Arhive pe categorii: Ganduri Neinfinite

Așa e ziua mea astăzi! :)

Așa e ziua mea astăzi! 🙂

Știi tu ziua aia în care ți s-a terminat bateria de la telefon

și te sună toată lumea,

iar bateria externă e acasă?!

Mai prinzi o priză între deplasări și nu face altceva decât să te irite

că nu mai ajungi cu urechea la telefon,

că nici vorbă ca telefonul să ajungă la ureche…

Așa e ziua mea astăzi! 🙂

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Lăsați-mă să vă citesc pe ascuns

Cât de des am întâlnit scriitori debutanți sau nepublicați care caută să zboare în marele stol al celor care și-au făcut poze doar din zborurile în stoluri imense, purtate-n vânt, fără să țină cont că zborul și tehnica acestuia se învață din minisculitatea și micimea unui cuib, supravegheat de Muză și Inspirație. Să arzi ca să publici e una, să arzi ca să primești reacția rapidă a cititorilor (sau, a cumpărătorilor), e alta. Mie îmi place una, nu și alta. Știu că putem discuta despre toate acestea, dar fiecare și alege momentul, nu și stolul. Zburăm după specia noastră.

Voi, scriitori ce publicați pe bloguri sau în cercuri literare, ce vă mirosiți cartea proaspăt legată în tipografii, să nu vă supărați că vă spun, lăsați-vă cititorii să citească, lăsați-i să construiască lumi nebănuite din scrierile voastre. Luați în calcul că scrieți pentru a vă vedea cărțile îngălbenite de timp, uzate de cititori întâmplători care poate nu vă vor întâlni vreodată.

pungi2

(sursa poza: totd . ro)

Cosmisian

Un titirez suspendat pe inactivitate

Un titirez suspendat pe inactivitate

titirez

Anii trecuţi mintea îmi bâzâia de albine,

acum e ca o sală imensă dintr-un muzeu pustiu

unde mintea mi se învârte

ca un titirez suspendat pe inactivitate.

Oare scriitorul este ca o albină

ce îşi foloseşte saliva

pentru a transforma polenul inspiraţiei

în mierea cuvântului?

Cosmisian

Sursa poza: google search

Apoliticul meditativ

Apoliticul meditativ
Este aproape dimineaţa, după o noapte aparent interminabilă şi rece,
când speranţele se înceţoşează şi mintea începe să cedeze…
Dar, dimineaţa vine.
Vine pentru tine, pentru mine, pentru oricine are inimă şi ochi pentru ea…
Mai aşteaptă o secundă! Crede-mă, dimineaţa vine!
Ai încercat! Fă-o din nou!
Ai plâns, fă-o din nou!
Nu ești singurul care nu poate fi găsit! Suntem și noi, noi toți!
Schimbarea vine!
Nu eşti singur, ştim senzaţia!
E aproape dimineaţă!
În orice secundă ea apare.
Crede!

 

Nearly Morning
Luke Sital-Singh
You tried
So try again
You never know
You’ve cried
You’ll cry again
You bare your soul
No one understands you’re on your own
You’re not the only one who seems alone
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
It hurts
It really hurts
It’s in your blood
To give
Yourself away
For nothing much
When no one understands you’re breaking ground
You’re not the only one who can’t be found
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
We know the feeling
Just believe me
It’s nearly morning
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
Any second now
As sure as the night will cover your eyes
As sure as the voices telling you lies
Counting…
________________
PS: Dacă cineva crede că postarea are legătură cu evenimentele din aceste zile…

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte

E seară. Repetiție. Se întâmplă cu regularitate, calm, rece și îndestulător de identic. Eu. Mă recunosc din propria senzație, prin simțuri tocite pe o masă veche, plină de instrumente de scris pe care nu le folosesc niciodată. Știu că sunt eu, dar am o stranie senzaţie că am rămas gol. O formă cognitivă cu umbre de identitate, fără putere, fără dor de mine, fără căutarea unei zile în care să mă simt deplin eu însumi.

Mă privesc senin seară de seară și mă așez în pat liniștit că îmi lipsește zgomotul din mintea mea, agitația cu care îmi zumzăia trupul pe care îl istoveam în pagini scrise înainte să îl izbesc de perna pe care o roteam pe cealaltă parte în căutarea liniștii. Acum nu mă mai deranjează lipsa de gânduri ce căutau să se desprindă de zbuciumul meu interior. Mă surprind indiferent față de pagini goale lăsate în nescriere. Până la urmă, ce este o pagină fără scris? Doar nu le voi pagina ca să se simtă utile…

De două luni mă întreb dacă nu am pățit ceva la creier. Pare că am o amnezie conștientă. Ca o paralizie pe care o simți în tocmai organul care ar trebui să funcționeze. Cel puțin să o facă până la gradul de comoditate. Sau, de identitate recunoscută. Mi-am dat seama că am probleme cu creierul când am observat că nu mai nasc idei, nu mai notez lucruri. Fără a deveni mai deștept, m-am dezis de notițe.

devorbacutine

Sursa poza

M-am ferit întotdeauna de labirintul minții mele, vara. Pereții întortocheați mă distrag de la scopul impus de ideea de labirint. Oare trebuie să mă las pierdut, poate trebuie să admit că perfecțiunea lui mă conduce spre cel mai adânc loc al său, acolo unde sunt cel mai pierdut tocmai când am realizat că am descoperit destinația finală. Mi-a plăcut labirintul de piatră, rece ca mintea mea înghețată în plină noapte. Puteam scrie pe umbrele lipite atemporal pe ziduri întrerupte, puteam plasa versuri neterminate pe aici și pe acolo știind că rima scuturată la final putea prinde împreună poezii seci în căutarea sensului lor. Am încercat să zidesc golurile înșelătoare din labirintul nopții, dar nu mi-a reușit. Doar oameni fără minte pot crede că poți ajunge la destinație dacă îți închizi singur căile de neacces.

Cred că lui Dumnezeu i-a luat puțin timp să îmi liniștească zbuciumul din minte. Agitația de dinainte era de la fâlfâitul aripilor de rațe sălbatice. Nu poți reține gândurile altora. Greșeala mea a fost să cred că zumzăitul gândurilor pe care le gândeau alții va rămâne suficient în mintea mea cât să le pot nota. Sau măcar reține…

E seară. Noapte se confundă cu muzica ritmată din căști. Pe mine m-am pierdut. Te-am găsit pe tine, încă aici. Ocupată cu propria ta singurătate, dar albă și dispusă, nescrisă dar permeabilă. Te ating cu degetele și îți simt imperfecțiunea. Tu nu ai nicio vină, o am eu, că te-am atins să o simt. Mă întreb ce aș putea scrie pe tine, cum ți-aș modela imperfecţiunea. În noaptea asta ai ochi. O pagină albă cu ochi negri, sau aproape negri. Mă privești jucăuș. Puțin derutată. Oare tu mi-ai ieșit în cale sau eu ți-am făcut loc spre acel loc din inima mea unde scriu? Foamea cu care absorbi cuvintele mă nedumerește. Te scriu fără discernământ. Mă lași să o fac. Îți este milă de un om care și-a pierdut mintea și o știe.

Cosmisian,

Timisoara

7 ani de blogging

7 ani de blogging

cosmisian-wordpress
Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

papa

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian


„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare

Pe curând!

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Se frânge timpul şi cad fulgii mari, uşor zburând
Eu încă sunt aici, nu plec, n-am niciun gând
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-mi facă inima să nu mă doară
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Dorul m-apasă şi simt cum îngheţ în lipsa ta
Eu încă sper să vii înapoi, eu să te pot avea
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Versurile și muzica – Ioana Ignat

În emoția ascultării

În emoția ascultării

Ziua stătea să vină peste pomii scuturați prematur de frig și graba cu care albul iernii căuta să pună mâna pe gândurile trecătorilor. Am scuturat somnul și căldura și mi-am luat pe mine o bluză largă. Am deschis o fereastră și mi-am așezat coatele pe pervazul din lemn scorojit de anotimpuri, apoi am inspirat adânc aer rece nederanjat de piepturi umane. M-a răcorit pe dinăuntru și am expirat încântat până am simțit cum frigul căuta să pătrundă în cameră, alunecând pe perete până spre podea. Am închis repede fereastra, zgribulindu-mă la căldura propriei mele încleștări de brațe. Am deschis din nou fereastra doar ca să prind vârful unei crengi pline de frig.

Aerul este ritmul pe care îl știe un nai sacadat ce pare a cânta muzica barocă, scăldat în sânul unor note muzicale noi, smulse din pereții interiori ai dorinței de libertate. De îndată ce l-ai inspirat, aerul se lipește de sufletul tău și te face să îi simți libertatea. Aerul nu are formă. E prins între respirații. Niciodată nu este mulţumit să fie și să rămână. Am văzut inima aerului. Îi bătea nefiresc de tare la gândul că un nai îi v-a separa drumul spre o muzică unitară, desprinsă din rădăcina unui om visător ce avea pe buze o formă incipientă de viitor. Apoi, s-a risipit în emoția ascultării.

Te construiesc spontan din frânturi de ființă

Te construiesc spontan din frânturi de ființă

(Gânduri despre toamnă)

Eşti comică, dar mă bucur că îţi guşti popria presupunere.

Este un joc, un joc frumos în care eu îţi spun că posibil eşti mai în vârstă,

iar tu, dintr-un simţ propriu ce te controlează involuntar,

încerci să corectezi percepţia mea.

Este o formă de constrângere plăcută,

o manipulare mult mai elegantă decât una sintetică.

autumn-wall-hd001

Aş spune că am folosit vin în loc de apă,

mizând pe starea de ameţeală produsă,

când te relaxezi şi vorbeşti de pe mai multe poziţii de-o dată,

făcând din vârste simple linii pe care să îţi aşezi notele muzicale

în gama aleasă de întâmplarea de a ne vorbi.

Ţi-am spus că nu cer detalii, ele se construiesc spontan.

Eu adun fiece detaliu îmi spui.

Te construiesc din frânturi de fiinţa.

Din frunze ruginii am acoperit golul pădurii.

Te-am găsit în frunzele ce cădeau.

12 noiembrie 2014

Cosmisian, Timisoara. Sursa poza.

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi

Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi,

dar ai ajuns să o poți imita atât de bine

încât ai deja trăiri interioare menite să te poarte prin formele artistice de manifestare a culorilor.

Culorile par a cădea liber într-un pastel ruginiu,

portocaliu și galben intens de lampion înălțat în noaptea dorințelor.

Doar că toamna, galbenul cade pentru a deveni pătura cu care încălzești liniștea dimineților.

Dimineața este mama răsăritului galben călduţ.

O vezi cum se răsfață cu brațele întinse spre orizont, dornică de extazul zilei.

Serile de toamnă sunt ca o bunică ce primește în brațe copii zgribuliți,

ce țin strâns la piept flori de gălbenele

adunate din pâlcuri ruginii de coronițe înflorate

ce speră să acopere capul unei domnișoare ce tocmai și-a promis iubirea.

Ți s-a întâmplat vreodată să te întrebi ce este orizontul?

Dar orizontul în toamnă târzie știi ce este?

Orizontul este auriul unei întinderi de soare ce și-a pierdut echilibrul.

Când soarele nu mai știe ce-i este apus,

când mintea lui este legată cu sfori galbene la răsărit,acolo se naște orizontul.

Frunzele căzute în toamnă distinsă

sunt o imitație a soarelui ce a colorat orizontul în galben-auriu.

Cosmisian, Timișoara