Arhive pe categorii: De la voi primite

Melcul și Licuriciul, de Alina L


„La apusul soarelui când lumina palidă deveni aurie, apoi roșiatică, Melcul cu căsuța lui în spate fu tot pe drum, mergând agale, obosit și supărat că acum nu mai vede pe unde să meargă pentru că soarele fu pe asfințite deja, doar câteva raze se mai strecurară plăpând prin desișul copacilor. Deși, Melcul avu căsuța cu el ca de obicei, totuși nu putu dormi acolo unde se află, căci nu era locul cu care se obișnuise de atâta amar de vreme, și nici nu-l avu alături pe frățiorul mai mic, cu care crescuse împreună.

Melcul merse o bună bucată de vreme cu cochilia în spate pe întuneric, tot împiedicându-se și cât pe ce s-o piardă și regretând amarnic că dormise la o umbră deasă preț de câteva ore din cauza căldurii.

Noroc că liniștea apăsătoare a nopții nici nu apucă să-și facă bine simțită prezența, că greierii, locuitorii de la marginea pădurii și începură să-i încânte pe locuitorii acesteia cu cântecele lor minunate.

In drumul său, pe neașteptate, Melcul zări o lumină puternică strălucind în întunericul beznă și crezând că e cineva întârziat ca el, dar care are o lampă să-i lumineze poteca, se gândi o clipă cum să intre în vorbă cu el si să-l convingă să-i fie camarad de drum. Așa că decise să grăbească pasul și se apropie de îndată de cel cu lumina.

  • Bună seara, domnule, salută politicos Melcul.
  • Bună seara, domnule Melc, i se răspunse.
  • Încotro mergi? întrebă curios Melcul
  • Eu merg spre lacul cu apă cristalină de la marginea pădurii.
  • Ce bine, că și eu merg într-acolo, zise Melcul bucuros. Acolo e locul unde am crescut și locuiesc, dar astăzi am cam întârziat pe drum din cauza căldurii și pân să-mi dau seama se înseră și-acum nu mai văd pe unde să merg. Ai fi bun să-mi fi camarad de drum și să-mi luminezi și mie calea cu lampa ta? întrebă Melcul cu sufletul la gură de teamă să nu fie refuzat.
  • Ce lampă? eu nu am așa ceva.
  • Cea cu care luminezi poteca, răspunse mirat Melcul.
  • Aceasta nu este o lampă, eu sunt Licurici, iar acestea sunt antenele mele cu care luminez,
    îi replică amuzat Licuriciul.
  • Aha, ești Licurici, va să zică, ai și antene .. spuse fascinat Melcul în timp ce-l studie și
    uitându-se cu băgare de seamă, observă o pereche de antene lungi și strălucitoare de-ți orbeau ochii cu lumina lor. Melcul auzise de la părinți despre licurici, dar nu văzuse niciodată vreunul.
  • M-aș bucura să mă însoțești Melcule, astfel voi avea și eu cu cine povesti până acolo.
  • Mulțumesc pentru amabilitate, Licuriciule.
  • Dar ce lumină puternică au antenele tale, se miră plin de apreciere Melcul.
  • Eu sunt Licuriciul Splendid, de-asta luminez așa tare, zise îngâmfat Licuriciul.
  • Luminezi așa puternic pentru că te numești Splendid .. dar cum poți dormi cu
    lumina asta așa puternică? continuă Melcul cu întrebările, curios din cale-afară.
  • Eu mă odihnesc ziua, căci noaptea e timpul meu de petrecere, spuse Licuriciul Splendid.

Si tot așa pălăvrăgiră tot drumul câte-n lună și în stele, ba despre lumina Licuriciului, ba despre familie și prieteni, ba despre petreceri, până ce ajunseră la lacul cu pricina, unde era o mare petrecere cu o sumedenie de licurici care-și etalau antenele care mai de care mai frumos. La petrecere fu invitată o orchestră foarte cunoscută de greieri, care încinseră atmosfera prin cântecele lor.

În timp ce Melcul se pregăti să-și ia la revedere de la Licurici, îi ieși înainte frățiorul foarte îngrijorat, dar bucuros de reîntâlnire. Licuriciul îi invită pe Melc și frățiorul lui la petrecere, însă Melcul îi mulțumi politicos și îi spuse că el e tare obosit de drum, dar cu promisiunea că la următoarea petrecere va participa și el și fratele lui numaidecât. Melcul îi mulțumi și pentru drumeție, iar Licuriciul Splendid îi spuse că de-acum poate să-l cheme oricând să-i lumineze poteca atunci când va avea nevoie, că de-acum sunt prieteni. Tot ce trebuie să facă e să fluiere, iar el va veni de îndată.

Astfel, fericiți, își luară rămas bun unul de la celălalt, Melcul recunoscător că a ajuns cu bine și pregătindu-se de dormit, iar Licuriciul Splendid de petrecerea ce începuse deja pe marginea lacului.”

Articol scris de Alina L.

„Mouelle Roucher” – Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

„Mouelle Roucher”


Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

de Flori din călimară,

Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:

Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila
Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor…
Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…

Va urma.


Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă las link spre recomandările celor 8.

Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Carti Autorul Cosmisian – Preturi minime | Libris

 

Cosmisian – în vizită la Fabrica de Poezie

Cosmisian – în vizită la Fabrica de Poezie

A trecut un an de la debutul Întâlnirilor lunare cu și despre iubitorii artei lirice, organizate de Georgiana Mihăilă (OPisicaneagra). Când Fabrica a împlinit 1 an, a apărut și Nr. Aniversar. Fără a mi se cuvine, m-au inclus și pe mine. Selecția poeziilor a fost făcută de Fabrică.

Fabrica de Poezie – Ediție Aniversară, 15 ianuarie 2020

Link spre poezii:

  1. De ce scriu în metafore – Link
  2. Respiri, păpădie zâmbitoare – Link 
  3. Chip de frânturi de ființă – Link
  4.  Pieptul nostru comun – Link
  5. Șurubul ruginit și poezia – Link

Mulțumesc organizatorilor!

Coperta Ediției Aniversare:

Cosmisian

 

Ghiocelul și zambila – fabulă Petruța Petre

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă / Când primăvara vine înaintea iernii #contrasteînoglindă

Ghiocelul și zambila – fabulă

Petruța Petre❤️

Fotografia apartine postării Petruței Petre

Soarele blând de ianuarie iată
A iscat în grădină o altă ceartă
Un ghiocel s-a întâlnit cu-o zambilă
Ce l-a privit de sus și fără milă.
Își risipea parfumul în exces
Plină de sine, de falduri, cu succes.

-Ce cauți tu acum prin grădină
E vremea mea să fiu stăpână.
Ghiocelul mic, plăpând
A privit-o și cam în gând
I-a spus cu bunătate
Că iarna e aproape.

-Ce iarnă, nu vezi soarele pe cer
Vremea pentru mine nu este mister
Rătăcesc de mult timp pe pământ
Și-mi las mireasma purtată de vânt.
Sunt cea mai frumoasă din grădină
Peste flori sigur sunt regină.

Ghiocelul derutat
În oglindă s-a uitat
Ce-a văzut nu l-a mirat.
Cunoștea a lui făptură
Fir de divină sculptură.
Și-a simțit cum dintr-o dată
Vremea e mai încordată
Vântul bate cu putere
Fulgii albi sunt la vedere
Frigul l-a făcut mai mic
S-a închis și-a stat chitic.

-Ce se-ntâmplă, ce-i aici
De ce-i frig și ger să-mi zici
Unde te-ai ascuns acum
Ghiocel far’ de parfum?
-Stau aici, mai dorm un pic
Până când ajung voinic
Să răzbesc de sub troiene
Prin păduri și prin poiene.

-Eu ce fac, îngheț de frig
Primăvara cum s-o strig?
-Nu striga că e departe
Frigul iernii ne desparte
Acum doar tu ești regină
Toată noaptea în grădină.
Până mâine dimineață
Vei fi țurțure de gheață.

© Petruța Petre

Frunza rătăcită, de Royaldream90

Povestea frunzei rătăcită,  By 

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii.

60B74490-288E-41FC-8A05-706D9A65EFA3

Poza preluata din articolul original

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece.

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case.

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile.

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

© Royaldream90

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa
3 NOIEMBRIE 2019

#UltimaFrunză
sursa foto

Simțea cum se sparg amintirile, una câte una, prin colțuri de odaie unde nici măcar umbra lui nu se mai încumeta să pășească. Fusese o vreme când o îmbrăca în culori, bucuros că în mâinile lui era păpușa perfectă, porțelanul fragil pe care îl arăta cu mândrie, ca pe un trofeu ce i se cuvenea.

Între ei se adânceau tăceri și ea vedea cum corpurile lor, goale ca o coajă de castană, se târau obosite între două zile, sufocate de aerul greu al camerelor goale, trăindu-și viața între rame strălucitoare de oglinzi, așa că într-o zi, și-a adunat cuminte toate gândurile, și a plecat, închizând încet ușa în urma ei, în timp ce strângea pleoapele peste lacrima născută din zâmbetul rece cu care o privea, șoptindu-i ai să te întorci, mereu o vei face…

Dar el niciodată nu înțelesese că ea iubea cerul și culorile așternute în copacii ce strajuiau aleile pe care nu mai pășise de mult, și a rămas acolo, să o aștepte în liniștea netulburată de nici o emoție. Și pentru prima oară, privindu-l, l-a văzut așa cum era, un clovn fără suflet.

Afară bătea un vânt rece și trist și copacii erau goi, dar ei nu îi păsa. S-a îndepărtat grăbită aruncând o ultimă privire spre casa unde visele mureau încet, așa cum murise și ultima frunză rămasă pe pragul ușii închise dincolo de care nu mai era loc pentru doi…


Textul este un raspuns intârziat, la o provocare si o idee dată de Cosmisian. Fotografia este preluată de pe blogul Brăila Altfel.

© Ganduri de o clipa


Notă Cosmisian – Mulțumesc pentru participare. Sunt sigur că fiecare contribuție ne va înfrumuseța toamna.

Când ultima frunză cântă…

Ultima Frunza? 

Se confirma ca nu, cand pervazul pare ca este un pian fara clape
Potecuto, poezia ta este mai mult decat asteptata, este croita in liniste, e o soapta. Tu stii ca am spus asta adesea, poeziile tale le citesc repetat, in soapta! Soapta, soapta, soapta…

Cand pervazul e-un pian fara clape

Toamna le-a topit,iar acum sunt doar ape

Din ele o parte le face cuvinte, sau soapte

Din restul formeaza fulgi pentru-o noapte.

Temele pe care le propun, sunt lunare. Dar, oricine poate scrie pe o tema din trecut. As vrea sa mai primesc notificari despre teme trecute, pe care le actualizam. Ei bine, luna incepe de astazi…

Poteci de dor

O ultimă frunză, ca un ultim cuvânt,
Rătăcită pe drumul dintre cer şi pământ,
S-a oprit pentru-o clipă într-un colţ de pian,
Să îşi cânte plecarea chiar în actul final

Să nu mai suspine, să nu ne mai doară
Nici dorul, nici frigul, să nu ni se pară
Că toamna-i doar moarte şi-i vânt şi sunt ploi,
Că e doar amorţire împărţită la doi

Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Dragii mei, am primit recent provocarea să scriu un text având ca muză mușcata. Imediat această floare mi-a adus-o în fața ochilor pe mama. Acesta este textul meu!❤️🤗❤️

Mușcata mamei mele din fereastră
E floarea ce mi-a fermecat copilăria
Ea înflorea mereu în casa noastră
Și ne-aduce în suflet bucuria.

Era mușcata mamei floare simplă
Dar sufletul meu de copil o vedea
Ca pe o floare rară, specială
Pe care mama cu drag o privea.

Mușcata mamei îmi era icoană
Căci aducea credința printre noi
În ritualul ei de fiecare seară
Când o uda și îi vorbea apoi.

Mușcata mamei în suflet eu o port
Și-o caut mereu în fiecare floare
Ea mi-e acum icoană și suport
Ea e mușcata mamei protectoare.

© Petruța Petre

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Muşcata şi norul
(pentru Cosmisian Gânduri)

Intr-o zi, pe cer, un nor,
Timpul a oprit din zbor.
Clip-a prins-o intr-o muşcată
Ce s-a înroşit pe dată.

Soarele cand s-o sărute,
Norul i-a ieşit în faţă, iute!
Floarea apă a vrut să bea,
Norul ploaia-i aducea!

Eu mă duc cu gându-acum
Amintiri dragi să adun.
Văd muşcata în ferestră,
Roşie zâmbind din glastră.
Si un nor pufos pe cer,
Ce-o iubeste efemer!

© Elena Bonta
31.10.2o19

Sursă poză – atdoru

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ma gandeam sa te provoc si pe tine, dar mi-a stat frunza-n prag 🙂

Bine ca ai facut-o din dorinta toamnei tale 🙂

#UltimaFrunza

Ultima frunză – de Corina Farago

Ultima frunză – de Corina Farago

     Andrei, un băiețel de șapte ani, se afla în parc, împreună cu bunicul său și cu un pui de cățeluș, pe nume Doky. Era o toamnă târzie, care se întrecuse pe sine, aducând cu ea o multitudine de culori, de raze calde și miros de frunze veștede.

Cu toate că era preocupat să se joace cu cățelușul, Andrei a băgat de seamă faptul că bunicul său stătea de mult timp cu o frunză îngălbenită în mână, privind-o cu încântare și învârtind-o între degete.

Cu inocența lui copilărească, s-a hotărât să-l întrebe :

– Bunicule, ce vezi la frunza aceea pe care o ții în palmă? E doar o frunză!

– Ehe, dragul meu, este cu mult mai mult decât atât! Știi tu că mititica aceasta, care este acum aproape de finalul vieții ei, se numește bucătăria plantei și îndeplinește multe funcții?

Bunicul i-a povestit nepotului său cum frunzele țin copacii și plantele în viață, fiindcă se folosesc de lumina soarelui ca să sintetizeze substanțele organice de care acestea au nevoie; le mai ajută să respire și să-și regleze cantitatea de apă prin transpirație.

– Vezi, fără ele, nu ar exista plante și nici copaci, a conchis bătrânul cu înțelepciune!

În fiecare toamnă în care nepotul își lua bunicul de mână, câinele de lesă și mergeau în parc, primul se îmbogățea cu tot felul de informații interesante de la cel de-al doilea.

Într-un an, Andrei a aflat că o frunză de palmier poate atinge 22 metri în lungime, 12 în lățime și că poate adăposti de ploaie chiar și 10 oameni, datorită mărimii la care poate ajunge.

În alt an, a aflat că frunzele salcâmului cornut se transformă în spini goi pe interior. În acel canal care se formează, se adăpostesc furnicile atrase de nectarul secretat de codițele frunzelor.

– Înțelegi acum cât de importantă este această mică și gingașă creatură, l-a întrebat bunicul pe Andrei rotind o frunză vestejită între degetele lui tremurânde.

– Da… Dar de ce se îngălbenesc frunzele, bunicule?

– Pentru că îmbătrânesc, la fel ca noi, oamenii, doar că mult mai repede! Aceasta este ciclicitatea anotimpurilor, a vieții…

Anii au trecut, iar când Andrei a împlinit douăzeci de ani, bunicul său a murit. Era toamnă. În ziua în care a fost condus pe ultimul drum, nepotul său și-a luat câinele în mașină și au plecat spre cimitir. Doky era foarte bătrân, avea treisprezece ani și era aproape orb. Pe mormântul bunicului, cei dragi i-au depus coroane, flori și lumânări. Înainte de a-l părăsi, Doky, abia târșindu-și labele subțiate s-a îndepărtat de Andrei, câutând ceva după miros. A găsit o ultimă frunză îngălbenită, a apucat-o cu botul și a depus-o lângă cruce.

Era omagiul adus bunicului pentru dragostea acestuia față de frunze.

Utima frunză a naivității mele…

#UltimaFrunza

Experientia docet

Ultima frunză dulce-a naivității mele

A căzut pe negrul cel de toamnă

Fără a se plânge de bune sau de rele,

În singurătate ca o părăsită doamnă.

S-a desprins din vise mari, rănite

Fără un doliu sau tristețe sumbră,

A perceput niște emoții pribegite

Ascunse-n van sub o rebelă umbră.

E cea care-a rămas într-un noian

Neînțelegând a lacrimii frântură

Zăbovind semeț ca ultim mohican

Și îndreptând a sorții ei curbură.

Viața a îndemnat-o să fie solitară

Apoi ca să dispară precum a apărut,

Doar ea, naiva, este atât de-amară

În sufletul ce bănuiala n-a știut.

Pledând spre transformare-n humă,

E-o răzvrătită! Cum a obținut tăcere?

Nu are frică de un vânt sau brumă!

Destinul a călit-o și suprema ei cădere…

Sursă imagine: brailaltfel.wordpress.com

Vezi articolul original

ultima frunza (fosnet de singuratate)

#ultimafrunza

a sophisticated woman

https://gandurineinfinite.wordpress.com-sunt sigura ca am incalcit iar lucrurile! nu stiu sa scriu poezii! (doamne fereste ce-am scris aici!!!!). ba nu, doamne ajuta!

mi-e…toamna de tine

si toamna de noi.

mai ploua-mi cu frunze

pe umerii goi.

mai ploua-mi cuvinte

si sterge taceri,

de dor sa m-alinte

cand pleci nicaieri.

mi-e fosnet de tine

cu soapte tarzii.

mi-e ultima frunza

in parcuri pustii.

Vezi articolul original

Ultima frunză – versuri de Roxana Preduți

Ultima frunză – versuri de Roxy Oxy Rox

Sursa poză

Ultima frunză lăsată să cadă..
Copacu-i gol în toamna cea caldă,
Din pădurea, acum pustie, parcă albă.
Fără de frunze şi fără de iarbă.

Ultima frunză singură şi ruptă,
Ultima lună din toamna tăcută,
Vine, dar curând va fi pe ducă.
La fel şi gânduri şi inima frântă.

Fără de vorbe şi fără să o zăreşti,
Uşor e şi lin prin aer să pluteşti.
Şi eu sunt singură, dar tu frunză gălbenită,
Ai fost verde şi eşti cea mai iubită!

© Roxana Preduti

Ultima frunză – Versuri de Maiurjia Narcisa

Ultima frunză – Versuri de Maiurjia Narcisa

Sursă fotografie

Pe pervazul cel uitat
Al măicuţei mele dragi
Stă o frunză îmbătrânită
Şi de vreme chinuită
Ea îi ascultă mamei dorul
Că nimeni nu i călca pridvorul!
Un dor ce nu poate fi astâmpărat
Şi mamei îi cade o lacrimă pe obraz!
O frunză uitată de vreme
Tu poţi alunga doruri grele
Du cu tine-n depărtare
Dorul mamei fără stare
Şi cum stai aşa neînsufleţită
Dă-i ei speranţa mult dorită…

©  Maiurjia Narcisa

Ultima frunză – Versuri de Hellen L. Ely

Ultima frunză – Versuri de Hellen L. Ely

 

Îmi plânge toamna-n glasuri sparte
În foșnet îți îmbrac pământul
Cocorii au zburat departe,
Iar o șoptită frunză…


Ultima frunză arămie
Dorește timpul a-l întoarce.
Un anotimp fără măsură.
Vântul o-mbracă și o dansează,
Fericită ea se așterne
Cu ochii licărind a verde,
Pe brațul rece de metal.
Pervaz purtător de anotimpuri…

Ultima frunză
Se învelește rece…

© Hellen L. Ely

Ultima frunză – poezie de Elena Bonta

Ultima Frunza – Poezie de Elena Bonta
O ultimă frunză mi-a cazut in palmă

Tremurândă dar rebelă.
Ce-şi trăise parcă viaţa
Într-o lume paralelă.

Nu ştia ce-nseamnă toamna,
Nici ca timpu-i limitat.
Ea credea că-n lumea asta
Va trăi neincetat!

Am privit-o cu blândeţe
Şi văzând-o mai aparte,
Am ferit-o de necazuri
Aşezând-o într-o carte!

Elena Bonta
27.10.2019
pentru Cosmisian Ganduri

Ultima frunză

#Ultimafrunza

Dintr-o suflare

Provocare acceptată 🙂ultima frunză poza

Sursa foto:brailaltfel.wordpress.com

Prietenul meu Cosmisian m-a provocat la un exercițiu literar.

Versuri inspirate de fotografie

Pe pervazul ferestrei tale

stă singură și tristă

o ultimă frunză.

Nu e moartă,

nu e nici vie,

e așa frumoasă,

verde-maronie.

Pare însângerată

și fragilă

așa e ea, seamănă cu tine,

 plină de speranță

și de melancolie.

La prima adiere de vânt zboară

că așa îi e scris să moară

și să reînvie.

Vezi articolul original

Ultima frunză – Petruța Petre

Ultima frunză – Petruța Petre

Dragii mei, am primit provocarea să scriu un text cu titlul Ultima frunză având fotografia ca muză. Haideți să vedeți ce am simțit eu! Mulțumesc!

Ce foșnet!
Stăteam pe un ram.
Ochii triști mă priveau de la geam
Nu înțelegeam unde pleacă
Așa grăbite și aranjate
Ale mele surate.
Se auzea mult foșnet arămiu
Iar eu nu știam ce urma să fiu.
Eram ultima frunză
Confuză
Oare ce este viața,
Când ne pierdem speranța?
Oamenii par acum mai triști,
Ploaia îi face mai pesimiști.
Un vânt ușor m-a desprins
Și-am început să plutesc ca-ntr-un vis
Cerul rămânea tot mai sus
Iar eu coboram în valsul condus
De vânt
Spre pământ.
Sunt ultima frunză care a rezistat
La toate câte viața i-a dat.
Sunt ultima frunză care iubește
Și om, și copac, și floare
Sunt ultima frunză care dorește
Să zâmbească după iarna cea mare.
Într-o altă viață
Plină de armonie și speranță.
Ultima frunză – Petruța Petre 

Sursa foto

 

Ultima frunză – de Elena Bonta

ULTIMA FRUNZĂ   Elena Bonta

A fost odată, într-un parc frumos, un castan mare, plin de frunze si castane.
A venit toamna şi copacul şi-a învăţat cu glas blând frunzele că-şi vor schimba culoarea şi se vor desprinde de ramuri, zburând uşor si apoi cazând pe pământ, unde vor forma o plăpumioară calduţă, protectoare. Le-a povestit apoi ca asta este menirea lor şi că nu trebuie să se îngrijoreze din această cauză.
Majoritatea frunzelor au înţeles şi s-au bucurat de culorile minunate pe care au început să le îmbrace. Cu emoţie au învăţat să zboare lin si apoi să cadă uşor pe pământ.
Doar o singură frunză, mai mică şi fricoasă nu îndrăznea să se desprindă. Era foarte tulburată de gândul ca odată desprinsă nu se va mai putea intoarce la locul ei, pe rămurica ei dragă.
Copacul o încuraja mereu.

Sursa fotografie


– Avântă-te si tu, draga mea şi te vei simti minunat!
– Dar eu mă simt foarte bine şi în siguranţă aici cu tine!
Dacă vazu că nu reuşeşte s-o convinga, castanul se sfătui cu vântul.
– Uite vântule, ultima frunză nu vrea să se desprindă! Ajută-mă, te rog! Suflă puţin asupra ei!
– Ai răbdare dragul meu, poate că această frunză este mai emotivă. Las-o să se obişnuiască! Bucuria de aţi îndeplini menirea nu se învaţă cu forţa! Încă nu i-a venit vremea!
Castanul a mai lăsat în pace, câteva zile, ultima frunză.
Văzând ca aceasta nu prinde curaj, copacul a rugat ploaia să-l ajute.
– Ploaie de toamnă, mai am o ultimă frunză, dar ea nu vrea să cadă. Ajută-mă cu picăturile tale s-o facem să se desprindă!
– Asta nu e bine dragul meu! a zis ploaia. Ai rabdare şi ai să vezi că la timpul potrivit va înţelege singură. Are inimioara mai sfioasa!
Castanul s-a resemnat. Zilele treceau şi a venit iarna. A inceput să ningă.
Primii fulgi de zăpadă care cadeau bucuroşi, i-au zâmbit frunzei şi au învaţat-o să zboare făra frică.
Ultima frunză plutea uşor, împreuna cu fulgii de zăpadă, fericita să vadă bucuria copiilor!

Elena Bonta
27.10.2019
Raspuns „provocarii” lansate de Cosmisian Ganduri


Notă Cosmisian – nu mă așteptam la un răspuns atât de binevenit ca cel de astăzi. Îi spun Elenei Bonta un bun venit pe Gândurineinfinite. Apreciez mult articolul postat pe FB ca răspuns acestei provocări!

O iubire de-o toamnă

#ultimafrunza

Artsuflet

Sursa Poza – brăilaltfel.wordpress.com

Te-am privit cum pleci…pașii tăi s-au depărtat de a mea inimă. Ai fost o parte din mine atunci când din ochii mei curgeau tiptil fărâme din tine, bucăți dintr-un noi acum sfărâmat de timp. În noi a venit toamna cu norii ei negrii, cu frigul și ceața presărate peste iubirea vie din tine și din mine. Stăteam zgribuliți, cu inimiile apropiate să ne putem încălzi trupurile. Iubirea noastră era atunci flacăra ce ne-a unit într-o toamnă cu frunzele la pământ.

Din noi a rămas doar o frunză ce zboară purtată de vânt în fața ușii închise în urma ta. Se lasă plimbată de curenți în speranța că într-o zi tu, luceafăr din cer te vei întoarce la mine, cu credința că tu și eu vom fi din nou o inimă întreagă. N-a plecat nici acum…peste ea se așterne tăcut timpul, praful și fiecare secundă suspinând că…

Vezi articolul original 37 de cuvinte mai mult

Toamna își plânge roua – Duet în ton de anotimpuri

Toamna își plânge roua

Duet în ton de anotimpuri

7037040-autumn-park-bench

Toamna își plânge roua

Lacrimi prelinse pe spătare

Băncile-s ruginite.

 

Frunzele își torc căderea

Crengi pustiite în soare

Cărările-s pierdute.

 

Pământul își trage sufletul

Dealuri cu buze crăpate

Speranțele-s sluțite.

 

Norii își refac pleoapele

Ploile cu mintea picuri

Serile-s asfințite.

 

Petalele își caută gemenii

Covor cu frunze călite

Înfloririle-s uitate.

 

Roua își plânge toamna

Pe chipul tău sunt versuri

Șoptite-s fără rimă.

*

„Copacii renasc în eternitate

Murind si înviind în arămiu”

Anotimpurile-s menite.

(Iuliana Cazan – Glasul Literaturii)

© Cosmisian & Glasul Literaturii

 

Sursă fotografie.

Joacă prin toamnă — Poteci de dor

În loc de comentarii, prefer o găzduire

Joacă prin toamnă — Poteci de dor

Am strâns din ploi ce-au picurat în palmă
Şi, strop cu strop, mi-am plămădit o toamnă
Să mă ascund sau să mă rătăcesc
Căci, drept urmare, încă te iubesc

Altfel, mi-ar fi uşor să râd, să cânt,
Să mai abandonez din vise-n vânt,
Dar vise nevisate se strivesc
De faptul că eu încă te iubesc

Şi plouă şi mor frunze şi e frig,
Şi-n toată toamna asta eu îţi strig
Că-n geam, tăcerile mi se izbesc
De gândul că eu totuşi te iubesc

Şi-i toamnă şi dor vise şi-i pustiu
Prin cuiburi şi prin oameni, şi-i târziu,
Inevitabil, toamnei îi zâmbesc
Căci nu pot evita să te iubesc

Ploi după ploi mi-au picurat în palmă
Şi strop cu strop am plămădit o toamnă
Prin care pot oricând să rătăcesc
Şi-n care, drept urmare, te iubesc.

Am strâns din ploi ce-au picurat în palmă Şi, strop cu strop, mi-am plămădit o toamnă Să mă ascund sau să mă rătăcesc Căci, drept urmare, încă te iubesc Altfel, mi-ar fi uşor să râd, să cânt, Să mai abandonez din vise-n vânt, Dar vise nevisate se strivesc De faptul că eu încă te iubesc […]

via Joacă prin toamnă — Poteci de dor

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)

*

Luni, 15 aprilie, se împlinesc 101 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi devenea prima casă memorială din ţara noastră. Extrem de simplă, dar foarte cochetă, desprinsă parcă din poveşti, casa păstrează şi acum atmosfera poetică a vremurilor în care aici a locuit, în ultimii 17 ani de viaţă, Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria basmelor şi poveştilor sale. Tot aici vizitatorii au ocazia să admire şi câteva din obiectele care i-au aparţinut marelui nostru scriitor, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului.

La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.

În perioada 1950 – 1951, învaţă la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.

În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.

În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.

La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre fraţi, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul! …”.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.

La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.

La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.

În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”

Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că în anul 1867 Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi

La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”

Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.

Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.

La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat unei din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.

În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.

În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.

La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu.

În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.

În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.

Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.

Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.

Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.

Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu) RadioRomaniaCultural – Click pentru link

 

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

%d blogeri au apreciat: