Arhive pe categorii: C. GENERAL

Ochii munților sunt vernil

Ochii munților sunt vernil

Cât de ușor este să îți ții respirația în fața unei minuni. Ochii munților sunt vernil doar spre miezul nopții, când sinceritatea se așează ca bruma pe adâncul nopții. Norii nu se tem de stâncile tăioase și se așează la odihnă. Noaptea, norii se odihnesc pe ascuns dincolo de privirile curioase ale călătorilor. Nu se mai tem de curiozitățile umane.

Vernilul este una dintre culorile pe care nu le cunosc. Munții au ochii vernil. Noaptea nu este momentul în care să cauți să ascunzi lucruri. Ochii munților te învăluie, iar norii îți fură visele, pe care mai apoi le poartă în jurul pământului pentru a le reda libertatea. Le dă drumul în eter. Uneori ajung înapoi în sufletul celor care le-au născut. Alteori, pe neașteptate, te simți învăluit de vise pe care nu tu le-ai născut. Așa am ajuns să îndrăgesc eu vernilul. Le sunt dator munților. L-am privit atât de insistent ca să îi învăț lumea.

De ce am crezut că perfecțiunea este găzduită în suspendarea înălțimii? Mi s-a părut normal să aud susurul unui râu ce se prelinge cu precizia unui deja-vu spre blândele poale, acolo unde văile pot aduna la piept apa răcoritoare. Te-am găsit în vale, acolo unde oamenii își nasc durerile și greutățile.

De ce am crezut că perfecțiunea este absența zbuciumului? Am crezut că o înțeleg, că îi pot preveni deplasarea în univers. Te-am luat în pieptul meu înainte să te pot îmbrăţişa. Din pieptul tău mic am furat zbuciumul. Tu l-ai abandonat și te simți bine, dar eu m-am ales cu o criză de zbucium a perfecțiunii. Perfecțiunea nu îmi aparține, chiar dacă acum îi port în piept nestăvilirea.

Mă simt ca un rătăcitor prin munți, atingând chipul perfect al munților. De ce am crezut că perfecțiunea munților îmi este inaccesibilă? Am îmbrățișat-o repetat, mimând despărțiri deloc adevărate, ca să mă obișnuiesc cu senzația că le aparțin și pentru o clipă, una repetată.

Munții șoptesc suav. Noaptea le poți asculta glasul fin. Apoi, te abandonează pentru scurtă vreme. Și revin curioși. Cei care se rătăcesc în munți sunt atrași pe rutele curiozității. Cei care le rezistă, coboară din munți diferit.

Cosmisian

Cuvintele, sforile unui păpuşar

Cuvintele, sforile unui păpuşar

* Când citești printre rânduri 

     „Soarele răsare la fel de des pe cât apune, dar pentru unul care adoarme cu mult după apus, soarele răsare ca o surpriză, una care te așteaptă și o remarci destul de târziu. Ne făcusem adesea planuri să vizităm țara, că se tot spune că avem o țară frumoasă. Și, chiar este. Auzisem de o Cabană în Retezat, loc destul de tăinuit, retras de picior de călător, dar prieten cu soarele. Și cu nea Ștefi.

     La munte îmi plac locurile deschise, stâncoase, acolo unde poți face un foc de tabără până la intersecția cu ecoul. Sau, intersecţia ecoului cu a doi tineri îndrăgostiți care au trupurile lipite unul de altul într-un dans lent, ce alunecă în noapte ca mângâierea clapelor unui pian de către un iubitor de muzică. Ochii tăi sunt căprui, dar în apropierea focului sunt ca o flacără vie și incandescentă. Dacă nu ai apăsat o clapă pentru a-i smulge acel strigăt al dorului de expresie, ai pierdut la fel de mult ca un tânăr care nu își sărută iubita în apropierea unui foc de tabără, unde fierbințeala și răcoarea nopții își găsesc destinul într-o îmbrățișare.

      La munte nu există piese muzicale de trei-patru minute. Te aud cum fredonezi, respirația ta îmi vibrează pe piept și mă aplec să te sărut. Buzele tale sunt atât de fine, moi, de parcă din ele s-ar forma partiturile nopții în munte. Acum am pieptul plin de muzică. Oare ce mi-ai face dacă m-ai trezi cu sărutul tău înainte de Răsărit? Poate că muzica din pieptul meu ar răzbate printre momentele noastre de îmbrățișare. Ai încerca să îți potolești dorurile sub clar de lună?

      Mi-aș încetini bătăile inimii să te las să îți faci amintiri în mine. Între bătăile inimii mi-am ținut secretele, dar acum îți fac loc să îmi scrii unele noi, ca sărutările noastre din adolescență. Nu sunt un romantic exagerat. Am învățat doar să înfrumusețez momentele care trec prea repede pe lângă cei care iubesc. Un scriitor poate încetini trecerea iubirii la viteza cuvintelor ce o exprimă. Cuvintele sunt hiatusul pe care îl face pieptul tău când se lipește de al meu. Oare cum arată o cheie ce ține tăinuite clipele noastre de noapte? Iubesc mai simplu decât s-ar crede.”

 

* Când citești aparența cuvintelor

      „Cuvintele curgeau în defavoarea lui. Știa, dar nu se putea abține. Părea ca o păpuşă mânuită la nervi de un păpușar dornic de expresie. Dar, nu o făcea direct. Își revărsa expresia asupra spectatorilor printr-o biată păpușă, una umană ce nu mai lupta pentru iubire. Un om fără iubire este ca o păpușă ce și-a pierdut bătăile inimii într-o suspendare artificială…”

* Când faci pauză și…

     Am lăsat cartea jos. Nu m-am așteptat la o asemenea concluzie. Autorul a dorit să se asigure că iubirea nu poate lua o formă logică, ci mai curând una absurdă. Face pe inabordabilul, dar poate doar maschează insuccesul de a fi iubit. Iubirea te reduce de la infinit la finit, te obligă să personalizezi timp și spațiu, iar el se teme de această constrângere.

      Puțini au fost aceia care i-au înțeles teama, iar mecanismul lumii este prea des învârtit de sfaturile fără fond ale binevoitorilor. Așa că, şi-a scris cartea ca unul care nu are nevoie să fie iubit.

Cosmisian

Sursa poza, Google – nicio intenție să pun la uscat trandafirul și să spun că e din noaptea aceea de pe munte…

Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri

     Cheile de la cabană căzuseră pe masa din bucătărie. Le aruncasem destul de indiferent. Sau, poate încercam să lovesc cu ele cana din tablă în care îmi fierbeam apa pentru cafeaua de dimineață. Oricum, nu am nimerit-o, așa că nu contează ce am crezut că am vrut să fac după ce nu mi-a ieșit.
     Dar, ce liniște! Nici ecoul nu rămâne în secrete casele de lemn. Eram tentat să strig, să caut ecoul printre scândurile ce mă ascundeau de o lume pustie. Am strigat și nu am înțeles pe unde scăpa sunetul vocii mele. Am ridicat cana de toarta groasă, am privit-o și nu mi-a plăcut. Zațul unei cafele de demult se uscase departe de circumferința cănii. O cafea fără apă este deprimantă. Aș fi adus-o la viață, dar nu eram dispus să îi ascult poveștile până târziu în noapte, așa că am lăsat-o pe masă în același loc. Era și ușor să fac asta. Praful nu reușise să acapareze întreaga suprafață a mesei. O parte din luciul lemnului îi revenea cănii.

      Dușumeaua scârțăia, dar nu tare. Am fost curios cât de departe o poate face, așa că m-am dus spre capătul încăperii, călcând scârțâitul pe coadă. M-am apropiat de tocul ușii, apăsând pe scândurile groase ale podelei. Zgomotul părea absorbit în totalitate de podea. Din nou nu înțeleg unde dispare zgomotul. Aș fi lovit podeaua să îi scot scrâșnetul la suprafață, dar nu aș fi vrut să mă umbrească la fiecare pas.

      Tocul ușii era făcut din crengi subțiri de mesteacăn lăsat în scoarța lor alb-argintie. Îmi place să ating rotunjimea rece și fină a unui mesteacăn. Cum ieși din bucătărie, dai de o cameră mare, largă. O canapea solidă, tare, tronează indiferentă în mijlocul camerei. Dacă nu ar fi fost acoperită cu o pătură groasă, împletită din mai multe culori, ai fi crezut că mi-am construit căbănuța pe o movilă din pământ ce nu te putea liniști în timpul nopții. Dar, era acoperită. M-am așezat pe mijlocul ei și mi-am întins palmele spre capetele canapelei, privind restul camerei. Era pustie. Bine că am venit în vizită. Două entități singuratice se însingurează împreună.

     Am închis ochii și am văzut pe rând miile de oameni pe care îi cunosc. Am fost fascinat cum îi puteam vizualiza, iar viața lor se topea în detalii în fața ochilor mei nedeschiși. Dar, cu toții erau incompleți, le lipsea acel ceva ce stinge singurătate. Oare nu i-am sprijinit pe mulți dintre ei când căutau explicații pentru tristețe, sau pentru că de prea multe ori fuseseră părăsiți? Oamenii nu pot admite că altora le pot deveni indiferenți. De aici și decepțiile. Le este greu să accepte ce ei înșiși fac altora. Singurătatea nu ar exista dacă nu ar exista oameni. Iar omului nu îi place să fie părăsit, de aceea părăsește el însuși. Omului nu îi place să fie trădat, de aceea trădează.

     Nu îmi place să adorm cu gândul la oamenii care nu sting singurătate. Au un fel aparte de a te acompania în somn, apoi te mai și trezești înconjurat de incapacitatea lor de a reflecta onest singurătatea. Dar, m-am trezit de mai multe ori. A treia oară am remarcat că vântul îmi știa ascunzătoarea și își făcea prezența simțită suflând în pieptul unui mesteacăn ce încadra un Răsărit stingher. Singurătatea este un mesteacăn cu scoarță fină, julită pe alocuri.

     Gânduri pierdute pe o temă găsită.  Voi cum vă regăsiți în exercițiul meu umil?

Cosmisian

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Trandafirii și bicicleta – 2

Trandafirii și bicicleta – 2

     Brațele îi erau julite, puțin aici, puțin acolo. Dar, cine a spus că teribilismul nu naște lumi poetice, pline de petale de trandafiri? Gândește-te cum l-ar fi privit trecătorii dacă ar fi rupt trandafiri doar ca să le simtă spinii. Te-ai gândit? Bun! Deci, îmi dai dreptate. O bună ocazie pentru bietul grădinar involuntar.

      Înconjurat de trandafiri, unii încă neatinși, unii despinați pe brațele lui albe, băiatul deveni brusc conștient de întregul univers. Își ridică ochii spre blocurile din apropierea petalelor de trandafir. M-am dat repede în spate, știam că în acele momente se amplifică acuitatea vizuală. Sunt sigur că m-a văzut. Dar, era ca un moment de reflexie, de parcă eu mă uitam la mine. Văzu o perdea ce îsi căuta verticalitatea, unduindu-se ușor. Doi. Până acum, doi au văzut momentul în care a trecut printre trandafiri. Nimeni nu îl putea certa că s-a aplecat să le simtă parfumul.

     A șoptit în taină. Nu știu ce a spus, dar dacă e ca mine, cred că a suspinat de durerea pe care nu trebuia să o vadă nimeni. Lanțul căzuse, dar la fel o făcuse și el. Băieții de la bloc rămăseseră înspăimântați pe locul unde îl lăsase pe Blond să pedaleze singur. Și ei s-au uitat în toate direcțiile. O făcuseră înainte de băiat, pentru că m-au văzut. Nu mă retrăsesem încă. Am vrut să le adâncesc senzația din conștiință. Păreau să o mai aibă. Au știut și ei că i-am văzut, de aici și teama lor de a se distra pe seama nereușitei blondului.

      Cuprinse bicicleta de ghidon, o ridică și se asigură că lanțul stă din nou unde îi este locul. Observă încă un spin împlântat în brațul stâng. Zgârietura ce conducea spre locul în care aterizase spinul părea o dâră dreaptă de nori ce preferă să se prindă la întrecere cu albul pielii lui. Dar, zgârietura se roșise repede.

      Era timpul să înapoieze bicicleta. Îl ustura în tot mai multe locuri. Își trecuse piciorul peste bara bicicletei, se așeză cât să se poată împinge cu picioarele de asfaltul rugos. Acum, își înfrunta mai multe neajunsuri în același timp. Prinsese puțină viteză, așa că picioarele lui se agățară novice de pedale. I-a mai luat puțin să nu se mai uite la roata din față, apoi a mers drept. În dreptul băieților a frânat cu un picior, dezechilibrându-se puțin. De data asta nu a căzut. Se simțea atât de bine. A plecat singur săltând până l-a ascuns plopul de privirea mea. Aș fi vrut să văd mai mult, dar poate e mai bine astfel.

Cosmisian

 

Bicicleta şi trandafirii

Bicicleta şi trandafirii

Oare îți poți imagina un oraș proaspăt asfaltat, peste care s-a împrăștiat din abundenţă nisip? Era liniște, o liniște pe care o mai tulburau grupuri de copii ce își luau viteză pentru a aluneca pe nisipul fin sau pe asfaltul negru. Și, dacă nu se alegea nimeni cu vreo zgârietură, cu siguranță nu se opreau. Mai țipa câte un vecin tulburat de ideea că unii oameni trebuie să fie mai întâi copii. Oare de aceea era atât de morocănos, pentru că devenise om mare fără a mai simți bucuria abandonării pe asfaltul alunecos?

Mașinile erau rare. Și, scumpe. Viteza se măsura altfel, iar părinții învățaseră de la noi că „imediat” poate să însemne oricând. Sau, oricât. Timpul era și el acoperit cu o peliculă subțire de nisip. Asfaltul era acoperit de nisip. Toți alunecam pe el fără prea multe riscuri. Genunchii ne erau adesea acoperiți de julituri cu care ne lăudam. Asta până să ajungem acasă. Uneori se întâmpla ca părinții să ne certe pentru integritatea pe care o compromiteam foarte des. Nu aveam noi piele de crocodil, dar pot spune că ni se refăceau repede genunchii sau coatele. Ai căzut vreodată la pământ să îi simți rezistenţa?

Recunosc fără teama de a fi judecat că eu eram omul care fusese copil mai întâi. Mi-a plăcut să îmi iau avânt și să alunec pe nisipul fin ce acoperea asfaltul ce încă disipa vapori bituminoși, chiar dacă alunecarea mi se termina într-o trântă pe asfaltul rugos. Dar, nimic nu m-a împiedicat să îmi iau avânt și să lovesc mingea umplută cu pietre de Robi. Nu aș fi înscris vreun gol, dar știu că din loc am mutat-o. Și, ca să previn alte astfel de șiretlicuri, mi-am inflamat puțin laba piciorului. Crezi că nu ar atenua vreo altă servire pe neașteptate?
Asfaltul este un deschizător de drumuri, de experiențe și experimente. Fereastra mea era generoasă. Nu ca mărime, că toate erau făcute aproape de aceeași dimensiune. Dar, ceea ce vedeam ținea de culoarea pervazului din tablă în care îmi așezam eu coatele. Un plop nesățios de înalt, cu o coroană abundentă pictată într-o notă de verde copt, umbrea ca un ceasornic orele pe care le puteai lăsa pradă nemilosului timp. Iar duminica nu prea aveam ce face. Copiilor le știam programul. Dintre cei câțiva copii, unul singur avea o bicicletă. Pe cât de deosebită era această avere pentru el, nu de asta se strângeau copiii în jurul obiectului rar. Lanțul acesteia în cădea des. Era dimineață. Poate 10. Copiii l-au înconjurat pentru a asista la ritualul reparării bicicletei. Îi dădeau un mic avânt şi o lăsau pe biata bicicletă să creadă că poate pleca de una singură, dar o trântea peste cap, exact așa cum un leu răstoarnă un pui de bivol.

Roțile erau verificate pe rând, pentru că nu de puține ori sufereau de o ușoară amețeală, și-o luau pe opt cărări că unii dintre cetățenii ce se unduiau pe asfaltul nou-nouț în drum spre casă. Unul dintre băieți, cel care părea prostuț de la înălțimea de la care priveam, a intervenit cu o idee. Se auzea atât de bine. Le-aș fi spus eu ce să facă, dar nu te dai tu deștept cu copiii, că te faci de râs. Dar, cum băiatul cu păr galben era deja prostuțul grupului, ideea lui a căzut perfect. Puțină milă îmi era de el. Apoi, am auzit din gurița lui, emoționat, șoptind soluția salvatoare pentru prevenirea problemei cu lanțul. Le-a arătat și cum se face. De unde știa, că nu avea bicicletă?

Păreau recunoscători. Chiar l-au ajutat să scurteze lanțul cu o zală. Ce răsplată puteau să îi ofere pentru intervenție, dacă nu chiar privilegiul probei?! Său, poate nu erau dispuși să riște. De sus se vedeau toate scenariile. Dar, nu am intervenit. Băiatul acela păream eu, de la etaj. Un neînțeles. Asta mi-a plăcut. Recunosc. Doar că, băiatul a refuzat să facă o tură cu bicicleta. Oare știa că îi fusese întinsă o capcană?

– Nu mă știu da!

– Haide, Blondule. Sus pe bicicletă și fă o tură.

Ce simplu. Au făcut front comun și l-au convins. Copiii fac front comun cel mai ușor atunci când planul lor este îndreptat împotriva neajutoraților de culoare galbenă. Așa că, l-au încălecat pe bicicletă, iar trei dintre ei au ținut-o din spate, cât să îi dea copilului impresia siguranței. Și, dacă lanțul nu sare, el sigur o să cadă din neștiință. Bicicleta nu te iartă dacă nu o stăpânești. Iar el era predispus la cădere. Iată cum se vede de la fereastra mea o cădere previzibilă. L-au ținut ei cât l-au ținut, dar apoi l-au lăsat. Preț de câteva secunde a plutit în propria-i victorie. Învinsese involuntar și inconștient incapacitatea de a domestici obiectul.

Senzația victoriei se putea vedea în linia dreaptă pe care o lăsa în urma pe nisipul auriu de pe asfalt. De sus părea ca o clepsidră lipită de asfalt ce-și presăra linia perfectă a nisipului direct din roțile bicicletei. Dar, nu la fel de încurajatoare era direcția în care pedala băiatul. Brațele i s-au încleștat de ghidonul strâmb al bicicletei din secunda în care realiză că nu mai este sprijinit. De sus eram sigur că va ieși destul de zgâriat din povestea asta. Se îndrepta cu viteză spre o zonă verde plină de trandafiri. Aveau spinii prinși unul de altul ca într-o suită de „țară, țară vrem ostaș”, iar băiatul se îndrepta în viteză spre brațele lor primitoare. Parcă îl văd și acum plin de spini și zgârieturi, vesel.

De atunci, bicicleta nu mai e ce a fost. Bicicleta lui este una plină de trandafiri. Lanțul nu îi mai căzuse, doar un stop, dar nu acela pe care el făcuse, o pană, dar nu aceea a ușurinței cu care se pedalează. Băiatul acela a învățat din acea ziua să domesticească obiectul.

Cosmisian, Timisoara

Foto: 

Niciodată este mai bine

Niciodată este mai bine

– Litere spâne, lipsite de sprâncene şi expresie. Mă obosesc cuvintele produse la indigo, mai ales când se imprimă pierdut pe pagini cenușii. Când scrii cu gândul nefiresc mă scrii ca pe-o hârtie cerată, doar că folosești cerneală nesugativată.

– Cel puțin, suntem doi în povestea asta. Îmi plac şi mie cuvintele originale. Ai prins în plasă cuvintele, ca pe niște peștișori aurii.

– Îmi place să cred că i-am salvat. Am pieptul plin de apă. Îi las să creadă că sunt într-un ocean.

– Dar munții aceia ce se înalță dinspre noapte? A lor este umbra?

– Ţi-am urmărit umbra şi am clădit din ea iluzii. Mă priveai adesea cu un singur ochi. Am înțeles târziu de ce nu cu amândoi. Cu unul mă fixai în prezent, cu celălalt mă chemai din viitor. Eu am crezut că e o umbră, dar am aflat că nu e.

– Diferența dintre o umbră şi un nor este colosală. Un nor este umed şi te poate umbri cu picurii lui, pe când o umbră nu poate fi niciodată suspendată pe viitor. Umbrele sunt trecutul care refuză să dispară, pe când norii sunt viitorul care vizitează pământul de sus.

– Îmi plac răsăriturile. Şi apusurile. Şi iarba proaspătă și iarna târzie. Și prima ninsoare și prima ploaie de vară. Și mirosul zambilelor amestecate în culori de violet, alb și roz. Îmi plac și urechile încireșate. Și buzele colorate și gust de căpșuni. Îmi place mirosul piersicii și felul în care vântul îmi pune seara părul după urechi. Dar cel mai frumos e atunci când sunt la mare și briza e însoțită de soare sărat. Sau la munte, când fratele aprig al vântului de câmpie se arată și îmi face pielea de găină cu colții lui reci…

– Mă simt ca o pădure de salcâmi neînflorită de mult. Te privesc. Înfloresc. Tu ai atât de multe doruri.

– Dar nu contează, pentru că am la picioare o mare de afine în care să mă scufund și să îmi ascund lumina. Tu nu ai? Atât e de frumoasă lumea! Și încă nici nu am spus nimic de lună, de stele, de toamnă, de animale, de oameni…

– Sunt atât de uscat, încât poți arunca un ocean peste mine şi încă mai pot absorbi. Mă poți îmbrățișa şi te voi absorbi pe tine. Poate așa voi rămâne umed ca o pădure verde după ploaie. Dacă aş fi la picioarele tale, te-aş picta cu afine zdrobite în palmă. Te-aş aromatiza complet. Apoi, mi-aş colora buzele de pe brațele late ca să devin umbră. Știai că umbrele create de sărutul brațelor tale pictate-n afine găzduiesc mai clar stelele şi luna?

– Mie îmi pare că nu ești uscat deloc. Izvorăsc prea multe din tine, și eu zic că e bine să nu seci. Nu azi, nu mâine, nu nicicând…

– Tu măsori marile şi râurile pe care le așez în buclele părului tău şi crezi că nu mai am ce primi. Dar, ochii tăi sunt două oceane din care în bat clipele inimii. Te privesc şi mă simt albastru.

– Cred că ai o mulțime de lucruri de primit, dar ai şi mai multe de oferit.

– Sigur. Navighez pe oceanele tale în același timp şi picur din ochii mei lacrimi. Iți las în ele amintirile mele. Te fac părtașă secretelor mele. Nu am crezut că oceanul are forme pe care să le simt. Dar, aproape că iți simt brațele strânse în jurul meu. Nu îmi da drumul încă. Niciodată e mai bine.

– Știi, chiar mă gândeam să te…

Cosmisian

Sursa poza (stirile pro tv)

 

 

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google) Copyright (foto google)

Vezi articolul original

Frumuseți fără reclamă

Frumuseți fără reclamă