Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Trandafirii și bicicleta – 2

Trandafirii și bicicleta – 2

     Brațele îi erau julite, puțin aici, puțin acolo. Dar, cine a spus că teribilismul nu naște lumi poetice, pline de petale de trandafiri? Gândește-te cum l-ar fi privit trecătorii dacă ar fi rupt trandafiri doar ca să le simtă spinii. Te-ai gândit? Bun! Deci, îmi dai dreptate. O bună ocazie pentru bietul grădinar involuntar.

      Înconjurat de trandafiri, unii încă neatinși, unii despinați pe brațele lui albe, băiatul deveni brusc conștient de întregul univers. Își ridică ochii spre blocurile din apropierea petalelor de trandafir. M-am dat repede în spate, știam că în acele momente se amplifică acuitatea vizuală. Sunt sigur că m-a văzut. Dar, era ca un moment de reflexie, de parcă eu mă uitam la mine. Văzu o perdea ce îsi căuta verticalitatea, unduindu-se ușor. Doi. Până acum, doi au văzut momentul în care a trecut printre trandafiri. Nimeni nu îl putea certa că s-a aplecat să le simtă parfumul.

     A șoptit în taină. Nu știu ce a spus, dar dacă e ca mine, cred că a suspinat de durerea pe care nu trebuia să o vadă nimeni. Lanțul căzuse, dar la fel o făcuse și el. Băieții de la bloc rămăseseră înspăimântați pe locul unde îl lăsase pe Blond să pedaleze singur. Și ei s-au uitat în toate direcțiile. O făcuseră înainte de băiat, pentru că m-au văzut. Nu mă retrăsesem încă. Am vrut să le adâncesc senzația din conștiință. Păreau să o mai aibă. Au știut și ei că i-am văzut, de aici și teama lor de a se distra pe seama nereușitei blondului.

      Cuprinse bicicleta de ghidon, o ridică și se asigură că lanțul stă din nou unde îi este locul. Observă încă un spin împlântat în brațul stâng. Zgârietura ce conducea spre locul în care aterizase spinul părea o dâră dreaptă de nori ce preferă să se prindă la întrecere cu albul pielii lui. Dar, zgârietura se roșise repede.

      Era timpul să înapoieze bicicleta. Îl ustura în tot mai multe locuri. Își trecuse piciorul peste bara bicicletei, se așeză cât să se poată împinge cu picioarele de asfaltul rugos. Acum, își înfrunta mai multe neajunsuri în același timp. Prinsese puțină viteză, așa că picioarele lui se agățară novice de pedale. I-a mai luat puțin să nu se mai uite la roata din față, apoi a mers drept. În dreptul băieților a frânat cu un picior, dezechilibrându-se puțin. De data asta nu a căzut. Se simțea atât de bine. A plecat singur săltând până l-a ascuns plopul de privirea mea. Aș fi vrut să văd mai mult, dar poate e mai bine astfel.

Cosmisian

 

Bicicleta şi trandafirii

Bicicleta şi trandafirii

Oare îți poți imagina un oraș proaspăt asfaltat, peste care s-a împrăștiat din abundenţă nisip? Era liniște, o liniște pe care o mai tulburau grupuri de copii ce își luau viteză pentru a aluneca pe nisipul fin sau pe asfaltul negru. Și, dacă nu se alegea nimeni cu vreo zgârietură, cu siguranță nu se opreau. Mai țipa câte un vecin tulburat de ideea că unii oameni trebuie să fie mai întâi copii. Oare de aceea era atât de morocănos, pentru că devenise om mare fără a mai simți bucuria abandonării pe asfaltul alunecos?

Mașinile erau rare. Și, scumpe. Viteza se măsura altfel, iar părinții învățaseră de la noi că „imediat” poate să însemne oricând. Sau, oricât. Timpul era și el acoperit cu o peliculă subțire de nisip. Asfaltul era acoperit de nisip. Toți alunecam pe el fără prea multe riscuri. Genunchii ne erau adesea acoperiți de julituri cu care ne lăudam. Asta până să ajungem acasă. Uneori se întâmpla ca părinții să ne certe pentru integritatea pe care o compromiteam foarte des. Nu aveam noi piele de crocodil, dar pot spune că ni se refăceau repede genunchii sau coatele. Ai căzut vreodată la pământ să îi simți rezistenţa?

Recunosc fără teama de a fi judecat că eu eram omul care fusese copil mai întâi. Mi-a plăcut să îmi iau avânt și să alunec pe nisipul fin ce acoperea asfaltul ce încă disipa vapori bituminoși, chiar dacă alunecarea mi se termina într-o trântă pe asfaltul rugos. Dar, nimic nu m-a împiedicat să îmi iau avânt și să lovesc mingea umplută cu pietre de Robi. Nu aș fi înscris vreun gol, dar știu că din loc am mutat-o. Și, ca să previn alte astfel de șiretlicuri, mi-am inflamat puțin laba piciorului. Crezi că nu ar atenua vreo altă servire pe neașteptate?
Asfaltul este un deschizător de drumuri, de experiențe și experimente. Fereastra mea era generoasă. Nu ca mărime, că toate erau făcute aproape de aceeași dimensiune. Dar, ceea ce vedeam ținea de culoarea pervazului din tablă în care îmi așezam eu coatele. Un plop nesățios de înalt, cu o coroană abundentă pictată într-o notă de verde copt, umbrea ca un ceasornic orele pe care le puteai lăsa pradă nemilosului timp. Iar duminica nu prea aveam ce face. Copiilor le știam programul. Dintre cei câțiva copii, unul singur avea o bicicletă. Pe cât de deosebită era această avere pentru el, nu de asta se strângeau copiii în jurul obiectului rar. Lanțul acesteia în cădea des. Era dimineață. Poate 10. Copiii l-au înconjurat pentru a asista la ritualul reparării bicicletei. Îi dădeau un mic avânt şi o lăsau pe biata bicicletă să creadă că poate pleca de una singură, dar o trântea peste cap, exact așa cum un leu răstoarnă un pui de bivol.

Roțile erau verificate pe rând, pentru că nu de puține ori sufereau de o ușoară amețeală, și-o luau pe opt cărări că unii dintre cetățenii ce se unduiau pe asfaltul nou-nouț în drum spre casă. Unul dintre băieți, cel care părea prostuț de la înălțimea de la care priveam, a intervenit cu o idee. Se auzea atât de bine. Le-aș fi spus eu ce să facă, dar nu te dai tu deștept cu copiii, că te faci de râs. Dar, cum băiatul cu păr galben era deja prostuțul grupului, ideea lui a căzut perfect. Puțină milă îmi era de el. Apoi, am auzit din gurița lui, emoționat, șoptind soluția salvatoare pentru prevenirea problemei cu lanțul. Le-a arătat și cum se face. De unde știa, că nu avea bicicletă?

Păreau recunoscători. Chiar l-au ajutat să scurteze lanțul cu o zală. Ce răsplată puteau să îi ofere pentru intervenție, dacă nu chiar privilegiul probei?! Său, poate nu erau dispuși să riște. De sus se vedeau toate scenariile. Dar, nu am intervenit. Băiatul acela păream eu, de la etaj. Un neînțeles. Asta mi-a plăcut. Recunosc. Doar că, băiatul a refuzat să facă o tură cu bicicleta. Oare știa că îi fusese întinsă o capcană?

– Nu mă știu da!

– Haide, Blondule. Sus pe bicicletă și fă o tură.

Ce simplu. Au făcut front comun și l-au convins. Copiii fac front comun cel mai ușor atunci când planul lor este îndreptat împotriva neajutoraților de culoare galbenă. Așa că, l-au încălecat pe bicicletă, iar trei dintre ei au ținut-o din spate, cât să îi dea copilului impresia siguranței. Și, dacă lanțul nu sare, el sigur o să cadă din neștiință. Bicicleta nu te iartă dacă nu o stăpânești. Iar el era predispus la cădere. Iată cum se vede de la fereastra mea o cădere previzibilă. L-au ținut ei cât l-au ținut, dar apoi l-au lăsat. Preț de câteva secunde a plutit în propria-i victorie. Învinsese involuntar și inconștient incapacitatea de a domestici obiectul.

Senzația victoriei se putea vedea în linia dreaptă pe care o lăsa în urma pe nisipul auriu de pe asfalt. De sus părea ca o clepsidră lipită de asfalt ce-și presăra linia perfectă a nisipului direct din roțile bicicletei. Dar, nu la fel de încurajatoare era direcția în care pedala băiatul. Brațele i s-au încleștat de ghidonul strâmb al bicicletei din secunda în care realiză că nu mai este sprijinit. De sus eram sigur că va ieși destul de zgâriat din povestea asta. Se îndrepta cu viteză spre o zonă verde plină de trandafiri. Aveau spinii prinși unul de altul ca într-o suită de „țară, țară vrem ostaș”, iar băiatul se îndrepta în viteză spre brațele lor primitoare. Parcă îl văd și acum plin de spini și zgârieturi, vesel.

De atunci, bicicleta nu mai e ce a fost. Bicicleta lui este una plină de trandafiri. Lanțul nu îi mai căzuse, doar un stop, dar nu acela pe care el făcuse, o pană, dar nu aceea a ușurinței cu care se pedalează. Băiatul acela a învățat din acea ziua să domesticească obiectul.

Cosmisian, Timisoara

Foto: 

Ion cu părul din gradină

Ion cu părul din gradină

 

Ion cu părul din gradină

Planuri mari își făurea,

S-o aducă pe mezină

Blânda ca o turturea,

Și să-i dea din para coaptă

Până ea n-o mai cerea.

Ana e fată deșteaptă,

De-asta nu se mulțumea.

Para asta este coaptă,

Cu miezul galben, molicel,

Ai vrea s-o duci acasă toată,

Să o guste Firicel.

Dar eu insist să fii deșteaptă,

Că punem și în rucsăcel

O pară mare, fină, coaptă,

Să-l bucure pe bursucel.

A doua zi-n grădină

Nu mai dădui de el,

Lăsase doar o groapă,

Iar Părul dispăru de fel.

Ana-l luase cu tulpină

Că-i plăcu cam mult de el.

Acum te du de-o ceartă,

Fructul nu-i un copăcel.

Cosmisian

Poză: Para-i luată din livadă, nu a ei, dar nici a mea…

PS: Replică Anei, dacă tot ține la merele ei…

Niciodată este mai bine

Niciodată este mai bine

– Litere spâne, lipsite de sprâncene şi expresie. Mă obosesc cuvintele produse la indigo, mai ales când se imprimă pierdut pe pagini cenușii. Când scrii cu gândul nefiresc mă scrii ca pe-o hârtie cerată, doar că folosești cerneală nesugativată.

– Cel puțin, suntem doi în povestea asta. Îmi plac şi mie cuvintele originale. Ai prins în plasă cuvintele, ca pe niște peștișori aurii.

– Îmi place să cred că i-am salvat. Am pieptul plin de apă. Îi las să creadă că sunt într-un ocean.

– Dar munții aceia ce se înalță dinspre noapte? A lor este umbra?

– Ţi-am urmărit umbra şi am clădit din ea iluzii. Mă priveai adesea cu un singur ochi. Am înțeles târziu de ce nu cu amândoi. Cu unul mă fixai în prezent, cu celălalt mă chemai din viitor. Eu am crezut că e o umbră, dar am aflat că nu e.

– Diferența dintre o umbră şi un nor este colosală. Un nor este umed şi te poate umbri cu picurii lui, pe când o umbră nu poate fi niciodată suspendată pe viitor. Umbrele sunt trecutul care refuză să dispară, pe când norii sunt viitorul care vizitează pământul de sus.

– Îmi plac răsăriturile. Şi apusurile. Şi iarba proaspătă și iarna târzie. Și prima ninsoare și prima ploaie de vară. Și mirosul zambilelor amestecate în culori de violet, alb și roz. Îmi plac și urechile încireșate. Și buzele colorate și gust de căpșuni. Îmi place mirosul piersicii și felul în care vântul îmi pune seara părul după urechi. Dar cel mai frumos e atunci când sunt la mare și briza e însoțită de soare sărat. Sau la munte, când fratele aprig al vântului de câmpie se arată și îmi face pielea de găină cu colții lui reci…

– Mă simt ca o pădure de salcâmi neînflorită de mult. Te privesc. Înfloresc. Tu ai atât de multe doruri.

– Dar nu contează, pentru că am la picioare o mare de afine în care să mă scufund și să îmi ascund lumina. Tu nu ai? Atât e de frumoasă lumea! Și încă nici nu am spus nimic de lună, de stele, de toamnă, de animale, de oameni…

– Sunt atât de uscat, încât poți arunca un ocean peste mine şi încă mai pot absorbi. Mă poți îmbrățișa şi te voi absorbi pe tine. Poate așa voi rămâne umed ca o pădure verde după ploaie. Dacă aş fi la picioarele tale, te-aş picta cu afine zdrobite în palmă. Te-aş aromatiza complet. Apoi, mi-aş colora buzele de pe brațele late ca să devin umbră. Știai că umbrele create de sărutul brațelor tale pictate-n afine găzduiesc mai clar stelele şi luna?

– Mie îmi pare că nu ești uscat deloc. Izvorăsc prea multe din tine, și eu zic că e bine să nu seci. Nu azi, nu mâine, nu nicicând…

– Tu măsori marile şi râurile pe care le așez în buclele părului tău şi crezi că nu mai am ce primi. Dar, ochii tăi sunt două oceane din care în bat clipele inimii. Te privesc şi mă simt albastru.

– Cred că ai o mulțime de lucruri de primit, dar ai şi mai multe de oferit.

– Sigur. Navighez pe oceanele tale în același timp şi picur din ochii mei lacrimi. Iți las în ele amintirile mele. Te fac părtașă secretelor mele. Nu am crezut că oceanul are forme pe care să le simt. Dar, aproape că iți simt brațele strânse în jurul meu. Nu îmi da drumul încă. Niciodată e mai bine.

– Știi, chiar mă gândeam să te…

Cosmisian

Sursa poza (stirile pro tv)

 

 

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google) Copyright (foto google)

Vezi articolul original

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire

(Partea a XIII-a)

     Muzica solemnă impunea un calm egalat doar de vocea ei, o voce făcută din cea din urmă notă a operei, nota supremă. Ai observat că avea picioarele fixate în podeaua lucioasă a podiumului puțin înălțat? Își mișca doar trunchiul și brațele. Și, ne mișca nouă inima. Uneori aveam impresia că vioara își găsise o formă muzicală atipică de a se materializa – femeia păpădie. În aplauzele sălii umbrite de o muzică aurie, orchestra îi refăcuse portativul spre un nou preludiu al unei deveniri neîncetate. Îmi regăsisem și eu iluzia pierdută, credite orchestrei ce nu se opri din forma lirică a bisului teatral. Și, o ascultam…

Era de așteptat să ne întâlnim privirile. Eu așteptam acest lucru de mult. O știam bine din cea din urmă devenire, chiar dacă o păpădie nu își amintește forma ei ce i-a precedat înflorirea. Eu însă, o știam din multele-i plecări și reveniri. Eu am fost unul dintre păgubiții ei. Cine și-a pus în gând să o stăpânească, nu îi știe încă puterea sălbăticiei ei. Au alergat după ea, au prins-o de braț când era doar o sămânță, crezând că este mai ușor de stăpânit. Păpădia nu se pune sub nicio formă în sân. Până să ți se îndeplinească visele, te trezești că ai adăpostit iluzia în forma ei perpetuă – sămânța. Oprește-i înrădăcinarea dacă mai poți! Ți s-a înfipt în piept. Din visele tale îi cresc păpădiei aripile iluziei cu care te amăgește.

Sursa poza – google – Dandelion, by MartEden

     Cânta într-o limbă pe care o cunoscusem în copilărie. Atunci eram pregătit pentru ea. Eram prea mic să îmi amintesc cât de departe ne-am încrucișat parfumul, iar teama mea este să nu fiu și eu o păpădie. Vocea ei este răvășitoare, iar umerilor mei nu le mai rezistă claviculele de durerea pe care o resimt. I-am purtat în minte senzația vocii, fără să mai pot să-i stăvilesc necunoașterea. Inima este capabilă de iubire încă de când îi pulsează prima picătura de viața prin tainicele ei odăi. Să o aud astăzi pare ireal. Mă simt ca un boboc de trandafir alb, pe care muzica îl înflorește fiecare unduire a corpului ei și îmi creionez parfumul după cum mă învață buzele ei. Șoaptele ei mă înfloresc a primăvară.

O lumină roșiatică a luminat spre locul unde auzeam șoapte în altă limbă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc. Un violoncel părea că știe bine ce note îi trebuie suavei pentru a-i adăposti la piept îmbrățișarea. Fără să vreau, m-am aplecat spre acea îmbrățișare și-am cuprins-o la pieptul meu, adăpostindu-i capul pe umărul meu cald. I-am simțit obrazul rece, ca o dimineață cu rouă din abundență. Chipul ei era ca un cer alb de dimineață, atunci când roua își adăpostește ființa pe dealurile umerilor mei. Știai ca stropii de rouă picurați de pe genele lungi ale păpădiei îți pot intensifica dorul după stele? Un strop de rouă este ca o lupă universală ce atrage cerul înstelat spre inima ta ce își bate ritmul a dor. Roua este una dintre cele mai blânde forme de condescendența a divinului spre uman. Ziua îți formează pieptul din mijlocul unui strop de rouă. Ochii femeii-păpădie erau două sfere de rouă ascunse de soare.

Concertul se terminase de mult timp. Nici nu observasem. Eram doar noi doi. Îmi înflorise din strângerile repetate și ritmice ale iubirii mele pentru ea. O păpădie ce a înflorit în sălbăticie. A mea. Și, îmi propusesem să uit complet de ea, de păpădie.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

Frumuseți fără reclamă

Frumuseți fără reclamă

 

Om mic învăţând om mare

Sa citesti cu pieptul flamand de aer, sa inspiri flamand!
Excelenta conversatie, Potecuto!

Poteci de dor

– Hai, intră! Ia loc aici, pe scaunul ăsta albastru! Ai grijă să nu cazi, urcă-te uşor!
– Nu cad. Şi nu-i nimic nici dacă voi cădea, că nu mă lovesc tare. Pe ăsta mare? Dar tu nu ai un scăunel mic? Eu am, acasă la mine.
– Nu, nu am unul mic, aici sunt numai din astea mari. Mi-l dai mie pe al tău?
– Da, dar trebuie să vii la mine acasă şi să îi zic la mami. Şi dacă vrei, ţi-l dau.
– Ştiu… ştiu. Tu dai orice, oricui. Niciodată nu ai spus că nu dai din ce e al tău.
– Da’ tu ce faci aici?
– Muncesc.
– Da? De ce munceşti? Că aşa trebuie, aşa zice şeful tău?
– Da, aşa trebuie…

Vezi articolul original 1.632 de cuvinte mai mult

Spre adopție

Această prezentare necesită JavaScript.

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau…

Vezi articolul original 28 de cuvinte mai mult