Arhive pe categorii: C. GENERAL

Niciodată este mai bine

Niciodată este mai bine

– Litere spâne, lipsite de sprâncene şi expresie. Mă obosesc cuvintele produse la indigo, mai ales când se imprimă pierdut pe pagini cenușii. Când scrii cu gândul nefiresc mă scrii ca pe-o hârtie cerată, doar că folosești cerneală nesugativată.

– Cel puțin, suntem doi în povestea asta. Îmi plac şi mie cuvintele originale. Ai prins în plasă cuvintele, ca pe niște peștișori aurii.

– Îmi place să cred că i-am salvat. Am pieptul plin de apă. Îi las să creadă că sunt într-un ocean.

– Dar munții aceia ce se înalță dinspre noapte? A lor este umbra?

– Ţi-am urmărit umbra şi am clădit din ea iluzii. Mă priveai adesea cu un singur ochi. Am înțeles târziu de ce nu cu amândoi. Cu unul mă fixai în prezent, cu celălalt mă chemai din viitor. Eu am crezut că e o umbră, dar am aflat că nu e.

– Diferența dintre o umbră şi un nor este colosală. Un nor este umed şi te poate umbri cu picurii lui, pe când o umbră nu poate fi niciodată suspendată pe viitor. Umbrele sunt trecutul care refuză să dispară, pe când norii sunt viitorul care vizitează pământul de sus.

– Îmi plac răsăriturile. Şi apusurile. Şi iarba proaspătă și iarna târzie. Și prima ninsoare și prima ploaie de vară. Și mirosul zambilelor amestecate în culori de violet, alb și roz. Îmi plac și urechile încireșate. Și buzele colorate și gust de căpșuni. Îmi place mirosul piersicii și felul în care vântul îmi pune seara părul după urechi. Dar cel mai frumos e atunci când sunt la mare și briza e însoțită de soare sărat. Sau la munte, când fratele aprig al vântului de câmpie se arată și îmi face pielea de găină cu colții lui reci…

– Mă simt ca o pădure de salcâmi neînflorită de mult. Te privesc. Înfloresc. Tu ai atât de multe doruri.

– Dar nu contează, pentru că am la picioare o mare de afine în care să mă scufund și să îmi ascund lumina. Tu nu ai? Atât e de frumoasă lumea! Și încă nici nu am spus nimic de lună, de stele, de toamnă, de animale, de oameni…

– Sunt atât de uscat, încât poți arunca un ocean peste mine şi încă mai pot absorbi. Mă poți îmbrățișa şi te voi absorbi pe tine. Poate așa voi rămâne umed ca o pădure verde după ploaie. Dacă aş fi la picioarele tale, te-aş picta cu afine zdrobite în palmă. Te-aş aromatiza complet. Apoi, mi-aş colora buzele de pe brațele late ca să devin umbră. Știai că umbrele create de sărutul brațelor tale pictate-n afine găzduiesc mai clar stelele şi luna?

– Mie îmi pare că nu ești uscat deloc. Izvorăsc prea multe din tine, și eu zic că e bine să nu seci. Nu azi, nu mâine, nu nicicând…

– Tu măsori marile şi râurile pe care le așez în buclele părului tău şi crezi că nu mai am ce primi. Dar, ochii tăi sunt două oceane din care în bat clipele inimii. Te privesc şi mă simt albastru.

– Cred că ai o mulțime de lucruri de primit, dar ai şi mai multe de oferit.

– Sigur. Navighez pe oceanele tale în același timp şi picur din ochii mei lacrimi. Iți las în ele amintirile mele. Te fac părtașă secretelor mele. Nu am crezut că oceanul are forme pe care să le simt. Dar, aproape că iți simt brațele strânse în jurul meu. Nu îmi da drumul încă. Niciodată e mai bine.

– Știi, chiar mă gândeam să te…

Cosmisian

Sursa poza (stirile pro tv)

 

 

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google) Copyright (foto google)

Vezi articol original

Frumuseți fără reclamă

Frumuseți fără reclamă

 

Om mic învăţând om mare

Sa citesti cu pieptul flamand de aer, sa inspiri flamand!
Excelenta conversatie, Potecuto!

Poteci de dor

– Hai, intră! Ia loc aici, pe scaunul ăsta albastru! Ai grijă să nu cazi, urcă-te uşor!
– Nu cad. Şi nu-i nimic nici dacă voi cădea, că nu mă lovesc tare. Pe ăsta mare? Dar tu nu ai un scăunel mic? Eu am, acasă la mine.
– Nu, nu am unul mic, aici sunt numai din astea mari. Mi-l dai mie pe al tău?
– Da, dar trebuie să vii la mine acasă şi să îi zic la mami. Şi dacă vrei, ţi-l dau.
– Ştiu… ştiu. Tu dai orice, oricui. Niciodată nu ai spus că nu dai din ce e al tău.
– Da’ tu ce faci aici?
– Muncesc.
– Da? De ce munceşti? Că aşa trebuie, aşa zice şeful tău?
– Da, aşa trebuie…

Vezi articol original 1.632 de cuvinte mai mult

Spre adopție

Această prezentare necesită JavaScript.

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau…

Vezi articol original 28 de cuvinte mai mult

Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google

Fire de soare, fire de lună, fire de planete

Fire de soare, fire de lună, fire de planete

     Fire de soare, fire de lună, fire de planete nu prea îndepărtate, pline de lumină, sfidând umbrirea pământului de la Apus spre Răsărit. Le-am atins discret, sperând să nu trădez atingerii dorința de a te simți. Aveai părul doar puțin ondulat, de la norii ce s-au îngrămădit în jurul tău a joacă, așa cum o fac și copiii când te văd.

     Cu greu îmi venea să cred că te-ai întors spre mine. Ochii tăi păreau a se suprapune cu o non culoare inexplicabilă, plină de strălucire și adâncime. Nu te mai privisem în ochi până în acea clipă. Aș fi știut. Mă pierdusem în jocul uşor tremurând al zâmbetului tău ce se contura dinspre ochi spre buzele tale zmeurii, dar tu nu păreai surprinsă. Mă controlai cu o simplă privire, nedespărțită. Mă simțeam năucit, cu degetele încă înfășurate pe buclele tale ce legănau strălucirea parfumată a soarelui ca printre înfloririle unui cireș japonez.

      M-am trezit puțin când degetele tale m-au atins, dar nu pe mâna ce nu se mai putea desprinde de fire de soare, fire de lună, fire de planete luminate. De ce ai ales să îmi atingi chipul, nu știu, doar că mi-am pierdut curând întrebarea dintre munții minții mele când ți-am adulmecat mirosul de bujori roz ce și-au confundat parfumul impregnant în figurine vii de rouă răcoroasă. Mă atrag mirosurile suave. Grădini înmiresmate sub duș de dimineață răcoroasă, asta picura de pe vârfurile degetelor tale, asta îmi răcorește mie buzele. Doar atunci mi-am mișcat degetele spre umărul tău și iar te-am privit în ochi.

      Stăteam față în față și nu spuneam nimic. Tu mă priveai, iar eu îți așezam rozul perfect al anotimpului ce a erupt efervescent pe obrajii tăi, perfecțiunea în forma repetată pe fiecare parte a chipului tău cald. Nu mi-am dat seama că perfecțiunii nu îi poți aduce îmbunătățiri, dar nu îți aranjam îmbujorările pentru a le aduce vreo schimbare. O făceam pentru mine din simpla dorința de a o avea întipărită pe degete.

      Dintr-o dată mi-am amintit cum gustam eu nectarul cerat al florii păstrate din copilărie în sufletul meu. Acolo, în secret, păstram nectar pentru inimă. Astăzi l-am gustat de pe chipul tău, oglindit pe degetele mele. Încă nu ți-l sărutasem. Ochii tăi mă fierbeau. Sufletul meu se pierde când lumina ta este ca a firelor de soare, ca a firelor de lună, ca a unei planete ce nu mai strălucește de departe, pentru că ești tu!

Cosmisian

Sursa poze – google.

Georges Méliès : Le voyage dans la lune (1902)

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Georges Méliès a fost unul dintre primii producatori de film care a crezut ca

„filmele au puterea de a captura vise”

Le Voyage dans la lune

Vezi articol original

Păpădie, dragă mie…

Din nou în trend…

povesteapapadiei

Păpădie, dragă mie…

Vezi articol original

Când mă privești, ce vezi?

Când mă privești, ce vezi?

     – Să știi că eu pot fi și dură. Bine, tu nu ai avut motiv să mă vezi așa. Dar, chiar vorbesc serios. Nu mai râde de mine! Uite, îți place de mine așa? Am părul „lins”, haha… De ce nu spui nimic? Nu mă mai privi așa, zici că te-am speriat. Așa urâtă sunt?

– Nu râd de tine, nu spune asta. Bine, recunosc că m-a amuzat felul în care ai spus că ai părul lins. Dar, nu râd de tine. Poate mă încurcă puțin privirea ta. Mă privești destul de pătrunzător și-o faci atât de lejer, de aiuritor. Întotdeauna m-a fascinat să te privesc în ochi, dar… Tu ai avut vreodată impresia că, atunci când ne privim în ochi, de fapt unul dintre noi îl privește pe celălalt? Ce ciudat sună ce spun. Eu o simt cu tine. Când mă privești îmi amorțesc umerii, iar inima bate mai tare, pe ascuns. Și, cât a trecut de când ne știm, 1, 2, 3…?

– Când te privesc, îți zâmbesc. Nu te mai uita în ochii mei. Eu zâmbesc mai mult cu buzele, cu forma maxilarului ce preia seninătatea sufletului meu direct de pe buze și îl fixează pe obraz. Haide, lasă-ți privirea de pe ochii mei, spre nas. O faci? Vezi că se vede linia privirii tale. Curaj, buzele… da, acum te văd. Urmărește-mi gura când îți vorbesc. Eu nu zâmbesc cu ochii. Îți plac acum? Nu-i așa că pe acest chip drăguț cu care te privesc mai am și nas, gură, bărbie? Și, mă poți privi toată.

– Îți torn apă și ție? Mă ajută mult apa carbogazoasă. Unele sunt mai înțepătoare și pot masca starea inconfortabilă. Uite ce îți spun ție. Bine că nu am băut prea des apă în prezența ta. Ai crede că mă tot înțeapă emoțiile astea… Ai mai pictat azi? Nu am apucat să merg încă în Atelier. Mi-am dorit mult să îți privesc mâna. Vino aici, te rog. Așează-te aici, pe genunchiul meu. Îmi plac degetele tale subțiri, lungi. Artistele au toate degetele subțirele? Oare cât de mare e tabloul pe lângă această fină mânuță?

– Îmi ceri mâna? Deja? Haha, să știi că e mare. E, nu mâna, normal. Tabloul. Mai puțin și îți arăt ce poate face o mână de artistă. Tu stai comod, tu cu apa ta înțepătoare. Hm, ce spui? După miros îți place? Am făcut orez cu lapte. Vrei? Pare simplu, știu. Dar, rămâne în topul deserturilor mele favorite, sănătoase. L-am prins cu o atingere fină de miere…, și puțină budincă de vanilie…, stafide…, mmm, scorţişoară… deja mor de poftă. Amintește-ți! Buzele.. privește-mi buzele când mănânc… Îți plac buzele mele când mănânc?

 

În fundal se putea auzi discret, dar clar, refrenul unui cântec domol, plin de căldura iubirii:
„Tu, tu, tu și eu,
Tu, tu, tu și eu.
Nu mai vreau nimic,
Poate doar un pic,
Un strop din iubire…
Un zâmbet dacă-mi dai îmi e de ajuns
Este simplu…
Îmi este bine… când
În ochii tăi sunt numai eu
În ochii tăi mă văd aşa cum sunt
În ochii tăi e cer senin
E locul unde vreau să fiu…”

     – Îmi plac ochii tăi. Parcă îi văd și mă adâncesc în ei și când te privesc pe ascuns, când îmi gătești. Ți-am spus că nu mă satur să te știu aproape chiar și atunci când tu ești ocupată cu pânzele tale albe? Cu tine pot merge până în pânzele albe, pentru că știu că le vei picta și pe acelea. Vino aici, te rog. Îmi place să îți simt talia. Dă-mi să gust din desertul ăsta delicios, de pe buzele tale. Mmm, ce bine gătești. Am mormăit prea mult departe de gura ta când mi-ai pus stropi de fericire în mâncare. Vreau să simt fericirea de pe buzele tale. Învață-mă de unde începe zâmbetul acela de care spuneai. De aici, de pe buze? Ce buze relaxate ai tu și ce plăcut înțeapă ele cu aromă de scorțișoară. Mmm, ce repede învăț! Cum era cu colțul gurii? A, de aici se duce zâmbetul spre obraji… Când te privesc în ochi…

– Când mă privești, ce vezi? Un strop din iubire?

Cosmisian