a materializat când am tinut-o in mână pe „Lucette


Nota finala: Sunt atat incantat cat si plin de apreciere pentru lectura, pentru cuvintele acestea speciale, pentru senzatia pe care o da ideea de metafora in sufletul unei iubitoare de frumos. Lucette este, dincolo de povestea fetei si a familiei ei, o metafora!
Cosmisian

Protejat: Ciornele unui scriitor tăcut

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

„S-a ridicat și a ieșit din labirintul în care o lăsase el, nu ca să se piardă, ci doar ca să nu se plictisească așteptându-l. El nu știa că labirintul în care o lăsase în așteptare era chiar mintea lui. Nu s-a întrebat niciodată de ce Ioana i-a rămas tăcută în umbră, ea nu a forțat niciodată revenirea. O crease pentru a-și stăvili dorința de a fi cunoscut în interior, acolo unde cei doi se simt dintotdeauna la fel, una. Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit. Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii. Metafora poate înflori armonios între vibrațiile pulsului.”

Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit

Din „Mouelle Roucher” – Vol. 2 Manuscris

Foto Cristina Apostol, vezi si Recenzie

Poți comanda Vol. 1 Din Mouelle Roucher. Click aici – Carturesti

sau de aici Libris

Din Capitolul 9

Fiorul – manualul de prim ajutor shakespearian

Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugénie îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma?

Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

© Cosmisian

D E S T Ă I N U I R I

D E S T Ă I N U I R I

Am încărunțit mergând pe drumuri prea puțin atinse de condeiul scriitorului ce poartă la gât eșarfa inspirației, magic însoțit de muză. De câteva zile scriu o carte cu puține personaje, cu o repetiție pe care un cititor ar remarcat-o imediat, considerând-o plictisitoare. Deși am investit mult timp în a-mi crea o lume proprie a scrisului, nu pot afirma că am făcut un progres vizibil. Doar că povestea pe care o scriu nu a fost niciodată menită să-și prindă destinul de pagini albe, pe fâșii de nesfârșit. O scriu doar în mintea mea, în liniște și răbdare. O scriu pe mintea mea, o capodoperă a ciornelor nescrise.

Fotografie preluată

Cosmisian

Parfum ce schimbă anotimpuri

Parfum ce schimbă anotimpuri


Zvonul că ar exista un parfumier care extrage esență de parfum din orice anotimp nu a fost confirmat de nimeni, deși mulți au încercat să îi ia locul, mici impostori ce sunt, sperând ca din strădania lor să se nască o capodoperă a la ol-factum. De ar ști cine este acela care și-a născut arta din momentele de delir ale fiecărui anotimp, nu ar fi îndrăznit să înfăptuiască o asemenea grozăvie.

Înclin să cred că vă este necunoscută întreaga poveste a parfumierului. Neștiința este mamă tuturor zvonurilor, iar ignoranța intriga ce îi animă pe cei care au păşit pe urmele secretelor anotimpurilor și ale lor parfumate treceri. Mi-am dorit să nu se ajungă la acest punct al destăinuirilor de noapte, sau al toamnei. Aș fi ales orice altă sarcină pentru o seară în care scrisul își cere caligrafia printre acele ființe care îi știu dansul unduitor, aș fi ales…

Fiecărui anotimp i s-a permis să ocupe o parte a scurgerii timpului. Iarna le-a înghețat tuturor simțurile și a abuzat de lunile anului, răsfrângându-se de pe un an până în pântecul următorului, în franjuri ce mărginesc primăvara. Iarna este un anotimp încleștat. A fost o vreme în care iarna nu și-a mai dezlipit înghețul de pe trecerea timpului, iar oamenii s-au obișnuit foarte repede cu uzurpator, poate și pentru că ceva din sufletul înghețatului le-a pătruns în inimi.

Într-o asemenea iarnă neasemuită s-a zvonit că o femeie și-a crescut fiul pentru a readuce primăvara. Oamenii uitaseră de vară, de toamnă, de natura plină de patosul înfloririi, de miracolul fructelor ce bucură copii, de căderea frunzelor și încetinirea timpului în ochii îndrăgostiților ce se plimbă doar pentru o clipă, una ce le poate lega destinele. Poate vă întrebați ce ar putea face un copil în fața unui anotimp ce a redus viața la tăcere, ce i-a oprit respirația. Aș vrea să vă pot spune totul despre el, dar nu mi-am propus să îmi destăinui secretele. Vă pot spune doar numele lui.

Iarna trebuie să privești în sufletele copiilor. Ar fi singurul loc rămas unde se mai poate găsi un cuib de primăvară. Focul timpuriu al vieții nu se stinge în copii în primii lor ani de viață. Apoi, ghearele iernii îi înfașcă pentru a le stinge viața și a-i transforma în ființe ale înghețului și ale lipsei de speranță în schimbarea anotimpurilor. Un singur copil și-a păstrat focul din inimă, unul care îi inunda întregul trup. Ochii îi trădau secretul, iar biata lui mamă îi lega întotdeauna o bucată de pânză îndoită peste ochi ca să nu îi trădeze neasemuirea. L-ar fi protejat o viaţă întreagă dacă nu l-ar fi pierdut într-o călătorie prin marele alb. Nu l-a mai găsit nimeni.

Anii au trecut peste lumea acoperită de anotimpul alb, iar uitarea s-a așternut peste oameni. Sufletele lor au înghețat cu totul, de la copil la om mare, încetinindu-le viața aproape de inactivitate totală. Totul era pierdut. Totul era înghețat și lipsit de schimbare. Departe de cei care l-ar fi putut recunoaște, un tânăr legat la ochi mergea tot înainte, fără întrerupere încă de pe vremea când se pierduse de mamă lui. Simțise un parfum ce părea a se fi pierdut de totalitatea sa. Se disipase în spatele rafalelor de timp ce l-a înstrăinat de locul lui de origine, iar tânărul se îndrepta spre acel loc. Pe măsură ce înainta, aromele deveneau tot mai vii și pregnante, încât a fost nevoit să își dea jos acoperitoarea ochilor. Se poate să fi știut că a ajuns la locul unde acel parfum își tăinuise perfecțiunea?

În fața ochilor lui a văzut o câmpie ce se încăpățânase să rămână verde. Florile se pierduseră unele de altele, răsfirate ca stelele cerului într-o noapte târzie a contemplării. Băiatul și-a încetinit respirația pentru a atinge nemărginirea verde cu ochii, apoi a căzut în genunchi la granița dintre alb și verde, dintre îngheț și viață. A luat în palmă zăpadă și a suflat-o spre câmpia plină de viață. Pe atunci nu știa că soarele putea transforma fulgii de zăpadă în stropi binefăcători de apă, dintr-aceia care bucură petalele margaretelor sălbăticite de așteptare. Pentru băiat apa nu a existat niciodată într-o altă stare de agregare, până în acel moment al dezghețului ce picura de pe albul catifelat al florilor. Le-a gustat căderea spre pământ și i-a venit o idee.

A luat o frunză mare și a strâns de pe mai multe flori stropii de zăpadă ce și-au redefinit forma, apoi a strâns la piept recolta. A apropiat-o de nas, inspirând lent și profund, satisfăcut de parfumul nou creat al lumii în care ajunsese mergând cu ochii închiși. Ochii i s-au umezit de lacrimi pentru prima dată, iar el nu știa ce i se întâmplă. Când i-a căzut o lacrimă i-a căzut în compoziția nou creată, parfumul a devenit atât de puternic încât i-a trezit toate simțurile, și-atunci a înțeles ce trebuia să facă. A luat parfumul și l-a aruncat în aer și s-a rugat ca vântul să-l poarte în toate colțurile pământului. Așa s-a făcut că pe unde ajungea mireasma aceasta, primăvara străpungea albul infinit al iernii pentru a aduce din nou viața și respiraţia naturii. Oamenilor le dezgheța sufletele lipsite de bucuria pe care o aduce trezirea naturii. Primăvara revenise pe pământ după o perioadă nespus de lungă.

Pe măsură ce primăvara creștea în sufletele oamenilor, armonia dintre ei și natură sporea. Peste tot puteai vedea pomi în floare, albine vesele încărcate cu polen, copii zburdând spre un viitor strălucitor. Primele roade născute în noua lume au purtat parfumul primăverii, un tribut adus unui necunoscut ce a rupt blestemul înghețului cu un parfum.

Câte ar mai fi de spus…

© Cosmisian – Timișoara, 19 septembrie 2021

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Ai vrea sa rasfoiesti „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”? Opreste-te in lumea cartilor de la Esotera – Timisoara.

http://www.esotera.ro/

+40-744-532707

Orar: Luni-Vineri: 09:00 – 20:00Sambata: 10:00 – 15:00

Str. Lucian Blaga, Nr 10, Timisoara, Cod 300002

Protejat: Frunze ruginii din dealurile pustii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.

La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.

Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.

O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.

O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.

Sursă foto envatoelements

De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.

Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.

Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

© Cosmisian

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE
2021-08-16
Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo de povestea încărcată de tristețe, a unei fetițe care se luptă cu o boală nemiloasă (lucru inspirat de un fapt real), cartea asta este zbor spre înalt cu aripile larg deschise și cu speranțe renăscute spre un destin mai bun, capabil să oprească un întreg și de blesteme aruncate asupra unor femei de o sensibilitate aparte, care trec prin viață aievea, fantomatice trăiri condamnate la un final tragic încă de la început. Și, ascunse printre iubiri de început și trăiri adolescentine, se află trăiri de o profunzime și complexitate parte, emoții în stare pură, creatorul de frumos, omul de litere, care dă formă și substanță cuvântului, prin intermediul Elenei, și, nu în ultimul rând, delicatețea și finețea unei iubiri cu rădăcini adânci, în timpuri imemorabile, când puritatea era definiția acesteia.

LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – O POVESTE DE IUBIRE DESPRINSĂ DIN ALTE TIMPURI
Lucette este romanul care stă sub semnul emoției puternice, a sensibilității și a durerii, fapt pe care îl întrezărești încă din prefața autorului și acea postfață care precedă cartea. Simți că va fi o poveste care te va trece prin toate stările posibile încă de la primele pagini și nu te înșeli, căci tot conținutul te poartă pe aripi de vis printre tenebrele unei boli care suge viața din om și metafore lăsate în urmă de niște file de jurnal și poezii absolut splendide, care vin să contureze iubiri ca de basm, visuri și speranțe renăscute pentru un viitor mai bun, așa cum simt Marcel și Darius, când micuței Lucette i se mai acordă o șansă la viață, în ciuda bolii autoimune ce pare a face parte din moștenirea ei genetică.

Romanul nu cuprinde între filele sale doar o singură poveste, ci o panoplie întreagă de metafore asupra vieții și a morții. Există o poveste cadru, cea a lui Lucette, copila bolnavă de o boală extrem de crudă, care nu ar trebui să fie preocuparea niciunui copil, pe care atât tatăl, Marcel, cât și unchiul, Darius, încearcă să o salveze de la același destin crud și scurt pe care l-au avut atât mama, cât și bunica sa, în interiorul căreia sunt înglobate multe alte istorisiri, pline de savoare și de sensibilitate.

Destinul lui Lucette este împletit cu cel al mamei sale, Elena, femeia pe care nu a reușit să o cunoască decât mult prea puțin, dar care a lăsat în urma ei un adevărat testament literar, spunând povești inspirate de viața real, adevărate bijuterii pentru cititorul avid de a călători în alte lumi și timpuri. Ea devine astfel un fel de alter ego al autorului, vocea lui nedisimulată, care transpune în scris toate frământările unui suflet frumos. Prin intermediul acestor file de jurnal, adevărate opere create de Elena, ajungi să te apropii mai bine de ea și de universul sufletului său, asta după ce, în prealabil, o cunoști ca adolescentă și, mai apoi, studentă în Timișoara, unde își întâlnește și prima și ultima dragoste, pe Chipeșul, Marcel, bărbatul care i-a pătruns în suflet încă de la prima vedere.

Și asta face cartea asta, te face să te îndrăgostești din nou de ideea de dragoste, de fiorii aceia de început, de micile ocheade, de geloziile nejustificate, de trăirile acelea intense când te pierzi în privirea celuilalt sau într-o melodie veche, ascultată la pick-up, în mod neconvențional, căci nici Elena nu este o oarecare. Este un suflet delicat, gingaș, capabil de acela mai intense trăiri și emoții și asta iubești la ea, capacitatea de a se da pe sine în totalitate în iubire. Povestea ei și a lui Marcel pare a fi desprinsă din alte timpuri. Depășește lumea modernă în care cei doi viețuiesc și capătă valențele acelea pure ale domnițelor curtate de minunați cavaleri în armură.

Iar atmosfera cărții este pe măsura poveștii celor doi, căci este una atât de frumoasă, de feerică, purtându-ți pașii parcă prin alte locuri decât Timișoara cu Bega ei cea murdară și cu aglomerația. Totul devine atemporal și aspațial, așa cum este și dragostea, ce merită trăită măcar o dată în viață, chiar dacă este de scurtă durată și cu un final tragic. Totul este aflat la granița dintre vis și realitate, mergând spre un realism magic, iar asta te face să adori cartea asta.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este cartea pe care o porți în suflet mult timp după ce ai terminat să o citești. Gingașă, delicată, ca însăși iubirea, fie ea amoroasă sau părintească, emoționantă și încărcată de sensibilitate și de optimism, că lucrurile pot intra pe un făgaș normal, indiferent de furtunile pe care le ai de înfruntat pe parcurs.

DATE DESPRE CARTE:
Titlu: Lucette. Viața dincolo de imunitate zero
Autor: Cosmisian
Editura: Siono
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 226
Cartea o găsiți și voi aici.

Crâmpeie de suflet

Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo…

Vezi articolul original 792 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat: