Omul propriilor mele ghilimele

Omul propriilor mele ghilimele

„A fost odată” un copil căruia nu i s-a citit niciodată o poveste pentru copii, dar care a auzit din când în când: „Ai încheiat citatul?!” pe vremea când bietul de el nu credea că citează propria repetiție în oglindă. Oare se știa de atunci că ar putea deveni cândva scriitor?

„A fost odată” un copil care păstra în inima lui cu lanțuri teama că alți actori vor muri pentru a da viață filmelor de război, împins în pernele înalte din camera mijlocie. Sau, în camera din copilărie, unde împărțea delirul său cu râsul bunicii. Avea pieptul plin de durerea ce i-a măcinat coastele, agonizând în fața insuccesului de a reduce numărul celor care plăteau scump pentru meseria de actor. Oare ce se întâmpla cu caii ce mureau la filmări?

„A fost odată” un copil care a crezut că tot ce este dincolo de capacitatea lui de reproducere, este trucaj. Părea mai ușor să fii o copie decât un original, un trucaj reușit, decât un rol bine însușit. Dar, au trecut și acele zile, în special după ziua în care mama lui l-a dus la un croitor ca să i se confirme că are și el la rându-i, stofă de actor. De atunci o tot dă în trucaje.

Cea mai nefericită este copilăria celor care se blochează „ca-n povești”, doar că o fac prea târziu. Imaginația le pornește mai greu, sensul lucrurilor este întotdeauna subiectiv, iar visarea este în spatele ochilor chiar și atunci când te fac să crezi că s-au maturizat. Dar, pentru ei, „a fost ca niciodată”.

O privea și îi plăceau sprâncenele dese, negre, ca ochii ei. O visa printre instrucțiunile primite, menite să îi ofere în plină vacanță de vară puțin rost. Tatăl fetei l-a pus să facă și el un rost, la faianță. Aproape i-a reușit, până a realizat că fata e „din rude mari împărătești”, iar legea statutului social era mai cimentată pentru cei de rang înalt.

Iar ea, „O prea frumoasă fată”

Am înteles că Eminescu a scris mai mult de 98 de stofe la Luceafărul său. Nu sunt Eminescu, nici Creanga nu mi-o tai de sub picioare să mă avânt cu explicații, că mă risc. Și, de zburat nu zbor, ca alt român aviator. Sunt un simplu citat, sunt omul propriilor mele ghilimele, visător până la stele, acolo unde Luceafărul visa la pâmânt.

Dilema cu visatul noaptea când el o lumina, o țin pentru mine că poate într-o zi o voi afla. Astăzi am redus la satiră prima mea iscălitură, o fac aici la interviu, cu strofa primă, ce cotitură!

Cosmisian

Poza aparține cuiva, dar nu știu cui. Eu doar aștept un Luceafăr plutitor spre zi, să își vadă de coborâre, că poate dă și el un sens rostului meu, să mă fac și eu meșter până-ntr-un târziu. Devreme nu mi-a ieșit.

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 – Vinul unui degustător te amețeste elegant

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 –

Vinul unui degustător te amețeste elegant

 De fapt, Mouelle avea nevoie mai mult să îl știe aproape, să vadă în el fermitate în iubire. Trăiseră în contratimp, sperând că iubirea presupusă este suficientă. După toate cele întâmplate, îi vine greu să nu scrijelească pe umerii timpului semne ale trecerii în încercarea de a fixa iubirea în două suflete călătoare. Timpul a devenit o oglindă cu două părți ce reflectă iubire în lumile pe care le unește.

Și-au dat întâlnire în parcul unde se plimbaseră Eugenne și tânărul scriitor cu luni bune înainte.

Ora 18

 Pierre venise îmbrăcat cu o helancă neagră, mulată pe interiorul unui sacou negru cu guler gri închis, din catifea. Cotierele mascau ranile produse de gândurile fixate pe coate, în nopțile tăcerii. În timp ce se apropiau unul de altul, îl studia. Întotdeauna o bucura eleganța cu care pășea, un bărbat bine, frumos cu pași plasați aproape amortizând sfâșierea distanței dintre ei. Ținea în mâna dreapta un cofrag cu două cafele mari, aburind. În mâna stângă ținea un trandafir neînflorit pe care îl lăsase în prelungirea piciorului. Galben intens. Se apropia ușor nesigur de reacția ei, dar Mouelle era deja amețită în cel mai elegant mod din prima clipă în care i-a ajuns în câmpul vizual. Vinul lui o cucerise din prima.

Se îndrăgostise de el din clipa în care îl remarcase. Se iubeau cu durerea despărțirii, dar pașii lui erau singurii de care avea nevoie relația lor. Ea stătea pe loc. Alergase prea mult pe o bandă rulantă care o ținea blocată în adormirea lui. Venise timpul să îi ofere din nou ocazia să o deguste, să se reîndrăgostească în doi.

Ajuns în dreptul ei, a privit-o calm, parcă dorind să îi reinvețe chipul, doar că Mouelle i-a simțit mișcarea ochilor pe chip și l-a aplecat spre trandafir.

sursa poza – google

– Un trandafir galben!

– Mouelle!

– Pierre!

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui, ridicând-o lent până când trandafirul ajunsese aproape de chipul ei, apoi l-a mirosit, luându-l din măna lui.

– Mi-ai adus un trandafir. Și cafea. Iar tu ești atât de elegant. Cuceritorule.

– Mintea îmi este plină de scenarii care m-au încolțit de îndată ce am fixat timpul acestei plimbări.

– Nu te gândi prea mult, Pierre. Permite-mi să te cuprind de braț. Vino, să ne plimbăm.

Pantofii cu toc înalt însoțeau cuplul tăcut într-o seară deosebită. Nu și-au spus prea multe la început. Din când în când privea trandafirul și îl mirosea.

– Să ne oprim, Pierre. Aș vrea să gust din cafea. Sunt la fel, sau voi fi nevoită să le gust pe amândouă? Mouelle nu se putea stăpâni. Îl tachină. Doar că nu se aștepta să îi răspundă. Cafelele erau la fel, dar Pierre a zâmbit și i-a spus că fiecare e specială și nu putea să se decidă pe care să i-o ofere ei. S-au oprit în dreptul unei bănci din lemn ce mărginea peretele verde al unui labirint de arbori pitici.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor. Multe erau de spus, de simțit și recuperat. Timpul trecut nu se întoarce, dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu. Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători. Puteau aștepta.

Pierre a verificat banca înainte să îi întindă o mână de sprijin celei care i-a zădărnicit orice plan de evadare. Mouelle avea pielea catifelată, iar lui îi revenea sarcina dificilă de a-i lăsa degetele să alunece din palma lui în timp ce corpul atingea banca. S-a așezat și el, s-a lăsat pe spate și a cuprins-o la piept. A inspirat adânc. L-a durut senzația de pe pieptul lui. O iubise din clipa în care s-au văzut. Imaturitatea și mentalitatea sucită l-au făcut să o lase din mână. Acum, acum nu mai dorea să o piardă. Nu din nou. Nu când o regăsise încă iubindu-l. Își duse brațul pe sub al ei, trecându-l peste abdomenul ei. O simțea, lipită de el, cum căldura ei se armoniza cu pieptul lui. O iubea.

– Am atâtea să îți spun! A șoptit Pierre în părul ei cu miros atât de proaspăt, ca al unui câmp înflorit în adierea vântului.

– Sssst, Pierre. Nu vorbi despre asta cum. Să rămânem aici, îmbrățișați. Eu zic că este suficient. Tu nu crezi la fel?

Și-a lăsat capul pe spate, atingându-i umarul. Îl privea așa, zâmbindu-i.

– Tot ce îmi doresc acum și îmi doresc mult, este un sărut.

Ultima frântură de soare a îndrăznit să își așeze curiozitatea pe pleoapele ei închise, în plin act delicat al unui sărut de prea mult timp ferecat în imaginația ei. În sfârșit putea să îi joace timpului o carte pe care acesta nu o putea citi. Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, ce străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.

Cosmisian,

Va urma!

Citeste capitolul precedent aici!

Citeste capitolul urmator aici!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Notă: Daca ați crezut că am terminat seria, ei bine, cine mai știe cum s-o termina, sau când 🙂

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Mintea ne joacă adesea pe degetele ei pătrunzătoare, asemenea mângâierii din păr într-o îmbrățișare îndelungă. Ai avut, ai risipit, ai căzut răpus într-o buclă de timp din care singur nu puteai ieși, dar din care te-a scos un tânăr care ți-a citit pe când nu puteai reacționa. Ți-a făcut bine, te-a aruncat dincolo de strânsoarea crudă a comei, dar căderea nu a fost ca o aterizare lină. Trupul ți-a căzut pe pământul dur al nopții sufletului însingurat, aproape zdrobit la vederea iluziei sinistre create de absența ta.

Tânărul cititor a fost nodul pe care viața l-a aplicat timpului. Tânăr cititor al unei cărți scrise de Mouelle în timp ce te pierdea tot mai mult, progresiv, nemilos. Pe tine te-a vindecat glasul lui când ția citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare. Puțin știai despre forța pe care o imprima glasul lui când impunea colapsului atemporal un act al desprinderii de gravitația subconștientă cu care sufletul ți s-a blocat între a fi și a deveni neființă. Te-a smuls și te-a trezit pentru a plăti pentru renunțare.

O vezi pe cea care te-a iubit până pe buza morții, te-a adorat când „Fiorul” a consemnat perfecțiunea iubirii dintre voi, capitol după capitol, incursiune la timpul trecut într-o iubire fără egal. O atingi pe tenul fin ca Drumul Mătăsii, îndurerat de dorul de a te fi lăsat să o atingi. Privirea ei cade spre durerea pe care i-o produci și nu te poate încadra cu ochii. Știi că o doare să o simți, te doare și pe tine să te simtă. Ai vrea să o săruți, dar i-ai face rău. Te iubește din mijlocul unui suflet înghețat, o face cu suspinul nesiguranței că te are. Nu te îndepărtează de dragul așteptării, dar oare tu ai rămas la fel în mijlocul nefericit al comei?

Totul s-a schimbat. Nu ți-ai imaginat vreodată că ai putea închide pentru o clipă ochii, iar lumea în întregimea ei ar putea să își schimbe destinul și orientarea față de tine. Cum oare se poate ca totul să se schimbe în timp ce tu rămâi la fel? Cum poți împăca dilema născută în tine în momentul conștientizării că lunile scurse pentru toți, au fost, în realitate o clipă în care tu nu ai făcut nimic? Ai rămas același, dar te-a schimbat momentul în care ai fost ținut cu forța de suflet ca să observi ce s-a ales de lumea din jurul tău. Ai rămas același, dar unda schimării din întregul Univers te-a secerat întro fracțiune de secundă, lăsând urme ascuțite pe genunchii ce nu au atins pământul până atunci.

Tăcerea a devenit o scenă a unui teatru mut, iar sufletele voastre au fost actori confuzi ce au amestecat recuzita. Oare buzele ei au același gust de nu te opri? Ai fi vrut să îi desprinzi conturul buzelor sărutare după sărutare. Zâmbești. Te uiți în gol și faci ciorne cu atingeri pe tâmplele și cu sărutări dulci-acrișoare din care picură vin rubiniu degustat pasional. O picătură cât un diamant se desprinde de pe buzele ei și cade, cade cu încetinitorul pe inima ta. Înainte să îl atingi cu degetele, inima ta îl absoarbe. Prinzi curaj. O vei cuceri din nou. Iubirea ta este nouă, este iubirea unui călător în timp.

*

Venise ziua în care Pierre urma să o viziteze pe Mouelle. Fiecare clipă de pregătire apăsa tot mai mult pe pieptul său, sufocându-l. Adesea m-am întrebat dacă o mai iubește. Mouelle se întreba același lucru. Lui i-a fost mai simplu să îi cucerească inima atunci când tot ce aveau era admirație fără cunoaștere, decât acum când știa cât de rănită și zbuciumată era cea care iubea dincolo de nesiguranța creată de accidentul lui. Îl iubea. Era cert acest lucru. Un fapt care sfidase lunga perioadă în care el era inert, dar care o înghețase chiar atunci când el își revenise din comă. Iar lui îi era mai dificil acum să o asigure de iubirea lui.

Cosmisian,

Va urma!

Sursa poza – google

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini de ziar luate de vânt, m-am așteptat să le văd izbindu-se cu toată cerneala de picioarele bărbatului, parcă dorindu-și alt destin decât cel suflat de vânt. Și, așa s-a întâmplat. S-a aplecat și a cuprins mai multe pagini de ziar și s-a uitat curios la ele. Un ziar îngălbenit, cu o grafică de demult, își etala indiferența față de cititorul care nu îi înțelegea codarea. În chenarul plătit de cineva mai mult zăcea poza unui bolid negru al vremii și un bătrân cu pălărie și o pipă fumegândă, înfiptă în podul palmei. Sub chenar, cu litere gravate în adâncimea paginii subțiri, scria: Visele nu au roți!

M-am uitat spre intersecția unde știam că există o gură de metro, curios dacă tânărul se va îndrepta spre ea. Se oprește. Își aranjează buzunarele, apoi cravata. Cumva, simulează o întâlnire spontană cu colega de la Resurse Umane. O place de mult timp, cumva crede că și ea îl place. Își pregătește zâmbetul și o întâmpină vesel. Ea îi răspunde.

Brusc, un scrâșnet asurzitor, metalic, îi determină pe amândoi să își ducă mâinile la urechi, căzând cu genunchii pe asfaltul negru și încins al trotuarului. El strânge cu putere din ochi, maxilarele îl dor atât de tare încât ai spune că el scrâșnește. Simte cum un vânt rece îl prinde de albastrul sacoului de parcă ar fi crezut că este luat de pe cerul serii. Tânărul reușește să se prindă de un stâlp de iluminat, metalic, dar vântul îl ridică și îi smulge din mână servieta, apoi ceasul, apoi albastrul sacoului, strălucirea pantofilor, lăsat despuiat, încă absorbit spre o lume pe care nu și-o dorea.

Cu greu a reușit să își deschidă ochii. Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul. Era doar el cu stâlpul lui. Cumva mulțumit, se trage spre stâlp, doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului, ci se sprijinea doar pe umbra lui, a băiatului.

flori-albe-11_9297803529ab64.jpg

Nu îi mai rămăsese nimic băiatului. A încercat să își amintească ceva, orice, dar nu și-a dat seama că a știut ceva sau că a uitat. Îl urmăream cu interes. De unde știu cei care au amnezie, că o au? Îi influențează cei din jur? S-a liniștit vântul, treptat se retipăreau elementele distinctive ale unei lumi din care a fost smuls. Culoarea costumului a acoperit umbra care planase peste albul clar al suspendării. Ochii fetei îi apărură fără ca el să le știe chipul încă. Apoi, ea îi zâmbi. Ochii ei se migdalează atunci când îi zâmbește, iar lui îi place confuzia pe care o simte când verdele intens se confundă cu un căprui invadator și lucios. Dar, nu o mai cunoaște. Nici el nu mai este la fel.

Apa. Undeva între uitare și liniștea neștiutoare a formelor ei de agregare. Sau, de dezagregare. Sau, de uitare. Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă. Uitarea este cea mai bună formă de agregare a apei. Zâmbetul ei este cel mai bun motiv ca el să nu se preocupe că uitarea îi schimbă constant forma de agregare.

Cosmisian

Sursa poza – trilulilu

Problema albinei din capul meu

Problema albinei din capul meu

„Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere,

care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

________________________________________________________________

Același lucru, dar ilustrat:

Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

🙂

🙂

si sora mai mica a albinei precedente

🙂


apoi, vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

si,  în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine,

cu saliva lor,

a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…

Presupun ca pana la acest punct ai uitat despre ce era vorba, astfel ca:
„Astăzi am probleme de înțelegere. Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori, apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă, fiecare cu a sa proprie, apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel, ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel, deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor, a mai multor câmpuri sau văi…? Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”

“I’ve lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”

Mark Twain


“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”  

Mark Twain

Sursa poza – google

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Sunetele sunt destinația auzului. Mă întreb adesea dacă sunt singurul care a căzut pradă acestui dans nefiresc al sunetelor produse în delirul bucuriei de către kirianne. Dar, pe cine să întreb? Am pătruns prin adopție într-o lume fantastică, unde Irette, mica mea minune, m-a atras cu o debordantă încredere. Și, nu se manifesta niciodată astfel în prezența vreunui vizitator.

Fetița asta pur și simplu avea încredere în tăcerea mea. Îmi plăcea să o privesc trecându-și degetele fine printre paginile jurnalului ei precum o făcea în părul ei mătăsos, iar paginile își schimbau nescrisul în povești așa cum o făcea părul ei atunci când îi lăsa soarelui bucuria de a i-l acoperi cu fundițe din raze strălucitoare. Eu o adoram. Era Irette a mea.

Creștea în inima mea pe măsură ce îmi împărtășea din viața celor care urmau a fi răpiți de acordeonul lor din pluș. Un om și-o poveste tristă. Un om și o atingere fină pe chip în plină iluminare – o altă viață salvată pentru o nouă devenire. Un acordeon din pluș pentru fiecare nou început. Nu întâlnisem niciodată pe cineva mai iubitor decât ea. Îi plăcea să îi cuprind chipul în palma mea, pe care o cuprindea cu ambele ei mânuțe și o potrivea pe picioarele mele. Apoi, se așeza cu chipul ei viu și misterios pe piciorul meu. Niciodată nu mi-a cerut să îi spun vreo poveste. Credea în acel moment unic, al kiriannelor. Cu timpul m-am obișnuit cu sunetele lor, chiar le distingeam gândurile puțin. Ele erau o reflexie a memoriilor pe care le aveau copiii.

Cu ochii ei nu m-am obişnuit. Poți oare să te obișnuiești cu albastrul fantastic al ochilor ei? Doar norii pufoși ce îi treceau prin ochi trădau uneori cât de visătoare este fetița mea. Visătoare și preocupată de soarta multor copii, ea însăși copilă, sau cel puțin așa părea.

Ce este adopția când vine vorba de Irette? Cine oare a înfiat pe cine? Am trăit din tinerețe cu gândul că sunt un croitor singur, cu o casă deschisă, dar fără inimă. Să fie de la muțenia mea? Sau, poate muțenia mea se născuse în sânul nefericit al zilelor ce nu cer nopți? Ai crede că eu am înfiat-o pe copilă, dar cel fără de familie este înfiat. Iar, în cazul nostru, Irette avea o lume întreagă. Mă simțeam adoptat.

Împărtășeam o lume misterioasă a unei fetițe ce nu crește, a unor kirianne țipătoare tot mai dragi și, bineînţeles, a unui copil ce se pierduse de sine la maturitate, dar reîntregit de răpirea unui acordeon de pluș viu și strălucitor. Aș fi cerut serilor răcoroase dreptul la iluzie. Este un drept al tăcerii să nu te simți obligat să spui altora despre o asemenea răsturnare de situație. Un tată adoptiv al unei fetițe ce l-a înfiat.

O contradicție demnă de povestea noastră.

Cosmisian                                                                                                           Sursa poza

Va urma!

Citeste capitolul urmator aici!

Mouelle Roucher, din cap. 35

Mouelle Roucher, din cap. 35

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui,

ridicând-o lent

până când trandafirul
ajunsese aproape de chipul ei,

apoi l-a mirosit,

luându-l din măna lui.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor.

Multe erau de spus, de simțit și recuperat.

Timpul trecut nu se întoarce,

dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu.

Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători.

Puteau aștepta.

 

Mouelle Roucher, Capitolul 35, Cosmisian

Sursa poza – google

 

Ilustrata din Amsterdam – Omul de artificii

O dramatică incursiune în sufletul unui copil care traieste tragedia sinuciderii tatalui

https://radioromaniacultural.ro/ilustrata-din-amsterdam-omul-de-artificii/

Ilustrata din Amsterdam – Omul de artificii

Va invit la Interviu 🙂

Pentru prima data romanii din Olanda au participat la o prezentare de carte scrisa in limba romana de o tânără scriitoare care trăiește in regat. “Omul de artificii” al Cristinei Winters a cucerit foarte repede inimile romanilor, o poveste in care fiecare s-a regăsit in felul sau. 

Cu detalii Claudia Marcu

Omul-de-artificii – Cristina Winters

 

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

Sursa poză – printerest