Arhive pe categorii: Ganduri Neinfinite

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi. Poți avea îndoieli, dar ce voi spune acum, te privește și pe tine, cel puțin în egală măsură în care mă priveşte pe mine. Poate chiar mai mult. Ți-am vorbit prea mult atât de alambicat, iar tu nu ai înțeles nimic. Nici ce spuneam, dar nici de ce am ales să vorbesc astfel. Eu m-am dat mare că sunt tare deștept, așa că mie mi-a părut un compliment să îți spun că sunt un titirez care se învârte pe podea. Dar, unui titirez nu îi pot crește aripi când se învârte pe loc, iar asta îl face complet neinteresant. Așa că, am pus mâna pe mintea mea și am oprit-o. Mi-o făcuse Dumnezeu mai demult, când mă lăsase gol, fără minte-n cap. Acum o fac eu. Mi-am spus mie că e mai bine să admit că nu știu nimic. De atunci umblu fără minte-n cap. Doar că…

Îți voi mărturisi. Tu poți crede că este doar un moft de-al meu, dar mie îmi este egal. Mi-am propus să uit complet de ce am crezut că știu, până am reușit. Trăiești ca să te împlinești, să lași în urmă ce alții nu vor aprecia. Poate vei avea norocul să te restaureze cineva după ce te-a pus viața la coșul de gunoi. Dar, vei fi apreciat doar pentru culoarea care ți-a fost articulată mai pe urma. Încep să simt. Nu mă mai doare să recunosc că nu ai de ce să mă remarci. Sunt o umbră ce se disipă în prima adiere de vânt. Până și un curcubeu se ține mai tare de cer decât o fac eu de lumina ce m-a făcut umbră. De atunci, mi-am diversificat fâșiile de umbră. Doar că…

Îți voi mărturisi. Am ascultat două melodii până când nu mi-am mai dat seama că se repetă. Suntem două melodii care se repetă pentru alții. De ce am crede că lor le pasă?! Apoi, ei merg pe repetiția altora. Ne intersectăm cu dezinteresul altora, dar nu facem din asta o notă discordantă. Poate, pentru o vreme, una care să sune bine. Ne place să sune bine, chiar dacă niciun sunet nu ține prea mult. Sunetele sunt ca fulgii de zăpadă care se dau mari când îi cern norii, dar niciodată nu îi ține norii la piept. De atunci, am lăsat notele să-mi cadă din piept până devin ele însele o repetiție de care nu își dau alții seama. Doar ca…

Îți voi mărturisi. Doar că, nu ți-am spus tot.

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini de ziar luate de vânt, m-am așteptat să le văd izbindu-se cu toată cerneala de picioarele bărbatului, parcă dorindu-și alt destin decât cel suflat de vânt. Și, așa s-a întâmplat. S-a aplecat și a cuprins mai multe pagini de ziar și s-a uitat curios la ele. Un ziar îngălbenit, cu o grafică de demult, își etala indiferența față de cititorul care nu îi înțelegea codarea. În chenarul plătit de cineva mai mult zăcea poza unui bolid negru al vremii și un bătrân cu pălărie și o pipă fumegândă, înfiptă în podul palmei. Sub chenar, cu litere gravate în adâncimea paginii subțiri, scria: Visele nu au roți!

M-am uitat spre intersecția unde știam că există o gură de metro, curios dacă tânărul se va îndrepta spre ea. Se oprește. Își aranjează buzunarele, apoi cravata. Cumva, simulează o întâlnire spontană cu colega de la Resurse Umane. O place de mult timp, cumva crede că și ea îl place. Își pregătește zâmbetul și o întâmpină vesel. Ea îi răspunde.

Brusc, un scrâșnet asurzitor, metalic, îi determină pe amândoi să își ducă mâinile la urechi, căzând cu genunchii pe asfaltul negru și încins al trotuarului. El strânge cu putere din ochi, maxilarele îl dor atât de tare încât ai spune că el scrâșnește. Simte cum un vânt rece îl prinde de albastrul sacoului de parcă ar fi crezut că este luat de pe cerul serii. Tânărul reușește să se prindă de un stâlp de iluminat, metalic, dar vântul îl ridică și îi smulge din mână servieta, apoi ceasul, apoi albastrul sacoului, strălucirea pantofilor, lăsat despuiat, încă absorbit spre o lume pe care nu și-o dorea.

Cu greu a reușit să își deschidă ochii. Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul. Era doar el cu stâlpul lui. Cumva mulțumit, se trage spre stâlp, doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului, ci se sprijinea doar pe umbra lui, a băiatului.

flori-albe-11_9297803529ab64.jpg

Nu îi mai rămăsese nimic băiatului. A încercat să își amintească ceva, orice, dar nu și-a dat seama că a știut ceva sau că a uitat. Îl urmăream cu interes. De unde știu cei care au amnezie, că o au? Îi influențează cei din jur? S-a liniștit vântul, treptat se retipăreau elementele distinctive ale unei lumi din care a fost smuls. Culoarea costumului a acoperit umbra care planase peste albul clar al suspendării. Ochii fetei îi apărură fără ca el să le știe chipul încă. Apoi, ea îi zâmbi. Ochii ei se migdalează atunci când îi zâmbește, iar lui îi place confuzia pe care o simte când verdele intens se confundă cu un căprui invadator și lucios. Dar, nu o mai cunoaște. Nici el nu mai este la fel.

Apa. Undeva între uitare și liniștea neștiutoare a formelor ei de agregare. Sau, de dezagregare. Sau, de uitare. Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă. Uitarea este cea mai bună formă de agregare a apei. Zâmbetul ei este cel mai bun motiv ca el să nu se preocupe că uitarea îi schimbă constant forma de agregare.

Cosmisian

Sursa poza – trilulilu

Problema albinei din capul meu

Problema albinei din capul meu

„Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere,

care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

________________________________________________________________

Același lucru, dar ilustrat:

Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

🙂

🙂

si sora mai mica a albinei precedente

🙂


apoi, vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

si,  în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine,

cu saliva lor,

a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…

Presupun ca pana la acest punct ai uitat despre ce era vorba, astfel ca:
„Astăzi am probleme de înțelegere. Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori, apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă, fiecare cu a sa proprie, apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel, ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel, deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor, a mai multor câmpuri sau văi…? Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”

“I’ve lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”

Mark Twain


“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”  

Mark Twain

Sursa poza – google

Acel moment unic

Acel moment unic

‘Mutul’ care a rupt tăcerea – Charles Chaplin

‘Mutul’ care a rupt tăcerea – Charles Chaplin
Inegalabil, inovativ, incredibil, Charles Chaplin a străbătut lumea cu tăcerea lui care a aprins inimi, a rupt tăcerea până la lacrimi, și totuși, astăzi nu mi-am propus să-i pun eu tăcerii cuvinte. Vă ofer spre audiție o compoziție a Mutului, una care sigur o atribuiți lui Nat King Cole 🙂
Notă: Mi-ar plăcea ca voi să dezvoltați subiectul!

Smile – Nat King Cole
Smile though your heart is aching
Smile even though it’s breaking
When there are clouds in the sky, you’ll get by
If you smile through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You’ll see the sun come shining through for you
Light up your face with gladness
Hide every trace of sadness
Although a tear may be ever so near
That’s the time you must keep on trying
Smile, what’s the use of crying?
You’ll find that life is still worthwhile
If you just smile
That’s the time you must keep on trying
Smile, what’s the use of crying?
You’ll find that life is still worthwhile
If you just smile
Songwriters: CHARLES CHAPLIN
Smile lyrics © BOURNE CO.
Multumesc, Oana

Tratament de weekend anti-depresie

Tratament de weekend anti-depresie

Sâmbătă. Mi-am petrecut puțin timp la Mall și vreau să vă ilustrez cum am văzut eu această ieșire în câteva tablouri:

Tabloul 1

Când îi vezi pe unii oameni, nu mai ai dubii că cineva chiar a inventat mașina cu care poți călători în timp. Explicația? Cineva a adus ilegal oameni din trecut.


Tabloul 2

L-am urmărit pe un tânăr foarte înalt așteptându-și rândul la mâncare. Avea geaca trasă în sus pe spate, iar pantalonii strânși pe coapse și pulpe ca pe un balerin își începeau dimensiunea de deasupra șosetelor înalte pe parcă intraseră la apă. Explicația? Crescuse el, tânărul, instant cu câțiva centimetri.


Tabloul 3

– Am întâlnit numai oameni cu figuri aici.

– Clar, că doar este un oraș de artiști.

Explicația?

– Ai dreptate, Sunt mulți figuranți.


Tabloul 4

M-am plimbat pe culoarele largi ale Mall-ului câteva minute și am avut impresia că sunt pe platourile de filmare a Seriei TV – Spartanii. Explicația? Numai mușchi peste tot. Și, nu se datorează tricourilor superstrâmte. Am încercat și eu o dată și nu ține faza.


Tabloul 5

Prețurile pe care le au produsele dintr-un magazin m-au făcut să vorbesc cu manechinele pe care erau agățate. Explicatie? Partea îngrijorătoare a fost că mi-au răspuns.

Cosmisian

Sursa poză: zutv.ro

Pisica glumeață

Pisica glumeață

Am auzit că există oameni pe care dacă îi fotografiezi nu apar în fotografie. Dar, când pisica vine de bună voie și arată așa, ceva nu este în regulă cu ce mănâncă. Zic eu! Sau, cred…

 

E posibil ca această pisică să toarcă, iar vibrațiile să zăpăcească inițiativa mea artistică…