Arhive pe categorii: De la voi primite

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice, de Iuliana Cazan

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

Notă scrisă de gazdă:

Aparent, acest articol este o replică la articolul „Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”, dar este în sine un bulgăre de artă, rostogolindu-se în timp spre o scriitură tot mai matură. Mă bucur că ai ales să mi-l trimiți.

Pe Iuliana Cazan o găsiți pe blogul ei personal. Click aici!  


 

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

     Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice. Îmi alunecă în palme dorințele sufletului, iar iubirea glăsuiește amar că are nevoie de aer. Picioarele mă conduc spre căminul care adăpostește alinare. Glasul ce mă întâmpină mă îndemnă să mă pierd în voia sa, să ascult ce-mi șoptește. Simt că începutul sfârșitului e acum. Mâinile lui îmi îngrijesc cuvintele ce rănesc țesutul brațelor mele, sângele nu mai curge prin vene, cerneala i-a luat locul. Degetele lui devin sugative, alintându-mi durerea literară. Umerii îmi tremură a dezmierdare divină, iar printre gene zăresc chipul celui care-mi este păzitor al durerii. Întind mâna în încercarea de a-i atinge chipul, iar el se alintă la mine-n palmă și-mi șoptește că sufletul are să iubească din nou și are să mă vindece iubirea lui de cerneala cuvântului febril.

     Îmi scapă printre buze un sunet ce inspiră durerea ce-o provoacă penița condeiului din cerneala îmbibată în cuvinte. Culoarea pielii devine trandafirie, iar albastrul cernelii îmi atinge degetele, care au acum gust de condei neinspirat în arta cuvintelor. Murmur versurile unei melodii uitate, glasul îmi îngheață în aer, cuvintele devin cratere în atmosferă. Tu mă privești cu ochi blânzi, îmi iei mâinile în ale tale, îmi cureți cerneala de pe brațe ce mi-a inundat pielea, mi te aduci mai aproape de chipul meu și buzele tale poposesc pentru o clipă pe ale mele, cât să-mi fie aievea prezenţa ta.

      Dacă aerul ar avea gust, mierea ne-ar aluneca pe buze, iarna de afară n-ar reuși să pătrundă aici, căci ne învăluie căldură savoarei aromate. Ferestrele sunt din senin arămii și aerul rece nu poate intra decât prin îndoielile sufletului. Chiar dacă ar fi să rămân secătuită de cuvinte, chiar dacă aş ajunge pustiită de cerneală și doctorul m-ar părăsi şi el, ştiu că îmi vei aminti că nu se trăiește cu cerneală, ci cu iubire. Mi-ai aduce condeiul, călimara, hârtia, m-ai învăța să scriu din nou a, b, c-ul, m-ai învăța alfabetul iubirii, m-ai instrui în arta reciprocității, m-ai învăța să dansez vals cu penița pe hârtie. Cuvintele s-ar naște de undeva, dintr-un loc necunoscut, de unde se naște credința. Te-aş privi și mi s-ar părea că în spatele tău sălășluiește un înger care te privește blând și iubitor, te mângâie din când în când pe obraz, iar tu tresari crezând că te atinge vreun curent necunoscut de muritori. Însă glasul îngerului te-ar captiva și ai fi prins în mrejele Divinității; eu te-aş privi îndepărtându-te de mine, de aici.

     Și te-aș privi cu ochi triști și lacrimi reci, dar nu te-aş striga de teamă să nu mi te întorci. Dar, clipind de două ori, ochii mei îi privesc din nou pe ai tăi, și iată-te lângă mine domn al persuasiunii, îmi zâmbești blând și-mi spui că e timpul să ne odihnim, căci prea mult a durat îndoiala, și să adormim acum împăcați, când durerea n-a sosit încă. Mă atinge doar ușor pe obraz mirosul ei, într-o manieră amenințătoare, dar plăcută, cât să mă îndemne să spun nu dorinței lui și să răstorn iubirea din ceara lumânării de pe birou, să ne atingă flacăra iubirii cu adevărat, să simțim mânie și dragoste la unison, să ne urâm pentru o clipă că suntem atât de diferiți, să ne iubim un moment pentru că existăm aici, împreună. Însă eu sting lumânarea, las ca savoarea ei, acum neînsuflețită, să se împletească cu aerul dimprejur, să ne inunde simțurile cu aroma iubirii stinse.

     Afară se aud glasurile iernii târzii, aici se aude doar glasul tău care le îngână șuierul ademenitor, iar pleoapele mele devin grele, sunt prinse în mrejele tale simțurile mele, iar respirațiile noastre se întâlnesc într-un dans nefiresc al aerului dintre noi, și te simt mai aproape de mine și te aud ca prin vis șoptindu-mi noapte bună.

Autor: Iuliana Cazan – glasulliteraturii@yahoo.com

 

Visând prin noiembrie

Cu apreciere, Potecutei!

Poteci de dor

Prin noiembrie merg cu visarea de mână
Şi adun, peste plâns scuturat din copaci,
Pas cu pas, pentru drumul ce-o fi să rămână
Până când în întoarceri vei putea să te-mbraci

Risipesc amintiri pe alei pustiite
Şi culeg aşteptări împărţite la doi
Dintr-un timp presărat cu dorinţe şoptite,
Fără pete de scrum, fără urme de ploi

Vezi articolul original 55 de cuvinte mai mult

Contează limba în care se nasc zâmbetele! – de Meddartis

În timp ce eu mi-am sorbit cafeaua nopților mele și-am scris, aroma a călătorit spre penelul ce și-a umplut rezervorul cu o picătură cristalină de cafea nocturnă, și-a scris următoarele:

(Multumesc pentru un asemenea răspuns, Meddartis – click pentru blog)

 

„Mi-a plăcut așa de mult articolul, încât l-am personificat. 🙂 Am vrut să pun în bold replicile tale, dar adevărul e că habar nu am cum, așa că le descoperi tu.” (click pentru articol_

– Contează limba în care se nasc zâmbetele?

– Nu știu. Contează locul în care se nasc?

– Dacă se nasc pe buzele tale, atunci da. Da, contează.

Zâmbi, jucăușă.

– Atunci, am să spun și eu că da. Dacă se nasc în limba noastră, atunci contează. Plutesc între noi, ca aburul cafelei pe care o sorbi cu atâta nesaț. Doar că nu sunt amare ca ea. Sunt dulci.

– Ah, da, mi-am înfășurat eu degetele în jurul ceștii aburinde, făcând lichidul negru să se rotească în unde concentrice. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei.

Mă privea cu ochi feerici.

– Dar, mai dormi după?

– Prefer să demontez note, am spus enigmatic.

Se încruntă, făcând o cută mică între sprâncenele elastice.

– Așa cum unii cântă, revărsându-și toate misterele în notele care se înșiră pe portativ, eu scriu. Iau gând după gând, notă după notă, le iau pe toate și le frâng, scoțând din ele esența. În mâna mea, notele își etalează ultima respirație. Fac magie.

– Dar… le-ai înregistrat suflarea?

– Asta e magia. Suflarea lor devine ecoul meu. Fiecare esență parfumează câte o pagină, iar fiecare pagină devine câte un monument veșnic al unei nopți cu gust de cafea.

– Să bei mai des, șopti ea, ridicându-se. Cafea, zic.

Am prins-o de mână.

– Pleci?

– Vrei să mai stau? își privi agitată ceasul trandafiriu.

– Nu știu, i-am zâmbit. Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Izbucni într-un râs cristalin și vesel, care făcu fărâme întunericul nopții și portativul meu.

– Ei, contează sau nu? am tras-o mai aproape.

– Dacă se nasc în limba noastră, atunci… Dar e irelevant. Nu putem sta mereu împreună, doar ca să îi îngăduim zâmbetului să se nască.

– De ce nu? mi-am ridicat eu o sprânceană.

Își cercetă din nou ceasul, cu gura întredeschisă. I-am acoperit încheietura cu mâna mea, iar ea și-a lăsat degetele să se împletească cu ale mele. Două mâini, pulsând ca una. Zece degete, suprapuse ca petalele unui trandafir. Glasul îmi suna neobișnuit de fericit.

– Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?

De Meddartis

Sursa poza

Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Tu, iubitul inimii mele, tu mă iubeşti?

Cât de mult te-a iubit

„ Mi-am lăsat inima să te iubească, să te îndrăgească.

Te iubesc.

Cuvinte rar pronunţate de mine, astăzi ţi le ofer ţie,

ele fiind diamante ale fiinţei mele,

şlefuite în ascuns în locurile nepătrunse ale trăirilor mele cele mai feminine.

Tu, iubitul inimii mele, tu mă iubeşti?”

*

Adânc în fiinţa mea simţeam că, dacă nu îi spun că îl iubesc,

iubirea nu îşi mai are locul firesc în sufletul meu.

Nu îmi amintesc dacă i-am spus şi lui aceste cuvinte…

Chiar daca n-o mai vezi zambind
Chiar daca
Chiar daca n-o mai simti venind
Chiar daca
Daca nu-ntelegi cum s-a-ntamplat
Chiar daca n-o mai poti suna
Chiar daca
Chiar daca n-o mai poti chema
Chiar daca doar amintirile-au ramas de-atunci cu voi
Chiar daca nu-i mai poti vorbi
Chiar daca
Chiar daca n-o poti intalni
Chiar daca
Chiar daca toata lumea e-ntre voi
Chiar daca el nu-i vinovat
Chiar daca stii si n-ai uitat
Chiar daca lumea s-a-mpartit subit la doi
Chiar daca viata v-a speriat
Chiar daca stii el n-a uitat
Si telefonul suna
Suna mereu
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
http://Versuri.ro/w/rv12
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Chiar daca nu te vede
Chiar daca
Chiar daca nu mai crede
Chiar daca
Chiar daca nu mai stie unde esti
Chiar daca o mai vezi trecand
Chiar daca la brat cu sotul ei mergand
Chiar daca din cand in cand priveste inapoi
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult

versuri.ro

 

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Se frânge timpul şi cad fulgii mari, uşor zburând
Eu încă sunt aici, nu plec, n-am niciun gând
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-mi facă inima să nu mă doară
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Dorul m-apasă şi simt cum îngheţ în lipsa ta
Eu încă sper să vii înapoi, eu să te pot avea
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Versurile și muzica – Ioana Ignat

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

please-do-not-touch

(sursa foto – google)

Pare un titlu asupra căruia vrei să îți apleci privirea. Nu este ciudat să formulez astfel titlul? Este. Asta până să te așezi în fața calculatorului, să scrii un nou articol din seria: „Mi-am propus să uit complet de păpădii!” și, ajuns la un paragraf despre Visul Iuliei, scrii în search-ul browser-ului și constați că articolul tău publicat aici (Visul Iuliei – prima parte) și (Visul Iuliei – partea a doua), apoi publicat de Catchy, să fie publicat fără permisiunea mea pe o revistă online din Republica Moldova (Gazeta), numită Gazeta de Sud. Acest lucru mi-a știrbit fluența cu care scriam articolul din această seară. Am făcut pauză și am adresat aceste cuvinte Gazetei sub formă de comentariu și email.

„Buna ziua. Numele meu este Cosmisian, autorul de drept al articolului pe care dvs l-ati publicat aici fara permisiunea si/sau notificarea mea, in November 26, 2015. Este un drept pe care nu il accept incalcat pentru ca, oricat de publica ar fi scriitura mea, doar eu am creierul si inima care au nascut astfel de cuvinte și nu am considerat ca dreptul de autor este o joaca, mai ales cand sunt lezat de o Publicatie.

Rog sa corectati acest lucru. Puteti publica link catre autor sau să retrageți imediat articolul. 

https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-partea-a-treia-visul-iuliei/ https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-final-visul-iuliei/ sau catre http://www.catchy.ro/visul-iuliei/83010 (Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol).

Apelez la profesionalismul cu care ar trebui sa conduceti o publicatie online, respectandu-ne drepturile de autor. Cred ca se cuvin si scuze. Daca nu veti face acest lucru imediat sau nu veti retrage articolul de pe pagina dvs, voi lua masurile legale si voi urma toti pasii necesari clarificarii acestei situatii. Cosmisian”

Am speranța că deținătorii Gazetei de Sud vor înțelege că rândurile pe care le scriu eu au urme de creier și inimă de Cosmisian. Și, dacă pe el îl bucură să fie citit și republicat, îl bucură doar cât dreptul la intelectul lui nu este lezat. Și, nu cred că acest lucru s-a întâmplat sub incidența unui vis, cu atât mai puțin al Iuliei mele. 

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

PS: Se pare ca adresa de email de pe site-ul acestora nu functioneaza, iar comentariu pare ca se lipeste de articol, dar nu o face. Nici macar nu pot comenta pe propriul meu articol, hihi. Am trimis pe alta adresa, iar dimineata ii voi suna.

Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI

Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI

3554-805-800 (1)

Muzeul Național al Literaturii Române Iaşi anunță startul înscrierilor pentru Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI, ediția a XXIV-a. Ediția din anul 2016 se va desfășura în  perioada 16-17 aprilie, la Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca din Țicău).

Termenul limită de trimitere a lucrărilor este 31 martie 2016. La concurs pot participa români de pretutindeni, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor (inclusiv din Republica Moldova și Ucraina).

Manuscrisele (maximum 15 pagini), dactilografiate la 2 rânduri, în 5 exemplare, vor fi însoţite de un motto. Numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon, e-mail-ul se vor afla într-un plic sigilat, pe care va fi scris acelaşi motto şi menţiunea „Poveşti scrise de copii” sau „Poveşti scrise de adulţi”. Textele care nu vor respecta aceste rigori vor fi descalificate.

Concurenţii vor expedia lucrările în plic timbrat (imprimate), până la data de 31 martie 2016 (data poştei) pe adresa: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca), str. Simion Bărnuţiu, nr. 4, Iaşi, cod 700118, tel. 0747/499488. De asemenea, în plic va trebui inserat formatul electronic al lucrărilor.

Juriul va acorda câștigătorilor o serie de premii pe data de 17 aprilie 2016, astfel:

  • Premiul Muzeului Național al Literaturii Române Iași;
  • Premiul „Ion Creangă” al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iaşi;
  • Premiul Editurii Muzeelor Literare;
  • Premiul revistei „Dacia literară”;
  • Premiul revistei „Convorbiri literare”;
  • Premiul Bojdeucii „Ion Creangă”;
  • Premiul Studioului de Radio Iaşi;
  • Premiul Teatrului „Luceafărul” Iaşi;
  • Menţiuni la Secţiunea copii.

Conform tradiției, poveştile premiate la această ediţie vor fi publicate în volumul Poveştile de la Bojdeucă care va fi lansat în luna aprilie 2017. De asemenea, anul acesta se va lansa volumul al XVII-lea al Poveştilor de la Bojdeucă, ce conține textele autorilor premiați la ediția din anul 2015.

Click aici pentru sursa anuntului!

RE Potecuța: Din praf şi noroi, ridicam palate

RE Potecuța: Din praf şi noroi, ridicam palate

„Îmi e dor de noi, copii fiind…”

(Articol scris de Potecidedor, furat aici partial. Pentru o lume a ei, va rog sa dati click aici!)

 

În faţa blocului meu era un părculeţ cu “leagăne”. Acolo ne petreceam aproape toate zilele de primăvara până toamna târziu. Eu şi mulţi alţii de vârsta mea. În vacanţe,  părculeţul ăla ne era a doua casă. Când eram deja mare pentru a ieşi însoţită afară dar încă mică pentru a pricepe că trebuie să fiu atentă când mă urc pe leagăne, am căzut de sus, de pe tobogan, direct pe spate. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Am rămas fără aer şi atunci, la câţiva ani câţi aveam, am simţit că mor. O perioadă nu m-am mai urcat acolo dar nu a fost o problemă, aveam de unde alege, erau “aparate” pentru toate gusturile. Alergam mult şi evident, cădeam mult. Dacă era doar o julitură, ne continuam jocul liniştiţi. Dacă era mai rău şi curgea sânge, fugeam în casă, punea mama rivanol, apă oxigenată, leucoplast şi ieşeam din nou, mândri tare de faptul că eram răniţi, parcă eram eroi dacă aveam genunchiul bandajat.

Iarna, părculeţul era înlocuit cu lacul îngheţat pe care patinam până seara târziu, când ni se făcea prea foame ca să mai rezistăm sau eram prea îngheţaţi ca să mai putem patina. Intram în casă, mâncam, încălzeam apă pe aragaz, ne spălam şi dormeam până a doua zi fără probleme.
Dacă foamea venea prea repede şi credeam că ar mai fi timp şi de stat afară, fugeam în casă, mâncam pe fugă şi apoi ceream voie să ieşim iar. Şi eu şi toţi ceilalţi. În casă, mama mă întreba înainte de a mă aşeza la masă dacă m-am spălat pe mâini. Mă spălam. Îi ceream apoi bani de pufuleţi. Şi îmi dădea. Pe o străduţă lângă blocul meu, la o casă, cineva avea maşină de pufuleţi. Îi făcea pe loc şi îi vindea în pungi mari. Prea mari pentru noi. Îi mâncam fără să ne mai spălăm pe mâini. În punga aia intrau, rând pe rând, toate mânuţele de copii care erau în jur. Mânuţe care au scris cu cretă pe asfalt un şotron sau au umplut cu pământ şi pietre o groapă ca să semene a castel.
Vara intram în grădinile din spatele blocului şi luam ardei şi roşii şi le mâncam acolo. Nu erau spălate. Nici noi nu eram. Muşcam eu, apoi muşca şi Corina, Nicoleta, Iulia, Bogdan, Sergiu şi toţi ceilaţi. Transpiram şi ne aşezam pe bordură. Mai striga câte o mămică de la balcon să ne ridicăm, să nu fie rece pe jos. Ne ridicam până intra ea în casă, apoi o luam de la capăt. Şi cu alergatul şi cu odihna pe iarbă sau pe câte o scară. Ploile de vară ne prindeau pe toţi tipând de bucurie, aşteptând să se formeze bălţile, să avem unde ţopăi. Ne strigau părinţii, pe rând, să intrăm în case. Sau măcar să ne adăpostim în scara blocului, să nu ne ude. Îi ascultam. Până intrau în case. Apoi iar săream în ploaie râzând în hohote. “Măi, copii! să nu răciţi, măi”, se mai auzea de la câte un geam deschis. Uneori, se auzea şi câte un ferm “Andrei, ştii că ai făcut injecţii. Vrei să păţeşti iar aşa? Treci în casă imediat”. De injecţii ne era frică tuturor. Şi aşa ne mai potoleam şi noi.

Continuă lectura dând click mai jos…

RE Potecuța: „Doar îmi e dor de noi, copii fiind…”