Arhive pe categorii: Scriituri

Când mă privești, ce vezi?

Când mă privești, ce vezi?

     – Să știi că eu pot fi și dură. Bine, tu nu ai avut motiv să mă vezi așa. Dar, chiar vorbesc serios. Nu mai râde de mine! Uite, îți place de mine așa? Am părul „lins”, haha… De ce nu spui nimic? Nu mă mai privi așa, zici că te-am speriat. Așa urâtă sunt?

– Nu râd de tine, nu spune asta. Bine, recunosc că m-a amuzat felul în care ai spus că ai părul lins. Dar, nu râd de tine. Poate mă încurcă puțin privirea ta. Mă privești destul de pătrunzător și-o faci atât de lejer, de aiuritor. Întotdeauna m-a fascinat să te privesc în ochi, dar… Tu ai avut vreodată impresia că, atunci când ne privim în ochi, de fapt unul dintre noi îl privește pe celălalt? Ce ciudat sună ce spun. Eu o simt cu tine. Când mă privești îmi amorțesc umerii, iar inima bate mai tare, pe ascuns. Și, cât a trecut de când ne știm, 1, 2, 3…?

– Când te privesc, îți zâmbesc. Nu te mai uita în ochii mei. Eu zâmbesc mai mult cu buzele, cu forma maxilarului ce preia seninătatea sufletului meu direct de pe buze și îl fixează pe obraz. Haide, lasă-ți privirea de pe ochii mei, spre nas. O faci? Vezi că se vede linia privirii tale. Curaj, buzele… da, acum te văd. Urmărește-mi gura când îți vorbesc. Eu nu zâmbesc cu ochii. Îți plac acum? Nu-i așa că pe acest chip drăguț cu care te privesc mai am și nas, gură, bărbie? Și, mă poți privi toată.

– Îți torn apă și ție? Mă ajută mult apa carbogazoasă. Unele sunt mai înțepătoare și pot masca starea inconfortabilă. Uite ce îți spun ție. Bine că nu am băut prea des apă în prezența ta. Ai crede că mă tot înțeapă emoțiile astea… Ai mai pictat azi? Nu am apucat să merg încă în Atelier. Mi-am dorit mult să îți privesc mâna. Vino aici, te rog. Așează-te aici, pe genunchiul meu. Îmi plac degetele tale subțiri, lungi. Artistele au toate degetele subțirele? Oare cât de mare e tabloul pe lângă această fină mânuță?

– Îmi ceri mâna? Deja? Haha, să știi că e mare. E, nu mâna, normal. Tabloul. Mai puțin și îți arăt ce poate face o mână de artistă. Tu stai comod, tu cu apa ta înțepătoare. Hm, ce spui? După miros îți place? Am făcut orez cu lapte. Vrei? Pare simplu, știu. Dar, rămâne în topul deserturilor mele favorite, sănătoase. L-am prins cu o atingere fină de miere…, și puțină budincă de vanilie…, stafide…, mmm, scorţişoară… deja mor de poftă. Amintește-ți! Buzele.. privește-mi buzele când mănânc… Îți plac buzele mele când mănânc?

 

În fundal se putea auzi discret, dar clar, refrenul unui cântec domol, plin de căldura iubirii:
„Tu, tu, tu și eu,
Tu, tu, tu și eu.
Nu mai vreau nimic,
Poate doar un pic,
Un strop din iubire…
Un zâmbet dacă-mi dai îmi e de ajuns
Este simplu…
Îmi este bine… când
În ochii tăi sunt numai eu
În ochii tăi mă văd aşa cum sunt
În ochii tăi e cer senin
E locul unde vreau să fiu…”

     – Îmi plac ochii tăi. Parcă îi văd și mă adâncesc în ei și când te privesc pe ascuns, când îmi gătești. Ți-am spus că nu mă satur să te știu aproape chiar și atunci când tu ești ocupată cu pânzele tale albe? Cu tine pot merge până în pânzele albe, pentru că știu că le vei picta și pe acelea. Vino aici, te rog. Îmi place să îți simt talia. Dă-mi să gust din desertul ăsta delicios, de pe buzele tale. Mmm, ce bine gătești. Am mormăit prea mult departe de gura ta când mi-ai pus stropi de fericire în mâncare. Vreau să simt fericirea de pe buzele tale. Învață-mă de unde începe zâmbetul acela de care spuneai. De aici, de pe buze? Ce buze relaxate ai tu și ce plăcut înțeapă ele cu aromă de scorțișoară. Mmm, ce repede învăț! Cum era cu colțul gurii? A, de aici se duce zâmbetul spre obraji… Când te privesc în ochi…

– Când mă privești, ce vezi? Un strop din iubire?

Cosmisian

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Privesc în gol. Ți s-a întâmplat să privești în gol și să vezi doar ce ai în minte? E bine. Sunetul filtrul de cafea mă umple de anticipație. E dimineață, soarele se grăbește să cuprindă perfecțiunea albului de zăpadă neatinsă, așezată fără ca cineva să îi țină socoteală. Soarele nu face bulgări de zăpadă. El își caută oglindirea în perfecțiunea uniformă a fulgilor de zăpadă. Filtrul de cafea m-a anunțat că și-a făcut treaba. Mi-am luat cana în formă de clepsidră și am umplut-o. O clepsidră ce nu își trece fărâma de devenire dintr-un pumn într-altul. Eram norocosul timpului aromat. Priveai în jos. Deși păreai supărată, ochii tăi numărau fulgii de zăpadă. Tu ai ochii vernil?

     Am încercat să măsor timpul scurs din clepsidra mea, dar el insista cu perseverență să îl măsoare. Am recurs la un truc din copilărie. De la tata am primit un ceas de buzunar. Nu știu de ce i se spune ceas de buzunar, când cel mai mult îi place să stea deschis în palma mea. Nu am înțeles de ce i s-a montat capac. Într-o zi l-am urmărit să văd dacă își trece brațele de la un minut la altul. Am sperat să îl prind cu brațele încrucișate.

      Revenind la ceas, cel de buzunar căruia îi place să stea în podul palmei mele… Eu nu îi măsor timpului trecerea urmărind cadranul ceasului. S-ar prinde dacă aș face asta. Altă explicație pentru clepsidra mea de cafea. Dacă aș umple-o în partea de sus, ar ști că stau atent să îi urmăresc scurgerea. Încă un motiv să o umplu până își poate atinge cafeaua cu propriile-i buze. Ale ei, ale cănii. Ale clepsidrei în formă de cană de cafea. Aveai buzele pline, aproape perfect la fel. Cum ne mai împărțeam noi cafeaua de pe ele.

     Am luat o șurubelniță făcută dintr-o fracțiune de secundă. Numai așa puteam deschide ceasul privindu-l la fix. Am pătruns în mintea ceasului, acolo unde rotițele i se mișcă ba circular, ba pe jumătate de arc. Uneori arc de cerc, alteori arc din metal. În ambele cazuri, o făcea atât de perfect, irepetabil, deși tocmai repetiția îi forma următoarea clipă, irepetabilă. În colțul gurii ascundea umbre. Le-am privit și le-am atins. Buza de sus era ca o acoladă simplificată de aroma cafelei. Pentru o clipă, două poate, mi-am imaginat locul de unde buza ta își desprindea perfecțiunea acoladei. Mi-am permis să îi ating curbura. Dar și perechea. Am luat distanța dintre un minut și i-am ascuțit începutul. I-am făcut un vârf ascuțit. Apoi, minutul scurs l-am făcut săgeată. Am tras săgeata timpului de pe buza ta. Îi purta aroma. Am înghețat secunda și am fugit suficient de repede cât să mă fixez înaintea săgeții. A minutului trecut. M-a lovit în piept până ți-am auzit șoapta ascunsă pe buze. Aveau o formă definită. Ți-e îți plac cuvintele întregi, chiar și cele șoptite.

     Am pătruns mai adânc în mecanismul ceasului. Timpul trece mecanic în sufletul tău. Știam că nu mă vei scoate din tine. Timpul își măsoară cromat trecerea în spatele unui mecanism viu.

     Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Îmi rămăsese mie întreaga gură. Șoaptele ei erau ca o punte a timpului. Sau, ca o punte a inimilor. Oare clepsidrei nu i-ar sta mai bine dacă ar avea inimi în loc de cupe lipsite de viață?

Cosmisian

Tu cine ești?

Tu cine ești?

     Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

     Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

     O privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

     „Simţi?” o întreba el. Își șterse lacrimile mari de pieptul lui, pentru că își lăsase chipul pe locul unde îi așezase el palma.

     „Cine ești tu?” îl întrebă ea tulburată de lacrimile mari pe care le simțea udându-i pieptul.

zambileleplang

     „Știai că zambilele mov nu plâng?” Dar ea nu plângea. Lacrimile ei mari nu știau durere. Doar palmele ei știau durerea culorilor ce au strâns între degete o altă inimă. „Eu am lacrimi mari!” a încercat să îl convingă, dar el știa deja puterea pe care o aveau în inima lui albă. Ea a privit peretele alb, iar soarele îi strălucea în lacrima nedesprinsă din ochii. Oare totul era în imaginația ei, sau peretele prinsese viață sub delicata ei atingere? Și-a întins degete și a mângâiat peretele până lacrima ei s-a transformat într-un câmp de zambile înrădăcinate la orizont.

     Stăteam lipită de perete, iar coapsele mă dureau. Sunt un copac ce se ascunde de propria sa devenire. Trunchiul meu s-a umplut de scoarță, dură și rugoasă. Lacrimile îmi curgeau neuniform printre nervurile cu care îmi ascundeam inima și mă înrădăcinam tot mai ferm. Mi-am exilat frunzele fiecărui anotimp în spatele norilor, pastel de culoare le-am făcut: Orizontul mov al lacrimilor de zambilă au găzduit norii ce-și așteaptă înfrunzirea.

     „Tu cine ești?” l-am întrebat. Când mi-am deschis ochii, întregul meu trup era plin de oglindirea peretelui pictat de curând. Eram eu. Și aici, și acolo.

     Am adormit cu zâmbetul pe buze.

Cosmisian

 

Acea ființă fără ochi

Acea ființă fără ochi

 

     Am găsit o cutie din tablă, ruginită. Era mică, cu un capac circular, peste care era aplicată o bucată de catifea liliacee. Am ridicat-o aproape de gură și i-am suflat praful fin în lumina tăiată de pătratele ferestrei obosite a barăcii. Întotdeauna mi-a plăcut dansul prafului împins cu forța din gândul adânc al întunericului. În lumină, praful era un dansator desăvârșit.

     Am găsit întâmplător baraca, în care am intrat cu teamă. Era destul de scundă, pe semne că o făcuse cineva care nu se putea lăuda cu înălțimea lui. Sau, poate a dorit doar să nu o facă extravagantă. La început, nu i-am găsit intrarea. Avea o fereastră lăsată în balamale proeminente, ca o pereche de fluturi obosiți. Li se scursese vlaga din ei, iar părul le ruginise a îmbătrânire. Am tras de mânerul gripat al ferestrei, dar balamalele nu își mai deschideau aripile.

     Am găsit un scaun cu talpă ușor arcuită. Niciodată nu am înţeles de ce ai crede că te poți odihni pe un scaun care îți impune să îi generezi balansarea. Era tapițat frumos, păstrând încă semne ale măiestriei celui care i-a impus fermitatea. L-am atins. Mai întâi, am lovit uşor talpa cu piciorul. Începuse să se legene singur, parcă neobosit. M-a enervat perseverența lui și m-am așezat în el, ignorând praful ce își odinea densitatea pe porii brațelor lăcuite pe alocuri.

     Am scuturat cutia și am fost mulțumit. Puteam recunoaște sunetul. Dar, am expirat mulțumit că era un sunet până sus. Sunetul până sus nu ține să se oprească în pereții cutiei. Aş fi vrut să deschid cutia, dar căzusem pe gânduri. Amintirile nu au fost niciodată acoperite de praf. Amintirile sunt experiențe pe care le poți trăi pe ascuns din nou. Mi-am dorit adesea să trăiesc repetat anumite experiențe, dar nu cunoșteam o cale directă pentru asta. Apoi, cineva mi-a făcut cunoștință cu memoriile.

     Am pătruns cu grijă în cutia ticsită cu amintiri. Aveau forma unor nasturi circulari, făcuți parcă dintr-un material lăptos. La atingere, erau cunoscute. Amintirile acestea aveau și miros. Am vrut să răstorn cutia în mijlocul încăperii, dar mi-aş fi dezonorat amintirile. Amintirile sunt acele părți ale ființei tale care refuză uitare. Au fost dintre aceia confuzi, care au susținut că acele momente pe care le uităm trebuie aduse înapoi. Am luat cutia și i-am răsfirat conținutul peste emoțiile mele. Amestecul a topit forma circulară și a prins trup, la fel de lăptos, dar încă fără ochi. Amintirile nu au ochi.

     Am privit neputincios cum din masa aceea de suflet se formau episoadele vieții mele pe care am lăsat-o în urmă. Ochii îmi erau inundați cu aprecierea pe care ți-o dă doar apa cristalină ce-ți curăță visarea. Scenele își roteau semnificația prin fața minții mele precum o fac rândunicile care alunecă pe glasul lor asurzitor. Lăsate libere, amintirile pot crea omul pe care nu l-ai lăsa de sine stătător. Au fost unii care au căzut pradă iluziei că ei şi amintirile lor sunt clona perfectă a fericirii. Sau, a nefericirii. Amintirile sunt umbra care face rău doar când îi crește aripi.

     Am găsit o mătura de culoarea speranței. Mi-a luat puțin să așez praful înapoi pe cutia de unde amintirile își născuseră acel trup fără ochi și viitor. Am lovit din nou talpa curbată a balansoarului pe care se așezase ființa. Amintirile pot trăi în relaxarea unui barăci de care nu știe nimeni. Doar eu.

      Am ieșit mulțumit din lumina tăiată a micuței lumi. Afară am găsit o altă cutie.

Autor: Cosmisian.

Sursa poza: Conexit Wallpapers HD

Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Mi-am făcut o cafea espresso ce și-a adăpostit tăria într-un pahar mare, plin cu lapte. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei. Deveniseră doar nopți. Niciodată nu este prea târziu să redescoperi tăria unei cafele ce atinge nota cea mai înaltă a nopții direct de pe locul unde cheia încuie portativul zbuciumat al unei zile.

„Dar, mai dormi după?”

      Am ales o notă la întâmplare doar pentru că am ales-o eu. De mult mi-am propus să demontez nota SOL, aleasă la întâmplare, până când satisfacția de a-i vedea compoziția încă din forma ei necântată. Notele muzicale se descompun de la sine în tăcere. Cu puțin ajutor din partea mea, notele și-au etalat ultima respirație, renunțând din oficiu la dreptul lor la ecou.

„Le-ai înregistrat suflarea?”

     Am trăit și ziua în care sunetul își găzduia plecarea de pe buzele tale. Mi-am fixat privirea pe mișcarea buzelor tale ca să le pot atinge norii. Erau plini de cuvinte nerostite ce căutau pământ sec pentru a-l uda cu zâmbetul ce se oprea în colțul buzelor tale. De pe buzele tale cuvintele născute deveneau zâmbete.

„Contează limba în care se nasc zâmbetele?”

     Uitasem de cafea. Am gustat din valul negru-auriu și am dat din cap satisfăcut. Apoi, am înghițit și m-am luminat. Amarul ei își adăpostește aroma în buchete prin care dorești să îți treci degetele cum o faci cu sunetul păsărilor în debut de primăvară. Mi-am pictat cerul gurii cu noaptea senină a unei cafele. Fără a lăsa un semn între nervurile nopții nu mai cutezam să îi număr orele.

„Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?!

Cosmisian, 24 ianuarie 2018

De aproape, doi oameni se iubeau

De aproape, doi oameni se iubeau

– Haide, fluieră! Tu chiar poți fluiera?

– Ei da, cum să nu pot? Cine nu poate? Uite!

Își strânse două degete în formă de inel și le aruncă pe buza inferioară și îl făcu Milenei o demonstrație în toată regula. Ar fi făcut orice pentru a-i smulge din nou și din nou un zâmbet. Pe Milena o știe din fiecare vară a copilăriei lui, cu puține fluctuații ale emoțiilor în anii adolescenței. Nu ar fi spus că este îndrăgostit de ea.

Ca oricând, și acum îi zâmbi plină de farmec, derutant de plăcut. Părea că orice ar face el în preajma ei era bine și hazliu. Și, nu era așa cu alții. Iar eu știu asta ca fapt verificat. E simplu! Milena era aproape nonstop cu el.

– Mai fluieră o dată! Atât! Acum ascultă-ţi ecoul.

O privea confuz. Milena și-a aplecat capul peste pieptul lui și i-a șoptit:

– Acum taci! Vreau să rămân nemișcată peste inima ta. Îi aud ecoul de fiecare dată. Tu îmi auzi inima? Ai vrea?

Se ridică brusc și se așeză în genunchi în fața lui, cuprinzându-i ceafa cu palmele. Îl trase delicat cu capul peste pieptul ei rotunjor, iar el se propti mirat de ea, sprijinit cu palmele în moalele verde al ierbii. Pieptul ei rezona cu putere a liniște. Niciodată nu auzise liniștea ei de femeie ca în acea seară.

Sursa poza

Se priveau îndelung, iar Milena povestea cu el plină de pasiune. Ea vorbea, el o privea flămând și curios, dar nu o întrerupea. Ea îl privea și îi vorbea suav, dar deloc mieros. El tăcea. Tăcea de teama ca ea să tacă. O privea cu ochii încărcați de chipul ei frumos. Ea îi privea chipul cald cu care o privea de fiecare dată, încă din prima zi.

– Ai vrea să mă atingi pe buze? Îl întrebă fata, umezindu-și buzele.

– E bine așa? Atingând-o cu un deget pe buzele ei calde, moi și întredeschise.

– E bine și așa, dar nu te voi opri dacă mă vei săruta puțin. Haide, sărută-mă!

Ochii lui plonjaseră de mult pe gura ei, apoi buzele lui au atins întredeschiderea gurii ei. Aerul cald al respirației lui îi umpluse pieptul, apoi o cuprinsese de buză, parcă nesigur dacă să îi dea drumul.

Nehotărârea lui de a-i da drumul buzelor ei le agravase culoarea, dar cumva și forma, irigându-le cu o formă demnă de sărut intens. În sfârșit tăcea și ea.

După ce și-au desprins sărutul, ea și-a așezat din nou capul pe pieptul lui, păstrând încă câteva momente solemne. Nu simţea să comenteze ce s-a întâmplat. Așa simțise. Iar dacă o făcuse, știa că și el își dorise un asemenea moment. Cum stătea, părul îi era foarte aproape și îl adulmecă subtil. Avea un păr în două culori, strălucind a noapte înstelată la margine de pădure în plin munte. Piramida clădită de el se prăbuși între pietrele amorfe, scânteind și trosnind în timp ce focul părea că își găsise într-un final culcuș între cărbuni tineri. Ei adormiseră îmbrățișați.

De la depărtare păreau o îmbrățișare a muntelui cu propria lui năzuința de a zbura. De aproape, se iubeau doi oameni într-un mod simplu.

Cosmisian

Libertatea unui labirint

Libertatea unui labirint

Te joci cu inima mea cum o faci cu un titirez, iar cu visele mele cum te joci cu un zmeu care crede că e liber, deși încă este ținut cu plăcere și mânuit cu măiestrie de tine, cu ajutorul unei sfori, dar nu am văzut un titirez care să facă piruete de la sine, după cum nu am văzut un zmeu care să zboare liber fără să îi fie zdruncinată libertatea. Fără sfoară, libertatea îl ruinează.

Te joci cu mintea mea de parcă IQ-ul ei contează atunci când nu vrei să o zăpăcești, încât mă determini să cred că nu ai tolera ca joaca ta să nu fie înțeleasă până la gradul de „printre rânduri”. Și, insiști! Îmi propui idei care sunt sprijinite de heliul ce mărginește interiorul unui balon lăsat de capul lui. Sau al heliului.

Te joci cu brațul meu drept, iar celui stâng îi ceri să contribuie. Am umerii gemeni, dar nu simt la fel apăsarea ta. Ți-am purtat adormirea pe partea mea fără inimă, sperând că respirația ta va ajunge până în interiorul lui și-mi va crește o altă inimă în piept, una care să respire. Dar, cine a mai văzut o inimă care să poată respira printr-un torace nedesprins?

Te joci cu indiferența mea și îi împiedici consoanele. Am încercat să o sprijin cu mai multe vocale, dar și pe acestea le-ai zăpăcit de cap și acum trebuie să mă lupt cu propria-mi indiferență încât gradul de preocupare depășește unghiul cu care am văzut silabele încercându-și norocul în căderea lor liberă ce le-ar forma în cuvinte.

Te joci cu structura gândului meu de parcă labirintul este pentru tine câmp deschis. Dar, îmi voi transforma iarba pe care crezi că o cunoşti în pereți duri pe care să ți-i prezint drept indicatoare spre centrul labirintului. Când ajungi acolo, vei realiza că ți-am transformat reușita în închisoare. De acum înainte, mă joc eu cu tine!

Cosmisian

Sursa poza

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Omul propriilor mele ghilimele

Omul propriilor mele ghilimele

„A fost odată” un copil căruia nu i s-a citit niciodată o poveste pentru copii, dar care a auzit din când în când: „Ai încheiat citatul?!” pe vremea când bietul de el nu credea că citează propria repetiție în oglindă. Oare se știa de atunci că ar putea deveni cândva scriitor?

„A fost odată” un copil care păstra în inima lui cu lanțuri teama că alți actori vor muri pentru a da viață filmelor de război, împins în pernele înalte din camera mijlocie. Sau, în camera din copilărie, unde împărțea delirul său cu râsul bunicii. Avea pieptul plin de durerea ce i-a măcinat coastele, agonizând în fața insuccesului de a reduce numărul celor care plăteau scump pentru meseria de actor. Oare ce se întâmpla cu caii ce mureau la filmări?

„A fost odată” un copil care a crezut că tot ce este dincolo de capacitatea lui de reproducere, este trucaj. Părea mai ușor să fii o copie decât un original, un trucaj reușit, decât un rol bine însușit. Dar, au trecut și acele zile, în special după ziua în care mama lui l-a dus la un croitor ca să i se confirme că are și el la rându-i, stofă de actor. De atunci o tot dă în trucaje.

Cea mai nefericită este copilăria celor care se blochează „ca-n povești”, doar că o fac prea târziu. Imaginația le pornește mai greu, sensul lucrurilor este întotdeauna subiectiv, iar visarea este în spatele ochilor chiar și atunci când te fac să crezi că s-au maturizat. Dar, pentru ei, „a fost ca niciodată”.

O privea și îi plăceau sprâncenele dese, negre, ca ochii ei. O visa printre instrucțiunile primite, menite să îi ofere în plină vacanță de vară puțin rost. Tatăl fetei l-a pus să facă și el un rost, la faianță. Aproape i-a reușit, până a realizat că fata e „din rude mari împărătești”, iar legea statutului social era mai cimentată pentru cei de rang înalt.

Iar ea, „O prea frumoasă fată”

Am înteles că Eminescu a scris mai mult de 98 de stofe la Luceafărul său. Nu sunt Eminescu, nici Creanga nu mi-o tai de sub picioare să mă avânt cu explicații, că mă risc. Și, de zburat nu zbor, ca alt român aviator. Sunt un simplu citat, sunt omul propriilor mele ghilimele, visător până la stele, acolo unde Luceafărul visa la pâmânt.

Dilema cu visatul noaptea când el o lumina, o țin pentru mine că poate într-o zi o voi afla. Astăzi am redus la satiră prima mea iscălitură, o fac aici la interviu, cu strofa primă, ce cotitură!

Cosmisian

Poza aparține cuiva, dar nu știu cui. Eu doar aștept un Luceafăr plutitor spre zi, să își vadă de coborâre, că poate dă și el un sens rostului meu, să mă fac și eu meșter până-ntr-un târziu. Devreme nu mi-a ieșit.