Arhive pe categorii: Scriituri

Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale

Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale

Oare de unde să încep?

Trăiesc acele momente în care îmi doresc să te refac în mintea mea, să îți creionez zâmbetul stingher, nesigur, pe care buzele tale îl formau de fiecare dată când te priveam, mărginit de albul perfect al dinților tăi. Am crezut că îmi zâmbești ştrengăreşte, dar tu îmi doreai respirația aproape de zâmbetul tău. Roșești. Mă cucerește puritatea cu care îmi întâmpini apropierea. Ai chipul fin ca aerul rece de dimineață în munți, când roua alunecă încă pe firele odihnite de iarbă, iar florilor le îmbujorează dansul cu picături neprețuite de sinceritate. Te ating aproape de tâmplă, iar degetele mele s-au topit pe chipul tău, schimbând atingerea în dor, dorul în pasiune, iar pasiunea într-o avalanșă de idei. Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale. Ai ochii căprui ca apariția unor planete gemene la căderea nopții.

Oare mă pot opri acum?

Când părul tău se spiralează în pântecul dimineții, acolo unde își colorează tinerețea puterea de a străluci ca o pădure de mesteacăn la lumina lunii, eu doar privesc. Îmi place părul tău parfumat cu prospețimea aerului ce și-a făcut loc în cuiburile viselor tale. Mi-a luat puțin timp să îmi trec degetele prin părul tău cât să mi le parfumez cu vise ce colorau momentul în care m-am oprit să te privesc intens. Mă ardea în inima pieptului să mă nemișc, să nevorbesc și să nefac. Ne-am privit preț de o uitare, apoi palmele mi-au alunecat spre gâtul tău subțire, la fel de sidefat ca un nou început după o viață ce părea a se afunda în deznădejde, doar că acum speranța încolțea din trunchiul lemnos al nesiguranței că te-aș putea iubi.

Oare mă vei opri?

Când ți-ai deschis prima dată gura, mi-ai șoptit un magic hâm. Complimentele mele nu te dezarmează, dar mie îmi spui doar un șoptit hâm, cât să repet aprecierea pentru parfumul pe care îl poartă cuvintele tale. Mi-e sortit să mă iubești fără prea multe cuvinte, dar îți inspir intonația cu care mă pătrunzi, sperând că îți voi înțelege iubirea ce mi-o porți acolo unde sentimentele abia dacă se desprind din pieptul tău pentru a deveni cuvinte.

Tu rescrii definiția iubirii, iar eu nu mă voi opri!

Sursa foto: MyGarden_CopaOreo_Flickr

În coate la geam

În coate la geam

De primăvară se tot vorbeşte în fiecare an,


O văd adesea când mă aşez în coate la geam,


O simt în aerul ce pare să conţină fericire

Iar poze primăverii i-aş face în neştire.

Cosmisian, Timisoara

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale

Vreau să privesc strălucirea soarelui în plină vară, să îi înfrunt perseverența cu care revine dimineață de dimineață. M-am săturat de arborii cărora le lipsesc ochi, ce râd în adierea crudă a căldurii ce-mi topește ca o lavă gândurile pe care le-aș fi transmis în privire spre soare. Mi-am transformat pleoapele în mono-aripi cu care să-mi lansez dorul spre infinit. Gândul că mi-aș înceta lumea interioară în umbrele ce o ascund mă tulbură. Bateți, pleoapelor, duceți-mi lumea pe raze de soare până acolo unde mă simt împlinit.

Am scris zilelor cu fâșii de visare, nopților le-am desenat conturul luminii pe aripile deschise, iar anotimpurilor le-am făcut adăpost în sedimente de suflet, dar pe tine, pe tine crezi că te-am uitat? Mi-ai semănat în inimă nebunia cu care nu m-am mai întâlnit, iar acum mă simt ca o grădină sălbatică, îngrijită de amintiri ce răsar din rădăcini răspândite acolo unde nu le-aș mai căuta. Am încercat să uit senzația de tine privind spre alte planete, unde m-aş fi izolat. M-am depărtat de pământul care mi-a scrijelit ființa cu tine prea ușor și adânc, sperând astfel ca nimeni să nu îi descifreze sensurile.

Mi-am deschis pieptul larg, iar inima mi s-a transformat într-o corabie purtată de vânt. Tu te-ai transformat într-o ființă care nu mai are inima. Ne-am pierdut amândoi corăbiile în marea fără puncte cardinale, așa că, mă întreb eu, care ar mai fi șansa să ne aruncăm ancorele aproape?

Sursa poza

Cosmisian

 

 

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Planeta unei singure creaturi învăluite-n alb perfect

Îngenuncheată în lumea mea, am închis ochii într-o tristețe de care nu puteam scăpa noapte de noapte. Nu este ușor să adormi obosită de propria-ți dorință de eliberare, doar ca să te trezești conștientă că vei inspira zbucium și deznădejde până seara. Ce îți dorești acum, la ce te gâdesti? am auzit o voce necunoscută întrebându-mă cu preocupare. Eu, eu îmi doresc să plec departe de această lume, să călătoresc singură, apoi să rămân departe de orice ființă vie, într-o lume nouă, a mea.

Cine s-ar fi gândit că viteza luminii este o distragere, o capcană în care căzuse ființa. Să călătorești cu viteza luminii înseamnă doar să te îndepărtezi de contraste spre o lume ce reunește razele luminii ce călătoresc peste tot în Univers. O emoție puternică-i zdrobise sufletul, un tremur rece îi amorți picioarele, dar ce nevoie mai avea de ele? Confuzia unei posibile schimbări o apăsa în inimă, acea schimbare pe care doar îndrăznea să o intuiască. Cum stătea îngenunchiată, se desprinsese de pământ, lăsând recele nopții în urmă.

Noaptea în care își adormea trupul până atunci, devenise însăși puterea ce o împingea departe de Pamânt. Stelele punctate în alb erau linii prinse de ochii noștri, la un capăt, ca la capătul celălalt să își facă …

Sursa poza

Pe măsură ce se apropia de lumea dorită, tăcerea o cuprinse de umeri, apoi îi acoperise întregul piept, lăsând-o gradat fără amintiri și legături.  Redusă la tăcere, lumea aceasta abundă în lumină, contur de forme creat dintr-o singură nuanță de alb.

Mi-am dorit să pătrund în lumea aceasta, dar este planeta unei singure creaturi…

Cum aș fi scris dacă aș fi știut s-o fac în copilărie

Cum aș fi scris în copilărie dacă aș fi fost o fetiță și aș fi știut să scriu…

(Textul e scris în 24 ‎februarie ‎2016. L-am găsit întâmplător…)

La bunici,

soarele mă trezește atât de jucăuş

Grădina bunicului. Încă de mică așteptam cu nerăbdare să îi văd pe părinții mei făcând planuri pentru vacanță. Le făceau în fiecare an, dar primul sfârșit de săptămână din august era cel în care ne împachetam lucrurile pentru o călătorie de multe ore spre Sibiu. Acolo locuiau bunicii mei. De fiecare dată când ne pregăteam, ajungeam la un subiect sensibil. Mama mă întreba ce tricouri doream să port acolo, dar îmi punea cu mine mult mai multe, pentru ca fiecare purta o poveste întrețesută în el, așa că eu luam cu mine tricouri de poveste.

Casa bunicilor mei era una tradițională. Avea pereți groși, tavan înalt și ferestre largi. Soarele mă trezea de dimineață, dar nu mă deranja. Asta spre deosebire de supărarea pe care o aveam de la bietul soare în diminețile în care trebuia să merg la școala. La bunici, soarele blând mă trezea fără ceas. Bunica mă învățase să așez cuvertura pe pat după ce așezam lenjeria albă pe scaunul imens din lemn brun. Eram tare încântată că reușeam să fac patul atât de bine. Dacă nu știti ce e aia cuvertură, cum să vă zic…

Grădina bunicului era lauda lui. Dar, mai avea o laudă. Animalele. Le creștea cu drag și respect. Unele aveau nume. Eu preferam pisicile. Erau patru mici și trei mari. Mâncau împreuna. După puțin timp, le hrăneam și eu, doar că evitam să le chem pe nume, pentru că veneau toate. Și-atunci, care era rostul unui nume? Bunicul mă lua de mână și mă ducea în grădină. Tobias, cățelul șchiop, ne însoțea vesel, agitându-și codiță de parcă lui dorea să i se arate grădina. Dar, nu mă puteam supăra pe el. Eram prieteni de când a încetat să latre la mine.

În grădină se intra pe o poartă din lemn care avea o încuietoare ce permitea deschiderea ei de pe ambele părți. Probabil că bunicul a vrut să fie sigur că nu îl voi închide iar acolo câteva ore. Ştiţi, odată l-am închis în grădină și m-am ascuns curioasă dacă poate ieși. Nu avea telefon pe vremea aceea, nici zăvor pe partea dinspre grădină. A reușit să treacă peste un gard făcut de el din crengi cu spini. Atunci s-a zgâriat rău și mi-a fost atât de rușine că l-am închis în grădină. Eu credeam că poate sări peste poartă. Eu o făceam când fugeam acolo să o privesc pe tanti Ileana cum sapă. M-am uitat la zăvor și nu am avut curaj să îl ating. Grădina era plină de flori, de peri cu fructele atât de mari și coapte. Deși puteam lua după bunul plac, cea pe care o alegea bunicul, era cea mai bună. O țineam cu ambele mâini și o mâncam cu plăcere. Mai era și cea pe care o luam din părul vecinilor. Pe ascuns.

Sursa poza – google

Bunicul îmi povestea tot ce era acolo, în grădină. Lui îi plăcea mult să vorbească despre fiecare floare sau pom. Nu am înțeles eu tot, dar mă simțeam mare pentru că el nu părea să știe că eram mică. Tata încă știa. Bunicul a dorit să îmi facă o surpriză. M-a dus până în partea însorită a grădinii și mi-a dat un hârleț și mi-a arătat cum se sapă o groapă. Oare bunicul știe că noi nu facem așa ceva? Copiii de azi stau cu tableta în mână. Aș fi stat și eu, dar la bunici uitam de ea. Nu din prima zi. Totul mă fascina și nu mai simțeam lipsa tabletei. După ce am săpat puțin a intervenit bunicul. Împreună am săpat o groapă adâncă. Am încercat-o. Era până la genunchii mei. L-am întrebat pe bunicul ce vrea să facă cu groapa. Mi-a spus că omul care nu plantează niciun pom în viața lui este mai sărac decât cei care nu au ce mânca. Apoi a spus să plantez în fiecare an un pomișor. M-am lăudat mult cu pomul pe care l-am plantat, însă am uitat ce am plantat. I-am cerut mamei să îl întrebe pe bunicul ce pom era, dar cred că și ea uită. Dacă uită atât de des, oare va uita și ce pom e? Mai bine îl întreb eu pe bunicul.

Când bunica pregătea cina, eu tot timpul o ajutam. Era uimitor și pentru mine. Acasă nu făceam asta. Dar la bunica totul era magic. O iubeam pe bunica. Iar când tăiam ceapa, tot timpul plângeam. Interpretam roluri dramatice, improvizam piese de teatru. Bunica râdea uneori. Alteori mă ajuta. În timpul acesta, mâncarea prindea tot mai mult gust și culoare. Și, mirosea ca la bunica.

La bunici mă simt cel mai bine. Fac atât de multe lucruri frumoase și nici nu mă strădui. Dragi bunici, vă iubesc.

_____________________________

Cosmisian,

Acesta este un exercițiu de imaginație, călătorind spre un trecut pe care nu l-am avut.

 

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Cât de des am întâlnit scriitori debutanți sau nepublicați care caută să zboare în marele stol al celor care și-au făcut poze doar din zborurile în stoluri imense, purtate-n vânt, fără să țină cont că zborul și tehnica acestuia se învață din minisculitatea și micimea unui cuib, supravegheat de Muză și Inspirație. Să arzi ca să publici e una, să arzi ca să primești reacția rapidă a cititorilor (sau, a cumpărătorilor), e alta. Mie îmi place una, nu și alta. Știu că putem discuta despre toate acestea, dar fiecare și alege momentul, nu și stolul. Zburăm după specia noastră.

Voi, scriitori ce publicați pe bloguri sau în cercuri literare, ce vă mirosiți cartea proaspăt legată în tipografii, să nu vă supărați că vă spun, lăsați-vă cititorii să citească, lăsați-i să construiască lumi nebănuite din scrierile voastre. Luați în calcul că scrieți pentru a vă vedea cărțile îngălbenite de timp, uzate de cititori întâmplători care poate nu vă vor întâlni vreodată.

pungi2

(sursa poza: totd . ro)

Cosmisian

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

M-am trezit spre dimineață, valurile își măcinau gândurile intense, încercând să vorbească stâncilor rebele, pierdute de trunchiul munților din care și-au desprins muchiile ascuțite. Le auzeam lovindu-se repetat, insistent, risipind forma cu care reveneau de fiecare dată. M-am ridicat de pe pătura pe care am dormit, scuturându-mi nisipul de pe coate. Auzeam vocea unei tinere care alerga fericită într-o rochie albă, simplă. O priveam. Alerga atât de fin încât urmele lăsate de ea pe nisip erau acoperite prea repede. Părea că apa dorea să umple golurile formate de tălpile ei, îmbrățișând cu repeziciune bucăți de suflet fin.

Oare de la atingerea delicată a tălpilor fetei era nisipul auriu?

Soarele strălucea prin părul negru al fetei, încercând să își onduleze razele din pură invidie; fata avea părul spiralat. Vântul îi sprijinea alergarea, iar ea zburda vesele, cântând. Nu știa că o privesc. Preț de câteva minute timpul și-a deviat cursul pentru a forma o buclă, una mică, asemănătoare părului fetei. Lumina călătorea mult sub viteza cu care era obișnuită, încetinindu-și mișcarea în jurul fetei, sprijinind-o pe reflexia sa de pe nisipul umed. Timpul reușise să îi definească un nou sens luminii soarelui. Tânăra nu părea încurcată sau surprinsă de Timp și Soare.

Oare se cunoșteau?

Mi-am ridicat privirea spre pata tot mai insistentă de lumină. Ochii mei deveniseră neîncăpători pentru lumina ce mă inundase, iar aceasta se revărsa din ochii mei. Am căzut în genunchi pe pătură, imprimând în nisipul ce o susținea două cavități în forma genunchilor mei, a ochilor mei. Lumina caldă a soarelui mă durea, afectându-mi percepția. Mă uitam uimit și, în fața mea alergau două fete la fel, subțirele, cu părul negru și ondulat. Invidia soarelui. Dacă și el vede ce văd eu, sunt sigur că e zăpăcit definitiv, blocat în brațele unui timp amețit într-o buclă a sa, proprie. Vântul le purta amândurora rochiile albe, prinse cu grijă de formele lor fine, adolescentine, din care izvorau fâșii albe de pânză de in moale.

Oare aș putea să îmi păstrez durerea din ochi ce mă făcuse să văd dublu?

Norii de deasupra mării nu păreau a se risipi. Erau albi și rarefiați, purtați la gât, ca o eșarfă. Nu știai exact unde încep și unde se termină. O eșarfă rarefiată ce învăluia câte o fată pentru fiecare ochi. Minunea unei dimineți pe o insulă este să vezi cu fiecare ochi aceeași ființă, care este două, două ființe ce nu își mai întregesc asemănarea perfectă în retină. Mi-am dus palmele în spatele capului, parcă dorind să îmi susțin uimirea încă puțin, sau poate doar ceafa. Fetele râdeau ca un ecou al propriului lor râs. Era atât de asemănător încât m-au făcut să cred că sunt un ecou continuu al propriei lor veselii. Nisipul continua să le adăpostească forma perfectă a tălpilor, iar apa mării se grăbea să pună stăpânire pe auriul ce se năștea acolo.

img_542603

Oare este cu putință să am două inimi, una pentru fiecare ființă pe care o vedeam cu ochii?

Mi-am ridicat vocea și am oftat. Așa cum o face pădurea în plină noapte, suspinând a singurătate. Iar păsările nopții știu acest oftat, al meu, al pădurii. Vântul mi-a simțit aerul din piept și s-a oprit brusc. Franjurii albi de in ușor transparent au căzut pe trupul fetelor, păstrând intactă suplețea lor. S-au luat de mână, două firi perfecte, s-au privit în timp ce pășeau spre mine, lăsând în urma lor o singură pereche de urme, a lor. Le priveam și eu, îngemănări ludice care au oprit în loc lumina soarelui, prinsă în părul lor, norilor le-au dat pentru prima dată un sprijin în delicatețea gâtului lor, un sprijin dual, o nerisipire vremelnică. Veneau spre mine, chicotind.

Oare timpul le înfășurase brățara misterioasă a asemănării lor năucitoare?

Frunzele unui palmier căzuseră pe nisip, verzi și dure. Le-am ridicat și am încercat să mă ascund în spatele lor. Tulburarea din ochii mei încă nu dispăruse, ba mai mult, le vedeam trupurile tinere apropiindu-se de mine până la gradul în care definiția frumosului își întregea forma în pieptul meu. Când m-au salutat, am auzit o singură voce. Mă mir că dimineața nu s-a jucat și cu auzul meu. Vorbeau pe rând și emanau bucuria la modul absolut. Râdeau, curioase de o ființa despuiată de simțurile ce îi dăduseră cândva stabilitate. În fața lor, vedeam o îngemănare, auzeam o singură voce, iar natura părea să le țină isonul în confuzia ce îmi zăpăcea rațiunea. Chiar și două tot nu puteam înțelege unde le era diferența.

Oare dacă le îmbrățișez îmi pot da seama dacă sunt una, două sau una și aceeași?

Mi-aș dori să le pot păstra pe amândouă în pieptul meu. Când s-au apropiat de mine miroseau a flori de pădure, ascunse de privirile nebănuitoare ale ochilor mei ce vedeau dublu. Le-am atins chipurile, dar erau la fel. Buzelor le-am desenat forma din propriile lor cuvinte. Un ruj sofisticat și dulce le-a desenat aceeași perfecțiune, lăsându-mă în continuare confuz. Forma chipului lor era neegalată, iar tenul lor alb nu lăsa loc de interpretare. Soarele din părul fetelor le era doar lor balsam, atât de plăcut la atingere, spiralându-se pe mângâierile mele. Încep să mă obișnuiesc cu iluzia produsă de ochii mei care văd o ființă cu două trupuri perfect la fel. Pe ascuns i-am prins unei ființe la fel o aluniță pe chip în speranța că le voi prinde cu diferența.

Oare dacă își mută alunița de la una la alta eu mai știu care dintre ele este geamăna celeilalte? Dar, ca să fiu sigur, i-am pus celeilalte gropițe-n obraji

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

Care dintre ele este geamăna celeilalte?

M-am trezit spre dimineață, valurile își măcinau gândurile intense, încercând să vorbească stâncilor rebele, pierdute de trunchiul munților din care și-au desprins muchiile ascuțite. Le auzeam lovindu-se repetat, insistent, risipind forma cu care reveneau de fiecare dată. M-am ridicat de pe pătura pe care am dormit, scuturându-mi nisipul de pe coate. Auzeam vocea unei tinere care alerga fericită într-o rochie albă, simplă. O priveam. Alerga atât de fin încât urmele lăsate de ea pe nisip erau acoperite prea repede. Părea că apa dorea să umple golurile formate de tălpile ei, îmbrățișând cu repeziciune bucăți de suflet fin.

Oare de la atingerea delicată a tălpilor fetei era nisipul auriu?

Soarele strălucea prin părul negru al fetei, încercând să își onduleze razele din pură invidie; fata avea părul spiralat. Vântul îi sprijinea alergarea, iar ea zburda vesele, cântând. Nu știa că o privesc. Preț de câteva minute timpul și-a deviat cursul pentru a forma o buclă, una mică, asemănătoare părului fetei. Lumina călătorea mult sub viteza cu care era obișnuită, încetinindu-și mișcarea în jurul fetei, sprijinind-o pe reflexia sa de pe nisipul umed. Timpul reușise să îi definească un nou sens luminii soarelui. Tânăra nu părea încurcată sau surprinsă de Timp și Soare.

Oare se cunoșteau?

Mi-am ridicat privirea spre pata tot mai insistentă de lumină. Ochii mei deveniseră neîncăpători pentru lumina ce mă inundase, iar aceasta se revărsa din ochii mei. Am căzut în genunchi pe pătură, imprimând în nisipul ce o susținea două cavități în forma genunchilor mei, a ochilor mei. Lumina caldă a soarelui mă durea, afectându-mi percepția. Mă uitam uimit și, în fața mea alergau două fete la fel, subțirele, cu părul negru și ondulat. Invidia soarelui. Dacă și el vede ce văd eu, sunt sigur că e zăpăcit definitiv, blocat în brațele unui timp amețit într-o buclă a sa, proprie. Vântul le purta amândurora rochiile albe, prinse cu grijă de formele lor fine, adolescentine, din care izvorau fâșii albe de pânză de in moale.

Oare aș putea să îmi păstrez durerea din ochi ce mă făcuse să văd dublu?

Norii de deasupra mării nu păreau a se risipi. Erau albi și rarefiați, purtați la gât, ca o eșarfă. Nu știai exact unde încep și unde se termină. O eșarfă rarefiată ce învăluia câte o fată pentru fiecare ochi. Minunea unei dimineți pe o insulă este să vezi cu fiecare ochi aceeași ființă, care este două, două ființe ce nu își mai întregesc asemănarea perfectă în retină. Mi-am dus palmele în spatele capului, parcă dorind să îmi susțin uimirea încă puțin, sau poate doar ceafa. Fetele râdeau ca un ecou al propriului lor râs. Era atât de asemănător încât m-au făcut să cred că sunt un ecou continuu al propriei lor veselii. Nisipul continua să le adăpostească forma perfectă a tălpilor, iar apa mării se grăbea să pună stăpânire pe auriul ce se năștea acolo.

img_542603

Oare este cu putință să am două inimi, una pentru fiecare ființă pe care o vedeam cu ochii?

Mi-am ridicat vocea și am oftat. Așa cum o face pădurea în plină noapte, suspinând a singurătate. Iar păsările nopții știu acest oftat, al meu, al pădurii. Vântul mi-a simțit aerul din piept și s-a oprit brusc. Franjurii albi de in ușor transparent au căzut pe trupul fetelor, păstrând intactă suplețea lor. S-au luat de mână, două firi perfecte, s-au privit în timp ce pășeau spre mine, lăsând în urma lor o singură pereche de urme, a lor. Le priveam și eu, îngemănări ludice care au oprit în loc lumina soarelui, prinsă în părul lor, norilor le-au dat pentru prima dată un sprijin în delicatețea gâtului lor, un sprijin dual, o nerisipire vremelnică. Veneau spre mine, chicotind.

Oare timpul le înfășurase brățara misterioasă a asemănării lor năucitoare?

Frunzele unui palmier căzuseră pe nisip, verzi și dure. Le-am ridicat și am încercat să mă ascund în spatele lor. Tulburarea din ochii mei încă nu dispăruse, ba mai mult, le vedeam trupurile tinere apropiindu-se de mine până la gradul în care definiția frumosului își întregea forma în pieptul meu. Când m-au salutat, am auzit o singură voce. Mă mir că dimineața nu s-a jucat și cu auzul meu. Vorbeau pe rând și emanau bucuria la modul absolut. Râdeau, curioase de o ființa despuiată de simțurile ce îi dăduseră cândva stabilitate. În fața lor, vedeam o îngemănare, auzeam o singură voce, iar natura părea să le țină isonul în confuzia ce îmi zăpăcea rațiunea. Chiar și două tot nu puteam înțelege unde le era diferența.

Oare dacă le îmbrățișez îmi pot da seama dacă sunt una, două sau una și aceeași?

Mi-aș dori să le pot păstra pe amândouă în pieptul meu. Când s-au apropiat de mine miroseau a flori de pădure, ascunse de privirile nebănuitoare ale ochilor mei ce vedeau dublu. Le-am atins chipurile, dar erau la fel. Buzelor le-am desenat forma din propriile lor cuvinte. Un ruj sofisticat și dulce le-a desenat aceeași perfecțiune, lăsându-mă în continuare confuz. Forma chipului lor era neegalată, iar tenul lor alb nu lăsa loc de interpretare. Soarele din părul fetelor le era doar lor balsam, atât de plăcut la atingere, spiralându-se pe mângâierile mele. Încep să mă obișnuiesc cu iluzia produsă de ochii mei care văd o ființă cu două trupuri perfect la fel. Pe ascuns i-am prins unei ființe la fel o aluniță pe chip în speranța că le voi prinde cu diferența.

Oare dacă își mută alunița de la una la alta eu mai știu care dintre ele este geamăna celeilalte? Dar, ca să fiu sigur, i-am pus celeilalte gropițe-n obraji

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Apoliticul meditativ

Apoliticul meditativ
Este aproape dimineaţa, după o noapte aparent interminabilă şi rece,
când speranţele se înceţoşează şi mintea începe să cedeze…
Dar, dimineaţa vine.
Vine pentru tine, pentru mine, pentru oricine are inimă şi ochi pentru ea…
Mai aşteaptă o secundă! Crede-mă, dimineaţa vine!
Ai încercat! Fă-o din nou!
Ai plâns, fă-o din nou!
Nu ești singurul care nu poate fi găsit! Suntem și noi, noi toți!
Schimbarea vine!
Nu eşti singur, ştim senzaţia!
E aproape dimineaţă!
În orice secundă ea apare.
Crede!

 

Nearly Morning
Luke Sital-Singh
You tried
So try again
You never know
You’ve cried
You’ll cry again
You bare your soul
No one understands you’re on your own
You’re not the only one who seems alone
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
It hurts
It really hurts
It’s in your blood
To give
Yourself away
For nothing much
When no one understands you’re breaking ground
You’re not the only one who can’t be found
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
As sure as the night will cover your eyes
As sure as the voices telling you lies
Counting…
________________
PS: Dacă cineva crede că postarea are legătură cu evenimentele din aceste zile…

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Zilele păreau toate la fel, o repetiție absurdă a unor detalii plasate cu grijă în schema perfectă a unei vieți care nu dădea semne de revenire. Noaptea schimba ceva în percepția ei. Pereții păreau a-și deschide pieptul și deveneau ca o carte din care poți citi fără lumină. Gândurile prindeau culoare și formă în contact cu literele pereților-carte. Și-a dorit tăcerea nopții, dar aceasta refuza şi răsucea cuvintele între degete ca un tânăr emoționat. Poate așa își scrisese tânărul scriitor scrisorile. Primise mai multe scrisori de la el, fără a mai fi citite de cineva de la Editură. După o perioadă destul de lungă se întrezărise puțină seninătate pe chipul acestei femei ce suferea din dragoste. Cineva reușise să o trezească din adormirea în care se lăsase singură încorsetată de la accidentul lui Pierre încoace.

Nu departe de Vila dnei Mouelle, își petrecea tot mai mult timp tânărul scriitor. Încă nu îmi este clar motivul pentru care îi rămăsese astfel numele. Scria și el? Poate. Dar, dacă i se spunea astfel datorită scrisorilor pe care i le adresase dnei Mouelle? Lyonul devenea tot mai drag tânărului scriitor. Casa soților Madolen devenise locul în care ardea lemnul în soba inspirației lui, acolo unde o citea pe Mouelle, unde își năștea scrisorile ce îi încălzeau inima înghețată și alimentau speranță și liniștea. Ziua în care dl François Madolen l-a anunțat că vor pleca pentru o perioadă la țară a fost și ziua în care primise prima lui scrisoare din partea dnei Mouelle. O privise o vreme și o așezase pe vechea măsuță. A pus apă în ceainic. Apoi, și-a pregătit ceai într-o cană mare și a băut-o privind curios plicul așezat pe masă.

coperta-12-990x866

Sursă poză

„Nu îți mai dori să mori!” Plicul voluminos conținea capitolul 14 din cartea Fiorul și o invitație la lansarea de carte. Ținea în mână un capitol din cartea despre care nu știuse nimic, dar care purta cuvinte scrise de el într-o scrisoare recentă adresată dnei Mouelle Roucher. Citise de mai multe ori acel capitol și îl impresionase modul în care gândurile lui erau incluse în cartea nepublicată încă. La acea vreme nu știa că o salvase pe Mouelle de la a-și grăbi moartea în așteptarea unui eveniment ce părea să nu mai transpară. O făcuse să respire, să trăiască fiecare zi cu seninătate. Nu ar fi crezut că putea scrie cuvinte care să salveze.

Seara Dineului

Un tânăr scriitor își întâlnește scriitoarea favorită. Seara lansării de carte purta greutate dublă. Mouelle Roucher spera ca tânărul să își facă apariția și curajul de a o căuta. Se îmbrăcase misterios, într-o rochie neagră cu bretele albe ce își sprijineau forța cu care o contrastau chiar de la baza pieptului ei. Îl aștepta. Teama că el o va topi din priviri o făcuse să îmbrace o mantie de scriitoare celebră, indiferentă în fața complimentelor pe care le-ar fi primit. Tânărul era prezentabil, drăguț chiar. I-a plăcut vocea lui. Era mai învârstă decât el, dar sufletele lor se întâlniseră cu forța cu care se înțelegeau. Merita atenția ei, iar această seară putea fi considerată seara testului. Se juca doar cu cuvintele sau chiar o percepuse așa cum o oglindă percepe expunerea cuiva în fața ei?

Trecuseră luni de zile de la acel Dineu, Pierre își revenise din comă. Erau încă multe lucruri de vorbit cu el, pentru că în tot acest timp al comei în care el fusese adormit, ea a învățat să trăiască din nou. O ajutase un tânăr scriitor care plecase în vizită la părinți, după ce se asigurase că ei îi merge bine. Alt lucru care o impresionase. I-a fost alături în tot acest timp. O știa. Îi era atât de drag. Dar, era plecat și ei îi lipsea. Revenirea lui Pierre a produs în ea o nouă luptă. Părea că dragostea pentru Pierre nu se mai regăsea în cel ce pășise dincolo de amorţirea timpului. Ar fi dorit atât de mult să poată vorbi cu tânărul scriitor. Dar, nu avea niciun mod de a-i scrie. Nu îi ştia numele, nu știa unde să îl găsească.

Lunile au trecut peste tăcerea dintre ei. Pierre se refăcuse și își reluase activitatea ca degustător de vin. Avea și el un gol în inima lui. Petrecea mai mult timp cu Mouelle și era destul de temperat în a-i declara dragostea.

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul precedent aici!