Arhive pe categorii: C. GENERAL

O nouă pagină pe blog – Publicații

O nouă pagină pe blog – Publicații © Cosmisian

În Curând la LIBRIS 

Mouelle Roucher – Volumul 1 – Dezliterare pe fuior de timp 

 

Mouelle Roucher

CUPRINS
1. Orizontul doamnei Mouelle Roucher • 5
2. „Fiorul” – de Mouelle Roucher • 9
3. „Dedicaţie” Fiorul – de Mouelle Roucher • 15
4. „Dedicaţie” Fiorul – de Mouelle Roucher • 21
5. Ceaiul de la Vila Rouge • 25
6. Inul alb al unui câmp de maci roz • 29
7. Să iubeşti un trup gol este mai uşor decât să
iubeşti un suflet gol • 35
8. Femeia goală • 41
9. Când iubirea nebună îşi sfâşie gazda • 45
10. Eugénie • 49
11. O vizită ascunsă • 55
12. O inimă ce bate singură • 61
13. Iubire proiectată pe fiinţe ce nu ţi-o pot înapoia • 65
14. „Dezliterarea” este momentul în care cuvintele se desprind
de structura lor firească • 73
15. Să iubeşti dincolo de teamă • 77
16. O buclă de timp • 81
17. Otrava dintre viaţă şi moarte • 85
18. Un Salon de Thé • 89
19. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul • 93
20. Cheia este la tine! Ce vei face cu ea? • 97
21. Jurnalul ascuns si sărutul spontan • 105
22. Reuniunea unei familii nou formate • 111
23. Sărutul vinului • 117
24. Şi eu îi vorbeam ei, femeii, perfecţiunii… • 123
25. Un degustător care savurează vinul riscă totul • 127
26. Forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariţie • 131
27. Un scriitor fără inspiraţie • 135
28. Perfecţiunea ta este suspendată
pe cupola visării • 139
29. Când iubeşti, clipele risipite nu devin amintiri;
ele devin iluzii • 143
30. Nu îţi mai dori să mori! • 147
31. Dragoste dincolo de amorţire • 155
32. Seara dineului • 159
33. Fiinţa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii • 161
34. Cioburile fumurii au devenit o fereastră ce separă lumi • 165
35. Glasul lui i-a vindecat • 167
36. Vinul unui degustător te ameţeşte elegant • 171
37. Timpul nu păstrează visele pe care iubirea
le dezrădăcinează • 177
38. Iubirea şi-a recăpătat Fiorul • 181

Trandafirii nu au spini iarna

Trandafirii nu au spini iarna

     Întotdeauna mi-a plăcut să fiu primul care își face loc în mantaua dimineților de iarnă, când doar soarele alunecă pe zăpadă fără a o deranja. Poate ție îți place siguranța de a păși în cavitățile formate de greutatea unui trecător, dar pe mine nu mă atrage această siguranță. Mi-am ridicat privirea spre locul de unde soarele și-a așezat prima lui atingere în liniștea deplină a dimineții.

Soarele și dimineața împărtășesc iubiri neștiute

     Să tot fie 5-6 metri mai în față. Puteam jura că acolo soarele își îngâna strălucirea cu ceva. Dar, cu ce anume?

     Stratul neatins al zăpezii este bibliotecarul secret al unui anotimp creat din contraste. Să fie oare creat pentru a păstra intacte pagini necitite ale trecătorilor ca mine? Nu știu. Între mine și savoarea pe care ți-o dă prima pagină întoarsă a dimineții mai este doar punctul de întâlnire al soarelui cu cel mai privilegiat dintre fulgii de zăpadă. Și, dacă privilegiul nu a căzut pe el, a făcut-o fulgul. Și-a ales el ca stație înaintea topirii fix piatra unui colier căzut pe zăpada neatinsă. Eu cred că puful de păpădie ne duce visele în sus, iar fulgii ne aduc împlinirea.

Fulgii de zăpadă imită păpădiile în zborul lor?     

(Francis Goya – Greensleeves on Youtube)

     M-am aplecat și l-am adunat în palmă. Era străveziu cu o piatră ce invoca primăvara. Locul unde stăteam era mai ridicat. De acolo puteam privi spre valea ce se termina într-o pădure cuprinsă de un verde proaspăt. Pe alocuri își încercau destinul câțiva ghiocei. Erau atât de puri încât le distingeai curajul doar prin ținuta lor verde. Adesea m-am întrebat dacă ghioceii își înfloresc destinul în același loc, sau migrează spre locuri mai joase pentru a se lăsa priviți de oameni.

Ghioceii sunt ai munților și ai pădurilor

     Cei care îi înstrăinează de casa lor se rătăcesc în văi fără lumină.

     Încă din copilărie am crezut că primăvara vine cu adevărat atunci când păsările cântă. Zăpada se chinuia în zadar să mascheze debutul unui nou ciclu al vieții în micuța grădină pe care o legasem de sufletul meu și de casa inspirației mele. Cel mai mult îmi plac plantele care știu că tu le-ai adus la tine acasă cu câteva generații în urmă. Ele răzbesc prin pământ primele doar ca să te impresioneze. Eu sunt dintre cei care se lasă impresionați ușor. Doi guguștiuci stabileau limitele noii lor relații. Limita lor era proximitatea absolută. Le plăcea împreună. Le-am presărat atent grăunțe în cutia de nasturi pe care nu o mai folosise bunica. Le-a plăcut când m-am apropiat. Ne știam deja de două primăveri.

     Frunzele trandafirilor purtau pe ele destinul parfumului

     Anul acesta îmi vor oferi un dans de culoare cu fiecare boboc ce își visează înflorirea în tăcere. Curiozitatea mea nu s-a oprit la boboci de trandafiri. Ramurile lor se dezvoltaseră frumos încă din toamnă.

Știai că trandafirii nu au spini iarna?

tenor

© Cosmisian

 

FARA APARARE (film de scurt metraj) #faraaparare #fărăapărare

FARA APARARE (film de scurt metraj) 

#faraaparare

#fărăapărare

Multe de spus!

 

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

DOCUMENTAR: Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi – 101 de ani de la înfiinţarea primei case memoriale din România

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)

*

Luni, 15 aprilie, se împlinesc 101 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi devenea prima casă memorială din ţara noastră. Extrem de simplă, dar foarte cochetă, desprinsă parcă din poveşti, casa păstrează şi acum atmosfera poetică a vremurilor în care aici a locuit, în ultimii 17 ani de viaţă, Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria basmelor şi poveştilor sale. Tot aici vizitatorii au ocazia să admire şi câteva din obiectele care i-au aparţinut marelui nostru scriitor, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului.

La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.

În perioada 1950 – 1951, învaţă la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.

În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.

În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.

La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre fraţi, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul! …”.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.

La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.

La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.

În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”

Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că în anul 1867 Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi

La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”

Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.

Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.

La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat unei din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.

În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.

În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.

La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu.

În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.

În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.

Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.

Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.

Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.

Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.

Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu) RadioRomaniaCultural – Click pentru link

 

Protejat: Mouelle Roucher, Vol 2 – Cap. 4 Madolen

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Ființa cu pistrui, On Catchy

Ființa cu pistrui, On Catchy

Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?

Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.

Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?

M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.

Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.

M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?

Dar, ei nu i-am spus…

© Cosmisian, publicat mai intai pe Catchy

Magnolia Gigantica & Galbena

Magnolia Gigantică & Galbenă

Se știe că Pierre al meu este un viticultor și un degustător de vin. Dar, să nu mă abat, că astăzi este vorba despre un alt Pierre, și anume Pierre Magnol. De la el li se trage numele acestor minunății!

Magnolia este un gen vechi. Apărând înainte de albine, florile sunt teoretizate că au evoluat pentru a încuraja polenizarea de către coleopteri. Pentru a evita daunele provocate de gândacii ce polenizează, carpetele de flori Magnolia sunt extrem de dure.[1]Probele fosilizate de M. acuminata au fost găsite datând cu 20 de milioane de ani în urmă, iar plantele care aparțin identității Magnoliaceae datează la 95 de milioane de ani în urmă.[2] Un alt aspect al Magnoliei considerat că reprezentă o stare ancestrală este că mugurul de flori este închis într-un bract mai degrabă decât în sepali; părțile periante sunt nediferențiate și numite tepale mai degrabă decât sepalele distincte și petaleleMagnoliaîmpărtășește caracteristica tepală cu mai multe plante înfloritoare în apropierea bazei plantelor cu flori, cum ar fi Amborella și Nymphaea (precum și cu multe plante derivate recent, cum ar fi Crinul). Gama naturală de specii Magnolia este o distribuție disjunctivă, cu un centru principal în Asia de Est și de Sud-Est și un centru secundar în estul Americii de NordAmerica CentralăIndiile de Vest și câteva specii din America de Sud și cuprinde circa 77 de specii de arbori sau arbuști.”

Sursă info Click

De fapt, am o colectie de magnolii rare, cred eu. Una este gigantă, cealaltă galbenă. Pun și un crin Amaryllis gigant, ca să vedeți ce mână am. Am scăpat între rânduri și câteva floricele de decor.

Astea fiind spuse, să trecem la poze.

3

2

1

și:

și acum,

1

2

3

Galbenă Magnolie, nu mai sta cu ochii-n păpădii, că iată ce culoare trădezi!

Amaryllis

și, la final de final, vă las să admirați două floricele care nu au binevoit să se prezinte (Bine, ele au făcut-o, dar la vârsta mea…)

Semănat și cu pământ pe mâini,

PS: Am cerut permisiunea de a face fotografiile ambilor proprietari, fără taxare!

© Cosmisian, grădinarul pasager.

Țipătul păunilor — cristinawinters

Prolog Demult, în Țara-mamă, oamenii plantau păduri pentru a face umbră animalelor. În satul Străbunicii oamenii trăiau frumos, ca într-un dans armonios cu anotimpurile. Primăvara Copiii se bucurau de întoarcerea păsărilor călătoare Ne imaginam țările unde ele petrecuseră iarna Fără să fi văzut vreodată o altă țară Dar Bunica ne spunea că sigur există. […]

via Țipătul păunilor — cristinawinters

Când nu mai ești autorul propriei tale scriituri…

Când nu mai ești autorul propriei tale scriituri…

Când îți găsești scrierile publicate/postate de alte persoane mult timp după ce le-ai scris/postat chiar tu, iar cei care le-au postat ulterior oferă cu lux de amănunte cum au fost inspirați de iubire când au scris, în realitate tu ești un fel de Nostradamus prozaico-poetic care doar a profețit cum altcineva va scrie ce ai scris tu… Pare o explicație sofisticată, dar alta nu am pentru cineva care plagiază și are îndrăzneala de a prezenta și cadrul emoțional al nașterii creației!

Cu siguranță că aș putea dezvolta subiectul, dar se subînțelege preocuparea mea de astăzi. Voi ce simțiți când vă găsiți preluați fără permisiune și mai sunt și comentarii mai semețe decât cele de pe postarea voastră?

(poza – google)

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Dragii mei,
Chiar dacă au trecut mulți ani de la prima mea încercare de a uita păpădia, o văd din nou, tot mai des si peste tot. Ce vină am eu că nu o pot uita, chiar dacă mi-am propus să o uit complet?
Astăzi am ajuns întâmplător în dreptul acestui articol și m-am gândit să vă amintesc și vouă cum e să îți propui să uiți!
Lectură plăcută!