Arhive pe categorii: Scriituri

Trandafirii nu au spini iarna

Trandafirii nu au spini iarna

     Întotdeauna mi-a plăcut să fiu primul care își face loc în mantaua dimineților de iarnă, când doar soarele alunecă pe zăpadă fără a o deranja. Poate ție îți place siguranța de a păși în cavitățile formate de greutatea unui trecător, dar pe mine nu mă atrage această siguranță. Mi-am ridicat privirea spre locul de unde soarele și-a așezat prima lui atingere în liniștea deplină a dimineții.

Soarele și dimineața împărtășesc iubiri neștiute

     Să tot fie 5-6 metri mai în față. Puteam jura că acolo soarele își îngâna strălucirea cu ceva. Dar, cu ce anume?

     Stratul neatins al zăpezii este bibliotecarul secret al unui anotimp creat din contraste. Să fie oare creat pentru a păstra intacte pagini necitite ale trecătorilor ca mine? Nu știu. Între mine și savoarea pe care ți-o dă prima pagină întoarsă a dimineții mai este doar punctul de întâlnire al soarelui cu cel mai privilegiat dintre fulgii de zăpadă. Și, dacă privilegiul nu a căzut pe el, a făcut-o fulgul. Și-a ales el ca stație înaintea topirii fix piatra unui colier căzut pe zăpada neatinsă. Eu cred că puful de păpădie ne duce visele în sus, iar fulgii ne aduc împlinirea.

Fulgii de zăpadă imită păpădiile în zborul lor?     

(Francis Goya – Greensleeves on Youtube)

     M-am aplecat și l-am adunat în palmă. Era străveziu cu o piatră ce invoca primăvara. Locul unde stăteam era mai ridicat. De acolo puteam privi spre valea ce se termina într-o pădure cuprinsă de un verde proaspăt. Pe alocuri își încercau destinul câțiva ghiocei. Erau atât de puri încât le distingeai curajul doar prin ținuta lor verde. Adesea m-am întrebat dacă ghioceii își înfloresc destinul în același loc, sau migrează spre locuri mai joase pentru a se lăsa priviți de oameni.

Ghioceii sunt ai munților și ai pădurilor

     Cei care îi înstrăinează de casa lor se rătăcesc în văi fără lumină.

     Încă din copilărie am crezut că primăvara vine cu adevărat atunci când păsările cântă. Zăpada se chinuia în zadar să mascheze debutul unui nou ciclu al vieții în micuța grădină pe care o legasem de sufletul meu și de casa inspirației mele. Cel mai mult îmi plac plantele care știu că tu le-ai adus la tine acasă cu câteva generații în urmă. Ele răzbesc prin pământ primele doar ca să te impresioneze. Eu sunt dintre cei care se lasă impresionați ușor. Doi guguștiuci stabileau limitele noii lor relații. Limita lor era proximitatea absolută. Le plăcea împreună. Le-am presărat atent grăunțe în cutia de nasturi pe care nu o mai folosise bunica. Le-a plăcut când m-am apropiat. Ne știam deja de două primăveri.

     Frunzele trandafirilor purtau pe ele destinul parfumului

     Anul acesta îmi vor oferi un dans de culoare cu fiecare boboc ce își visează înflorirea în tăcere. Curiozitatea mea nu s-a oprit la boboci de trandafiri. Ramurile lor se dezvoltaseră frumos încă din toamnă.

Știai că trandafirii nu au spini iarna?

tenor

© Cosmisian

 

Ființa cu pistrui, On Catchy

Ființa cu pistrui, On Catchy

Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?

Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.

Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?

M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.

Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.

M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?

Dar, ei nu i-am spus…

© Cosmisian, publicat mai intai pe Catchy

Am început să îți citesc scrisorile

Am început să îți citesc scrisorile

      Repetiția este calea cea mai scurtă către uitare. Nu vi s-a întâmplat să nu mai vedeți obiecte în casă doar pentru că le-ați lăsat acolo cu gândul de a fi la îndemână? Același lucru l-am făcut eu cu teancul de scrisori. Erau deja multe și puteam trece cu vederea până și praful ce le bolduia expeditorul. Erau de la tine, dar am refuzat să le citesc. Știam că îmi vei explica în ele în felul tău specific minunea de a fi, durerea de a părăsi trecutul. A venit seara în care mi-am amintit de tine.

     M-am dus la frigider și am selectat trei roșii, identice cu cele rămase, o ciupercă champignon imensă, dar crudă, câteva măsline proaspete scoase dintr-o cutie de tablă, câteva felii de salam uscat, puțină brânză mucegăită în termen de garanție, am luat un borcănel de vinete pe jumătate gol și am pus puțină maioneză dintr-un borcan plin, am amestecat compoziția și am ornat trei felii de pâine cu maia, sau fără drojdie. Mă întreb dacă descrierea mea te-a făcut să te întrebi ce e cu mine de mă las dus în detalii fără sens, sau poate, puțin acolo, ți-ai dorit să împart și cu tine cum o făceam când locuiam împreună. Trebuie să recunosc că până la ultima bucățică, în mintea mea doar, am împărțit totul cu tine.

     Știi că și acum folosesc lumânare cu miros de vanilie? Am aprins una și în seara asta. Am așezat-o într-o farfuriuță din sticlă de Murano, iar lumina ei este alungită pe verticală în sus fără a clipi. Oare respirația mea este atât de constantă încât să o lase insensibilă pe biata lumânare în flacără? Dacă te întrebi, lumânarea asta este una cumpărată de mine. Cea de la tine este de mult timp arsă. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu ceara volatilizată în urma arderii? Doar nu crezi că dispare pur și simplu. Clar că nu.

     În lumea aceasta există două tipuri de lumânări. Cele care scot fum și cele care îți evaporă lumina. Despre primul fel nu voi spune nimic. Pot, știi că pot spune multe. Cum ar fi că ele încețoșează ochii târzii, zădărnicind vedere, sau că fumul lor care nu alungă durerea, doar întunecă drumurile minții. Dar, am ales să nu spun nimic despre ele. Am totuși multe de spus despre cele care își volatilizează temporar existența. În adâncul lor, lumânările sunt o formă încapsulată de lumină, dornică să ajungă înspre cei care iubesc nopțile târzii. Dar aleg și de această dată să nu spun mult.

     Între făcliile ce luminează nopțile întunecoase și lumânările firave ce ard în cea proximitatea sufletelor, este o diferență de esență. Dacă primei lumini îi este suficientă prezența omului, fără a-și amesteca destinul cu al omului, focul lumânării este calea prin care lumina se topește din somnul în care a stat nemișcată pentru a se îmbrăca discret cu vapori de ceară vanilie. Apoi, se apropie subtil de nările celor ce iubesc în noapte și le pătrunde în suflete. Lumina este purtată spre soclul minții, pentru a-i reda frumosul acesteia din urmă, pe când ceara purtătoare de lumină își reface consistența pe inima celui care iubește.

     Există o mare diferență între ceara lumânărilor lumină și cea a lumânărilor ce fumegă. Dar, nu îți voi spune despre cea dintâi că este ca un sigiliu ce asigură iubirii pasaj secret în forma unei scrisori pecetluite. Nici că ceara ei sigilează căsuțele inimii pentru a-i păstra dulceața așa cum ceara albinelor devine păstrătoarea mierii unui fagure de-a dreptul înmiresmat. Prefer să nu îți vorbesc despre inimi ce s-au tăinuit singure, înstrăinatele, doar pentru că le este mai ușor să ofteze mulțumite că într-o zi le va topi cineva. Inimile iubitorilor sunt ca o cetate cu porți din ceară. Forța și inteligența nu le va garanta acces celor înfumurați, crescuți la umbra unor lumânări de fum. Șoptește-mi iubirea din inima ta și poarta mea se va topi cât să își lase hexagoanele îmbibate în miere să își ofere deliciul tainelor mele.

     Mi-am luat ochii de la lumânarea cu aromă de vanilie. Undeva în ea exista o forță ce mă cuprinde spre dezarmare. Mi-e greu să accept că mă gândesc la scrisorile de la tine. Le privesc eu cu jind, cu dor și poate, curios cum sunt eu, îmi înving până la urmă proasta decizie de a nu te citi. Dintre toate, cea mai groasă m-a atras. Puteam simți între pereții despărțitori ai plicului stratul moale al pânzei. L-am apropiat de mine, l-am rotit de colțuri, când într-o parte, când în opusul acesteia. Aproape că vezi asta, nu-i așa? Știam că dacă îl rotesc suficient de repede, culorile cu care tu l-ai decorat, destinatarul și expeditorul, scrise cu mâna ta și cu dragoste pentru caligrafie, toate se vor pierde în viteză și în uniformizare spre alb.

     Brusc am realizat. Mi-am închis ochii și am pipăit plicul încercând să îi simt secretele. Nu simțeam cuvinte. Nu mi-ai scris despre tine, despre planurile tale de a călători. M-aș fi așteptat să mă dorești acolo, cu tine. Dar, nu! Ai decupat din pânza tabloului la care lucrai. Știam de la tine că începi să dansezi cu pensula un vals al începuturilor de culoare doar din dreapta, de sus. Mi-ai tăiat colțul unei lumi create de tine, iar eu am ținut acea lume în închisoarea nepăsării? Am deschis plicul. Nu mi-am mai rezistat durerii. Am atins cu degetele culorile și le-am simțit forma descendentă ce pătrunsese în textura pânzei nude.

     Un deja-vu în formă de albastru marin mi-a pătruns în braț, smulgând cu forță un oftat. Abia atunci am deschis ochii. Din plic a căzut un bilet scris cu stiloul. Specific ție, ai scris puțin. Concret. Ai făcut o floare monocromă în colțul drept, jos. Mi-a plăcut. Am ridicat biletul și am citit. Tu dorești să învârt din nou pânza cu viteză? O fac, dacă tu îmi ceri. O făceam și dacă ai fi fost de față, dar o fac și acum, când doar mă aștept ca pieptul tău să rezoneze din depărtare așa cum o făcea inima ta când ne puneam inimile în cuvinte.

     Am rotit pânza de la tine și am rămas șocat. În loc ca aceasta să își piardă culorile, părea că rotirea nu îi afecta deloc forma. Mai curând, părea că acea pânză pictată de tine conținea un film. L-am privit cu atenție. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne bucurăm comentând, cum o făcea întotdeauna. Am zâmbit. Rotirea nu a redus un fapt evident pictat pe acea pânză. Tu chiar te bucuri de prezența mea. Nu știam că o dorești și acum. Iată cum fizica cedează în ciuda efortului depus de a disipa culori.

     Am ajuns la concluzia că mulți privesc pânzele pictate cu ochii rotiți prea tare. Nu pânza își pierde culorile înspre un alb desăvârșit, ci ochii lor pierd capacitatea de a vedea dincolo de rotire. Acum înțeleg de ce unii privitori se uită cu albul ochilor. Prea multă rotire.

     Am vrut să te întreb, dacă este să pictezi cu toată dăruirea ta, ai face asta până în pânzele albe? Ai amesteca imaginația ta cu apăsarea fină a vopselelor? Tu chiar îți naști lumile din albul imaculat al sufletului tău, al pânzei tale?

     Am luat a doua scrisoare, am ținut-o în mână cu ochii închiși.

Apoi…

©Cosmisian

Sursă poze – Pinterest

Oceanul Catatumbo-ului meu

Oceanul Catatumbo-ului meu

 

 

     Îmi amintesc de noaptea în care un fulger a scăpat din strânsoarea unui tunet și s-a ascuns sub pluta pictată de mine pe ocean. L-am căutat de atunci neîncetat. Nicio clipă nu am trădat asemănarea dintre sufletul lui și al meu. Am ales să înot în larg numai ca să îi ofer acestuia un loc tainic în care să se lase găsit de mine. Încă nu l-am găsit, dar cred că nu mă va trăda. Astă-noapte am ales să vâslesc cu palmele goale. Oare îl voi simți când se furișează aproape de pieptul meu ca să îmi regleze ritmul cardiac?

      Cerul este brăzdat de fulgere ce par a se regăsi mai curând la intersecția dintre înalt și adânc. Fulgerele caută oameni cu care să își împartă lumea. Dacă norii nasc fulgere, oceanul meu le este casă, iar pluta desenată din tristețile mele le este tainicul umbrar unde ne regăsim, cum se face că fulgerele nu aleg niciodată să zboare spre stele? Am ales să fiu libertatea nocturnă a electricității în forma ei absolută. Oare ce se întâmplă cu norii ce nu își cultivă furia la timp ca să mă atingă cu mânia lor?

     Adânc în sufletul meu am o altă lume brăzdată de oceane și stele. Nimic nu se compară cu arcul electric creat între un fulger și inima ce îl controlează. Am sprijinit umbrele stelelor în bărbia nedumerită a nopții, căutând acel moment în timp când pot privi un fulger în ochi, cât să îi cunosc dorul. Mi-aș lipi visele de sinapsele tensionate ale norilor, ca să îmi pot naște indicii spre fulgerul meu. Oare s-a obișnuit doar să mă observe de la distanță, sau eu mi-am însușit apartenența fără a mi se fi permis acest lucru?

     Am permis oceanului meu să găzduiască secretele fulgerului meu. Aș putea oare să nu vă destăinui unui dintre ele? Bine, vă spun doar unul singur. Fulgerul meu a croit în adâncul oceanului meu o pătură fină de ozon, ca semn de recunoștință pentru norii ce l-au creat și i-au vorbit de mine. Noaptea este mult mai frumoasă când arunc înspre stele petice de ozon, fine, subțiri și delicate.

Cosmisian

Poza Alan Highton

Deja vu la două capete ale timpului

Deja vu la două capete ale timpului

     – Andrei, Andrei, stai! Ah, băiatul acesta, tare activ mai e băiatul meu. O clipă l-am pierdut din ochi și te miri ce minuni mai face.

     – Ei, na. Lasă-l, draga mea să se desfășoare. Tu cum crezi că erai, cum?

     – Păi da, dar se mai schimbă lucrurile. Nu vezi și tu ce diferită e lumea?

     Andrei alerga pe alee. Văzuse o frunză maronie. A alergat până aceasta s-a prins, într-un final, de asfaltul rugos de curând așezat prin parc.

     Purta la gât un aparat foto semi-profesional pe care îl găsise într-o cutie ascunsă de mama lui, o cutie ce tăinuia lucrurile lăsate în urmă de tatăl lui, medic militar de profesie, plecat în Afganistan.

     Din când în când, o frunză îi atrăgea atenția, iar el își intra repede în rol. Luă poziția aceea specifică fotografilor comici, care se lasă periculos pe spate sau în față, fără a se deplasa spre comoditate cu un singur pas înapoi sau înainte. Reglă manual obiectivul și, click. Fotografia perfectă. Repetă în joacă acest joc al focalizării spre frânturi ale timpului încapsulate într-un cadru.

Foto – sursa stanga jos

     Puțin știa el că era privit suspect de pe o bancă. O tânără îl văzuse în plin exercițiu artistic, camuflată în spatele toamnei ce arunca în vânt frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească până acestea se fixau pe asfalt.

     La un moment dat, Andrei a „ajutat” un cadru natural, dirijând o frunză spre un con de brad căzut pe iarbă, chiar în fața băncii unde îi stătea așezată urmăritoarea. Așeza și reașeza cadrul perfect pentru primul lui macro.

     Fata lăsă cartea pe bancă, aproape de trupul ei ghemuit. Ultimul capitol citit de ea părea să se fi terminat mult prea devreme, lăsând prea mult loc pe pagina cărții, dar și în mintea ei. Pumnul stâng îi era strâns și ascuns în mâneca bluzei albe împletite în căldură. Își adusese mâna peste gură și privea fix. Privirea ei era ca un macro făcut unui macro. O succesiune de cadre, un deja vu pe care doar toamna îl identifica. Și eu.

     O priveam când pe ea, când pe el, până m-am hotărât să caut inspirația de acolo de unde emana. Avea sprâncenele conturate frumos, coborâte natural aproape de ochii ei căprui, surprinși de o curiozitate ce îi înfrumuseța chipul. Nu știa că o privesc. Andrei nu știa că la rândul lui era privit. Am dorit să pot păstra acea secundă în sufletul meu, astfel că am riscat să îi caut privirea, să o pot întipări în memoriile mele de toamnă. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoși ca cei căprui în plină toamnă. Conturul sublim al perfecțiunii lor evidenția lumina ce pătrundea în sferele mici și curioase. Aș fi vrut să pot pătrunde și eu în ei, să le pot culege entuziasmul și puritatea.

     Deodată am simțit că ochii ei mă fixaseră. Am dat să mă desprind, dar mă dezarmaseră. Puterea lor de fixare era direct proporțională cu incapacitatea mea de a mă separa de căpruiul sprijinit pe mâna ei adusă aproape de chipul ei. Aproape că aș spune că incapacitatea mea devenise o forță, una de conexiune. Ne-am privit câteva clipe, dintr-acelea care te fac să oftezi a visare, a inspirație și seninătate.

     Pentru o clipă nu mai eram eu cel ce alerga în cerc în fața băncii unde acea fată mă privea. Aproape că mă vedeam ridicând aparatul spre arborii ce acopereau aleea în efortul de a urmări frunzele din momentul în care se desprindeau de crengi și dansau vesele spre pământ. Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru, apoi s-a așezat pe picioarele ei adunate. Coborâsem aparatul până în dreptul chipului ei. Rămăsesem prins în ochii ei. Am focalizat și aproape că m-am văzut în ochii ei. Mă privea. Părea că mă privește. Acel moment al entuziasmului excesiv impregnat cu uimire și inconștiență, a fost risipit de îndată ce în fața obiectivului apăruse mâna ei.

     – Hei, și eu sunt aici, aici unde ești tu cu aparatul. Hello, ne vedem și fără aparat?

     Am lăsat aparatul să coboare, dezarmat de glasul celei pe care o studiasem de amorul artei. Eram mult prea aproape de ea. Mă lăsasem sedus de căderea frunzelor încât nici nu realizasem cât de ridicol trebuie că îi părusem, pentru că nu o privisem chiar o secundă.

     – Mă amuzi! Îi spuse fata. Am văzut că te-ai pierdut în ploaia de frunze și ai aterizat pe chipul meu. M-am ținut eu nemișcată, cât să îți înșel percepțiile, dar deveniseși insistent. Cât să stau ca o poză? Măcar m-ai fotografia? Pot să văd?

     – Poftim, iată fotografia fotografiei tale. Autoportret chiar.

     – Îmi pare cunoscută tipa, spusese fată râzând.

     – I-aș fi propus să se destăinuie, să o cunosc și eu. Dar, am căutat să o privesc în ochi până când aceștia vor trăda și lucrurile pe care posesoarea lor nu le va spune.

     – Chiar să știi că ochii mei spun multe când tac. Aș dori ca poza mea să nu fie folosită în scopuri… rele, să ajungă pe cine știe pe unde.

     – E timpul să vă uitați și dvs în ochii mei. Așa vă par, unul care ar folosi o poză ca aceasta într-un scop rău?

     – Nu am de unde să știu, dar nu e mai bine să previn? Se uită din nou spre el și îl fixă cu aceeași privire pe care el o crezuse spontană. Era atâta forță în ochii ei!

     – Nu mai aveți cum, de când ați dobândit acei ochi căprui sunteți în imposibilitatea de a mă opri.

     Râdea atât de moale.

     Doar că, declicul acela misterios găzduise această conversație doar în imaginația mea. La nici doi metri era mama, care s-a apropiat de mine și mi-a dat aparatul de fotografiat de la ochi.

     – Dar, mă iertați, băiatul meu este atât de entuziasmat de noua lui jucărie încât nici nu cred că a realizat că vă deranjează.

     – Nu-i faceți necaz băiatului, doar ne priveam în ochi. A văzut el ceva în ochii mei de a rămas înmărmurit preț de câteva secunde. Recunosc că și eu i-am intrat în joc puțin, dar e atât de dulce. E ceva în privirea lui, un soi de deja vu, de parcă l-aș fi văzut din viitor, stând în fața mea.

     Mama lui Andrei nu prinsese partea aceasta din relatarea fetei de pe bancă. Fusese prea preocupată că ar fi deranjat.

     O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris în cartea pe care o citea fata. În fața întâmplării, nu îmi pot explica cum fata îl percepuse în același timp pe Andrei ca pe un băieţel ce se juca cu camera foto în parc, distras de frunze până ce ajunge să o privească în ochi și, moment în care se simte antrenată în acest joc al seducției cu un Andrei matur, cu care chiar poartă o conversație.

     Dar, oare el de ce a simțit cele două planuri? Un deja vu dinspre două capete ale timpului?

Exercițiu literar– de Cosmisian

Protejat: Ochii munților sunt vernil

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Cuvintele, sforile unui păpuşar

Cuvintele, sforile unui păpuşar

* Când citești printre rânduri 

     „Soarele răsare la fel de des pe cât apune, dar pentru unul care adoarme cu mult după apus, soarele răsare ca o surpriză, una care te așteaptă și o remarci destul de târziu. Ne făcusem adesea planuri să vizităm țara, că se tot spune că avem o țară frumoasă. Și, chiar este. Auzisem de o Cabană în Retezat, loc destul de tăinuit, retras de picior de călător, dar prieten cu soarele. Și cu nea Ștefi.

     La munte îmi plac locurile deschise, stâncoase, acolo unde poți face un foc de tabără până la intersecția cu ecoul. Sau, intersecţia ecoului cu a doi tineri îndrăgostiți care au trupurile lipite unul de altul într-un dans lent, ce alunecă în noapte ca mângâierea clapelor unui pian de către un iubitor de muzică. Ochii tăi sunt căprui, dar în apropierea focului sunt ca o flacără vie și incandescentă. Dacă nu ai apăsat o clapă pentru a-i smulge acel strigăt al dorului de expresie, ai pierdut la fel de mult ca un tânăr care nu își sărută iubita în apropierea unui foc de tabără, unde fierbințeala și răcoarea nopții își găsesc destinul într-o îmbrățișare.

      La munte nu există piese muzicale de trei-patru minute. Te aud cum fredonezi, respirația ta îmi vibrează pe piept și mă aplec să te sărut. Buzele tale sunt atât de fine, moi, de parcă din ele s-ar forma partiturile nopții în munte. Acum am pieptul plin de muzică. Oare ce mi-ai face dacă m-ai trezi cu sărutul tău înainte de Răsărit? Poate că muzica din pieptul meu ar răzbate printre momentele noastre de îmbrățișare. Ai încerca să îți potolești dorurile sub clar de lună?

      Mi-aș încetini bătăile inimii să te las să îți faci amintiri în mine. Între bătăile inimii mi-am ținut secretele, dar acum îți fac loc să îmi scrii unele noi, ca sărutările noastre din adolescență. Nu sunt un romantic exagerat. Am învățat doar să înfrumusețez momentele care trec prea repede pe lângă cei care iubesc. Un scriitor poate încetini trecerea iubirii la viteza cuvintelor ce o exprimă. Cuvintele sunt hiatusul pe care îl face pieptul tău când se lipește de al meu. Oare cum arată o cheie ce ține tăinuite clipele noastre de noapte? Iubesc mai simplu decât s-ar crede.”

 

* Când citești aparența cuvintelor

      „Cuvintele curgeau în defavoarea lui. Știa, dar nu se putea abține. Părea ca o păpuşă mânuită la nervi de un păpușar dornic de expresie. Dar, nu o făcea direct. Își revărsa expresia asupra spectatorilor printr-o biată păpușă, una umană ce nu mai lupta pentru iubire. Un om fără iubire este ca o păpușă ce și-a pierdut bătăile inimii într-o suspendare artificială…”

* Când faci pauză și…

     Am lăsat cartea jos. Nu m-am așteptat la o asemenea concluzie. Autorul a dorit să se asigure că iubirea nu poate lua o formă logică, ci mai curând una absurdă. Face pe inabordabilul, dar poate doar maschează insuccesul de a fi iubit. Iubirea te reduce de la infinit la finit, te obligă să personalizezi timp și spațiu, iar el se teme de această constrângere.

      Puțini au fost aceia care i-au înțeles teama, iar mecanismul lumii este prea des învârtit de sfaturile fără fond ale binevoitorilor. Așa că, şi-a scris cartea ca unul care nu are nevoie să fie iubit.

Cosmisian

Sursa poza, Google – nicio intenție să pun la uscat trandafirul și să spun că e din noaptea aceea de pe munte…

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

     Cheile de la cabană căzuseră pe masa din bucătărie. Le aruncasem destul de indiferent. Sau, poate încercam să lovesc cu ele cana din tablă în care îmi fierbeam apa pentru cafeaua de dimineață. Oricum, nu am nimerit-o, așa că nu contează ce am crezut că am vrut să fac după ce nu mi-a ieșit.
     Dar, ce liniște! Nici ecoul nu rămâne în secrete casele de lemn. Eram tentat să strig, să caut ecoul printre scândurile ce mă ascundeau de o lume pustie. Am strigat și nu am înțeles pe unde scăpa sunetul vocii mele. Am ridicat cana de toarta groasă, am privit-o și nu mi-a plăcut. Zațul unei cafele de demult se uscase departe de circumferința cănii. O cafea fără apă este deprimantă. Aș fi adus-o la viață, dar nu eram dispus să îi ascult poveștile până târziu în noapte, așa că am lăsat-o pe masă în același loc. Era și ușor să fac asta. Praful nu reușise să acapareze întreaga suprafață a mesei. O parte din luciul lemnului îi revenea cănii.

      Dușumeaua scârțăia, dar nu tare. Am fost curios cât de departe o poate face, așa că m-am dus spre capătul încăperii, călcând scârțâitul pe coadă. M-am apropiat de tocul ușii, apăsând pe scândurile groase ale podelei. Zgomotul părea absorbit în totalitate de podea. Din nou nu înțeleg unde dispare zgomotul. Aș fi lovit podeaua să îi scot scrâșnetul la suprafață, dar nu aș fi vrut să mă umbrească la fiecare pas.

      Tocul ușii era făcut din crengi subțiri de mesteacăn lăsat în scoarța lor alb-argintie. Îmi place să ating rotunjimea rece și fină a unui mesteacăn. Cum ieși din bucătărie, dai de o cameră mare, largă. O canapea solidă, tare, tronează indiferentă în mijlocul camerei. Dacă nu ar fi fost acoperită cu o pătură groasă, împletită din mai multe culori, ai fi crezut că mi-am construit căbănuța pe o movilă din pământ ce nu te putea liniști în timpul nopții. Dar, era acoperită. M-am așezat pe mijlocul ei și mi-am întins palmele spre capetele canapelei, privind restul camerei. Era pustie. Bine că am venit în vizită. Două entități singuratice se însingurează împreună.

     Am închis ochii și am văzut pe rând miile de oameni pe care îi cunosc. Am fost fascinat cum îi puteam vizualiza, iar viața lor se topea în detalii în fața ochilor mei nedeschiși. Dar, cu toții erau incompleți, le lipsea acel ceva ce stinge singurătate. Oare nu i-am sprijinit pe mulți dintre ei când căutau explicații pentru tristețe, sau pentru că de prea multe ori fuseseră părăsiți? Oamenii nu pot admite că altora le pot deveni indiferenți. De aici și decepțiile. Le este greu să accepte ce ei înșiși fac altora. Singurătatea nu ar exista dacă nu ar exista oameni. Iar omului nu îi place să fie părăsit, de aceea părăsește el însuși. Omului nu îi place să fie trădat, de aceea trădează.

     Nu îmi place să adorm cu gândul la oamenii care nu sting singurătate. Au un fel aparte de a te acompania în somn, apoi te mai și trezești înconjurat de incapacitatea lor de a reflecta onest singurătatea. Dar, m-am trezit de mai multe ori. A treia oară am remarcat că vântul îmi știa ascunzătoarea și își făcea prezența simțită suflând în pieptul unui mesteacăn ce încadra un Răsărit stingher. Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri.

     Gânduri pierdute pe o temă găsită.  Voi cum vă regăsiți în exercițiul meu umil?

Cosmisian

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Trandafirii și bicicleta – 2

Trandafirii și bicicleta – 2

     Brațele îi erau julite, puțin aici, puțin acolo. Dar, cine a spus că teribilismul nu naște lumi poetice, pline de petale de trandafiri? Gândește-te cum l-ar fi privit trecătorii dacă ar fi rupt trandafiri doar ca să le simtă spinii. Te-ai gândit? Bun! Deci, îmi dai dreptate. O bună ocazie pentru bietul grădinar involuntar.

      Înconjurat de trandafiri, unii încă neatinși, unii despinați pe brațele lui albe, băiatul deveni brusc conștient de întregul univers. Își ridică ochii spre blocurile din apropierea petalelor de trandafir. M-am dat repede în spate, știam că în acele momente se amplifică acuitatea vizuală. Sunt sigur că m-a văzut. Dar, era ca un moment de reflexie, de parcă eu mă uitam la mine. Văzu o perdea ce îsi căuta verticalitatea, unduindu-se ușor. Doi. Până acum, doi au văzut momentul în care a trecut printre trandafiri. Nimeni nu îl putea certa că s-a aplecat să le simtă parfumul.

     A șoptit în taină. Nu știu ce a spus, dar dacă e ca mine, cred că a suspinat de durerea pe care nu trebuia să o vadă nimeni. Lanțul căzuse, dar la fel o făcuse și el. Băieții de la bloc rămăseseră înspăimântați pe locul unde îl lăsase pe Blond să pedaleze singur. Și ei s-au uitat în toate direcțiile. O făcuseră înainte de băiat, pentru că m-au văzut. Nu mă retrăsesem încă. Am vrut să le adâncesc senzația din conștiință. Păreau să o mai aibă. Au știut și ei că i-am văzut, de aici și teama lor de a se distra pe seama nereușitei blondului.

      Cuprinse bicicleta de ghidon, o ridică și se asigură că lanțul stă din nou unde îi este locul. Observă încă un spin împlântat în brațul stâng. Zgârietura ce conducea spre locul în care aterizase spinul părea o dâră dreaptă de nori ce preferă să se prindă la întrecere cu albul pielii lui. Dar, zgârietura se roșise repede.

      Era timpul să înapoieze bicicleta. Îl ustura în tot mai multe locuri. Își trecuse piciorul peste bara bicicletei, se așeză cât să se poată împinge cu picioarele de asfaltul rugos. Acum, își înfrunta mai multe neajunsuri în același timp. Prinsese puțină viteză, așa că picioarele lui se agățară novice de pedale. I-a mai luat puțin să nu se mai uite la roata din față, apoi a mers drept. În dreptul băieților a frânat cu un picior, dezechilibrându-se puțin. De data asta nu a căzut. Se simțea atât de bine. A plecat singur săltând până l-a ascuns plopul de privirea mea. Aș fi vrut să văd mai mult, dar poate e mai bine astfel.

Cosmisian