Arhive pe categorii: Scriituri

Oceanul Catatumbo-ului meu

Oceanul Catatumbo-ului meu

 

 

     Îmi amintesc de noaptea în care un fulger a scăpat din strânsoarea unui tunet și s-a ascuns sub pluta pictată de mine pe ocean. L-am căutat de atunci neîncetat. Nicio clipă nu am trădat asemănarea dintre sufletul lui și al meu. Am ales să înot în larg numai ca să îi ofer acestuia un loc tainic în care să se lase găsit de mine. Încă nu l-am găsit, dar cred că nu mă va trăda. Astă-noapte am ales să vâslesc cu palmele goale. Oare îl voi simți când se furișează aproape de pieptul meu ca să îmi regleze ritmul cardiac?

      Cerul este brăzdat de fulgere ce par a se regăsi mai curând la intersecția dintre înalt și adânc. Fulgerele caută oameni cu care să își împartă lumea. Dacă norii nasc fulgere, oceanul meu le este casă, iar pluta desenată din tristețile mele le este tainicul umbrar unde ne regăsim, cum se face că fulgerele nu aleg niciodată să zboare spre stele? Am ales să fiu libertatea nocturnă a electricității în forma ei absolută. Oare ce se întâmplă cu norii ce nu își cultivă furia la timp ca să mă atingă cu mânia lor?

     Adânc în sufletul meu am o altă lume brăzdată de oceane și stele. Nimic nu se compară cu arcul electric creat între un fulger și inima ce îl controlează. Am sprijinit umbrele stelelor în bărbia nedumerită a nopții, căutând acel moment în timp când pot privi un fulger în ochi, cât să îi cunosc dorul. Mi-aș lipi visele de sinapsele tensionate ale norilor, ca să îmi pot naște indicii spre fulgerul meu. Oare s-a obișnuit doar să mă observe de la distanță, sau eu mi-am însușit apartenența fără a mi se fi permis acest lucru?

     Am permis oceanului meu să găzduiască secretele fulgerului meu. Aș putea oare să nu vă destăinui unui dintre ele? Bine, vă spun doar unul singur. Fulgerul meu a croit în adâncul oceanului meu o pătură fină de ozon, ca semn de recunoștință pentru norii ce l-au creat și i-au vorbit de mine. Noaptea este mult mai frumoasă când arunc înspre stele petice de ozon, fine, subțiri și delicate.

Cosmisian

Poza Alan Highton

Deja vu la două capete ale timpului

Deja vu la două capete ale timpului

     – Andrei, Andrei, stai! Ah, băiatul acesta, tare activ mai e băiatul meu. O clipă l-am pierdut din ochi și te miri ce minuni mai face.

     – Ei, na. Lasă-l, draga mea să se desfășoare. Tu cum crezi că erai, cum?

     – Păi da, dar se mai schimbă lucrurile. Nu vezi și tu ce diferită e lumea?

     Andrei alerga pe alee. Văzuse o frunză maronie. A alergat până aceasta s-a prins, într-un final, de asfaltul rugos de curând așezat prin parc.

     Purta la gât un aparat foto semi-profesional pe care îl găsise într-o cutie ascunsă de mama lui, o cutie ce tăinuia lucrurile lăsate în urmă de tatăl lui, medic militar de profesie, plecat în Afganistan.

     Din când în când, o frunză îi atrăgea atenția, iar el își intra repede în rol. Luă poziția aceea specifică fotografilor comici, care se lasă periculos pe spate sau în față, fără a se deplasa spre comoditate cu un singur pas înapoi sau înainte. Reglă manual obiectivul și, click. Fotografia perfectă. Repetă în joacă acest joc al focalizării spre frânturi ale timpului încapsulate într-un cadru.

Foto – sursa stanga jos

     Puțin știa el că era privit suspect de pe o bancă. O tânără îl văzuse în plin exercițiu artistic, camuflată în spatele toamnei ce arunca în vânt frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească până acestea se fixau pe asfalt.

     La un moment dat, Andrei a „ajutat” un cadru natural, dirijând o frunză spre un con de brad căzut pe iarbă, chiar în fața băncii unde îi stătea așezată urmăritoarea. Așeza și reașeza cadrul perfect pentru primul lui macro.

     Fata lăsă cartea pe bancă, aproape de trupul ei ghemuit. Ultimul capitol citit de ea părea să se fi terminat mult prea devreme, lăsând prea mult loc pe pagina cărții, dar și în mintea ei. Pumnul stâng îi era strâns și ascuns în mâneca bluzei albe împletite în căldură. Își adusese mâna peste gură și privea fix. Privirea ei era ca un macro făcut unui macro. O succesiune de cadre, un deja vu pe care doar toamna îl identifica. Și eu.

     O priveam când pe ea, când pe el, până m-am hotărât să caut inspirația de acolo de unde emana. Avea sprâncenele conturate frumos, coborâte natural aproape de ochii ei căprui, surprinși de o curiozitate ce îi înfrumuseța chipul. Nu știa că o privesc. Andrei nu știa că la rândul lui era privit. Am dorit să pot păstra acea secundă în sufletul meu, astfel că am riscat să îi caut privirea, să o pot întipări în memoriile mele de toamnă. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoși ca cei căprui în plină toamnă. Conturul sublim al perfecțiunii lor evidenția lumina ce pătrundea în sferele mici și curioase. Aș fi vrut să pot pătrunde și eu în ei, să le pot culege entuziasmul și puritatea.

     Deodată am simțit că ochii ei mă fixaseră. Am dat să mă desprind, dar mă dezarmaseră. Puterea lor de fixare era direct proporțională cu incapacitatea mea de a mă separa de căpruiul sprijinit pe mâna ei adusă aproape de chipul ei. Aproape că aș spune că incapacitatea mea devenise o forță, una de conexiune. Ne-am privit câteva clipe, dintr-acelea care te fac să oftezi a visare, a inspirație și seninătate.

     Pentru o clipă nu mai eram eu cel ce alerga în cerc în fața băncii unde acea fată mă privea. Aproape că mă vedeam ridicând aparatul spre arborii ce acopereau aleea în efortul de a urmări frunzele din momentul în care se desprindeau de crengi și dansau vesele spre pământ. Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru, apoi s-a așezat pe picioarele ei adunate. Coborâsem aparatul până în dreptul chipului ei. Rămăsesem prins în ochii ei. Am focalizat și aproape că m-am văzut în ochii ei. Mă privea. Părea că mă privește. Acel moment al entuziasmului excesiv impregnat cu uimire și inconștiență, a fost risipit de îndată ce în fața obiectivului apăruse mâna ei.

     – Hei, și eu sunt aici, aici unde ești tu cu aparatul. Hello, ne vedem și fără aparat?

     Am lăsat aparatul să coboare, dezarmat de glasul celei pe care o studiasem de amorul artei. Eram mult prea aproape de ea. Mă lăsasem sedus de căderea frunzelor încât nici nu realizasem cât de ridicol trebuie că îi părusem, pentru că nu o privisem chiar o secundă.

     – Mă amuzi! Îi spuse fata. Am văzut că te-ai pierdut în ploaia de frunze și ai aterizat pe chipul meu. M-am ținut eu nemișcată, cât să îți înșel percepțiile, dar deveniseși insistent. Cât să stau ca o poză? Măcar m-ai fotografia? Pot să văd?

     – Poftim, iată fotografia fotografiei tale. Autoportret chiar.

     – Îmi pare cunoscută tipa, spusese fată râzând.

     – I-aș fi propus să se destăinuie, să o cunosc și eu. Dar, am căutat să o privesc în ochi până când aceștia vor trăda și lucrurile pe care posesoarea lor nu le va spune.

     – Chiar să știi că ochii mei spun multe când tac. Aș dori ca poza mea să nu fie folosită în scopuri… rele, să ajungă pe cine știe pe unde.

     – E timpul să vă uitați și dvs în ochii mei. Așa vă par, unul care ar folosi o poză ca aceasta într-un scop rău?

     – Nu am de unde să știu, dar nu e mai bine să previn? Se uită din nou spre el și îl fixă cu aceeași privire pe care el o crezuse spontană. Era atâta forță în ochii ei!

     – Nu mai aveți cum, de când ați dobândit acei ochi căprui sunteți în imposibilitatea de a mă opri.

     Râdea atât de moale.

     Doar că, declicul acela misterios găzduise această conversație doar în imaginația mea. La nici doi metri era mama, care s-a apropiat de mine și mi-a dat aparatul de fotografiat de la ochi.

     – Dar, mă iertați, băiatul meu este atât de entuziasmat de noua lui jucărie încât nici nu cred că a realizat că vă deranjează.

     – Nu-i faceți necaz băiatului, doar ne priveam în ochi. A văzut el ceva în ochii mei de a rămas înmărmurit preț de câteva secunde. Recunosc că și eu i-am intrat în joc puțin, dar e atât de dulce. E ceva în privirea lui, un soi de deja vu, de parcă l-aș fi văzut din viitor, stând în fața mea.

     Mama lui Andrei nu prinsese partea aceasta din relatarea fetei de pe bancă. Fusese prea preocupată că ar fi deranjat.

     O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris în cartea pe care o citea fata. În fața întâmplării, nu îmi pot explica cum fata îl percepuse în același timp pe Andrei ca pe un băieţel ce se juca cu camera foto în parc, distras de frunze până ce ajunge să o privească în ochi și, moment în care se simte antrenată în acest joc al seducției cu un Andrei matur, cu care chiar poartă o conversație.

     Dar, oare el de ce a simțit cele două planuri? Un deja vu dinspre două capete ale timpului?

Exercițiu literar– de Cosmisian

Ochii munților sunt vernil

Ochii munților sunt vernil

Cât de ușor este să îți ții respirația în fața unei minuni. Ochii munților sunt vernil doar spre miezul nopții, când sinceritatea se așează ca bruma pe adâncul nopții. Norii nu se tem de stâncile tăioase și se așează la odihnă. Noaptea, norii se odihnesc pe ascuns dincolo de privirile curioase ale călătorilor. Nu se mai tem de curiozitățile umane.

Vernilul este una dintre culorile pe care nu le cunosc. Munții au ochii vernil. Noaptea nu este momentul în care să cauți să ascunzi lucruri. Ochii munților te învăluie, iar norii îți fură visele, pe care mai apoi le poartă în jurul pământului pentru a le reda libertatea. Le dă drumul în eter. Uneori ajung înapoi în sufletul celor care le-au născut. Alteori, pe neașteptate, te simți învăluit de vise pe care nu tu le-ai născut. Așa am ajuns să îndrăgesc eu vernilul. Le sunt dator munților. L-am privit atât de insistent ca să îi învăț lumea.

De ce am crezut că perfecțiunea este găzduită în suspendarea înălțimii? Mi s-a părut normal să aud susurul unui râu ce se prelinge cu precizia unui deja-vu spre blândele poale, acolo unde văile pot aduna la piept apa răcoritoare. Te-am găsit în vale, acolo unde oamenii își nasc durerile și greutățile.

De ce am crezut că perfecțiunea este absența zbuciumului? Am crezut că o înțeleg, că îi pot preveni deplasarea în univers. Te-am luat în pieptul meu înainte să te pot îmbrăţişa. Din pieptul tău mic am furat zbuciumul. Tu l-ai abandonat și te simți bine, dar eu m-am ales cu o criză de zbucium a perfecțiunii. Perfecțiunea nu îmi aparține, chiar dacă acum îi port în piept nestăvilirea.

Mă simt ca un rătăcitor prin munți, atingând chipul perfect al munților. De ce am crezut că perfecțiunea munților îmi este inaccesibilă? Am îmbrățișat-o repetat, mimând despărțiri deloc adevărate, ca să mă obișnuiesc cu senzația că le aparțin și pentru o clipă, una repetată.

Munții șoptesc suav. Noaptea le poți asculta glasul fin. Apoi, te abandonează pentru scurtă vreme. Și revin curioși. Cei care se rătăcesc în munți sunt atrași pe rutele curiozității. Cei care le rezistă, coboară din munți diferit.

Cosmisian

Cuvintele, sforile unui păpuşar

Cuvintele, sforile unui păpuşar

* Când citești printre rânduri 

     „Soarele răsare la fel de des pe cât apune, dar pentru unul care adoarme cu mult după apus, soarele răsare ca o surpriză, una care te așteaptă și o remarci destul de târziu. Ne făcusem adesea planuri să vizităm țara, că se tot spune că avem o țară frumoasă. Și, chiar este. Auzisem de o Cabană în Retezat, loc destul de tăinuit, retras de picior de călător, dar prieten cu soarele. Și cu nea Ștefi.

     La munte îmi plac locurile deschise, stâncoase, acolo unde poți face un foc de tabără până la intersecția cu ecoul. Sau, intersecţia ecoului cu a doi tineri îndrăgostiți care au trupurile lipite unul de altul într-un dans lent, ce alunecă în noapte ca mângâierea clapelor unui pian de către un iubitor de muzică. Ochii tăi sunt căprui, dar în apropierea focului sunt ca o flacără vie și incandescentă. Dacă nu ai apăsat o clapă pentru a-i smulge acel strigăt al dorului de expresie, ai pierdut la fel de mult ca un tânăr care nu își sărută iubita în apropierea unui foc de tabără, unde fierbințeala și răcoarea nopții își găsesc destinul într-o îmbrățișare.

      La munte nu există piese muzicale de trei-patru minute. Te aud cum fredonezi, respirația ta îmi vibrează pe piept și mă aplec să te sărut. Buzele tale sunt atât de fine, moi, de parcă din ele s-ar forma partiturile nopții în munte. Acum am pieptul plin de muzică. Oare ce mi-ai face dacă m-ai trezi cu sărutul tău înainte de Răsărit? Poate că muzica din pieptul meu ar răzbate printre momentele noastre de îmbrățișare. Ai încerca să îți potolești dorurile sub clar de lună?

      Mi-aș încetini bătăile inimii să te las să îți faci amintiri în mine. Între bătăile inimii mi-am ținut secretele, dar acum îți fac loc să îmi scrii unele noi, ca sărutările noastre din adolescență. Nu sunt un romantic exagerat. Am învățat doar să înfrumusețez momentele care trec prea repede pe lângă cei care iubesc. Un scriitor poate încetini trecerea iubirii la viteza cuvintelor ce o exprimă. Cuvintele sunt hiatusul pe care îl face pieptul tău când se lipește de al meu. Oare cum arată o cheie ce ține tăinuite clipele noastre de noapte? Iubesc mai simplu decât s-ar crede.”

 

* Când citești aparența cuvintelor

      „Cuvintele curgeau în defavoarea lui. Știa, dar nu se putea abține. Părea ca o păpuşă mânuită la nervi de un păpușar dornic de expresie. Dar, nu o făcea direct. Își revărsa expresia asupra spectatorilor printr-o biată păpușă, una umană ce nu mai lupta pentru iubire. Un om fără iubire este ca o păpușă ce și-a pierdut bătăile inimii într-o suspendare artificială…”

* Când faci pauză și…

     Am lăsat cartea jos. Nu m-am așteptat la o asemenea concluzie. Autorul a dorit să se asigure că iubirea nu poate lua o formă logică, ci mai curând una absurdă. Face pe inabordabilul, dar poate doar maschează insuccesul de a fi iubit. Iubirea te reduce de la infinit la finit, te obligă să personalizezi timp și spațiu, iar el se teme de această constrângere.

      Puțini au fost aceia care i-au înțeles teama, iar mecanismul lumii este prea des învârtit de sfaturile fără fond ale binevoitorilor. Așa că, şi-a scris cartea ca unul care nu are nevoie să fie iubit.

Cosmisian

Sursa poza, Google – nicio intenție să pun la uscat trandafirul și să spun că e din noaptea aceea de pe munte…

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

     Cheile de la cabană căzuseră pe masa din bucătărie. Le aruncasem destul de indiferent. Sau, poate încercam să lovesc cu ele cana din tablă în care îmi fierbeam apa pentru cafeaua de dimineață. Oricum, nu am nimerit-o, așa că nu contează ce am crezut că am vrut să fac după ce nu mi-a ieșit.
     Dar, ce liniște! Nici ecoul nu rămâne în secrete casele de lemn. Eram tentat să strig, să caut ecoul printre scândurile ce mă ascundeau de o lume pustie. Am strigat și nu am înțeles pe unde scăpa sunetul vocii mele. Am ridicat cana de toarta groasă, am privit-o și nu mi-a plăcut. Zațul unei cafele de demult se uscase departe de circumferința cănii. O cafea fără apă este deprimantă. Aș fi adus-o la viață, dar nu eram dispus să îi ascult poveștile până târziu în noapte, așa că am lăsat-o pe masă în același loc. Era și ușor să fac asta. Praful nu reușise să acapareze întreaga suprafață a mesei. O parte din luciul lemnului îi revenea cănii.

      Dușumeaua scârțăia, dar nu tare. Am fost curios cât de departe o poate face, așa că m-am dus spre capătul încăperii, călcând scârțâitul pe coadă. M-am apropiat de tocul ușii, apăsând pe scândurile groase ale podelei. Zgomotul părea absorbit în totalitate de podea. Din nou nu înțeleg unde dispare zgomotul. Aș fi lovit podeaua să îi scot scrâșnetul la suprafață, dar nu aș fi vrut să mă umbrească la fiecare pas.

      Tocul ușii era făcut din crengi subțiri de mesteacăn lăsat în scoarța lor alb-argintie. Îmi place să ating rotunjimea rece și fină a unui mesteacăn. Cum ieși din bucătărie, dai de o cameră mare, largă. O canapea solidă, tare, tronează indiferentă în mijlocul camerei. Dacă nu ar fi fost acoperită cu o pătură groasă, împletită din mai multe culori, ai fi crezut că mi-am construit căbănuța pe o movilă din pământ ce nu te putea liniști în timpul nopții. Dar, era acoperită. M-am așezat pe mijlocul ei și mi-am întins palmele spre capetele canapelei, privind restul camerei. Era pustie. Bine că am venit în vizită. Două entități singuratice se însingurează împreună.

     Am închis ochii și am văzut pe rând miile de oameni pe care îi cunosc. Am fost fascinat cum îi puteam vizualiza, iar viața lor se topea în detalii în fața ochilor mei nedeschiși. Dar, cu toții erau incompleți, le lipsea acel ceva ce stinge singurătate. Oare nu i-am sprijinit pe mulți dintre ei când căutau explicații pentru tristețe, sau pentru că de prea multe ori fuseseră părăsiți? Oamenii nu pot admite că altora le pot deveni indiferenți. De aici și decepțiile. Le este greu să accepte ce ei înșiși fac altora. Singurătatea nu ar exista dacă nu ar exista oameni. Iar omului nu îi place să fie părăsit, de aceea părăsește el însuși. Omului nu îi place să fie trădat, de aceea trădează.

     Nu îmi place să adorm cu gândul la oamenii care nu sting singurătate. Au un fel aparte de a te acompania în somn, apoi te mai și trezești înconjurat de incapacitatea lor de a reflecta onest singurătatea. Dar, m-am trezit de mai multe ori. A treia oară am remarcat că vântul îmi știa ascunzătoarea și își făcea prezența simțită suflând în pieptul unui mesteacăn ce încadra un Răsărit stingher. Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri.

     Gânduri pierdute pe o temă găsită.  Voi cum vă regăsiți în exercițiul meu umil?

Cosmisian

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Trandafirii și bicicleta – 2

Trandafirii și bicicleta – 2

     Brațele îi erau julite, puțin aici, puțin acolo. Dar, cine a spus că teribilismul nu naște lumi poetice, pline de petale de trandafiri? Gândește-te cum l-ar fi privit trecătorii dacă ar fi rupt trandafiri doar ca să le simtă spinii. Te-ai gândit? Bun! Deci, îmi dai dreptate. O bună ocazie pentru bietul grădinar involuntar.

      Înconjurat de trandafiri, unii încă neatinși, unii despinați pe brațele lui albe, băiatul deveni brusc conștient de întregul univers. Își ridică ochii spre blocurile din apropierea petalelor de trandafir. M-am dat repede în spate, știam că în acele momente se amplifică acuitatea vizuală. Sunt sigur că m-a văzut. Dar, era ca un moment de reflexie, de parcă eu mă uitam la mine. Văzu o perdea ce îsi căuta verticalitatea, unduindu-se ușor. Doi. Până acum, doi au văzut momentul în care a trecut printre trandafiri. Nimeni nu îl putea certa că s-a aplecat să le simtă parfumul.

     A șoptit în taină. Nu știu ce a spus, dar dacă e ca mine, cred că a suspinat de durerea pe care nu trebuia să o vadă nimeni. Lanțul căzuse, dar la fel o făcuse și el. Băieții de la bloc rămăseseră înspăimântați pe locul unde îl lăsase pe Blond să pedaleze singur. Și ei s-au uitat în toate direcțiile. O făcuseră înainte de băiat, pentru că m-au văzut. Nu mă retrăsesem încă. Am vrut să le adâncesc senzația din conștiință. Păreau să o mai aibă. Au știut și ei că i-am văzut, de aici și teama lor de a se distra pe seama nereușitei blondului.

      Cuprinse bicicleta de ghidon, o ridică și se asigură că lanțul stă din nou unde îi este locul. Observă încă un spin împlântat în brațul stâng. Zgârietura ce conducea spre locul în care aterizase spinul părea o dâră dreaptă de nori ce preferă să se prindă la întrecere cu albul pielii lui. Dar, zgârietura se roșise repede.

      Era timpul să înapoieze bicicleta. Îl ustura în tot mai multe locuri. Își trecuse piciorul peste bara bicicletei, se așeză cât să se poată împinge cu picioarele de asfaltul rugos. Acum, își înfrunta mai multe neajunsuri în același timp. Prinsese puțină viteză, așa că picioarele lui se agățară novice de pedale. I-a mai luat puțin să nu se mai uite la roata din față, apoi a mers drept. În dreptul băieților a frânat cu un picior, dezechilibrându-se puțin. De data asta nu a căzut. Se simțea atât de bine. A plecat singur săltând până l-a ascuns plopul de privirea mea. Aș fi vrut să văd mai mult, dar poate e mai bine astfel.

Cosmisian

 

Bicicleta şi trandafirii

Bicicleta şi trandafirii

Oare îți poți imagina un oraș proaspăt asfaltat, peste care s-a împrăștiat din abundenţă nisip? Era liniște, o liniște pe care o mai tulburau grupuri de copii ce își luau viteză pentru a aluneca pe nisipul fin sau pe asfaltul negru. Și, dacă nu se alegea nimeni cu vreo zgârietură, cu siguranță nu se opreau. Mai țipa câte un vecin tulburat de ideea că unii oameni trebuie să fie mai întâi copii. Oare de aceea era atât de morocănos, pentru că devenise om mare fără a mai simți bucuria abandonării pe asfaltul alunecos?

Mașinile erau rare. Și, scumpe. Viteza se măsura altfel, iar părinții învățaseră de la noi că „imediat” poate să însemne oricând. Sau, oricât. Timpul era și el acoperit cu o peliculă subțire de nisip. Asfaltul era acoperit de nisip. Toți alunecam pe el fără prea multe riscuri. Genunchii ne erau adesea acoperiți de julituri cu care ne lăudam. Asta până să ajungem acasă. Uneori se întâmpla ca părinții să ne certe pentru integritatea pe care o compromiteam foarte des. Nu aveam noi piele de crocodil, dar pot spune că ni se refăceau repede genunchii sau coatele. Ai căzut vreodată la pământ să îi simți rezistenţa?

Recunosc fără teama de a fi judecat că eu eram omul care fusese copil mai întâi. Mi-a plăcut să îmi iau avânt și să alunec pe nisipul fin ce acoperea asfaltul ce încă disipa vapori bituminoși, chiar dacă alunecarea mi se termina într-o trântă pe asfaltul rugos. Dar, nimic nu m-a împiedicat să îmi iau avânt și să lovesc mingea umplută cu pietre de Robi. Nu aș fi înscris vreun gol, dar știu că din loc am mutat-o. Și, ca să previn alte astfel de șiretlicuri, mi-am inflamat puțin laba piciorului. Crezi că nu ar atenua vreo altă servire pe neașteptate?
Asfaltul este un deschizător de drumuri, de experiențe și experimente. Fereastra mea era generoasă. Nu ca mărime, că toate erau făcute aproape de aceeași dimensiune. Dar, ceea ce vedeam ținea de culoarea pervazului din tablă în care îmi așezam eu coatele. Un plop nesățios de înalt, cu o coroană abundentă pictată într-o notă de verde copt, umbrea ca un ceasornic orele pe care le puteai lăsa pradă nemilosului timp. Iar duminica nu prea aveam ce face. Copiilor le știam programul. Dintre cei câțiva copii, unul singur avea o bicicletă. Pe cât de deosebită era această avere pentru el, nu de asta se strângeau copiii în jurul obiectului rar. Lanțul acesteia în cădea des. Era dimineață. Poate 10. Copiii l-au înconjurat pentru a asista la ritualul reparării bicicletei. Îi dădeau un mic avânt şi o lăsau pe biata bicicletă să creadă că poate pleca de una singură, dar o trântea peste cap, exact așa cum un leu răstoarnă un pui de bivol.

Roțile erau verificate pe rând, pentru că nu de puține ori sufereau de o ușoară amețeală, și-o luau pe opt cărări că unii dintre cetățenii ce se unduiau pe asfaltul nou-nouț în drum spre casă. Unul dintre băieți, cel care părea prostuț de la înălțimea de la care priveam, a intervenit cu o idee. Se auzea atât de bine. Le-aș fi spus eu ce să facă, dar nu te dai tu deștept cu copiii, că te faci de râs. Dar, cum băiatul cu păr galben era deja prostuțul grupului, ideea lui a căzut perfect. Puțină milă îmi era de el. Apoi, am auzit din gurița lui, emoționat, șoptind soluția salvatoare pentru prevenirea problemei cu lanțul. Le-a arătat și cum se face. De unde știa, că nu avea bicicletă?

Păreau recunoscători. Chiar l-au ajutat să scurteze lanțul cu o zală. Ce răsplată puteau să îi ofere pentru intervenție, dacă nu chiar privilegiul probei?! Său, poate nu erau dispuși să riște. De sus se vedeau toate scenariile. Dar, nu am intervenit. Băiatul acela păream eu, de la etaj. Un neînțeles. Asta mi-a plăcut. Recunosc. Doar că, băiatul a refuzat să facă o tură cu bicicleta. Oare știa că îi fusese întinsă o capcană?

– Nu mă știu da!

– Haide, Blondule. Sus pe bicicletă și fă o tură.

Ce simplu. Au făcut front comun și l-au convins. Copiii fac front comun cel mai ușor atunci când planul lor este îndreptat împotriva neajutoraților de culoare galbenă. Așa că, l-au încălecat pe bicicletă, iar trei dintre ei au ținut-o din spate, cât să îi dea copilului impresia siguranței. Și, dacă lanțul nu sare, el sigur o să cadă din neștiință. Bicicleta nu te iartă dacă nu o stăpânești. Iar el era predispus la cădere. Iată cum se vede de la fereastra mea o cădere previzibilă. L-au ținut ei cât l-au ținut, dar apoi l-au lăsat. Preț de câteva secunde a plutit în propria-i victorie. Învinsese involuntar și inconștient incapacitatea de a domestici obiectul.

Senzația victoriei se putea vedea în linia dreaptă pe care o lăsa în urma pe nisipul auriu de pe asfalt. De sus părea ca o clepsidră lipită de asfalt ce-și presăra linia perfectă a nisipului direct din roțile bicicletei. Dar, nu la fel de încurajatoare era direcția în care pedala băiatul. Brațele i s-au încleștat de ghidonul strâmb al bicicletei din secunda în care realiză că nu mai este sprijinit. De sus eram sigur că va ieși destul de zgâriat din povestea asta. Se îndrepta cu viteză spre o zonă verde plină de trandafiri. Aveau spinii prinși unul de altul ca într-o suită de „țară, țară vrem ostaș”, iar băiatul se îndrepta în viteză spre brațele lor primitoare. Parcă îl văd și acum plin de spini și zgârieturi, vesel.

De atunci, bicicleta nu mai e ce a fost. Bicicleta lui este una plină de trandafiri. Lanțul nu îi mai căzuse, doar un stop, dar nu acela pe care el făcuse, o pană, dar nu aceea a ușurinței cu care se pedalează. Băiatul acela a învățat din acea ziua să domesticească obiectul.

Cosmisian, Timisoara

Foto: 

Niciodată este mai bine

Niciodată este mai bine

– Litere spâne, lipsite de sprâncene şi expresie. Mă obosesc cuvintele produse la indigo, mai ales când se imprimă pierdut pe pagini cenușii. Când scrii cu gândul nefiresc mă scrii ca pe-o hârtie cerată, doar că folosești cerneală nesugativată.

– Cel puțin, suntem doi în povestea asta. Îmi plac şi mie cuvintele originale. Ai prins în plasă cuvintele, ca pe niște peștișori aurii.

– Îmi place să cred că i-am salvat. Am pieptul plin de apă. Îi las să creadă că sunt într-un ocean.

– Dar munții aceia ce se înalță dinspre noapte? A lor este umbra?

– Ţi-am urmărit umbra şi am clădit din ea iluzii. Mă priveai adesea cu un singur ochi. Am înțeles târziu de ce nu cu amândoi. Cu unul mă fixai în prezent, cu celălalt mă chemai din viitor. Eu am crezut că e o umbră, dar am aflat că nu e.

– Diferența dintre o umbră şi un nor este colosală. Un nor este umed şi te poate umbri cu picurii lui, pe când o umbră nu poate fi niciodată suspendată pe viitor. Umbrele sunt trecutul care refuză să dispară, pe când norii sunt viitorul care vizitează pământul de sus.

– Îmi plac răsăriturile. Şi apusurile. Şi iarba proaspătă și iarna târzie. Și prima ninsoare și prima ploaie de vară. Și mirosul zambilelor amestecate în culori de violet, alb și roz. Îmi plac și urechile încireșate. Și buzele colorate și gust de căpșuni. Îmi place mirosul piersicii și felul în care vântul îmi pune seara părul după urechi. Dar cel mai frumos e atunci când sunt la mare și briza e însoțită de soare sărat. Sau la munte, când fratele aprig al vântului de câmpie se arată și îmi face pielea de găină cu colții lui reci…

– Mă simt ca o pădure de salcâmi neînflorită de mult. Te privesc. Înfloresc. Tu ai atât de multe doruri.

– Dar nu contează, pentru că am la picioare o mare de afine în care să mă scufund și să îmi ascund lumina. Tu nu ai? Atât e de frumoasă lumea! Și încă nici nu am spus nimic de lună, de stele, de toamnă, de animale, de oameni…

– Sunt atât de uscat, încât poți arunca un ocean peste mine şi încă mai pot absorbi. Mă poți îmbrățișa şi te voi absorbi pe tine. Poate așa voi rămâne umed ca o pădure verde după ploaie. Dacă aş fi la picioarele tale, te-aş picta cu afine zdrobite în palmă. Te-aş aromatiza complet. Apoi, mi-aş colora buzele de pe brațele late ca să devin umbră. Știai că umbrele create de sărutul brațelor tale pictate-n afine găzduiesc mai clar stelele şi luna?

– Mie îmi pare că nu ești uscat deloc. Izvorăsc prea multe din tine, și eu zic că e bine să nu seci. Nu azi, nu mâine, nu nicicând…

– Tu măsori marile şi râurile pe care le așez în buclele părului tău şi crezi că nu mai am ce primi. Dar, ochii tăi sunt două oceane din care în bat clipele inimii. Te privesc şi mă simt albastru.

– Cred că ai o mulțime de lucruri de primit, dar ai şi mai multe de oferit.

– Sigur. Navighez pe oceanele tale în același timp şi picur din ochii mei lacrimi. Iți las în ele amintirile mele. Te fac părtașă secretelor mele. Nu am crezut că oceanul are forme pe care să le simt. Dar, aproape că iți simt brațele strânse în jurul meu. Nu îmi da drumul încă. Niciodată e mai bine.

– Știi, chiar mă gândeam să te…

Cosmisian

Sursa poza (stirile pro tv)

 

 

Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google