D E S T Ă I N U I R I

D E S T Ă I N U I R I

Am încărunțit mergând pe drumuri prea puțin atinse de condeiul scriitorului ce poartă la gât eșarfa inspirației, magic însoțit de muză. De câteva zile scriu o carte cu puține personaje, cu o repetiție pe care un cititor ar remarcat-o imediat, considerând-o plictisitoare. Deși am investit mult timp în a-mi crea o lume proprie a scrisului, nu pot afirma că am făcut un progres vizibil. Doar că povestea pe care o scriu nu a fost niciodată menită să-și prindă destinul de pagini albe, pe fâșii de nesfârșit. O scriu doar în mintea mea, în liniște și răbdare. O scriu pe mintea mea, o capodoperă a ciornelor nescrise.

Fotografie preluată

Cosmisian

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Parolă:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Protejat: Tăcerea unui scriitor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Parolă:

Ce este ceasul?

Ce este ceasul?

photo source:  The Met Museum

Eu cred că timpul de care vorbim adesea noi

are nevoie de un ceas ca să îl putem înţelege.

Ceasul este vehiculul universal acceptat

prin care timpul dă mâna cu noi.

© Cosmisian

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

     Îți fixezi privirea pe lumina stingheră a luminătorului din parc, ce imită postura suavă a unei femei ce poartă pe cap o pălărioară neagră, satinată. În apropiere vezi o bancă. Pare să fie un bărbat singur în derivă, iar Purtătoarea luminii pare o femeie prin față căreia frunzele se desprind cu un sunet simplu, asemănător sărutului vinului, atunci când singurul interes este acela de a nu scăpa din ochi zâmbetul iubirii. Până aici totul pare liniștit.

Chitara uitată în parc a înnoptat pe umărul băncii, mai mult dezacordată, decât zgribulită. Am privit chitara curios. Avea gâtul întins spre razele de lumină ce au îmbrățișat umbrele unor frunze încă nedesprinse. La gât purta șase chei ce se roteau după cum le cânta Luna atunci când este cu sufletul plin, dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta la ceea ce ai crede că este capul chitarei. Spun aceasta pentru că știu. O chitară nu își cântă muzica după cum o taie capul, sau i se rotesc cheile în păr. Pieptul ciupit ușor naște o muzică pe care nu o mai asemăn sărutului vinului. În miez de noapte, notele se nasc atât de distins încât doar desprinderea frunzelor mai poate să le fie ecou. Liniștea s-a transformat într-o chitară ce naște căderea frunzelor.

Sursă foto – Pinterest

Îți ridici privirea spre creanga unui fag obișnuit cu toamna. Avea frunze peste tot, mai ales în apropierea băncii, pe ea, pe chitară. Îți închizi ochii și asculți cu pieptul între respirații. E liniștea aceea ce precedă un pâc. Ce e acela un pâc? Deschide ochii! O frunză și-a desprins trupul de creangă cu un oftat. Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă. Cade lent, dar nu a răzgândire, cade lovindu-se de corpul chitarei. Pâc. Un alt pâc, un alt oftat. Frunza se lovi ușor de chitară fără a-i tulbura liniștea, alunecând între corzi. A alunecat prin aer atât de fin spre corzile chitarei de parcă ar fi o pană. Toamna este o chitară cu corzi ciupite de nervurile unei frunze ce se crede ecoul unui sărut fin la îngemănarea dintre tăcerea nopții și începutul unui anotimp cu mofturi.

© Cosmisian

Ideea cu identitate proprie

Ideea cu identitate proprie

Este sâmbăta aceea cu surprize. Întri în email, citești un articol al unui blog la care ești abonat. Au apărut câteva cărți pentru copii. Orice proiect care introduce copiii în lumea minunată a cărții este de lăudat. Cu cât mai devreme sunt ajutați și asistați să iubească literatura, cu atât mai sănătoși vor fi. Editurile își au rolul lor, părinții pe al lor, autorii și ilustratorii pe al lor; fiecare poziție trebuie ocupată ferm pentru a produce o schimbare solidă a situației triste a industriei de carte din țara noastră. Știați că un român cheltuie în medie 18 lei pe an pentru cărți?

Articolul de dimineață mi-a atras atenția în primul rând prin profilul editurii în cauză. Îmi trimisesem manuscrisele din seria Păpădiei via email și-am discutat față în față mai mult de o oră cu manuscrisele tipărite în mână. După aceasta a urmat o tăcere fără explicații, apoi am sunat și am aflat că editura nu dorește să publice literatură pentru copii.

Astăzi mi-am văzut ideea în proiectul lor. De la discuția noastră, cei de la editură și-au extins cumva profilul, publicând… Ghiciți ce? Chiar literatură pentru copii. Și nu orice fel. Chiar ceva care imita ideea proiectului prezentat de mine cu puțin timp în urmă. Bineînțeles că am luat legătura cu persoana de contact a editurii, care în cele din urmă m-a sunat, mi-a închis telefonul în nas. Cerusem numărul de telefon al deținătorul acestei edituri. Nu a dorit să mi-l ofere. Am trimis email și mi s-a răspuns în scurt timp cu varianta „amiabilă”, și ironică. Sau, dacă voi menționa numele editurii, mă vor da în judecată.

M-am interesat la OSIM și ORDA. Ideea mea nu a fost înscrisă niciunde, este prezentată în sine pe blog încă din 2012, în mod practic. Editorul neagă faptul că și-ar aminti de vreo discuție cu mine despre toate acele detalii pe care le-am acuzat, dar proiectul lor este fidel modelului meu. Ce pot face eu în situația dată? Nimic care să schimbe situația în favoarea mea. Am fost un ignorant. Plin de entuziasm, mi-am oferit ideile pe promisiuni despre care nu există consemnări. În condițiile legii de astăzi, nu pot acționa pentru a revendica o idee preluată. Legea este de partea celui incriminat de preluare, cum că i-ai știrbi imaginea.

Mi s-a recomandat ca ideile și conceptele să fie înscrise la OSIM sau ORDA. Cred că sunt și alte Instituții care protejează aceste idei. Dreptul de autor este o categorie diferită, puțin mai clară în lege. Nu întru totul, că dacă ar fi, nu am avea atât de mulți plagiatori nepedepsiți. Furtul intelectual este mai ușor de dovedit.

Concluzie: Când vă oferiți ideile cuiva, o faceți doar acoperiți de contracte scrise care să vă apere. Acest subiect poate fi dezvoltat, mai ales că în România nu te iartă nimeni pentru ignoranță. Bine, pe mine mă iert singur, că nu am ce face.

 

Fotografie – servhost . ro

Când bujorii înfloresc

Când bujorii înfloresc

 

Am pielea netedă ca o pădure sălbatică de bujori în floare
Atinge-mi petalele! Te răsplătesc cu parfumul iubirii în soare

© Cosmisian

Sursă foto fără text

 

Plantați inimi cuvinte

„Plantați inimi în ghivecele inimii mele?”

© Cosmisian

Dorul are în el semințe

Dorul are în el semințe

„Sunt sigur că dorul are în el semințe!”

© Cosmisian
Foto google

Fluturi-oameni

Fluturi-oameni

„Fluturii sunt singurele insecte pe care le-aș lăsa să se transforme în oameni.”

© Cosmisian
Foto – google

Iubirile se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului

Iubirile se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului

 

Își cântau unul altuia atât de duios.

Când el o făcea,

vocea lui părea atât de aproape,

deși o puteai auzi ca pe un ecou.

Degetele lui au cuprins-o de bărbie,

dar ecoul nu părea să își desprindă atingerea

din seara ce l-a născut în sufletul lui când o privea.

Pe ea am văzut-o pășind spre el

dintr-un fel de ceață misterioasă,

de parcă iubirile

se nasc întotdeauna în sânul necunoscutului.

© Cosmisian

Sursă poză

Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o

Întotdeauna m-au atras caii sălbatici,

caii în sălbăticie,

sau caii liberi de sălbăticia cu care i-am domolit.

Nebunia care însoțește calul negru, strălucitor,

când aleargă cu energia maximă,

născută din fiecare fibră musculară,

din frumusețea cu care aceasta răzbate

prin negrul ce se desprinde haotic de pe pământ,

mă face să cred

că libertatea îi este înscrisă în coama ce doar vântul i-a atins-o.

Sursă poză

© Cosmisian

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic, doar toamnă târzie și o floare vie

Văzusem floricica în mijlocul unui câmp fără nimic,

doar toamnă târzie și o floare vie

 

     Muzica îmi prevestea înflorirea cu aceeași claritate impusă de Primăvara lui Vivaldi. Alesesem o muzică a dezghețului pentru puterea notelor de a pătrunde în bobocii neînfloriți. Mă ridicasem din poziția inițială, rotindu-mă ușor, având în mâna dreaptă o lumânare pe care o aprinsesem doar suflând spre ea.

     Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

     Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag!

     Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

     S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

© Cosmisian

Citatele sunt din scrierile postate pe blogul meu.

Fotografiile le-am făcut eu, dar ne aparțin de drept, tuturor 🙂

Despre Metafore

Despre metafore

Metaforele sunt frumoase.

Mă ştiu şi un mare împătimit al lor.

Metaforele sunt ca focul incandescent

ce scoate aroma unui con de brad

într-o noapte de iarnă,

când bei un ceai de măr cu scorţişoară,

aproape de un şemineu

iluminat în portocaliul mistuirii

© Cosmisian

Doi guguștiuci

Doi guguștiuci

 

`Doi guguștiuci stabileau limitele noii lor relații.

Limita lor era proximitatea absolută.

Le plăcea împreună.

Le-am presărat atent grăunțe

în cutia de nasturi

pe care nu o mai folosise bunica.

Le-a plăcut când m-am apropiat.

Ne știam deja de două primăveri.`

© Cosmisian

Sursa foto – 7themes com

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor

De deasupra, orașul pare diferit, îmbrăcat în roșul ce coase apusul născător de zi, de covorul împletit imperceptibil de frunze croite într-o nemărginire spectaculoasă. Roșul orașului pare ca îmbinarea perfectă a unui violoncel durduliu de subțirimea arcușului ce dansa în noapte. Viorile au ce invidia, forțând nota spre un Vivaldi tomnatic, cântat cu forță, cât să lase frunzelor impresia că există lirism în căderea lor.

Avionul pare a sfida ideea de orizont, pe măsură ce forma lui nemișcată se apropie de covorul asfaltic ce-a găzduit atât de multe emoții, de parcă cele două entități se jucau de-a cartea și stiloul, doar că orizontul din această noapte este mai curând un ecou al unei destinații apropiate, nu al uneia bănuite.

Eu cred că lirismul chiar există în căderea frunzelor, în venirea efectivă a toamnei, în culorile pe care acestea le îmbracă în ultima reprezentare muzicală pe care o oferă cu atât de multă muzicalitate.

 

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

Frunzele îngălbenite de toamnă cred că sunt semințe de soare

 

Gânduri pierdute, parcă luate pe sus de vântul ignoranței de dimineață,

s-au abandonat trecerii timpului.

Tristețea pusese stăpânire pe trupul unei fetițe.

Trupul îi era înstrăinat de menirea de a ține grupate

gândurile fragede ale unui pui de om,

așa cum toamna dă peste cap bunul mers al naturii,

alienând frunzele de coronamentul bogat al unui nuc,

până mai ieri, verde. Sau, vară.

Unei ființe umane nu îi mai poți pune gândurile în minte,

odată rupte din autoînșelarea că nu mai sunt binevenite.

Toamna este influența exterioară impusă

relației dintre arbore și strălucirea de-o vară a acestuia.

Nimic nu doare mai mult decât autoizolarea frunzei,

anesteziată de iluzia că ar fi sămânță.

Doar toamna poate induce în eroare

frunzele care și-au dorit să fie soare la apus, soare la răsărit, soare.

Galbenul lor rătăcitor le face să creadă că sunt semințe de soare.

 

Sursă poză.

© Cosmisian

Balerina

Balerina

(Desenul l-am făcut cu stângăcia de care dau dovadă. Dar, sunt mulțumi de ce mi-a ieșit)

PS Preconceput 🙂 Recomand si Fara destinatar, de Potecuta

     O priveam căzută pe jos, în timp ce un bărbat răzuia cu o spatulă imensă pojghița subțire de gheață ce i-a servit unui dans fluid și neasemuit. Vreau să o vedeți prin ochii mei, în timp ce gheața subțire se desprinde de pe podeaua circulară, suspendată la un metru de sol. Are un picior sub ea, care pare rănit. Pe celălalt și la adusaproape de trupul ei firav, spre piept, iar mâna dreaptă a devenit o ancoră a genunchiului. Din apropiere poți vedea că glezna îi este vânătă de la o aterizare greșită pe vârful unei poante.

     Era prima dată când vedeam o balerină performând pe gheață, ca o demonstrație crudă a perfecțiunii. Oare gheața face diferența dintre poante și perfecțiunea actului din noaptea aceasta?

*

     Spectacolul se terminase, iar amfiteatrul care înconjura circular scena amplasată central se transformase într-o privire concentrică, supraetajată. Ochii multipli ai spectatorului mut căzuseră peste balerină, strivindu-i orice capacitate de a se ridica. Atunci l-am văzu pe acel bărbat apropiindu-se de tânără. S-a uitat atent la ea, observându-i incapacitatea de a se dezlipi de inima scenei, care pulsa în ritm compus, ținând-o captivă pe micuță. Nu gheața o țintuise în centru scenei. Gheața devenise un aliat. Strălucise în fața miilor de ochi umani cu puțin timp în urmă. Ce o țintuia oare?

     Cele mai însemnate momente ale unui ac artistic se scurg din clipa în care catifelarea trăirilor umane îmbrățișează scena cu aceeași forță cu care aerul din piept se rarefiază discret, fără ca cineva să îi observe tremurul. Pe măsură ce scena își făcea cunoscută culoarea, gheața se retrăgea sub trupul fetei, iar trupul acesteia devenea tot mai alb, un alb de marmură vie. Trupul i se ridică de la sol, răsucindu-se elegant, până tălpile îi erau așezate pe soclul de gheață, cu poantele înfipte ferm în nemișcare. Era liniște absolută. O durea trupul, dar respira atât de lin, fără a trăda simțire. Oare durerea o va determina să ofere liniștii un dans cum nu a mai văzut vreun om?

*

     Era noapte târziu. Doar trupul fetei se mișca. Am privit-o în libertatea ei. Singurul lucru pe care l-am făcut să importalizez suferința ei a fost un desen nereușit.

(Exercițiu pe un fragment de gând, rătăcit în mintea mea într-o zi obositoare)

© Cosmisian

 

FARA APARARE (film de scurt metraj) #faraaparare #fărăapărare

FARA APARARE (film de scurt metraj) 

#faraaparare

#fărăapărare

Multe de spus!

 

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google)

Vezi articolul original

Scriu pe nisip

Scriu pe nisip

 

Bun prieten, scrisul ăsta.

Am scris foarte necizelat.

La început.

Credeam că scriu bine poezie.

Am încercat gânduri şi o formă îngheţată de proză.

Cu timpul, am renunţat la poezie şi scriu rar aşa ceva.

Nu simt că mă potrivesc cu versul alb.

Iar cel colorat nu se potriveşte cu mine.

Şi, nu pot întreţine o relaţie cu Nepotrivirea.

După mult timp şi cerneală risipită,

Am ajuns la satisfacţia că mi se potrivesc Povestioarele.

Eu le spun „Poveşti pentru copii”, dar nu sunt.

Nici eu nu ştiu încă în ce categorie să le încadrez.

Recent, dar nu ieri, o distinsă membră a unei prestigioase uniuni

mi-a spus că a citit „Nimburucul Grădinar”.

Și că este păcat că nu o public.

„Ar fi o lectură bună pentru copiii de clasa a VII-a”, a spus.

Prima categorie de cititori – elevii de clasa a VII-a!

Apoi, a făcut referire la modul în care citea Bogdan.

Sper că a citit mai departe de acel incident,

pentru că întâmplarea era în primul capitol.

Cui scriu, nu ştiu. Dar, scriu.

Şi, pot scrie fără un răspuns concret.

Pentru că nu voi avea un stil unitar ca să pot fi evaluat azi de cineva.

Nu garantez nimănui că pot fi la fel de cosminianic precum sunt azi.

Dar, scriu!

Scriu pe nisip.

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Protejat: Îți voi mărturisi

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Parolă:

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian