Simulatorul bulelor de timp

Simulatorul bulelor de timp

Serile acelea când fugi de acasă pentru a privi Asfințitul de peste coama muntelui este irațional de plăcută. Cum locuiam singură de când m-am mutat în munți, nu înțeleg de ce încă simțeam senzația aceea că voi fi prinsă alergând pe străzile largi, dincolo de depozitele de de cherestea ale domnului Duncan. Dar, făceam asta cu aceeași emoție că voi fi prinsă. Și astăzi îmi propusesem să fac același lucru. 

Știi ce iubesc eu cel mai mult la aceste momente în care nimeni nu știe că am fugit de acasă? Nu știi! Tu nu poți citi gândurile de la distanța la care îți strângi cu putere lumina care încearca din răsputeri să ajungă la mine. Știai că lumina ta este mai intensă în această seară Cumva, cel puțin mie îmi pare asta, ești mai aproape de mine. Eu așa mi te imaginez. Oare ești un produs al imaginației mele? Hm, presupun că nu. Dacă ai fi fost, te-aș fi adus de mult aici, să-mi stai aproape pe această stâncă.

Știi ce îmi place la această stâncă? Este atât de contrastantă. Dacă privesc în sus, aș putea oare să fiu absorbită de vastitatea universului cât să plutesc fără efort spre tine? Nu neg că aș vrea să o văd și pe asta, dar nu cred. Și, dacă aș privi în jos, oare aș cădea doar pentru că poate asta te-ar forța s vii să mă salvezi? Nici asta nu cred, dar aș vrea să mi se întâmple. Dar, dacă ești doar o lumină din trecut ce încă gâfâie în încercarea de a ajunge la mine, nu aș vrea să fiu salvată de osteneala pe care o intuiesc că brațele tale o resimt. Și, astea două extreme chiar îmi plac.

Știi ce am făcut azi? Am spus ieri că îți voi povesti. Doar că ieri nu avusesem ce să îți spun despre astăzi. Uite cum facem. Eu voi începe să îți povestesc, dar voi scrie și în jurnal. Ei da, acum crezi că nu sunt sigură că mă auzi și de asta și scriu, ca nu cumva să vorbesc munților și să mă asculte ecoul. Știai că ecoul este o ființă care se caută pe sine până se disipă în neant? Bine, recunosc. Mă uit spre acea lumină și sper că tu ești acolo, poate chiar mă privești, dar am și eu îndoielile mele. De asta scriu. Simt nevoia să îmi pot usca impresiile despre zilele petrecute în munți între paginile jurnalului meu așa cum făceam cu florile pe care le presam întotdeauna între paginile cărților citite.

sursa poza

Se făcuse rece, iar Iralda adormise pe stâncă, undeva între cădere și plutire. Iar lumina acelei presupuse stele părea să nu o menajeze. Părul ei strălucea atunci când lumina își disipa degetele imaginare printre șuvițe deranjate doar de adierea fină a vântului. Dar, pe ea nu o deranja nici mângâierea luminii, nici susurul blând al muntelui ce sufla spre ea cu o notă puternică de miros de pin. Spre dimineață, adormită și amorțită, mergea intuitiv pe cărarea forestieră ce o ducea spre locuința ei. Diminețile ei erau întotdeauna confuze. Părea că visase, dar nu înțelegea de unde își luase sclipiciul fin de pe piele, sau mirosul proaspăt de pin care încă îi respira în păr.

Departe de toată această repetiție, el o privea cu admirație pe ecranul simulatorului. Și, nu era singurul. Proiectul Bulelor de timp fusese dezvoltat pe parcursul a douăzeci de cicluri, dar abia acum au reușit să se înțepe într-una dintre bucle și să vadă o licărire de existență. Fiecare încercare anterioară se sfârșea prea repede cu eșecul ce se încăpățâna să își arate pe chip expresia de încântare. Nava călătorea cu lejeritate prin spațiu, departe de planeta unde locuia Iralda.

Cosmisian

Nu exclud o continuare!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 2 – Anduze

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 2 – Anduze

-Ți-ar fi greu să scrii fără inspirație? se întrebă tânărul scriitor departe de sunetul pianului. Ai scrie fără ca muza să își sprijine coatele pe luciul perfect al pianului tău?

Tentația imediată a scriitorului modern este aceea de a scrie cu sau fără el însuși, doar pentru că există aprecieri, sau să își apere inspirația neînțeleasă atunci când se găsește cineva să îi critice unicitatea. Dar el, ca tânăr ce și-a deslușit menirea de scriitor în mijlocul controversatei situații născute de coma lui Pierre, avea o altă abordare.

Primise invitația dnei Mouelle, o citise și o așezase pe măsuța lui de lemn, apoi plecase într-o vizită surpriză la casa părinților lui. Nu îi mai vizitase de mai bine de 2 ani, după despărțirea subită de Rorette. Iubirea lui învelită în plecarea ei i-a adus durere, dar l-a ajutat să plece departe de casă, într-un loc unde și-a tocit coatele pe măsuța din casa cuplului Madolen.

Aburul dens al locomotivei își descrie adesea dorința de a fi nor. Un tren vechi aduce vizitatori ce împart aerul vechi al vagoanelor cu locuitorii liniștiți ai satului Anduze. Gara mică găzduiește iluzia măreției. Un sat ce adăpostește conviețuirea unei populații obișnuite cu contraste. Anduzienii se mândresc cu contrastele lor, de la exotica plantație de bambuși, străjuită de alee protejate de desene făcute de soare printre frunze de bambus, continuând cu trenul cu aburi ce te poartă dus-întors Anduze – Saint Jean du Gard, culminând cu Le Musée du Scribe, locul favorit al tânărului nostru scriitor.

Sursa poza

Dar, să vizitezi Anduze și să speri să treci neobservat, ar fi un act de autoînșelare. Familia lui locuia destul de aproape de cea a părinților celei care ar fi constituit alegerea perfectă pentru tânărul nostru scriitor, până când a aflat că iubita lui iubea mai mult decât ar fi putut el accepta. Chiar mai mult, nu doar că împărțea un destin frânt de o iubire secretă a Rorettei, dar a și pierdut în fața alegerii impuse de iubitul secret, care i-a cerut să aleagă între el și scriitor. Și, Rorette a ales intensitatea unei iubiri secrete, despre care se poate spune doar atât. Aflase când destinele erau ferecate de alegerea ei. Pe al lui i l-a legat de un lampion pe care l-a înălțat în seara alegerii fără știrea lui. Și, l-a împins spre necunoscut. Știa că o va întâlni foarte repede. Anduze este un loc prea mic să te poți ascunde. Gândurile îi erau clare.

Ajuns în fața casei cu etaj  de pe Avenue du Pasteur Rollin, ce acoperea o Patiserie, este întâmpinat de micuța lui soră, Patricia. Dovada faptului că nu poți intra în Anduze fără ca vorba să circule mai repede decât trenul cu aburi. I se lipise de piept și cu greu se stăpânea să nu plângă. Era încă o adolescentă visătoare, iar el devenise modelul ei de bărbat realizat. Rar pleca cineva din sat. El o făcuse să își urmeze pasiunea de a scrie, iar Patricia se mândrea cu acest lucru.

Părinții l-au primit la fel de călduros, apoi au mâncat împreună depănând amintiri amestecate cu detalii ce au înflorit perioada scursă de la ultima lor cină împreună. Ochii Patriciei erau fixați pe geanta lui, pe care nu a lăsat-o din mână chiar și la masă. Știa că i-a adus cadouri, dar nu înțelegea de ce încă nu i le-a oferit. Aproape că simțea în degete textura ambalajelor care cad pe pat, urmate de țipetele ei de bucurie. Așteptarea i-a fost cu atât mai mult răsplătită, cu cât cadourile nu doar se aflau în acea geantă, ci începeau de la ea. Dar, nu îndrăznea să creadă că și acea geantă ar fi putut deveni a ei.

Va urma!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 1 – Valsul primăverii

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 1 – Valsul primăverii – Chopin

Pianul își topea adormirea de sub pătura pufoasă a zăpezii chiar sub degetele ei. Eugenne cânta la pian, iar noi, cei prezenți, asistam uluiți la apa cristalină și rece care își forma albia în sufletele noastre. Salonul Roșu rezona perfect cu unduirea degetelor ei fine, oglindind parcursul neschimbat al operei create de Chopin sub delicatata topire a albului într-o încetinire a delirului ce i-a răpus desăvârșirea culorilor pe care le-a ascuns. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în comă, înghețat, într-o stare de perfecțiune a albului rece. Și iată cum, interpretarea majestică a Eugennei topea suav perfecțiunea albului rătăcit în inima unei ființe înghețate în alb. Pierre o asculta, cuprins de reformulări înnodate în confuzie.

După o pauză de mai bine de un an, Mouelle găzduiește o Serată la Vila Rouge, acolo unde cercul intim de dinaintea accidentului lui Pierre își creionase adesea interesul pentru literatură, al îndrăgitei Mouelle și, nu în cele din urmă  al celor câțiva tineri poeți, prieteni ai Editurii și invitați speciali. Îi luase sub aripa sa, de unde penele lor își gravau versul în sufletele celor prezenti, dar și în setea paginilor veline pe care le luau cu ei. De câte ori au zămislit fluidul rimat al versului chiar sub plăcuta aromă rubinie a vinului ademenitor servit cu mândrie de Pierre! Iar când recitau, părea că inima unei vrăbiuțe speriate zvâcnea o notă pătrunzătoare, ce își făcea loc printre degetele protectoare ale neștiutului protector.

Sursa poza: Roland

Dar, seara aceasta este în sine o erată a cărții Fiorul. Actul trădării prin deces, așa cum îl prezentase Mouelle în multele incursiuni în relația ei cu Pierre înainte de  accident, a scos în evidență iubirea lor din perspectiva ei nespusă, dar internalizată. O vreme necunoscută pentru protagonistul cufundat in comă, dar povestită și repovestită de simpatizanții cititori ai cărții. Pentru Pierre, ca personaj ce impune o erată pe paginile Fiorului, confruntarea cu impresia lăsată iubitei lui, cu durerea colosală ce i-a încrustat-o acesteia litera dorului pe pereții inimii ei de tânără iubitoare, a fost un act dificil de interpretat în fața unei mulțimi ce i-a judecat plecarea. Avea să își înfrunte singur umbrele pentru a putea merge înainte. Ar fi vrut să poată repara totul printr-o simplă întoarcere în timp, dar viața impune celor drepți momente de corecție, poate chiar de resetare, iar aceasta nu este tocmai ușor când te trezești într-o piesă de teatru regizată fără știrea ta.

Ochii celor prezenți erau nedezlipiți de pe încântătoarea tânără ce le-a adus primăvara în suflet, iar lui Pierre, un scurt răgaz până la acel act special care relua declarația lui din seara accidentului. A fost o surpriză pentru toți să o asculte pe Eugenne interpretând atât de bine Chopin. Era cunoscută doar pentru marea contribuție la bunăstarea sufletului răvășit al gazdei, Mouelle Roucher. Era iubită ca o fiică, prețuită ca o prietenă care îți tolerează repetiția depresivă. Eugenne era un mister care purta multe necunoscute. Putea trece neobservată în ciuda faptului că era strălucitoare. Și chiar era.

Invitații încă soseau, în perechi, purtând pe chipuri un zâmbet ce trăda curiozitate. Știrea că Pierre își revenise din coma ce l-a făcut să pară geamănul aparaturii ce îl ventila mecanic, a reînsuflețit curiozitatea multor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Mouelle. Cel care părea un trădător prin încăpățânarea cu care se agățase de neființă, se afla acolo, poate chiar ca motiv al acestei serate. Mouelle și-a luat în serios calitatea de gazdă și le oferea deliciul prezenței ei fiecăruia dintre invitați. Cu câtă ușurință te învăluia prezența ei suavă, aristocrată. Locul Eugennei la pian fusese luat aproape neobservat de pianistul serii, un necunoscut și el pentru mulți. Doar partiturile îl știau bine.

Chiar dacă nu toți invitații se cunoșteau între ei, le-a fost ușor să intre în atmosferă. Părea că toți au sosit, mai puțin unul singur. Tânărul scriitor nu și-a făcut apariția mult așteptată, de Mouelle, de Pierre, dar cel mai mult  de către Eugenne, care tăinuia ceva mai mult în sufletul ei misterios decât se știa. Invitația îi fusese trimisă, dar oare o va onora?

Cosmisian,

Va urma!

Acea ființă fără ochi

Acea ființă fără ochi

 

     Am găsit o cutie din tablă, ruginită. Era mică, cu un capac circular, peste care era aplicată o bucată de catifea liliacee. Am ridicat-o aproape de gură și i-am suflat praful fin în lumina tăiată de pătratele ferestrei obosite a barăcii. Întotdeauna mi-a plăcut dansul prafului împins cu forța din gândul adânc al întunericului. În lumină, praful era un dansator desăvârșit.

     Am găsit întâmplător baraca, în care am intrat cu teamă. Era destul de scundă, pe semne că o făcuse cineva care nu se putea lăuda cu înălțimea lui. Sau, poate a dorit doar să nu o facă extravagantă. La început, nu i-am găsit intrarea. Avea o fereastră lăsată în balamale proeminente, ca o pereche de fluturi obosiți. Li se scursese vlaga din ei, iar părul le ruginise a îmbătrânire. Am tras de mânerul gripat al ferestrei, dar balamalele nu își mai deschideau aripile.

     Am găsit un scaun cu talpă ușor arcuită. Niciodată nu am înţeles de ce ai crede că te poți odihni pe un scaun care îți impune să îi generezi balansarea. Era tapițat frumos, păstrând încă semne ale măiestriei celui care i-a impus fermitatea. L-am atins. Mai întâi, am lovit uşor talpa cu piciorul. Începuse să se legene singur, parcă neobosit. M-a enervat perseverența lui și m-am așezat în el, ignorând praful ce își odinea densitatea pe porii brațelor lăcuite pe alocuri.

     Am scuturat cutia și am fost mulțumit. Puteam recunoaște sunetul. Dar, am expirat mulțumit că era un sunet până sus. Sunetul până sus nu ține să se oprească în pereții cutiei. Aş fi vrut să deschid cutia, dar căzusem pe gânduri. Amintirile nu au fost niciodată acoperite de praf. Amintirile sunt experiențe pe care le poți trăi pe ascuns din nou. Mi-am dorit adesea să trăiesc repetat anumite experiențe, dar nu cunoșteam o cale directă pentru asta. Apoi, cineva mi-a făcut cunoștință cu memoriile.

     Am pătruns cu grijă în cutia ticsită cu amintiri. Aveau forma unor nasturi circulari, făcuți parcă dintr-un material lăptos. La atingere, erau cunoscute. Amintirile acestea aveau și miros. Am vrut să răstorn cutia în mijlocul încăperii, dar mi-aş fi dezonorat amintirile. Amintirile sunt acele părți ale ființei tale care refuză uitare. Au fost dintre aceia confuzi, care au susținut că acele momente pe care le uităm trebuie aduse înapoi. Am luat cutia și i-am răsfirat conținutul peste emoțiile mele. Amestecul a topit forma circulară și a prins trup, la fel de lăptos, dar încă fără ochi. Amintirile nu au ochi.

     Am privit neputincios cum din masa aceea de suflet se formau episoadele vieții mele pe care am lăsat-o în urmă. Ochii îmi erau inundați cu aprecierea pe care ți-o dă doar apa cristalină ce-ți curăță visarea. Scenele își roteau semnificația prin fața minții mele precum o fac rândunicile care alunecă pe glasul lor asurzitor. Lăsate libere, amintirile pot crea omul pe care nu l-ai lăsa de sine stătător. Au fost unii care au căzut pradă iluziei că ei şi amintirile lor sunt clona perfectă a fericirii. Sau, a nefericirii. Amintirile sunt umbra care face rău doar când îi crește aripi.

     Am găsit o mătura de culoarea speranței. Mi-a luat puțin să așez praful înapoi pe cutia de unde amintirile își născuseră acel trup fără ochi și viitor. Am lovit din nou talpa curbată a balansoarului pe care se așezase ființa. Amintirile pot trăi în relaxarea unui barăci de care nu știe nimeni. Doar eu.

      Am ieșit mulțumit din lumina tăiată a micuței lumi. Afară am găsit o altă cutie.

Autor: Cosmisian.

Sursa poza: Conexit Wallpapers HD

– Ce anotimp îți place?

Ce anotimp îți place?

– Ce anotimp îți place?

– De Vivaldi?

– Nu, anotimp anotimp…

– Vara la munte,

toamna la țară,

iarna în casă,

primăvară pe străduțele cu arbori în floare.

Ție?

 

– Mie? Anotimpurile lui Vivaldi!

 

Contează limba în care se nasc zâmbetele! – de Meddartis

În timp ce eu mi-am sorbit cafeaua nopților mele și-am scris, aroma a călătorit spre penelul ce și-a umplut rezervorul cu o picătură cristalină de cafea nocturnă, și-a scris următoarele:

(Multumesc pentru un asemenea răspuns, Meddartis – click pentru blog)

 

„Mi-a plăcut așa de mult articolul, încât l-am personificat. 🙂 Am vrut să pun în bold replicile tale, dar adevărul e că habar nu am cum, așa că le descoperi tu.” (click pentru articol_

– Contează limba în care se nasc zâmbetele?

– Nu știu. Contează locul în care se nasc?

– Dacă se nasc pe buzele tale, atunci da. Da, contează.

Zâmbi, jucăușă.

– Atunci, am să spun și eu că da. Dacă se nasc în limba noastră, atunci contează. Plutesc între noi, ca aburul cafelei pe care o sorbi cu atâta nesaț. Doar că nu sunt amare ca ea. Sunt dulci.

– Ah, da, mi-am înfășurat eu degetele în jurul ceștii aburinde, făcând lichidul negru să se rotească în unde concentrice. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei.

Mă privea cu ochi feerici.

– Dar, mai dormi după?

– Prefer să demontez note, am spus enigmatic.

Se încruntă, făcând o cută mică între sprâncenele elastice.

– Așa cum unii cântă, revărsându-și toate misterele în notele care se înșiră pe portativ, eu scriu. Iau gând după gând, notă după notă, le iau pe toate și le frâng, scoțând din ele esența. În mâna mea, notele își etalează ultima respirație. Fac magie.

– Dar… le-ai înregistrat suflarea?

– Asta e magia. Suflarea lor devine ecoul meu. Fiecare esență parfumează câte o pagină, iar fiecare pagină devine câte un monument veșnic al unei nopți cu gust de cafea.

– Să bei mai des, șopti ea, ridicându-se. Cafea, zic.

Am prins-o de mână.

– Pleci?

– Vrei să mai stau? își privi agitată ceasul trandafiriu.

– Nu știu, i-am zâmbit. Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Izbucni într-un râs cristalin și vesel, care făcu fărâme întunericul nopții și portativul meu.

– Ei, contează sau nu? am tras-o mai aproape.

– Dacă se nasc în limba noastră, atunci… Dar e irelevant. Nu putem sta mereu împreună, doar ca să îi îngăduim zâmbetului să se nască.

– De ce nu? mi-am ridicat eu o sprânceană.

Își cercetă din nou ceasul, cu gura întredeschisă. I-am acoperit încheietura cu mâna mea, iar ea și-a lăsat degetele să se împletească cu ale mele. Două mâini, pulsând ca una. Zece degete, suprapuse ca petalele unui trandafir. Glasul îmi suna neobișnuit de fericit.

– Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?

De Meddartis

Sursa poza

Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Mi-am făcut o cafea espresso ce și-a adăpostit tăria într-un pahar mare, plin cu lapte. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei. Deveniseră doar nopți. Niciodată nu este prea târziu să redescoperi tăria unei cafele ce atinge nota cea mai înaltă a nopții direct de pe locul unde cheia încuie portativul zbuciumat al unei zile.

„Dar, mai dormi după?”

      Am ales o notă la întâmplare doar pentru că am ales-o eu. De mult mi-am propus să demontez nota SOL, aleasă la întâmplare, până când satisfacția de a-i vedea compoziția încă din forma ei necântată. Notele muzicale se descompun de la sine în tăcere. Cu puțin ajutor din partea mea, notele și-au etalat ultima respirație, renunțând din oficiu la dreptul lor la ecou.

„Le-ai înregistrat suflarea?”

     Am trăit și ziua în care sunetul își găzduia plecarea de pe buzele tale. Mi-am fixat privirea pe mișcarea buzelor tale ca să le pot atinge norii. Erau plini de cuvinte nerostite ce căutau pământ sec pentru a-l uda cu zâmbetul ce se oprea în colțul buzelor tale. De pe buzele tale cuvintele născute deveneau zâmbete.

„Contează limba în care se nasc zâmbetele?”

     Uitasem de cafea. Am gustat din valul negru-auriu și am dat din cap satisfăcut. Apoi, am înghițit și m-am luminat. Amarul ei își adăpostește aroma în buchete prin care dorești să îți treci degetele cum o faci cu sunetul păsărilor în debut de primăvară. Mi-am pictat cerul gurii cu noaptea senină a unei cafele. Fără a lăsa un semn între nervurile nopții nu mai cutezam să îi număr orele.

„Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?!

Cosmisian, 24 ianuarie 2018

8 ani si-o revenire

Aniversare fericită cu WordPress.com!
Te-ai înregistrat pe WordPress.com acum 8 ani.
Îți mulțumim pentru că navighezi cu noi. Continuă blogging-ul bun.anniversary-2x

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

 

Ai pășit spre albul iernii moale,
Pe tălpi purtai din rătăcite frunze,
Ai scris cu forma serilor goale,
Picturi de anotimpuri în pânze.

Ai rupt tăcerea ce ne-a despărțit,
Pe limbă nu mai am suspine,
Ai strâns la piept ce a încolțit,
Anotimpul zâmbetului ce vine.

Ai strâns în mână inimi incerte,
Ecoul lor se-aude-n firescul dor,
Ai rezonat cu buza lor concerte,
Le-ai prefăcut iubirea-n zbor.

Ai zămislit în sufletu-ți comori,
Iar pântecul tău a fost un munte,
La pieptul tău ai încălzit și sori,
Ți se vedea înscris pe frunte.

Îți sunt suspinul ce croiește vise,
Atât de mare ți-este inima,
Îți sorb din ochi destine scrise,
Și neîntinat te-oi aștepta.

Cosmisian (Nu știu ce am dorit să spun cu versurile astea…)

Sursa poza!

Când tăcerea a prins curaj

Când tăcerea a prins curaj

În liniştea nefirească a nopţii,

Când tăcerea a prins curaj a se manifesta,

Din umbre strigate pe nume,

O altfel de fiinţă se arăta,

Numele de umbre îi era ştiut,

Formă nedesluşită n-avea definitul început,

Paşii ce-i făcea spre mine,

Tropote cu praf ce-l ridicau,

Fricile de păr ușor mă apucau,

Eu mi-l aranjam cu repeziciune,

La loc zgribulit părul mi se aşeza,

Cât teama din ochi ai spune.

N-aveam ce să fac, m-am lăsat dus,

Cerul nopţii nu era unde s-a spus,

Nu ştiam dacă mă-ndepărtez

Sau de m-apropii de Apus.

Şoapta cuiva de mână mă strângea,

Nu era prea înfricoşătoare,

De aş putea spune aşa,

S-a prins apoi de umeri,

În spate lipită se simțea,

Era doar o camasă,

Și una chiar a mea.

Oare noapte ai mai călca o cămașă

Dacă în drum de ea ai da?

Joacă, de Cosmisian

Sursa poza ConexitWallpapersHD