Arhive pe categorii: Scriituri

De aproape, doi oameni se iubeau

De aproape, doi oameni se iubeau

– Haide, fluieră! Tu chiar poți fluiera?

– Ei da, cum să nu pot? Cine nu poate? Uite!

Își strânse două degete în formă de inel și le aruncă pe buza inferioară și îl făcu Milenei o demonstrație în toată regula. Ar fi făcut orice pentru a-i smulge din nou și din nou un zâmbet. Pe Milena o știe din fiecare vară a copilăriei lui, cu puține fluctuații ale emoțiilor în anii adolescenței. Nu ar fi spus că este îndrăgostit de ea.

Ca oricând, și acum îi zâmbi plină de farmec, derutant de plăcut. Părea că orice ar face el în preajma ei era bine și hazliu. Și, nu era așa cu alții. Iar eu știu asta ca fapt verificat. E simplu! Milena era aproape nonstop cu el.

– Mai fluieră o dată! Atât! Acum ascultă-ţi ecoul.

O privea confuz. Milena și-a aplecat capul peste pieptul lui și i-a șoptit:

– Acum taci! Vreau să rămân nemișcată peste inima ta. Îi aud ecoul de fiecare dată. Tu îmi auzi inima? Ai vrea?

Se ridică brusc și se așeză în genunchi în fața lui, cuprinzându-i ceafa cu palmele. Îl trase delicat cu capul peste pieptul ei rotunjor, iar el se propti mirat de ea, sprijinit cu palmele în moalele verde al ierbii. Pieptul ei rezona cu putere a liniște. Niciodată nu auzise liniștea ei de femeie ca în acea seară.

Sursa poza

Se priveau îndelung, iar Milena povestea cu el plină de pasiune. Ea vorbea, el o privea flămând și curios, dar nu o întrerupea. Ea îl privea și îi vorbea suav, dar deloc mieros. El tăcea. Tăcea de teama ca ea să tacă. O privea cu ochii încărcați de chipul ei frumos. Ea îi privea chipul cald cu care o privea de fiecare dată, încă din prima zi.

– Ai vrea să mă atingi pe buze? Îl întrebă fata, umezindu-și buzele.

– E bine așa? Atingând-o cu un deget pe buzele ei calde, moi și întredeschise.

– E bine și așa, dar nu te voi opri dacă mă vei săruta puțin. Haide, sărută-mă!

Ochii lui plonjaseră de mult pe gura ei, apoi buzele lui au atins întredeschiderea gurii ei. Aerul cald al respirației lui îi umpluse pieptul, apoi o cuprinsese de buză, parcă nesigur dacă să îi dea drumul.

Nehotărârea lui de a-i da drumul buzelor ei le agravase culoarea, dar cumva și forma, irigându-le cu o formă demnă de sărut intens. În sfârșit tăcea și ea.

După ce și-au desprins sărutul, ea și-a așezat din nou capul pe pieptul lui, păstrând încă câteva momente solemne. Nu simţea să comenteze ce s-a întâmplat. Așa simțise. Iar dacă o făcuse, știa că și el își dorise un asemenea moment. Cum stătea, părul îi era foarte aproape și îl adulmecă subtil. Avea un păr în două culori, strălucind a noapte înstelată la margine de pădure în plin munte. Piramida clădită de el se prăbuși între pietrele amorfe, scânteind și trosnind în timp ce focul părea că își găsise într-un final culcuș între cărbuni tineri. Ei adormiseră îmbrățișați.

De la depărtare păreau o îmbrățișare a muntelui cu propria lui năzuința de a zbura. De aproape, se iubeau doi oameni într-un mod simplu.

Cosmisian

Libertatea unui labirint

Libertatea unui labirint

Te joci cu inima mea cum o faci cu un titirez, iar cu visele mele cum te joci cu un zmeu care crede că e liber, deși încă este ținut cu plăcere și mânuit cu măiestrie de tine, cu ajutorul unei sfori, dar nu am văzut un titirez care să facă piruete de la sine, după cum nu am văzut un zmeu care să zboare liber fără să îi fie zdruncinată libertatea. Fără sfoară, libertatea îl ruinează.

Te joci cu mintea mea de parcă IQ-ul ei contează atunci când nu vrei să o zăpăcești, încât mă determini să cred că nu ai tolera ca joaca ta să nu fie înțeleasă până la gradul de „printre rânduri”. Și, insiști! Îmi propui idei care sunt sprijinite de heliul ce mărginește interiorul unui balon lăsat de capul lui. Sau al heliului.

Te joci cu brațul meu drept, iar celui stâng îi ceri să contribuie. Am umerii gemeni, dar nu simt la fel apăsarea ta. Ți-am purtat adormirea pe partea mea fără inimă, sperând că respirația ta va ajunge până în interiorul lui și-mi va crește o altă inimă în piept, una care să respire. Dar, cine a mai văzut o inimă care să poată respira printr-un torace nedesprins?

Te joci cu indiferența mea și îi împiedici consoanele. Am încercat să o sprijin cu mai multe vocale, dar și pe acestea le-ai zăpăcit de cap și acum trebuie să mă lupt cu propria-mi indiferență încât gradul de preocupare depășește unghiul cu care am văzut silabele încercându-și norocul în căderea lor liberă ce le-ar forma în cuvinte.

Te joci cu structura gândului meu de parcă labirintul este pentru tine câmp deschis. Dar, îmi voi transforma iarba pe care crezi că o cunoşti în pereți duri pe care să ți-i prezint drept indicatoare spre centrul labirintului. Când ajungi acolo, vei realiza că ți-am transformat reușita în închisoare. De acum înainte, mă joc eu cu tine!

Cosmisian

Sursa poza

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Omul propriilor mele ghilimele

Omul propriilor mele ghilimele

„A fost odată” un copil căruia nu i s-a citit niciodată o poveste pentru copii, dar care a auzit din când în când: „Ai încheiat citatul?!” pe vremea când bietul de el nu credea că citează propria repetiție în oglindă. Oare se știa de atunci că ar putea deveni cândva scriitor?

„A fost odată” un copil care păstra în inima lui cu lanțuri teama că alți actori vor muri pentru a da viață filmelor de război, împins în pernele înalte din camera mijlocie. Sau, în camera din copilărie, unde împărțea delirul său cu râsul bunicii. Avea pieptul plin de durerea ce i-a măcinat coastele, agonizând în fața insuccesului de a reduce numărul celor care plăteau scump pentru meseria de actor. Oare ce se întâmpla cu caii ce mureau la filmări?

„A fost odată” un copil care a crezut că tot ce este dincolo de capacitatea lui de reproducere, este trucaj. Părea mai ușor să fii o copie decât un original, un trucaj reușit, decât un rol bine însușit. Dar, au trecut și acele zile, în special după ziua în care mama lui l-a dus la un croitor ca să i se confirme că are și el la rându-i, stofă de actor. De atunci o tot dă în trucaje.

Cea mai nefericită este copilăria celor care se blochează „ca-n povești”, doar că o fac prea târziu. Imaginația le pornește mai greu, sensul lucrurilor este întotdeauna subiectiv, iar visarea este în spatele ochilor chiar și atunci când te fac să crezi că s-au maturizat. Dar, pentru ei, „a fost ca niciodată”.

O privea și îi plăceau sprâncenele dese, negre, ca ochii ei. O visa printre instrucțiunile primite, menite să îi ofere în plină vacanță de vară puțin rost. Tatăl fetei l-a pus să facă și el un rost, la faianță. Aproape i-a reușit, până a realizat că fata e „din rude mari împărătești”, iar legea statutului social era mai cimentată pentru cei de rang înalt.

Iar ea, „O prea frumoasă fată”

Am înteles că Eminescu a scris mai mult de 98 de stofe la Luceafărul său. Nu sunt Eminescu, nici Creanga nu mi-o tai de sub picioare să mă avânt cu explicații, că mă risc. Și, de zburat nu zbor, ca alt român aviator. Sunt un simplu citat, sunt omul propriilor mele ghilimele, visător până la stele, acolo unde Luceafărul visa la pâmânt.

Dilema cu visatul noaptea când el o lumina, o țin pentru mine că poate într-o zi o voi afla. Astăzi am redus la satiră prima mea iscălitură, o fac aici la interviu, cu strofa primă, ce cotitură!

Cosmisian

Poza aparține cuiva, dar nu știu cui. Eu doar aștept un Luceafăr plutitor spre zi, să își vadă de coborâre, că poate dă și el un sens rostului meu, să mă fac și eu meșter până-ntr-un târziu. Devreme nu mi-a ieșit.

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini de ziar luate de vânt, m-am așteptat să le văd izbindu-se cu toată cerneala de picioarele bărbatului, parcă dorindu-și alt destin decât cel suflat de vânt. Și, așa s-a întâmplat. S-a aplecat și a cuprins mai multe pagini de ziar și s-a uitat curios la ele. Un ziar îngălbenit, cu o grafică de demult, își etala indiferența față de cititorul care nu îi înțelegea codarea. În chenarul plătit de cineva mai mult zăcea poza unui bolid negru al vremii și un bătrân cu pălărie și o pipă fumegândă, înfiptă în podul palmei. Sub chenar, cu litere gravate în adâncimea paginii subțiri, scria: Visele nu au roți!

M-am uitat spre intersecția unde știam că există o gură de metro, curios dacă tânărul se va îndrepta spre ea. Se oprește. Își aranjează buzunarele, apoi cravata. Cumva, simulează o întâlnire spontană cu colega de la Resurse Umane. O place de mult timp, cumva crede că și ea îl place. Își pregătește zâmbetul și o întâmpină vesel. Ea îi răspunde.

Brusc, un scrâșnet asurzitor, metalic, îi determină pe amândoi să își ducă mâinile la urechi, căzând cu genunchii pe asfaltul negru și încins al trotuarului. El strânge cu putere din ochi, maxilarele îl dor atât de tare încât ai spune că el scrâșnește. Simte cum un vânt rece îl prinde de albastrul sacoului de parcă ar fi crezut că este luat de pe cerul serii. Tânărul reușește să se prindă de un stâlp de iluminat, metalic, dar vântul îl ridică și îi smulge din mână servieta, apoi ceasul, apoi albastrul sacoului, strălucirea pantofilor, lăsat despuiat, încă absorbit spre o lume pe care nu și-o dorea.

Cu greu a reușit să își deschidă ochii. Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul. Era doar el cu stâlpul lui. Cumva mulțumit, se trage spre stâlp, doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului, ci se sprijinea doar pe umbra lui, a băiatului.

flori-albe-11_9297803529ab64.jpg

Nu îi mai rămăsese nimic băiatului. A încercat să își amintească ceva, orice, dar nu și-a dat seama că a știut ceva sau că a uitat. Îl urmăream cu interes. De unde știu cei care au amnezie, că o au? Îi influențează cei din jur? S-a liniștit vântul, treptat se retipăreau elementele distinctive ale unei lumi din care a fost smuls. Culoarea costumului a acoperit umbra care planase peste albul clar al suspendării. Ochii fetei îi apărură fără ca el să le știe chipul încă. Apoi, ea îi zâmbi. Ochii ei se migdalează atunci când îi zâmbește, iar lui îi place confuzia pe care o simte când verdele intens se confundă cu un căprui invadator și lucios. Dar, nu o mai cunoaște. Nici el nu mai este la fel.

Apa. Undeva între uitare și liniștea neștiutoare a formelor ei de agregare. Sau, de dezagregare. Sau, de uitare. Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă. Uitarea este cea mai bună formă de agregare a apei. Zâmbetul ei este cel mai bun motiv ca el să nu se preocupe că uitarea îi schimbă constant forma de agregare.

Cosmisian

Sursa poza – trilulilu

Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale

Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale

Oare de unde să încep?

Trăiesc acele momente în care îmi doresc să te refac în mintea mea, să îți creionez zâmbetul stingher, nesigur, pe care buzele tale îl formau de fiecare dată când te priveam, mărginit de albul perfect al dinților tăi. Am crezut că îmi zâmbești ştrengăreşte, dar tu îmi doreai respirația aproape de zâmbetul tău. Roșești. Mă cucerește puritatea cu care îmi întâmpini apropierea. Ai chipul fin ca aerul rece de dimineață în munți, când roua alunecă încă pe firele odihnite de iarbă, iar florilor le îmbujorează dansul cu picături neprețuite de sinceritate. Te ating aproape de tâmplă, iar degetele mele s-au topit pe chipul tău, schimbând atingerea în dor, dorul în pasiune, iar pasiunea într-o avalanșă de idei. Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale. Ai ochii căprui ca apariția unor planete gemene la căderea nopții.

Oare mă pot opri acum?

Când părul tău se spiralează în pântecul dimineții, acolo unde își colorează tinerețea puterea de a străluci ca o pădure de mesteacăn la lumina lunii, eu doar privesc. Îmi place părul tău parfumat cu prospețimea aerului ce și-a făcut loc în cuiburile viselor tale. Mi-a luat puțin timp să îmi trec degetele prin părul tău cât să mi le parfumez cu vise ce colorau momentul în care m-am oprit să te privesc intens. Mă ardea în inima pieptului să mă nemișc, să nevorbesc și să nefac. Ne-am privit preț de o uitare, apoi palmele mi-au alunecat spre gâtul tău subțire, la fel de sidefat ca un nou început după o viață ce părea a se afunda în deznădejde, doar că acum speranța încolțea din trunchiul lemnos al nesiguranței că te-aș putea iubi.

Oare mă vei opri?

Când ți-ai deschis prima dată gura, mi-ai șoptit un magic hâm. Complimentele mele nu te dezarmează, dar mie îmi spui doar un șoptit hâm, cât să repet aprecierea pentru parfumul pe care îl poartă cuvintele tale. Mi-e sortit să mă iubești fără prea multe cuvinte, dar îți inspir intonația cu care mă pătrunzi, sperând că îți voi înțelege iubirea ce mi-o porți acolo unde sentimentele abia dacă se desprind din pieptul tău pentru a deveni cuvinte.

Tu rescrii definiția iubirii, iar eu nu mă voi opri!

Sursa foto: MyGarden_CopaOreo_Flickr

În coate la geam

În coate la geam

De primăvară se tot vorbeşte în fiecare an,


O văd adesea când mă aşez în coate la geam,


O simt în aerul ce pare să conţină fericire

Iar poze primăverii i-aş face în neştire.

Cosmisian, Timisoara

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Vreau să privesc strălucirea soarelui în plină vară, să îi înfrunt perseverența cu care revine dimineață de dimineață. M-am săturat de arborii cărora le lipsesc ochi, ce râd în adierea crudă a căldurii ce-mi topește ca o lavă gândurile pe care le-aș fi transmis în privire spre soare. Mi-am transformat pleoapele în mono-aripi cu care să-mi lansez dorul spre infinit. Gândul că mi-aș înceta lumea interioară în umbrele ce o ascund mă tulbură. Bateți, pleoapelor, duceți-mi lumea pe raze de soare până acolo unde mă simt împlinit.

Am scris zilelor cu fâșii de visare, nopților le-am desenat conturul luminii pe aripile deschise, iar anotimpurilor le-am făcut adăpost în sedimente de suflet, dar pe tine, pe tine crezi că te-am uitat? Mi-ai semănat în inimă nebunia cu care nu m-am mai întâlnit, iar acum mă simt ca o grădină sălbatică, îngrijită de amintiri ce răsar din rădăcini răspândite acolo unde nu le-aș mai căuta. Am încercat să uit senzația de tine privind spre alte planete, unde m-aş fi izolat. M-am depărtat de pământul care mi-a scrijelit ființa cu tine prea ușor și adânc, sperând astfel ca nimeni să nu îi descifreze sensurile.

Mi-am deschis pieptul larg, iar inima mi s-a transformat într-o corabie purtată de vânt. Tu te-ai transformat într-o ființă care nu mai are inima. Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale, așa că, mă întreb eu, care ar mai fi șansa să ne aruncăm ancorele aproape?

Sursa poza

Cosmisian

 

 

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Îngenuncheată în lumea mea, am închis ochii într-o tristețe de care nu puteam scăpa noapte de noapte. Nu este ușor să adormi obosită de propria-ți dorință de eliberare, doar ca să te trezești conștientă că vei inspira zbucium și deznădejde până seara. Ce îți dorești acum, la ce te gâdesti? am auzit o voce necunoscută întrebându-mă cu preocupare. Eu, eu îmi doresc să plec departe de această lume, să călătoresc singură, apoi să rămân departe de orice ființă vie, într-o lume nouă, a mea.

Cine s-ar fi gândit că viteza luminii este o distragere, o capcană în care căzuse ființa. Să călătorești cu viteza luminii înseamnă doar să te îndepărtezi de contraste spre o lume ce reunește razele luminii ce călătoresc peste tot în Univers. O emoție puternică-i zdrobise sufletul, un tremur rece îi amorți picioarele, dar ce nevoie mai avea de ele? Confuzia unei posibile schimbări o apăsa în inimă, acea schimbare pe care doar îndrăznea să o intuiască. Cum stătea îngenunchiată, se desprinsese de pământ, lăsând recele nopții în urmă.

Noaptea în care își adormea trupul până atunci, devenise însăși puterea ce o împingea departe de Pamânt. Stelele punctate în alb erau linii prinse de ochii noștri, la un capăt, ca la capătul celălalt să își facă …

Sursa poza

Pe măsură ce se apropia de lumea dorită, tăcerea o cuprinse de umeri, apoi îi acoperise întregul piept, lăsând-o gradat fără amintiri și legături.  Redusă la tăcere, lumea aceasta abundă în lumină, contur de forme creat dintr-o singură nuanță de alb.

Mi-am dorit să pătrund în lumea aceasta, dar este planeta unei singure creaturi…