Arhive pe categorii: De la voi primite

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)

*

Luni, 15 aprilie, se împlinesc 101 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi devenea prima casă memorială din ţara noastră. Extrem de simplă, dar foarte cochetă, desprinsă parcă din poveşti, casa păstrează şi acum atmosfera poetică a vremurilor în care aici a locuit, în ultimii 17 ani de viaţă, Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria basmelor şi poveştilor sale. Tot aici vizitatorii au ocazia să admire şi câteva din obiectele care i-au aparţinut marelui nostru scriitor, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului.

La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.

În perioada 1950 – 1951, învaţă la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.

În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.

În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.

La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre fraţi, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul! …”.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.

La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.

La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.

În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”

Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că în anul 1867 Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi

La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”

Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.

Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.

La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat unei din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.

În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.

În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.

La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu.

În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.

În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.

Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.

Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.

Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.

Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu) RadioRomaniaCultural – Click pentru link

 

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice, de Iuliana Cazan

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

Notă scrisă de gazdă:

Aparent, acest articol este o replică la articolul „Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”, dar este în sine un bulgăre de artă, rostogolindu-se în timp spre o scriitură tot mai matură. Mă bucur că ai ales să mi-l trimiți.

Pe Iuliana Cazan o găsiți pe blogul ei personal. Click aici!  


 

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

     Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice. Îmi alunecă în palme dorințele sufletului, iar iubirea glăsuiește amar că are nevoie de aer. Picioarele mă conduc spre căminul care adăpostește alinare. Glasul ce mă întâmpină mă îndemnă să mă pierd în voia sa, să ascult ce-mi șoptește. Simt că începutul sfârșitului e acum. Mâinile lui îmi îngrijesc cuvintele ce rănesc țesutul brațelor mele, sângele nu mai curge prin vene, cerneala i-a luat locul. Degetele lui devin sugative, alintându-mi durerea literară. Umerii îmi tremură a dezmierdare divină, iar printre gene zăresc chipul celui care-mi este păzitor al durerii. Întind mâna în încercarea de a-i atinge chipul, iar el se alintă la mine-n palmă și-mi șoptește că sufletul are să iubească din nou și are să mă vindece iubirea lui de cerneala cuvântului febril.

     Îmi scapă printre buze un sunet ce inspiră durerea ce-o provoacă penița condeiului din cerneala îmbibată în cuvinte. Culoarea pielii devine trandafirie, iar albastrul cernelii îmi atinge degetele, care au acum gust de condei neinspirat în arta cuvintelor. Murmur versurile unei melodii uitate, glasul îmi îngheață în aer, cuvintele devin cratere în atmosferă. Tu mă privești cu ochi blânzi, îmi iei mâinile în ale tale, îmi cureți cerneala de pe brațe ce mi-a inundat pielea, mi te aduci mai aproape de chipul meu și buzele tale poposesc pentru o clipă pe ale mele, cât să-mi fie aievea prezenţa ta.

      Dacă aerul ar avea gust, mierea ne-ar aluneca pe buze, iarna de afară n-ar reuși să pătrundă aici, căci ne învăluie căldură savoarei aromate. Ferestrele sunt din senin arămii și aerul rece nu poate intra decât prin îndoielile sufletului. Chiar dacă ar fi să rămân secătuită de cuvinte, chiar dacă aş ajunge pustiită de cerneală și doctorul m-ar părăsi şi el, ştiu că îmi vei aminti că nu se trăiește cu cerneală, ci cu iubire. Mi-ai aduce condeiul, călimara, hârtia, m-ai învăța să scriu din nou a, b, c-ul, m-ai învăța alfabetul iubirii, m-ai instrui în arta reciprocității, m-ai învăța să dansez vals cu penița pe hârtie. Cuvintele s-ar naște de undeva, dintr-un loc necunoscut, de unde se naște credința. Te-aş privi și mi s-ar părea că în spatele tău sălășluiește un înger care te privește blând și iubitor, te mângâie din când în când pe obraz, iar tu tresari crezând că te atinge vreun curent necunoscut de muritori. Însă glasul îngerului te-ar captiva și ai fi prins în mrejele Divinității; eu te-aş privi îndepărtându-te de mine, de aici.

     Și te-aș privi cu ochi triști și lacrimi reci, dar nu te-aş striga de teamă să nu mi te întorci. Dar, clipind de două ori, ochii mei îi privesc din nou pe ai tăi, și iată-te lângă mine domn al persuasiunii, îmi zâmbești blând și-mi spui că e timpul să ne odihnim, căci prea mult a durat îndoiala, și să adormim acum împăcați, când durerea n-a sosit încă. Mă atinge doar ușor pe obraz mirosul ei, într-o manieră amenințătoare, dar plăcută, cât să mă îndemne să spun nu dorinței lui și să răstorn iubirea din ceara lumânării de pe birou, să ne atingă flacăra iubirii cu adevărat, să simțim mânie și dragoste la unison, să ne urâm pentru o clipă că suntem atât de diferiți, să ne iubim un moment pentru că existăm aici, împreună. Însă eu sting lumânarea, las ca savoarea ei, acum neînsuflețită, să se împletească cu aerul dimprejur, să ne inunde simțurile cu aroma iubirii stinse.

     Afară se aud glasurile iernii târzii, aici se aude doar glasul tău care le îngână șuierul ademenitor, iar pleoapele mele devin grele, sunt prinse în mrejele tale simțurile mele, iar respirațiile noastre se întâlnesc într-un dans nefiresc al aerului dintre noi, și te simt mai aproape de mine și te aud ca prin vis șoptindu-mi noapte bună.

Autor: Iuliana Cazan – glasulliteraturii@yahoo.com

 

Visând prin noiembrie

Cu apreciere, Potecutei!

Poteci de dor

Prin noiembrie merg cu visarea de mână
Şi adun, peste plâns scuturat din copaci,
Pas cu pas, pentru drumul ce-o fi să rămână
Până când în întoarceri vei putea să te-mbraci

Risipesc amintiri pe alei pustiite
Şi culeg aşteptări împărţite la doi
Dintr-un timp presărat cu dorinţe şoptite,
Fără pete de scrum, fără urme de ploi

Vezi articolul original 55 de cuvinte mai mult

Contează limba în care se nasc zâmbetele! – de Meddartis

În timp ce eu mi-am sorbit cafeaua nopților mele și-am scris, aroma a călătorit spre penelul ce și-a umplut rezervorul cu o picătură cristalină de cafea nocturnă, și-a scris următoarele:

(Multumesc pentru un asemenea răspuns, Meddartis – click pentru blog)

 

„Mi-a plăcut așa de mult articolul, încât l-am personificat. 🙂 Am vrut să pun în bold replicile tale, dar adevărul e că habar nu am cum, așa că le descoperi tu.” (click pentru articol_

– Contează limba în care se nasc zâmbetele?

– Nu știu. Contează locul în care se nasc?

– Dacă se nasc pe buzele tale, atunci da. Da, contează.

Zâmbi, jucăușă.

– Atunci, am să spun și eu că da. Dacă se nasc în limba noastră, atunci contează. Plutesc între noi, ca aburul cafelei pe care o sorbi cu atâta nesaț. Doar că nu sunt amare ca ea. Sunt dulci.

– Ah, da, mi-am înfășurat eu degetele în jurul ceștii aburinde, făcând lichidul negru să se rotească în unde concentrice. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei.

Mă privea cu ochi feerici.

– Dar, mai dormi după?

– Prefer să demontez note, am spus enigmatic.

Se încruntă, făcând o cută mică între sprâncenele elastice.

– Așa cum unii cântă, revărsându-și toate misterele în notele care se înșiră pe portativ, eu scriu. Iau gând după gând, notă după notă, le iau pe toate și le frâng, scoțând din ele esența. În mâna mea, notele își etalează ultima respirație. Fac magie.

– Dar… le-ai înregistrat suflarea?

– Asta e magia. Suflarea lor devine ecoul meu. Fiecare esență parfumează câte o pagină, iar fiecare pagină devine câte un monument veșnic al unei nopți cu gust de cafea.

– Să bei mai des, șopti ea, ridicându-se. Cafea, zic.

Am prins-o de mână.

– Pleci?

– Vrei să mai stau? își privi agitată ceasul trandafiriu.

– Nu știu, i-am zâmbit. Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Izbucni într-un râs cristalin și vesel, care făcu fărâme întunericul nopții și portativul meu.

– Ei, contează sau nu? am tras-o mai aproape.

– Dacă se nasc în limba noastră, atunci… Dar e irelevant. Nu putem sta mereu împreună, doar ca să îi îngăduim zâmbetului să se nască.

– De ce nu? mi-am ridicat eu o sprânceană.

Își cercetă din nou ceasul, cu gura întredeschisă. I-am acoperit încheietura cu mâna mea, iar ea și-a lăsat degetele să se împletească cu ale mele. Două mâini, pulsând ca una. Zece degete, suprapuse ca petalele unui trandafir. Glasul îmi suna neobișnuit de fericit.

– Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?

De Meddartis

Sursa poza

Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Tu, iubitul inimii mele, tu mă iubeşti?

Cât de mult te-a iubit

„ Mi-am lăsat inima să te iubească, să te îndrăgească.

Te iubesc.

Cuvinte rar pronunţate de mine, astăzi ţi le ofer ţie,

ele fiind diamante ale fiinţei mele,

şlefuite în ascuns în locurile nepătrunse ale trăirilor mele cele mai feminine.

Tu, iubitul inimii mele, tu mă iubeşti?”

*

Adânc în fiinţa mea simţeam că, dacă nu îi spun că îl iubesc,

iubirea nu îşi mai are locul firesc în sufletul meu.

Nu îmi amintesc dacă i-am spus şi lui aceste cuvinte…

Chiar daca n-o mai vezi zambind
Chiar daca
Chiar daca n-o mai simti venind
Chiar daca
Daca nu-ntelegi cum s-a-ntamplat
Chiar daca n-o mai poti suna
Chiar daca
Chiar daca n-o mai poti chema
Chiar daca doar amintirile-au ramas de-atunci cu voi
Chiar daca nu-i mai poti vorbi
Chiar daca
Chiar daca n-o poti intalni
Chiar daca
Chiar daca toata lumea e-ntre voi
Chiar daca el nu-i vinovat
Chiar daca stii si n-ai uitat
Chiar daca lumea s-a-mpartit subit la doi
Chiar daca viata v-a speriat
Chiar daca stii el n-a uitat
Si telefonul suna
Suna mereu
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
http://Versuri.ro/w/rv12
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Chiar daca nu te vede
Chiar daca
Chiar daca nu mai crede
Chiar daca
Chiar daca nu mai stie unde esti
Chiar daca o mai vezi trecand
Chiar daca la brat cu sotul ei mergand
Chiar daca din cand in cand priveste inapoi
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult

versuri.ro

 

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Muzică – Dor de iarnă! Ioana Ignat

Se frânge timpul şi cad fulgii mari, uşor zburând
Eu încă sunt aici, nu plec, n-am niciun gând
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-mi facă inima să nu mă doară
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Dorul m-apasă şi simt cum îngheţ în lipsa ta
Eu încă sper să vii înapoi, eu să te pot avea
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit
Aştept să vii, să-ţi spun ceea ce simt
Iar tu la rândul tău să-mi spui că m-ai iubit.

Fulgi de zăpadă, uşor să cadă
Să-mi facă inima să nu-mi mai ardă
Să vină iarna să mă adoarmă
Să-ngroape dorul ce mă omoară.

Versurile și muzica – Ioana Ignat

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

please-do-not-touch

(sursa foto – google)

Pare un titlu asupra căruia vrei să îți apleci privirea. Nu este ciudat să formulez astfel titlul? Este. Asta până să te așezi în fața calculatorului, să scrii un nou articol din seria: „Mi-am propus să uit complet de păpădii!” și, ajuns la un paragraf despre Visul Iuliei, scrii în search-ul browser-ului și constați că articolul tău publicat aici (Visul Iuliei – prima parte) și (Visul Iuliei – partea a doua), apoi publicat de Catchy, să fie publicat fără permisiunea mea pe o revistă online din Republica Moldova (Gazeta), numită Gazeta de Sud. Acest lucru mi-a știrbit fluența cu care scriam articolul din această seară. Am făcut pauză și am adresat aceste cuvinte Gazetei sub formă de comentariu și email.

„Buna ziua. Numele meu este Cosmisian, autorul de drept al articolului pe care dvs l-ati publicat aici fara permisiunea si/sau notificarea mea, in November 26, 2015. Este un drept pe care nu il accept incalcat pentru ca, oricat de publica ar fi scriitura mea, doar eu am creierul si inima care au nascut astfel de cuvinte și nu am considerat ca dreptul de autor este o joaca, mai ales cand sunt lezat de o Publicatie.

Rog sa corectati acest lucru. Puteti publica link catre autor sau să retrageți imediat articolul. 

https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-partea-a-treia-visul-iuliei/ https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-final-visul-iuliei/ sau catre http://www.catchy.ro/visul-iuliei/83010 (Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol).

Apelez la profesionalismul cu care ar trebui sa conduceti o publicatie online, respectandu-ne drepturile de autor. Cred ca se cuvin si scuze. Daca nu veti face acest lucru imediat sau nu veti retrage articolul de pe pagina dvs, voi lua masurile legale si voi urma toti pasii necesari clarificarii acestei situatii. Cosmisian”

Am speranța că deținătorii Gazetei de Sud vor înțelege că rândurile pe care le scriu eu au urme de creier și inimă de Cosmisian. Și, dacă pe el îl bucură să fie citit și republicat, îl bucură doar cât dreptul la intelectul lui nu este lezat. Și, nu cred că acest lucru s-a întâmplat sub incidența unui vis, cu atât mai puțin al Iuliei mele. 

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

PS: Se pare ca adresa de email de pe site-ul acestora nu functioneaza, iar comentariu pare ca se lipeste de articol, dar nu o face. Nici macar nu pot comenta pe propriul meu articol, hihi. Am trimis pe alta adresa, iar dimineata ii voi suna.

Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI

Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI

3554-805-800 (1)

Muzeul Național al Literaturii Române Iaşi anunță startul înscrierilor pentru Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – POVEŞTI, ediția a XXIV-a. Ediția din anul 2016 se va desfășura în  perioada 16-17 aprilie, la Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca din Țicău).

Termenul limită de trimitere a lucrărilor este 31 martie 2016. La concurs pot participa români de pretutindeni, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor (inclusiv din Republica Moldova și Ucraina).

Manuscrisele (maximum 15 pagini), dactilografiate la 2 rânduri, în 5 exemplare, vor fi însoţite de un motto. Numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon, e-mail-ul se vor afla într-un plic sigilat, pe care va fi scris acelaşi motto şi menţiunea „Poveşti scrise de copii” sau „Poveşti scrise de adulţi”. Textele care nu vor respecta aceste rigori vor fi descalificate.

Concurenţii vor expedia lucrările în plic timbrat (imprimate), până la data de 31 martie 2016 (data poştei) pe adresa: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca), str. Simion Bărnuţiu, nr. 4, Iaşi, cod 700118, tel. 0747/499488. De asemenea, în plic va trebui inserat formatul electronic al lucrărilor.

Juriul va acorda câștigătorilor o serie de premii pe data de 17 aprilie 2016, astfel:

  • Premiul Muzeului Național al Literaturii Române Iași;
  • Premiul „Ion Creangă” al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iaşi;
  • Premiul Editurii Muzeelor Literare;
  • Premiul revistei „Dacia literară”;
  • Premiul revistei „Convorbiri literare”;
  • Premiul Bojdeucii „Ion Creangă”;
  • Premiul Studioului de Radio Iaşi;
  • Premiul Teatrului „Luceafărul” Iaşi;
  • Menţiuni la Secţiunea copii.

Conform tradiției, poveştile premiate la această ediţie vor fi publicate în volumul Poveştile de la Bojdeucă care va fi lansat în luna aprilie 2017. De asemenea, anul acesta se va lansa volumul al XVII-lea al Poveştilor de la Bojdeucă, ce conține textele autorilor premiați la ediția din anul 2015.

Click aici pentru sursa anuntului!