Fire de soare, fire de lună, fire de planete

Fire de soare, fire de lună, fire de planete

     Fire de soare, fire de lună, fire de planete nu prea îndepărtate, pline de lumină, sfidând umbrirea pământului de la Apus spre Răsărit. Le-am atins discret, sperând să nu trădez atingerii dorința de a te simți. Aveai părul doar puțin ondulat, de la norii ce s-au îngrămădit în jurul tău a joacă, așa cum o fac și copiii când te văd.

     Cu greu îmi venea să cred că te-ai întors spre mine. Ochii tăi păreau a se suprapune cu o non culoare inexplicabilă, plină de strălucire și adâncime. Nu te mai privisem în ochi până în acea clipă. Aș fi știut. Mă pierdusem în jocul uşor tremurând al zâmbetului tău ce se contura dinspre ochi spre buzele tale zmeurii, dar tu nu păreai surprinsă. Mă controlai cu o simplă privire, nedespărțită. Mă simțeam năucit, cu degetele încă înfășurate pe buclele tale ce legănau strălucirea parfumată a soarelui ca printre înfloririle unui cireș japonez.

      M-am trezit puțin când degetele tale m-au atins, dar nu pe mâna ce nu se mai putea desprinde de fire de soare, fire de lună, fire de planete luminate. De ce ai ales să îmi atingi chipul, nu știu, doar că mi-am pierdut curând întrebarea dintre munții minții mele când ți-am adulmecat mirosul de bujori roz ce și-au confundat parfumul impregnant în figurine vii de rouă răcoroasă. Mă atrag mirosurile suave. Grădini înmiresmate sub duș de dimineață răcoroasă, asta picura de pe vârfurile degetelor tale, asta îmi răcorește mie buzele. Doar atunci mi-am mișcat degetele spre umărul tău și iar te-am privit în ochi.

      Stăteam față în față și nu spuneam nimic. Tu mă priveai, iar eu îți așezam rozul perfect al anotimpului ce a erupt efervescent pe obrajii tăi, perfecțiunea în forma repetată pe fiecare parte a chipului tău cald. Nu mi-am dat seama că perfecțiunii nu îi poți aduce îmbunătățiri, dar nu îți aranjam îmbujorările pentru a le aduce vreo schimbare. O făceam pentru mine din simpla dorința de a o avea întipărită pe degete.

      Dintr-o dată mi-am amintit cum gustam eu nectarul cerat al florii păstrate din copilărie în sufletul meu. Acolo, în secret, păstram nectar pentru inimă. Astăzi l-am gustat de pe chipul tău, oglindit pe degetele mele. Încă nu ți-l sărutasem. Ochii tăi mă fierbeau. Sufletul meu se pierde când lumina ta este ca a firelor de soare, ca a firelor de lună, ca a unei planete ce nu mai strălucește de departe, pentru că ești tu!

Cosmisian

Sursa poze – google.

Georges Méliès : Le voyage dans la lune (1902)

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Georges Méliès a fost unul dintre primii producatori de film care a crezut ca

„filmele au puterea de a captura vise”

Le Voyage dans la lune

Vezi articol original

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

     Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar gustul lor m-a făcut să îmi amintesc de copilărie. Aleea nu își etalase încă măreția, iar pietrele de râu culese fără voia lor au străjuit alerta pe care sufletul meu o resimțea de fiecare dată când apărea ea. Nu am înțeles niciodată jocul crud al dezbrăcării păpădiei de petale doar pentru a-ți satisface curiozitatea pur egală cu neștiința. „Mă iubește sau nu mă iubește”. Și, de aș întreba și eu shakespearian, aș fi înțeles poezia în rimă smulsă, dar nu voi întreba. Păpădiile care-și pierd culoarea prematur îți vor invada nopțile pline de zbuciumul dorului. Nu le rupe teatral frumusețea.

Ani de zile am ascuns un secret. Și, dacă îl voi destăinui, sorții nu pot fi decât împărțiți. Ție, ție și ție… Nu știu încă dacă sunt dispus să te las în lumea petalelor smulse. Am ales gustul păpădiei în sublima-i amărăciune. „Mă iubește, ori nu mă iubește”, petalele cădeau frânte într-o umbră galbenă, asemănătoare cu razele soarelui ce își frâng apartenența pentru a ne satisface. M-a durut să îi știu dezlipirea, m-a întristat graba cu care petalele îi erau jucate ca într-un joc de pro-contra, astfel că am ales pentru mine să o rup cu totul și să o mănânc. Destul! Lăsați-mi păpădia să-și crească propria-i devenire, nu o mai tratați ca pe un juriu al nesiguranței voastre. Nu o vedeți plângând?

Păpădiile se răzbună. Nu te-ai gândit la asta, iar acum vei crede că ți-am spus secretul meu. Te-am indus voit în eroare. Am ales să fac asta pentru a mă convinge că îți pierzi curajul de a le smuge. Păpădiile își învață fiicele să zboare chiar și cu pieptul înjunghiat. „Mă iubește sau nu”, se întreabă cei cu inima lipsită de curaj, în timp ce îmi sfâșie iubita, iar eu să nu mă alătur ei? Am buzunarele pline cu fiicele ele. Le iubesc cu aceeași nemărginire, fără a avea cea mai mică impresie că ele ar fi mai multe. Le-am simțit tremurul din inima lor plăpândă. Iubita mea și-a abandonat destinele în mâna celui care și-a propus să uite complet de păpădii.

Genunchiul pământului și-a tocit speranța într-o lume în care păpădia să își vadă singură de ale ei. Mergeam liniștit pe o câmpie netedă, legat la ochi. Am sperat că nu le voi mai vedea. Parfumul buzelor mele le-a trădat prezența mea, chiar dacă îmi țineam ochii strâns închiși sub eșarfa verde. Aveam buzele amare. Am sperat că le-am salvat de la rolul teatral pe care nu și-l însușiseră, de asta le-am mâncat. De jur împrejur, fiicele ei m-au împresurat. Mi-am simțit pieptul născând puterea cu care să uit complet de ele și am ales să le șoptesc. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am întins palmele și le-am cuprins în ele, apoi le-am frecat cu putere. I-am simțit catifelarea, o puteam atinge. Iubita mea și-a propus să mă ajute să o uit. M-a sărutat în fugă și mi-a cerut să o prind.

Am alergat legat la ochi până mi-a căzut obosită în brațe. Ne-am așezat în iarbă și am ales să în iubesc șoapta, iar pieptul îmi vibra a recunoaștere și deja vu. Mă uitam prea mult în jur ca să o uit, iar acum pieptul ei stă lipit de al meu și nu pot spune că nu îmi place. Gura ei era dulce amăruie, dar cine nu și-a jurat iubirile pe tulpinițe de păpădie, nu știe ce dulce e amarul calmant al buzelor ei. I-am atins chipul alb, fin precum fiicele ei sunt. Și-a întors chipul și mi-a sărutat palmele, șoptindu-mi cuvintele acelea ce îmi ardeau de ani de zile în piept. Aveam prea multe să îi spun, iar acum șoaptele ei spuneau totul. Doar ea mi-a ars inima într-un preinfarct continuu al iubirii. Doar un iubitor ca mine știe transa pe care o aduce cu sine mâncatul de păpădie. Iubirea ei se întipărește în rațiunea de a iubi, jucându-se cu orele nocturne de dor. Mi-aș fi tras eșarfa de pe ochi, dar strălucirea ei era ca o cascadă de nori care îți răcoresc ființa. Sărutul ei te face capabil să cuprinzi soarele la piept fără a-l topi.

Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor.

Cosmisian

Pentru capitolul precedent, click aici!

Păpădie, dragă mie…

Din nou în trend…

povesteapapadiei

Păpădie, dragă mie…

Vezi articol original

Când mă privești, ce vezi?

Când mă privești, ce vezi?

     – Să știi că eu pot fi și dură. Bine, tu nu ai avut motiv să mă vezi așa. Dar, chiar vorbesc serios. Nu mai râde de mine! Uite, îți place de mine așa? Am părul „lins”, haha… De ce nu spui nimic? Nu mă mai privi așa, zici că te-am speriat. Așa urâtă sunt?

– Nu râd de tine, nu spune asta. Bine, recunosc că m-a amuzat felul în care ai spus că ai părul lins. Dar, nu râd de tine. Poate mă încurcă puțin privirea ta. Mă privești destul de pătrunzător și-o faci atât de lejer, de aiuritor. Întotdeauna m-a fascinat să te privesc în ochi, dar… Tu ai avut vreodată impresia că, atunci când ne privim în ochi, de fapt unul dintre noi îl privește pe celălalt? Ce ciudat sună ce spun. Eu o simt cu tine. Când mă privești îmi amorțesc umerii, iar inima bate mai tare, pe ascuns. Și, cât a trecut de când ne știm, 1, 2, 3…?

– Când te privesc, îți zâmbesc. Nu te mai uita în ochii mei. Eu zâmbesc mai mult cu buzele, cu forma maxilarului ce preia seninătatea sufletului meu direct de pe buze și îl fixează pe obraz. Haide, lasă-ți privirea de pe ochii mei, spre nas. O faci? Vezi că se vede linia privirii tale. Curaj, buzele… da, acum te văd. Urmărește-mi gura când îți vorbesc. Eu nu zâmbesc cu ochii. Îți plac acum? Nu-i așa că pe acest chip drăguț cu care te privesc mai am și nas, gură, bărbie? Și, mă poți privi toată.

– Îți torn apă și ție? Mă ajută mult apa carbogazoasă. Unele sunt mai înțepătoare și pot masca starea inconfortabilă. Uite ce îți spun ție. Bine că nu am băut prea des apă în prezența ta. Ai crede că mă tot înțeapă emoțiile astea… Ai mai pictat azi? Nu am apucat să merg încă în Atelier. Mi-am dorit mult să îți privesc mâna. Vino aici, te rog. Așează-te aici, pe genunchiul meu. Îmi plac degetele tale subțiri, lungi. Artistele au toate degetele subțirele? Oare cât de mare e tabloul pe lângă această fină mânuță?

– Îmi ceri mâna? Deja? Haha, să știi că e mare. E, nu mâna, normal. Tabloul. Mai puțin și îți arăt ce poate face o mână de artistă. Tu stai comod, tu cu apa ta înțepătoare. Hm, ce spui? După miros îți place? Am făcut orez cu lapte. Vrei? Pare simplu, știu. Dar, rămâne în topul deserturilor mele favorite, sănătoase. L-am prins cu o atingere fină de miere…, și puțină budincă de vanilie…, stafide…, mmm, scorţişoară… deja mor de poftă. Amintește-ți! Buzele.. privește-mi buzele când mănânc… Îți plac buzele mele când mănânc?

 

În fundal se putea auzi discret, dar clar, refrenul unui cântec domol, plin de căldura iubirii:
„Tu, tu, tu și eu,
Tu, tu, tu și eu.
Nu mai vreau nimic,
Poate doar un pic,
Un strop din iubire…
Un zâmbet dacă-mi dai îmi e de ajuns
Este simplu…
Îmi este bine… când
În ochii tăi sunt numai eu
În ochii tăi mă văd aşa cum sunt
În ochii tăi e cer senin
E locul unde vreau să fiu…”

     – Îmi plac ochii tăi. Parcă îi văd și mă adâncesc în ei și când te privesc pe ascuns, când îmi gătești. Ți-am spus că nu mă satur să te știu aproape chiar și atunci când tu ești ocupată cu pânzele tale albe? Cu tine pot merge până în pânzele albe, pentru că știu că le vei picta și pe acelea. Vino aici, te rog. Îmi place să îți simt talia. Dă-mi să gust din desertul ăsta delicios, de pe buzele tale. Mmm, ce bine gătești. Am mormăit prea mult departe de gura ta când mi-ai pus stropi de fericire în mâncare. Vreau să simt fericirea de pe buzele tale. Învață-mă de unde începe zâmbetul acela de care spuneai. De aici, de pe buze? Ce buze relaxate ai tu și ce plăcut înțeapă ele cu aromă de scorțișoară. Mmm, ce repede învăț! Cum era cu colțul gurii? A, de aici se duce zâmbetul spre obraji… Când te privesc în ochi…

– Când mă privești, ce vezi? Un strop din iubire?

Cosmisian

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Privesc în gol. Ți s-a întâmplat să privești în gol și să vezi doar ce ai în minte? E bine. Sunetul filtrul de cafea mă umple de anticipație. E dimineață, soarele se grăbește să cuprindă perfecțiunea albului de zăpadă neatinsă, așezată fără ca cineva să îi țină socoteală. Soarele nu face bulgări de zăpadă. El își caută oglindirea în perfecțiunea uniformă a fulgilor de zăpadă. Filtrul de cafea m-a anunțat că și-a făcut treaba. Mi-am luat cana în formă de clepsidră și am umplut-o. O clepsidră ce nu își trece fărâma de devenire dintr-un pumn într-altul. Eram norocosul timpului aromat. Priveai în jos. Deși păreai supărată, ochii tăi numărau fulgii de zăpadă. Tu ai ochii vernil?

     Am încercat să măsor timpul scurs din clepsidra mea, dar el insista cu perseverență să îl măsoare. Am recurs la un truc din copilărie. De la tata am primit un ceas de buzunar. Nu știu de ce i se spune ceas de buzunar, când cel mai mult îi place să stea deschis în palma mea. Nu am înțeles de ce i s-a montat capac. Într-o zi l-am urmărit să văd dacă își trece brațele de la un minut la altul. Am sperat să îl prind cu brațele încrucișate.

      Revenind la ceas, cel de buzunar căruia îi place să stea în podul palmei mele… Eu nu îi măsor timpului trecerea urmărind cadranul ceasului. S-ar prinde dacă aș face asta. Altă explicație pentru clepsidra mea de cafea. Dacă aș umple-o în partea de sus, ar ști că stau atent să îi urmăresc scurgerea. Încă un motiv să o umplu până își poate atinge cafeaua cu propriile-i buze. Ale ei, ale cănii. Ale clepsidrei în formă de cană de cafea. Aveai buzele pline, aproape perfect la fel. Cum ne mai împărțeam noi cafeaua de pe ele.

     Am luat o șurubelniță făcută dintr-o fracțiune de secundă. Numai așa puteam deschide ceasul privindu-l la fix. Am pătruns în mintea ceasului, acolo unde rotițele i se mișcă ba circular, ba pe jumătate de arc. Uneori arc de cerc, alteori arc din metal. În ambele cazuri, o făcea atât de perfect, irepetabil, deși tocmai repetiția îi forma următoarea clipă, irepetabilă. În colțul gurii ascundea umbre. Le-am privit și le-am atins. Buza de sus era ca o acoladă simplificată de aroma cafelei. Pentru o clipă, două poate, mi-am imaginat locul de unde buza ta își desprindea perfecțiunea acoladei. Mi-am permis să îi ating curbura. Dar și perechea. Am luat distanța dintre un minut și i-am ascuțit începutul. I-am făcut un vârf ascuțit. Apoi, minutul scurs l-am făcut săgeată. Am tras săgeata timpului de pe buza ta. Îi purta aroma. Am înghețat secunda și am fugit suficient de repede cât să mă fixez înaintea săgeții. A minutului trecut. M-a lovit în piept până ți-am auzit șoapta ascunsă pe buze. Aveau o formă definită. Ți-e îți plac cuvintele întregi, chiar și cele șoptite.

     Am pătruns mai adânc în mecanismul ceasului. Timpul trece mecanic în sufletul tău. Știam că nu mă vei scoate din tine. Timpul își măsoară cromat trecerea în spatele unui mecanism viu.

     Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Îmi rămăsese mie întreaga gură. Șoaptele ei erau ca o punte a timpului. Sau, ca o punte a inimilor. Oare clepsidrei nu i-ar sta mai bine dacă ar avea inimi în loc de cupe lipsite de viață?

Cosmisian

Oglinda – portret de-o clipă

Oglinda – portret de-o clipă

     Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi. Privea în gol, nemișcată, blândă și dezinteresată. Părul îi era ușor electrizat, pentru că abia își desprinsese trupul de al lui. El plecase în ciuda curentului ce îl trăgea înapoi. O desprindere firească, până la urmă. Lui îi plăceau plantele fără rădăcină, iar ei îi plăceau cele pe care le puteai lua împreună cu pădurea din care își crescuseră primele frunze. În semn de respect că nu le-a rupt, albăstrelele i-au atins pleoapele și i-au colorat ochii. Erau surori. Surori de culoare, de seninătate și parfum. Ochii ei continuau să îl urmărească, până apusul de soare ce îi colora pielea l-a ascuns de ea. Ochii ei erau prea albastri.

     Nu știa dacă să regrete sau nu că s-a pierdut în liniștea apusului. Avea sprâncenele subțiri, ușor arcuite deasupra albăstrelelor, fără a le proteja de soare. Soarele îi lumina ochii, iar sprâncenele nu păreau a-i descuraja joaca. Dar, ca orice creangă, avea și o soră. Le-am atins, dar am alunecat pe ele, lent, până le-am simțit rădăcinile ce pulsau. Am vrut să îi mângâi tâmplele și am făcut-o. Pulsau discret, invizibil chiar. Nu m-a oprit. Chiar a încercat să își cuibărească în palma mea contur perfect de chip. Dar, am refuzat. Nu pot cuprinde perfecțiunea. Dar, i l-am mângâiat. Cine nu ar contura forma perfect simetrică a dimineții pe care o găzduia privirea ei?!

     Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă. Blândă cum părea, pieptul ei ascundea putea ei secretă. O ascundea cu părul, pe care îl transformase într-un baraj asimetric. Doar culoare lui era neschimbată, deschisă precum îi erau și buzele. Am vrut să îi ating părul, alunecând de pe tâmple, dar l-a acoperit cu degetele ce îl spiralau în fața ochilor mei. Aș fi insistat, dar am preferat să îi ating gura, cât să îi cer să o miște, să îmi spună despre tăcerea ei. M-a făcut să insist ca într-o luptă a trăirilor contrare; probabil credea că voi ceda. Cu degetele își fortifica peretele ce îi proteja pieptul. Nu i l-aș fi atins. Găsisem suficientă delectare în parfumul ce se disipa în atingerile mele, când de pe buze, când din imperceptibile șoapte.

Privirea ei se pierdu, dar nu aș spune același lucru despre a mea.

Eram pierdut.

Oare mă vedea că o privesc?

Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi.

Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă.

Cosmisian

 

Tu cine ești?

Tu cine ești?

     Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

     Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

     O privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

     „Simţi?” o întreba el. Își șterse lacrimile mari de pieptul lui, pentru că își lăsase chipul pe locul unde îi așezase el palma.

     „Cine ești tu?” îl întrebă ea tulburată de lacrimile mari pe care le simțea udându-i pieptul.

zambileleplang

     „Știai că zambilele mov nu plâng?” Dar ea nu plângea. Lacrimile ei mari nu știau durere. Doar palmele ei știau durerea culorilor ce au strâns între degete o altă inimă. „Eu am lacrimi mari!” a încercat să îl convingă, dar el știa deja puterea pe care o aveau în inima lui albă. Ea a privit peretele alb, iar soarele îi strălucea în lacrima nedesprinsă din ochii. Oare totul era în imaginația ei, sau peretele prinsese viață sub delicata ei atingere? Și-a întins degete și a mângâiat peretele până lacrima ei s-a transformat într-un câmp de zambile înrădăcinate la orizont.

     Stăteam lipită de perete, iar coapsele mă dureau. Sunt un copac ce se ascunde de propria sa devenire. Trunchiul meu s-a umplut de scoarță, dură și rugoasă. Lacrimile îmi curgeau neuniform printre nervurile cu care îmi ascundeam inima și mă înrădăcinam tot mai ferm. Mi-am exilat frunzele fiecărui anotimp în spatele norilor, pastel de culoare le-am făcut: Orizontul mov al lacrimilor de zambilă au găzduit norii ce-și așteaptă înfrunzirea.

     „Tu cine ești?” l-am întrebat. Când mi-am deschis ochii, întregul meu trup era plin de oglindirea peretelui pictat de curând. Eram eu. Și aici, și acolo.

     Am adormit cu zâmbetul pe buze.

Cosmisian

 

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Iralda, dacă ai avea un singur moment, ce ai face cu el? Se întreba singură.

– Ei da, aș răspunde simplu: o buclă de timp! Așa aș putea intra în ea și de acolo aș putea visa la tot ce e mai frumos noapte și e la preț mare ziua. Tu?

Eu? De ce nu poți răspunde la o întrebare fără să vrei și răspunsul meu? Mulţumeşte-te cu timpul pe care ți-l acord. Cine mai vorbeşte cu tine, ciudato?

– Dacă aș putea dispărea într-o bulă de timp nu te-aș lua cu mine…

Poți face tu ce vrei, că la mine va sta bula asta a ta. Visează tu la feți frumoși în bule de săpun. O să vezi tu, viața e mai bună cu mine. Te-am părăsit eu vreodată?

– Tu crezi că există vreo posibilitate de a conserva timpul într-o bulă de timp?

Ești comică. Nu ai cum! Se știe că timpul este întotdeauna progresiv înainte. Never backwards. E clar? Te-am lămurit cu știința? Ce ai face cu un moment, unul doar?

– Buclă de timp! Insist pe asta și dacă zici că timpul merge doar înainte. Cel puțin, ar fi destul de mult înainte. Să fie! Pregătirea, mergem în călătorie!

Bine, fată! Eu vin cu tine unde vrei. Auzi, dar cam ce ar trebui să iau cu mine? Am voie să îmi iau amintirile?

– Toate? Vezi că tu le cam păstrezi.

Amintirile le iau pe toate. Aspirații pot? Că, ele sunt ca niște amintiri nedezvoltate…

– Acum filozofezi cu mine? Mai întâi, te dai verișoara lui Einstein, acum mama lui Socrate. Ce e cu tine? Vino cu ce vrei, dar se călătoreşte cu un singur bagaj. Treaba ta ce bagi la fermoar.

Dacă nu existam eu, tu crezi că ai fi rezistat? Nu vezi că mintea ta e pe alte meleaguri? Mă întreb cine ar vrea să petreacă atâta timp cu tine…

– Ia auzi la ea! Vrei să te astup? Imediat te las fără glas. Nu ai mai văzut oameni fără rațiune? Plus că tu ești și gălăgioasă. Parcă ai fi punct de control. În buclă eu fac jocul, regula. Clar?

Sper că te vei descurca să faci planuri bune în bucla ta.

– Planuri? Cine, eu? Fii serioasă. Nu avem timp pentru un moment.

Fără planuri! Altfel, sparg bula…

Sursa poza!

Cosmisian

Poate va urma!

Zăpada, baletul apei in plutire…

Scrisă în 2010, această poezie reprezintă una dintre puținele poezii scrise de mine pe care nu o critic.

Pur și simplu o iubesc.

Sper să vă placă și vouă! 

a7e812f60267788bcdaee48f67d62978

 

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Ninge-n soare cu prințese zburătoare,
Sunt mii de ele, fiecare-i lucitoare,
Am vrut sa prind cu grijă una-n zbor,
Mi-a spus: Dragă, nu pentru tin’ cobor!
Sunt doar o balerină, ce-mi place să dansez…

Când balerine pe pământ dansează
Un dans divin, de-un alb lucios,
Atunci imi dau mai bine seama
Cât de gingașe sunt pe jos…
Sunt doar un trecător, le las și pentru tine…

Cosmisian, 23 ianuarie 2010

Vezi articol original