Arhive pe categorii: Țara minunilor ce țin

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?

„Priveam în sus spre ultima clipire a cerului,
atunci când pleoapa norilor se deschide
pentru a-mi face cunoștință cu misterioasa voce.
Era Luna.
Orizontul este o amintire continuă
pentru ființele din această parte a lumii,
el nefiindu-ne viitor pecetluit de aspirații,
sau trecut de care să ne simțim legați.

De partea noastră,
orizontul este o necunoscută din spatele unui zid
pe care nimeni nu s-a gândit să îl treacă.
Am multe întrebări legate de acest zid.
Sunt un arbore a cărei umbre a fost zvântată de vânt,
unul care se înțelege cu luna din priviri.
O vedeam înălțată pe cerul nopții,
cu inima neîmpăcată,
de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva
despre călătoria ei dincolo de zid,
poate singura făptură a nopții
ce putea traversa o asemenea barieră
spre o lume despre care ar fi vrut să vorbească cu cineva.
Se deplasa lent și fără excepție,
seară de seară,
după ce ne priveam în ochi.
Eu nu o scăpam din ochi,
mai mult din dorința de a surprinde momentul
în care s-ar fi decis să îmi spună
despre ființele din lumea în care alegea să meargă.
Oare ce ființe locuiesc dincolo de zid?
Nu am aflat încă…”

© Cosmisian – Manuscrisul „Țara minunilor ce țin”

Foto – google

Zidul în care am dispărut

Zidul în care am dispărut

„Dragul meu, dacă trecem de zid nu vom mai fi la fel. Tu chiar vrei asta?”

„Întotdeauna te înspăimântă schimbarea. Relaxează-te! Ce poate fi atât de rău dincolo de zid?”

„Păi, să vezi… De unde să știu eu? Nu am ajuns atât de aproape de el niciodată.”

„Te temi de nou. Uite, întind mâna și îl ating…”

Alin și-a întins mâna spre zid, înspăimântat în sufletul lui. Asta era, orice ar fi, dădea bine la impresie. Spera totuși ca atingerea zidului să nu îi topească mâna, sau mai rău… Se asigură că îl privește și apoi, doar apoi, apropie lent mâna de zid. Nimeni nu se aștepta la acest rezultat, cel puțin nu de pe această parte a lui…

*

Nu ți-am spus despre Zid. Este timpul să îți spun cât știu eu, dar să nu te aștepți la detalii. Zidul a fost dintotdeauna acolo. Ne înconjura semeț, admirat dintotdeauna de oameni. Era ca un perete foarte înalt din apă cristalină care se ridica din pământ și urca până spre nori, revărsându-se pe cealaltă parte. Au fost mulți care s-au aventurat să pătrundă prin el înspre lumea de dincolo, dar nimeni nu a reușit să revină. De aici și multele zvonuri și legende, care mai de care mai ireale. De când ne știm noi iubirea, nimeni nu a mai încercat să treacă. I se admira doar frumusețea de departe, iar pâlcurile de arbuști îl făceau mai degrabă o iluzie optică, de care te țineai departe ca să nu riști.

Pe Frezia am cunoscut-o la Atelierul de Pictură din Mirror Lake. Ea se angajase într-un proiect al unui Om-Cap cu un destin filozofic, eu treceam pe lângă ferestrele joase ale clădirii, privind de fiecare dată preț de câteva clipe spre interior. Cursanții se schimbau, ea era tot timpul acolo. Am presupus că este o artistă care nu se oprește la propria artă, ci le oferă și altora o cale de a se regăsi prin culoare și formă.

Ne-a luat puțin timp să ne dăm seama că suntem amândoi visători, dintr-aceia care se înfășoară cu arta. Probabil că și ea o face ca să se scuze, ca să își justifice mai ușor visarea. Unul dintre cele mai înfocate subiecte pe care îl abordam era Zidul. Abordasem subiectul din perspectiva aventurii, nu a teribilismului. Oricum, nimeni nu se aventura să ajungă aproape de el. Aveam prea multe locuri în care să ne încercăm norocul, iar Zidul nu era unul dintre ele. Ei îi vorbeam despre el ca unul care părea prea încrezător în cele câteva detalii pe care le culesese de la oameni în puținii ani de viață.

La câteva săptămâni distanță de prima incursiune pe coridoarele ce găzduia Atelierul, o și invitasem pe Frezia la picnic. Pregătisem un coș cu diverse bucurii culinare, cât să poți degusta o varietate provocatoare de gusturi. Ne-am plăcut și la început, și atunci, și acum. Așa că, iată-mă cu mâna tot mai aproape de transluciditatea verticală a zidului. Ce nu știam noi în acest moment era modul în care reacționează zidul. Degetele mele deveneau una cu ființa volatilă a peretelui și dispăream treptat, fără să pot să-mi retrag mâna, sau umărul, sau corpul… Frezia se uita fără reacție. Inevitabilul i-a cuprins gâtul subțire și catifelat, oprindu-i bucuria de a respira. Se sufoca, iar trupul îi rămăsese inert, incapabil să mă salveze. Eu dispărusem fără urmă, fără a lăsa vreo posibilitate de a vedea în ochii Freziei cea din urmă expresie de iubire. Îmi pierdusem forma și culoarea, greutatea și importanța.

Au trecut câteva săptămâni de când dispărusem, caz deja cunoscut printre oamenii a căror liniște nu mai fusese tulburată de câteva decenii. Nu devenisem legendă. Aceasta era o veste bună, purtând cu ea și speranța că poate voi fi repatriat, reumanizat. Aș fi vrut să știu mai multe despre mine, despre ce mi se întâmplase, și-aș fi întrebat pe cineva dacă aș fi știut unde sunt. Sau, dacă aș fi văzut pe cineva. Să fie aceasta cea mai crudă soartă a unui tânăr care bravează în fața fetei pe care vrea să o încălzească cu iubire și aventură? Să se termine totul cu o căutare de sine, una pe care nu știam cum s-o explic, cum s-o definesc? Cine se pierduse vreodată de sine, de iubire, de tot, neștiind unde se află, și totuși să se caute? Devenisem un fel de ne-eu? Aceasta să fi fost oare soarta celor care s-au aventurat în Zid?

(Parte din secțiunea a treia a unui manuscris)

© Cosmisian

foto Najjie – waterfall mist

%d blogeri au apreciat: