Arhive pe categorii: Scriituri

Parfum ce schimbă anotimpuri

Parfum ce schimbă anotimpuri


Zvonul că ar exista un parfumier care extrage esență de parfum din orice anotimp nu a fost confirmat de nimeni, deși mulți au încercat să îi ia locul, mici impostori ce sunt, sperând ca din strădania lor să se nască o capodoperă a la ol-factum. De ar ști cine este acela care și-a născut arta din momentele de delir ale fiecărui anotimp, nu ar fi îndrăznit să înfăptuiască o asemenea grozăvie.

Înclin să cred că vă este necunoscută întreaga poveste a parfumierului. Neștiința este mamă tuturor zvonurilor, iar ignoranța intriga ce îi animă pe cei care au păşit pe urmele secretelor anotimpurilor și ale lor parfumate treceri. Mi-am dorit să nu se ajungă la acest punct al destăinuirilor de noapte, sau al toamnei. Aș fi ales orice altă sarcină pentru o seară în care scrisul își cere caligrafia printre acele ființe care îi știu dansul unduitor, aș fi ales…

Fiecărui anotimp i s-a permis să ocupe o parte a scurgerii timpului. Iarna le-a înghețat tuturor simțurile și a abuzat de lunile anului, răsfrângându-se de pe un an până în pântecul următorului, în franjuri ce mărginesc primăvara. Iarna este un anotimp încleștat. A fost o vreme în care iarna nu și-a mai dezlipit înghețul de pe trecerea timpului, iar oamenii s-au obișnuit foarte repede cu uzurpator, poate și pentru că ceva din sufletul înghețatului le-a pătruns în inimi.

Într-o asemenea iarnă neasemuită s-a zvonit că o femeie și-a crescut fiul pentru a readuce primăvara. Oamenii uitaseră de vară, de toamnă, de natura plină de patosul înfloririi, de miracolul fructelor ce bucură copii, de căderea frunzelor și încetinirea timpului în ochii îndrăgostiților ce se plimbă doar pentru o clipă, una ce le poate lega destinele. Poate vă întrebați ce ar putea face un copil în fața unui anotimp ce a redus viața la tăcere, ce i-a oprit respirația. Aș vrea să vă pot spune totul despre el, dar nu mi-am propus să îmi destăinui secretele. Vă pot spune doar numele lui.

Iarna trebuie să privești în sufletele copiilor. Ar fi singurul loc rămas unde se mai poate găsi un cuib de primăvară. Focul timpuriu al vieții nu se stinge în copii în primii lor ani de viață. Apoi, ghearele iernii îi înfașcă pentru a le stinge viața și a-i transforma în ființe ale înghețului și ale lipsei de speranță în schimbarea anotimpurilor. Un singur copil și-a păstrat focul din inimă, unul care îi inunda întregul trup. Ochii îi trădau secretul, iar biata lui mamă îi lega întotdeauna o bucată de pânză îndoită peste ochi ca să nu îi trădeze neasemuirea. L-ar fi protejat o viaţă întreagă dacă nu l-ar fi pierdut într-o călătorie prin marele alb. Nu l-a mai găsit nimeni.

Anii au trecut peste lumea acoperită de anotimpul alb, iar uitarea s-a așternut peste oameni. Sufletele lor au înghețat cu totul, de la copil la om mare, încetinindu-le viața aproape de inactivitate totală. Totul era pierdut. Totul era înghețat și lipsit de schimbare. Departe de cei care l-ar fi putut recunoaște, un tânăr legat la ochi mergea tot înainte, fără întrerupere încă de pe vremea când se pierduse de mamă lui. Simțise un parfum ce părea a se fi pierdut de totalitatea sa. Se disipase în spatele rafalelor de timp ce l-a înstrăinat de locul lui de origine, iar tânărul se îndrepta spre acel loc. Pe măsură ce înainta, aromele deveneau tot mai vii și pregnante, încât a fost nevoit să își dea jos acoperitoarea ochilor. Se poate să fi știut că a ajuns la locul unde acel parfum își tăinuise perfecțiunea?

În fața ochilor lui a văzut o câmpie ce se încăpățânase să rămână verde. Florile se pierduseră unele de altele, răsfirate ca stelele cerului într-o noapte târzie a contemplării. Băiatul și-a încetinit respirația pentru a atinge nemărginirea verde cu ochii, apoi a căzut în genunchi la granița dintre alb și verde, dintre îngheț și viață. A luat în palmă zăpadă și a suflat-o spre câmpia plină de viață. Pe atunci nu știa că soarele putea transforma fulgii de zăpadă în stropi binefăcători de apă, dintr-aceia care bucură petalele margaretelor sălbăticite de așteptare. Pentru băiat apa nu a existat niciodată într-o altă stare de agregare, până în acel moment al dezghețului ce picura de pe albul catifelat al florilor. Le-a gustat căderea spre pământ și i-a venit o idee.

A luat o frunză mare și a strâns de pe mai multe flori stropii de zăpadă ce și-au redefinit forma, apoi a strâns la piept recolta. A apropiat-o de nas, inspirând lent și profund, satisfăcut de parfumul nou creat al lumii în care ajunsese mergând cu ochii închiși. Ochii i s-au umezit de lacrimi pentru prima dată, iar el nu știa ce i se întâmplă. Când i-a căzut o lacrimă i-a căzut în compoziția nou creată, parfumul a devenit atât de puternic încât i-a trezit toate simțurile, și-atunci a înțeles ce trebuia să facă. A luat parfumul și l-a aruncat în aer și s-a rugat ca vântul să-l poarte în toate colțurile pământului. Așa s-a făcut că pe unde ajungea mireasma aceasta, primăvara străpungea albul infinit al iernii pentru a aduce din nou viața și respiraţia naturii. Oamenilor le dezgheța sufletele lipsite de bucuria pe care o aduce trezirea naturii. Primăvara revenise pe pământ după o perioadă nespus de lungă.

Pe măsură ce primăvara creștea în sufletele oamenilor, armonia dintre ei și natură sporea. Peste tot puteai vedea pomi în floare, albine vesele încărcate cu polen, copii zburdând spre un viitor strălucitor. Primele roade născute în noua lume au purtat parfumul primăverii, un tribut adus unui necunoscut ce a rupt blestemul înghețului cu un parfum.

Câte ar mai fi de spus…

© Cosmisian – Timișoara, 19 septembrie 2021

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.

La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.

Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.

O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.

O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.

Sursă foto envatoelements

De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.

Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.

Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

© Cosmisian

On Catchy – Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

Cosmisian

30 June 2021 – Acest articol a fost scris pentru Publicația Online Catchy

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

În vremea aceea locuiam singur, într-o cabană improvizată, aproape de mare, una care respira împreună cu mine briza marină. Avea pereții făcuți din scânduri verticale, uscate de timp și soare. Rosturile formate pe alocuri serveau în mod exclusiv unui scop, unul pe care l-aș fi înlăturat din poveste. În unele nopți târzii, pe când Luna își ținea palma lipită de tâmplă de plictiseală, prin crăpăturile și rosturile pereților pătrundea un dor cu miros marin, tăios ca cel mai cumplit dor pe care îl simți când visul se confundă cu o realitate pe care nu o mai poți atinge cu adevărat. Am reparat de multe ori pereții, chiar dacă nu am reușit să acopăr rosturile. Dorul le-a sfărâmat nereușita, lăsând în urmă grămăjoare de nisip scurs ca dovadă a insuccesului meu.

Când mă trezea dorul, mă îmbrăcam în in alb gălbui, îmi luam caietul în care desenam și plecam desculț pe fâșia de nisip ce avea aceeași culoare și compoziție ca a acelui nisip ce mă pironea în nereușită. Aș fi spus că întreaga fâșie de nisip ce lega marea de uscat provenea din rosturile pe care le umpleam de prea mult timp, fără succes. Plecam destul de devreme, încât aveam timp să parcurg o distanță mare de timp până la prima rază a soarelui, aruncată ca o ancoră. Soarele își ancora răsăritul în nisip. De ce o fi repetat asta zi de zi… nu știu. Urme de ancore smulse din nisip puteau fi văzute seară de seară, urme pe care doar valurile insistente le mai ascundeau treptat, dând impresia că pe acolo au alunecat în mare bărci cu structuri nefirești. Eram singurul martor al acestei repetiții.

Inul alb gălbui mă camufla în lumea nisipului pe care îl călcam cu tălpile goale. Era umed și întotdeauna nivelat de valurile blânde ce se jucau cu mine înainte să se facă zi. Lumea mea nu avea sunet. Calmul perfect se definea prin lipsa oricărui zgomot. Eu pășeam doar pe nisipul umezit de mare. Dar de ce o făceam fără excepție, dimineață de dimineață? Făceam atât de puține lucruri, iar acum, pentru prima dată, mă întreb de ce le fac și pe acestea. De ce îmi amintesc doar că plec din cabană, întotdeauna pe acel petic de nisip, fără să mă întorc, dar întotdeauna mă trezesc din somn în patul jos, montat în apropierea unui perete pe care niciodată nu îl pot vedea?

Laura Bagrii

Într-o dimineață, aflat la o distanță considerabilă de cabană, am călcat pe nisip și am simțit o tăietură ascuțită în călcâi. Am țipat scurt, dar atât de pătrunzător, încât durerea sunetului m-a secerat. Am căzut în genunchi, cu palmele duse spre urechile a căror existență nu o observasem până în acel moment, când durerea din tălpi se topise în fața durerilor despre care nu mă credeam capabil. Sunetul îmi sfărâma craniul, amețindu-mă de durere, una care apăsa cu putere în maxilar, forțându-mă să deschid gura cum nu credeam că o poate face. La început țipam fără să mă aud, apoi mi-am auzit glasul, și-am țipat doar ca să mă aud.

Valurile mării mă tachinau chiar și în aceste momente. Tâmplele mă ardeau ascuțit, nefiresc. Durerea se spirala dinspre urechi spre interiorul craniului meu, apoi am simțit-o în gât. Am înghițit scurt, și-am auzit. Durerea se transformase într-un sunet pe care l-am înghițit. Când am deschis ochii, îi aveam umeziți cu lacrimi. Nu știam că pot avea lacrimi, dar se pare că acestea jucau rol de lupă, făcându-mă să văd mult mai bine. Fiind încă înfipt cu genunchii în nisip, l-am privit și părea diferit de tot ce am crezut că este. Mi-am făcut palma căuș și am introdus-o cu grijă pe sub mănunchiul de granule ce păreau atât de diferite. Aș fi crezut că lacrimile din ochi le făcea să pară mari, dar luate în palmă au dovedit a fi mari și în comparație cu palma mea. Poate nu erau nisipul pe care călcasem dintotdeauna. O asemenea apariție să mă fi rănit la călcâi, să fi adus în scenă durere și sunet? Mi-am întors privirea spre valuri și le-am auzit pentru prima dată. Râdeau de mine. Râdeau și mă tachinau până ce mă învăluiau cu recele lor. Lacrimile erau lupe ce măresc așteptarea.

Când mi-am întors privirea spre locul unde genunchii mi se scufundau în nisipul ud, am văzut pentru prima dată o multitudine de formațiuni asemănătoare cu ce crezusem eu că este nisip mărit sub lupă. Erau așezate în formă de om, de femeie, ca și cum o astfel de ființă chiar ar exista, naufragiată pe nisipul meu. M-am târât spre locul respectiv, auzind valurile ce loveau formațiunea aceea. Se retrăgeau cu zgomot, aproape sfârâind. Avea cu-adevărat forma unei femei, de parcă s-ar fi topit chiar acolo, pe plaja mea. Mi-am petrecut palma peste formă și-am constatat că se întindea până în mare, de parcă ar fi tras-o cineva în apă, de parcă ea s-ar fi târât în lumea ei misterioasă.

Ce vă spun acum este ca un vis împletit cu realitate, ca momentul în care lucele nopții se îngână cu primele raze ale soarelui, ale acelei ființe ce își ancorează menirea în nisipul meu. Trecuseră câteva zile petrecute departe de cabană. Înainte de a mă răni la călcâi, viața mea era simplă. Mă trezeam în fiecare dimineață la fel, niciodată întrebându-mă cum am ajuns acolo.

Luna era încă vizibilă, prinsă într-un joc al luminilor cu primele raze de soare. Valurile mării loveau ușor în scoicile lipsite de viață, încă în formă de femeie. Apa se retrăgea de fiecare dată, dansând printre scoici. Am ațipit câteva clipe, până mi-am auzit numele. Mă striga pe nume, unul pe care nici eu nu mă mai auzisem strigat. Am ezitat să îi răspund, apoi mi-am deschis ochii și am văzut înaintea mea o femeie.

O parte a trupului ei era așezat pe scoici, o parte era încă ascuns de apă, de mare. Părea ca o ancoră înfiptă în nisipul meu, nu doar a Lunii, nu doar a Soarelui, ci a ceva ce simțeam adânc în mine. Mă privea zâmbind, și o făcea sublim și devastator. Mi-am așezat palma pe piept pentru a-mi simți pentru prima dată bătăi în cutia toracică. Oare să am și eu în piept o ființă ca aceea, închisă, dornică de a ieși?

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle se juca înaintea mea. Pieptul îi era lipit de ele, trupul la fel. Coatele îi erau fixate în prelungirea corpului, cu antebrațele ridicate. Din palmele ei curgeau cochilii, atât de lent și de uniform, încât am început să le simt pulsația, una ce se asemăna cu cea pe care o simțeam în piept. Timpul. Clepsidra din fața ochilor mei părea a măsura timpul. Chipul i se mișca lent când spre palmele ei, când spre mine, imitând pulsațiile unei meduze translucide. Ochii ei blânzi trădau tristețe. Lumea din care venea era plină de iubiri ce se pierdeau prea repede, mult prea ușor.

Scoici fără perle, iubiri pasagere fără conținut, dar care topeau trupurile gelatinoase ale bietelor scoici. Din când în când, obosită de a le mai măsura trecerea, clepsidra pătrundea în lumea mea pentru a le arunca pe nisip. Aduna din ce în ce mai multe cochilii lipsite de viață. Prețul plătit de ele era mult prea mare. Fiecare scoică ascundea povești despre care nu se mai vorbea, dar ea le simțea. Atinse, ele trădau dorul după suflete ce-ar fi putut fi perle.

Când ultima cochilie i-a căzut din palme, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit. Timpul și-a încetinit suflarea. Scoicile, rar în perechi, se ridicau deasupra nisipului pentru a-și spune povestea. Mii de idile ce nu au devenit perle tânjeau după o a doua șansă. Când și ultima cochilie și-a spus dorul, timpul și-a revenit. Ființa mării dispăruse. O durere ascuțită mi-a secerat creierul, lăsându-mă inconștient pe nisipul umed pentru câteva clipe.

Lucrurile deveniseră instant clare. Te-ai întrebat de unde provine nisipul din clepsidre? Ei bine, eu îl ofer. Sunt meșterul de nisip, cel care simte dorul din scoici. Nu multe îl poartă, dar pe acelea le zdrobesc și le fac nisip. Un nisip ce măsoară iubiri, unul care se scurge din palmele femeii clepsidră.

Inima unei clepsidre

Inima unei clepsidre

Mă dor palmele, mi-am spus eu, așezat pe scaunul din nuiele de dinainte de apusul soarelui. Vieții i-am oferit totul. Că au fost lucruri bune sau mai puțin reușite, am fost acolo, făcând din puținul meu, frământat cu putere în palmă, fărâme de speranță pentru un viitor învăluit de orizonturi agățate la distanță.

De câteva nopți mă văd obosit din cale afară, aproape de a adormi, ca să constat că m-am așezat prea repede în poziția mea favorită de somn doar ca să nu adorm. Sau, ca să mă macin de nesomn și preocupări. Dacă pentru mulți noaptea este un sfătuitor bun, pentru mine este ca un chinez care vrea să mă avertizeze cu privire la ceva ce nu înțeleg, cu atât mai puțin când țipă. Limba lui mă ține treaz și nu îmi mai pasă dacă înțeleg ceva.

Mă dor tâmplele, mi-am spus eu, sperând ca acea durere ce îmi traversa cutia craniană să cedeze, că nu eu am înșelat-o spunându-i că ar fi menghină. Am pretenția de la biata durere de tâmple să își dea seama că strânsoarea ei nu este cel mai bun destin pe care și-l poate dori o durere. Am strâns ochii ca să îmi reduc spiritul de observație, suspinând a durere și a preocupări difuze. Știam însă faptul că tăieturile din palme provin de la o meserie pe care o avusesem în tinerețe. Și cât a trecut de la acea expediție în care am colectat clepsidrele iubirilor spulberate, și câte petice de nisip însângerat am atins.

Din piept îmi curge nisip roșiatic, fin și uniform. Văzusem acest dans doar la clepsidrele ce și-au stins menirea de a măsura timp atunci când au spulberat sticla ce le făcea să pară ființe ale unui destin mult prea simplu. Mi-am lipit palma îndurerată de piept, sperând să opresc sunetul calm al pierderii. Mi-ar fi plăcut ca pieptul meu să nu conțină nisip. Aș fi acceptat cu plăcere să conțină un săculeț plin cu note muzicale, poate chiar cu partituri nescrise încă. Să am un piept plin de nisip m-ar conduce la singura concluzie acceptată.  Eu sunt ultima clepsidră, una solitară. O altă concluzie ar fi aceea că sunt o marionetă a timpului, una în care acesta și-a ascuns o palmă de nisip pentru vremuri de criză.

Mă doare pieptul de la timp, mi-am spus eu. Mă doare până în genunchi de la teama că mi-aș putea pierde bătăile inimii. Mă gândesc să devin și eu o clepsidră pulsatoare, una cu o inimă ce pulsează uniform spre dor. Nisipul scurs fără pulsație este o pierdere de timp. Aș vrea să pulseze cu viață, cu dor, cu iubire.

Ce este dorul? Mă întreb mult prea des, mai ales acum când cioburile clepsidrelor de pe Marte par a mă însoți pe Pământ. Dorul este nașterea unei limbi noi, una care poate să traducă ramificațiile interioare ale iubirilor rătăcite în trecut, acele iubiri ce și-au scurs secretele prin pereții fisurați ai clepsidrelor. Dorul ne ancorează în trăiri trecute cu valoare imposibil de exprimat, făcându-ne rătăcitori incurabili, alienați de menirea noastră primordială de a iubi. Dorul fără speranță este ca un ocean surprins în încăpățânarea lui de a lăsa orizontului puțin loc în depărtare. Speranța este acea ființă care ne ridică peste oceanele greu de traversat.

Mă doare senzația de orizont, mi-am spus eu. Pierdut de el mă simt ca naufragiat în leagănul unui ocean, supărat pe nopțile fără stele. El și-a făcut nori din suflet, evaporându-se, în timp ce eu mi-am strâns la piept dune de nisip pentru a-mi întârzia scurgerea. Căldura topește orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, păream o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele îmi loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul meu, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îmi susțină moralul. Din străfundul oceanului uscat se aud pulsațiile unei noi deveniri, una care să dea naștere unei clepsidre obișnuite cu orizontul.

Mi-am îndepărtat palma de pe pieptul ce-și scurgea nisipul. Credeam că sângele meu se va amesteca cu nisipul pentru a-l coagula, ca să constat că mi-l pierdusem cu mult timp în urmă. Mi-am petrecut peste un umăr o bucată de material de in dublu bătut, cât să nu permită celui mai fin nisip să se scurgă. L-am așezat sub rană, ascultând tonalitatea scurgerii. Nisipul aluneca uniform, găsindu-și loc în forma sferică a inului. Ai spune chiar că între pieptul meu și material exista o comunicare pe care o puteai asemăna cu cea a unei clepsidre. Îmi propusesem să schimb acest lucru.

Mi-am înfipt palma dreaptă în nisipul ce și-a liniștit pentru moment alunecarea și m-am simțit acolo, în căldura lui, în auriul ce îi definea culoarea. Când am ridicat privirea, orizontul și-a ancorat asigurarea că nu mă părăsește. Rotindu-mi privirea în toate părțile am constatat că mă aflu într-un câmp de curând arat. Pe loc mi-a venit o idee. Cum ar fi să iau o mână de nisip ce s-a scurs aproape de pieptul meu și să îl presar în sol?! Să îl semăn, dându-i posibilitatea să își crească singur înclepsidrarea.

Mi-aș semăna inima de clepsidră în pământ. Înclin să cred că mi-am rănit pieptul involuntar pentru acest simplu fapt: un câmp plin de semințe de clepsidră solitară, crescute cu grijă de aliații mei, ai oricărei clepsidre. Timpul, orizontul, speranța…

Era să uit de iubire și dor…

www.cosmisian.com

© Cosmisian

Foto google

22 iunie 2021 Timișoara

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Pe FabricaDePoezie

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim


Acest articol a fost scris pentru Fabrica de PoezieLinkul Fabricadepoezie vă conduce spre postarea inițială. Le mulțumesc Georgianei Mihăilă și Fabricii de Poezie pentru oportunitatea de a participa în proiectul fabricii.

Vă invit să vizitați Fabrica de Poezie urmând linkul acesta.


În ianuarie 2021 am împlinit 11 ani de blogging.

Vă mulțumesc pentru susținerea constantă

în toți acești ani!

Sper că nu am dezamăgit prea tare

🙂


Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian

Foto: Author: Leyy M

Protejat: Tăcerea unui scriitor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală


 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 


 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021


Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

Lumanare-cununie-60-cm-cu-flori-aurii-1

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

Clepsidra

Clepsidra

– Îmi descompun fractalul în nisip de clepsidră

– Eu mi-l descompun în cristale de uimire

– Femeia este un fractal de cristal

– Bărbatul este un fractal de nisip

– Diferența o face temperatura

– Nisipul este forma brută a cristalului

– Cristalul este timpul luat ca întreg

– Nisipul este timpul ce își caută menirea

– Menirea timpului trebuie căutată ca întreg

– Nisipul este bărbatul ce caută

– Cristalul este femeia ce găzduiește timpul

– Sau curgerea lui

– Timpul scurs într-o clepsidră nu se pierde

– Clepsidra se mulează pe curgerea timpului

– Reașezată

– Poate. Mai curând, cu pieptul deschis să primească timp

– Crezi că nisipul acesta provine din ocean?

– De unde? Din deșert…

– Credeam că nisipul este sfărâmarea unei clepsidre

– Eu credeam că din nisip se nasc clepsidrele

– Crezi că au apărut în același timp?

– Ai spus că timpul e nisipul ce se scurge…

– Mai sus? Poate…

– Nu știu. Care crezi că este povestea clepsidrei?

– Ce spui, ne întoarcem? Simt că te-aș lua din nou în brațe.

– Nu te deranjează că mă presar întotdeauna la fel?

– Pare că e la fel.

– Te iubesc, Cristalule.

– Și eu te iubesc, nisip fin ce-mi umpli pieptul.

© Cosmisian

Sursă foto

Labirinturi impuse

Labirinturi impuse

Te-ai trezit vreodată cu multe gânduri contradictorii în cap, de parcă mintea ta s-ar alimenta dintr-o furtună deșertică? Ai impresia că, gândindu-te la mine, dorințele tale au forma nisipului ce cade înapoi pe deșertul intangibil, moale, ce își risipește forma?

Privind în urmă, risipirea are sunet, o voce ca a nisipului ce foșnește când se adăpostește la umbra dunelor uitate de atingere.

Ți-ai sorbit vreodată cafeaua amestecată cu aburi, simțind truda cu care o tânără de culoarea soarelui aduna în palmele ei fine boabe zvelte ca pieptul ei, ce se desprindeau de pe crenguțele arborelui, adoptate fiind de crenguțele palmelor ei?

După ce ai înghițit prima gură, ai oftat, așa cum o faci de fiecare dată când asculți un cântec în franceză pe care nu îl înțelegi, chiar dacă ai sufletul plin de înțelesuri.

Ți-ai șoptit dorințele doar ca să le asculți, așa cum îți vorbești într-o limbă creată de tine ca urmare a unui entuziasm inexplicabil? Nu-i așa că dorințele par a avea propria lor viață de îndată ce le dai formă cu buzele tale obișnuite să strivească nepăsarea și nesiguranța?

Înțelesurile pe care dorințele le au sunt diferite de cele ale cuvintelor. Semantica dorințelor mai este egalată doar de vise și de doruri.

Te-ai întrebat vreodată ce formă ar lua mișcările pe care o balerină le creează cu o măiestrie egalată doar de apă, atunci când este un râu de munte, dacă ar putea alege să își trăiască propriul lor vis? Te-ai lăsa sedus de mișcările născute cu încetinitorul, atât de lente, încât doar Luna ar putea să le întreacă, când lumina înaintează peste iubirea dintre oameni?

Pașii pe care o balerină îi așează pe sol sunt o oglindire a perfecțiunii pe care viața o seamănă în fața noastră atunci când trupurile ne zboară în imponderabilitate.

Te-ai întrebat cât de greu mi-ar fi să creionez mai simplu viața cuvintelor? La final aș menționa doar două lucruri. Nu scriu ciorne și nu folosesc creion. Îmi nasc cuvintele cu viteza cu care albastrul cernelii pătrunde hârtia. Iubesc nerăzgândirea poveștilor pe care le scriu la fel de mult ca uscarea cernelii pe brațele mele pline de necuvinte.

Mintea cu care îmi odihnesc cuvintele în labirinturi impuse este ca liniștea răcoroasă pe care o au diminețile doar iarna la munte. Mi-am născut adesea imaginile în atelierele improvizate de nopțile fără somn, cuibărit la umbra spontaneității.

© Cosmisian – Timișoara

Singurătate

Singurătate

  Seara, coridoarele largi ale Muzeului se topesc de oameni, disipându-le existența efemeră. Covorul roșu se rulează înapoi singur, mulțumit ca a scăpat de tălpile celor care i-au tocit sufletul, mai ales ale celor care își târâie picioarele de parcă ar vrea să își curețe noroiul din suflet. Uneori, prea rar, ar spune bietul covor roșu, o balerină pe post de bufon alb, dansează pe suprafața colorata a acestuia, atât de fin, atât de blând, încât atingerile punctate ale poantelor îi recolorează porțiunile de roșu stins.

  Puțin mai sus, lămpile ce se țineau din toate holșuruburile de diblurile din perete, răsuflau mulțumite de liniște. Ziua, când lumina naturală putea să încânte singură mulțimea grăbită de trecători, căci asta erau cei care vizitau Muzeul, cineva le inunda cu electricitate, considerând că o zi la Muzeu nu este conform așteptărilor dacă nu stoarce lumină și din lămpi. Acestea străluceau în zadar, absorbite de lumina soarelui, disprețuite de oamenii care nu priveau nici măcar pe unde mergeau, cu atât mai puțin spre ele.

  Seara, acea parte a timpului ce le-a născut destinul, cineva, diferit de cel de dimineață, le frângea bucuria de a prinde formă. Luminii de noapte îi place cel mai mult să acopere trupul unei copile ce alerga veselă pe coridoare. Numele ei nu îl știu, dar semăna cu balerina catifelată. Umbrele imită trupuri, târându-se după ele, pe când lumina se contopește cu ființele umane care îi seamănă copilei. Doar că, așa cum am spus, destinul le era frânt, chiar dacă tânjeau să lumineze cu folos. Lumina lunii nu le-a făcut niciodată să se simtă inutile.

  Întunericul nopții zăcea, pustiit de singurătate și lipsă de formă. Durerea resimțită pe coridoarele înalte ale Muzeului te înduioșa, lăsându-te într-o stare de confuzie avansată. Ce puteai face tu, ființă uitată peste programul cu publicul? Ți-ai fi scris propriile temeri pe marmura rece, doar că sufletul tău era mai rece. Ca să nu te mai simți singur, deși doar astfel te știai dintotdeauna, ai tras chitara de gâtul ei, lung și acordat, aducând-o în față. Păreai ca un cântăreț de ocazie, obosit de puținele acorduri pe care le știa, cu care abia dacă forma introducerea unui cântec. Te-ai așezat lângă un soclu înalt, tu odihnindu-ți degetele pe acorduri imaginare, formate doar în mintea ta, iar umbra ta, fixată cu grijă deasupra umerilor tăi, învăța ritmul cu care singurătatea îi cânta iluziei că e ca orice altă durere de cap ce trece.

  Te-ai întrebat de ce există agenți de pază în Muzee, angajați doar pentru ture de noapte? Singurătatea își are proprii agenți de pază. Nu am văzut niciodată singurătatea liberă, lăudându-se cu plimbări departe de coridoarele Muzeului.

© Cosmisian, Timișoara

 

Protejat: Ești un rol jucat de Inspirație

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

  M-au trezit pașii tăi. Zăpada a fost zămislită în pântecul nopții, în mijlocul pădurii, acolo unde doar Luna mai putea pătrunde. Pe mine întotdeauna m-a fascinat sunetul pe care zăpada îl produce sub tălpile tale. Doar pașii tăi moi pot imita oftatul zăpezii. Oare tu ești ecoul munților ce și-au ținut zăpada în piept?

  Mi-am așezat cartea pe măsuță, aproape de lumânările ce încă mai aveau viață în ele. Muzica se desprinsese de mult timp de discul de vinil, spiră cu spiră, căutând să își îngemăneze destinul cu aburul pe care pieptul tău îl contura pe verticală în sus. Notele vibrante ale unui violoncel îmbătrânit de așteptare se așezau pe portativul vocii tale, făcând pace cu trecerea timpului, cernând fulgi de zăpadă. Oare respirația ta naște acei fulgi de zăpadă ce par a avea aripi?

  M-am apropiat de fereastră. Recele timpuriu al dimineții era ca un lasou dintr-o frânghie nouă, sugrumându-mi puțin gâtul. M-am trezit brusc, iar tu mă priveai din apropierea ferestrei, având părul pe jumătate uscat. Cealaltă partea a lui era albă ca tenul tău. Pentru tine, albul este o vocație. Pentru mine, este o marmură crudă, născută pe chipul tău luminos de la sine, atunci când nopții îi mai rămân doar visele. Oare albul, acea ființă imaculată-n orizont, știe că și-a dobândit viața dinspre infinit?

Fotografia nu îmi aparține.

  Mi-ai șoptit „Bună dimineața!” atât de suav, încât am întins mâna pe gâtul fin al dimineții cât să îi simt pulsul. Și l-am simțit. Apoi ți-am simțit degetele moi, catifelate, alunecând pe aprecierea cu care pieptul îmi năștea emoția. Mi-ai luat palma într-a ta, aproape de buzele tale dornice de atingere. Am privit spre ochii tăi, cu respirația oprită între bătăile regulate ale timpului, spre acei ochi născuți în primăverile în care ploile aduc viață în pădurile din munți. Oare ochii tăi sunt primăverile pe care munții le ascund de ființele care nu sunt ca mine?

  Mi-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor tale. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

  Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?

  Ai vrea să știi ce aș scrie pe soare? Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

© Cosmisian

Protejat: De ce-mi plac felinarele

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Frunzele toamnei au inima împărțită

Frunzele toamnei au inima împărțită

 

   Toamna târzie și-a oferit ultima frunză solului obișnuit cu picături de ploaie cernute de coronamentul dens și verde al pădurii. Ploii pare că i s-a promis că frunzele sunt părinții adoptivi ai apei. Ploaia și-a născut oftatul din sânul norilor, strop cu strop, lăsându-l să-și unească destinul cu frunzele pădurii, fără să știe că frunzele aveau inima împărțită. Își doreau apa, dar nu la fel de mult ca lumina hrănitoare a Soarelui. Mâinile pădurii nu puteau reține oftatul norilor. Fără a bănui că inima frunzelor era împărțită, norii oftau și se destăinuiau pădurii până spre începutul anotimpului-pastel.

   Frunzele cu inimă împărțită au cedat rând pe rând în fața răzbunării norilor, amorțite fiind de recele ce umplea natura. Au crezut că desprinderea lor este începutul unei călătorii spre locurile unde își mutase Soarele casa, dar s-au înșelat. Soarele nu privea spre pământ cum o fac norii. Plecarea lui le-a frânt frunzelor siguranța de sine; rând pe rând au căzut pe solul umbrit al pădurii, în speranța că pământul păstra în el lăstari de Soare. Cât de ușor poți amăgi frunzele toamnei.

Foto: Envato elements

   Crengile goale ale pădurii au devenit casa ceții și a mâzgii. Liniștea ce sălășluia printre crengi împacheta roua dimineții în teaca timpului pentru a pregăti mugurilor hrana cu care să se hrănească până primăvara. Din când în când, adormite fiind, crengile se loveau unele de altele, imitând cerbii ce își loveau coarnele de vreascuri în căutarea hranei. Căzute la pământ, cu o ultimă suflare aproape desprinsă din nervuri, frunzele căutau să își ascundă tecile în solul moale al pădurii, cedând silite pământului rolul de protector. Priveau printre crengile ce le-au negat verdele, sperând într-o ultimă rază de soare.

   De jos, universul pare strâns în ghearele crengilor ce și-au pierdut verdele. Alienate de scopul lor, acestea au prins întinderea cerului, sperând ca acesta să le învie scoarța. Între cer și pământ zăcea un cuib de turturele, umed și neprotejat. O vreme au încercat să își crească puiul lângă oameni. Toamna le-a trădat secretul, invitând prădătorii. Turturelele nu mai cântă toamna. Răcoarea dimineților prevestește un anotimp ce pare să pună stăpânire pe pastelul pădurii, acoperind totul cu o compoziție a curcubeului redusă la non culoare printr-o învârtire supra solicitantă. Albul iernii este un amestec omogen al curcubeului cu lăstarii de soare căzuți pe pământ. Oftatul norilor a devenit zăpadă, sperând totuși în relația apei cu frunzele.

Liniștea pădurii este asemuită spațiului nemărginit. Eu cred că spațiul se simte singur fără toamna pădurii.

© Cosmisian, 17 octombrie 2020

Protejat: Îmi nasc metafora din frunzele ruginii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Toamna este o ciornă rescrisă

Toamna este o ciornă rescrisă

     Soarele strălucește tot mai puțin pe cer. Frunzele ce i-au furat strălucirea au cedat sub căldura sufletească pe care au luat-o de la soare, căzând la pământ șovăitor, în neștiință. Frunzele toamnei își desăvârșesc neștiința cu prețul vieții.

      Arbore după arbore și-a plătit prețul pentru aroganța frunzelor ce au imitat apusul soarelui, iar acum pădurea din spatele casei pare subjugată de regret, într-o tristețe sugrumată. De-ar putea vorbi, arborii ar mărturisi zi și noapte, până ce i-ar salva albul imaculat al iernii de goliciunea pe care a lăsat-o în urmă fiicele lor, frunzele.

     Ca trecător, admiri toamna în fiecare an. Plouă. În fiecare an plouă. Banca din parc este un tapet pastel al arborilor de deasupra, care s-au folosit de stropii ploii pentru a-și fixa fiicele de lemnul putred al băncii. Oare credeau că frunzele au atins maturitatea pentru a deveni semințe? Vântul le-a lipit de bancă pentru a le mai dă o ultimă ocazie de a îmbrățișa iluzia. Frunzele căzute mor ultimele.

     Seara a adus în scenă o lumină asociată prea des cu tristețea. Deasupra luminilor ce s-au camuflat în ruginiul tomnatic al pădurii stătea cu bărbia sprijinită pe coatele părții întunecate distinsa Lună. În noaptea despre care scriu, nu s-a comportat normal. O mantie ca de noapte fără speranță îi învăluia trupul fin, precum corpul unei harpe ce și-a ascuns corzile. Ochii ei survolau pădurea fără a-i deranja frunzele ce își calculau distanța până la pământ.

Foto – Ioana Popa

     Îți mai amintești eșarfa roșie pe care am aruncat-o după albina aceea, obraznică? Se pierduse în coronamentul unui arbore despre care nu am vorbit până acum. Avea frunzele în formă de scut. La prima atingere, le închidea, retrăgându-se pe lungimea crenguțelor. La a doua, după ce acapara eșarfe roșii, se închidea. Doar toamna le dovedea vinovăția. Iubito, vrei să îți iau eșarfa din labirintul nopții? Mi-am răspuns singur…

     Frunzele sunt păcălite prea ușor să creadă că toamna le este mamă. De prin octombrie, acestea constată că toamna este nemiloasă, lăsându-le să îmbrățișeze un destin pe care îl află prea târziu. Picioarele trecătorilor le macină până devin o cerneală cu care toamna se înscrie pe sufletele trecătorilor.

     Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.

© Cosmisian

Protejat: On Catchy.ro – Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Ce este ceasul?

Ce este ceasul?

photo source:  The Met Museum

Eu cred că timpul de care vorbim adesea noi

are nevoie de un ceas ca să îl putem înţelege.

Ceasul este vehiculul universal acceptat

prin care timpul dă mâna cu noi.

© Cosmisian

Lăsați toamnei frunzele căzute

Lăsați toamnei frunzele căzute

„Toamna fără frunze se simte ca o mamă

care face clătite și i le fură copiii și soțul…”

© Cosmisian

Iubesc toamna

Iubesc toamna,


iubesc vântul rece pe care îl inspir cu tot cu anotimpul ce l-a născut,
iubesc frunza ce se aşteaptă să fie luată acasă,
pentru a se face una cu pagina ce i-a fost cândva mamă,
iubesc şi păsările,
zgribulite în aşteptarea liniştii,
iubesc roua ce se crede ploaie,
sperând să cadă pe buzele trecătorilor cât să le purifice gândurile,
iubesc toamna.

© Cosmisian

Foto – google

 

%d blogeri au apreciat: