Arhive pe categorii: C. GENERAL

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Amintirea ta, de Iuliana Cazan

Peripețiile unui stilou fără cerneală

– Amintirea ta, de Iuliana Cazan

     Mi-am ridicat privirea și ți-am zărit chipul. Ochii tăi îmi zâmbeau, dar buzele tale erau alungite într-o linie dreaptă ce nu exprima nimic concret. Și ne-am mai privit întâmplător. Eu pe tine când nu mă priveai. Tu pe mine când nu-ți eram atentă. Ți-am auzit râsul. Un sunet înfundat, încântător, care ți-a mișcat buzele într-un zâmbet, ți-am privit ca prin vis chipul, dar doar atât. Ți-am privit mișcările. Tastai pe ecranul telefonului, țineai un ritm știut doar de tine cu piciorul stâng, stăteai așezat la un scaun distanța de mine, iar eu nu îndrăzneam să-mi îndrept privirea spre tine din motive necunoscute universului. Iar eu simțeam ceva necunoscut în capul pieptului când te priveam. Simțeam ceva ce semăna cu un zbucium de aripi al unei păsări ce-și tânjea libertatea de a zbura.

     Visul cu tine a luat sfârșit când am plecat și te-am lăsat în voia farmecului frizerului. Și, ah, cât de geloasă puteam fi pe suprafața metalică a foarfecei ce-ți atingea firele de par. Dar am plecat înainte să mă privești pentru ultima oară. Poate că astfel nici nu s-a întâmplat nimic din ce-am crezut. Am rămas aici amândoi. La mijloc de pagină. Eu plecând, tu uitându-mă.

     Nu te-am mai regăsit decât în gând. Îmi era întipărită în minte privirea ta, ochii tăi negri ce-i văzusem pentru prima dată. Și-mi doream să te revăd, să ne vorbim din nou doar din priviri. Cuvintele-s inutile când ești prin preajmă. Îmi doream să-ți simt parfumul, căci gândul ce imagina o savoare a ta era cât se poate de amăgitor, iar eu aveam nevoie de răspunsul palpabil al dorinței mele. Mi-era teamă că-ți voi uita chipul, căci deja nu-mi mai aminteam culoarea puloverului tău, iar buzele tale aveau o culoare nedefinită în mintea mea. Îmi doream ca timpul să meargă înapoi, să ne regăsim – doi străini în atingerea clipei să se privească încă o dată.

Sursa poză – Printerest

     În fiecare dimineață căutam cu degetele mâna ta, iar palma îmi era surprinsă de căldura trupului tău plecat. Mă întindeam până la noptiera ta și culegeam cartea ce o citeai, o răsfoiam și-o miroseam. Tu nu știi, însă între paginile cărților tale sălășluiește mirosul tău pe care nările mele îl doresc, pe care sufletul îl consideră parfum. Te-ai întrebat vreodată de ce îmi las propriile cărți să alunece în mâinile tale? Ei bine, acum știi, dragule, că savoarea ta îmi sălășluiește printre ele, iar biblioteca mea devine aromată de prezența ta. Mă îndrept spre birou și-ți scriu, „te iubesc” pe o fâșie de hârtie, o strecor printre paginile cărții tale, apoi o așez la locul său păzit de uitata ta prezență.

     Dragule, iartă-mă că sunt nostalgică. Mă surprind strigându-te prin casă, iar răspunsul tău mut îmi amintește că sunt doar eu, iar tu poate ocupat la birou, ori poate plimbându-te pe străzi ale Cișmigiului matinal, numai să nu fii aici.

     Mă așez pe marginea patului și închid ochii. Îmi imaginez mersul tău elegant, privirea serioasă care parcă dorește să intimideze norii ce se aproprie, mirosul tău ce se împletește cu savoarea lunii februarie și mâinile tale ce cuprind aparatul de fotografiat și imortalizează doi tineri îndrăgostiți care, cu mâinile împreunate, pășesc pe drumul iubirii reciproce ca o continuare timidă a legăturii dintre noi.

     Soneria ușii îmi destramă tabloul din mintea mea, în care tu ești personajul principal. Cobor scările, timp în care notele soneriei dispar, plutesc în aer, lăsând loc liniștii să se instaleze. Deschid ușa, iar pe covorașul din fața casei de odihnește un plic alb părăsit de poștaș. Numele expeditorului lipsește, însă simt că literele ce sălășluiesc pe hârtie îți aparțin, căci îți închei mărturisirea cu Al tău, D.

     Dimineața mea începe cu amintirea ta în Cișmigiu și cu prezența ta în rânduri de cerneală, semn că iubirea mea nu s-a pierdut pe drum până la tine.

© Iuliana Cazan @ Click pe Click pe Link!

Nouă ani de blog

Nouă ani de blog

Astăzi s-au făcut nouă ani de când am îndrăznit să cred că voi reuși să scriu o poezie despre iarnă. Nu am scris-o încă. E iarnă acum, a fost și în copilărie când nu suportam ideea că mama mă forțează să ies în cruzimea iernii să fiu în rând cu toți copiii care se joacă în și cu zăpadă. Și zăpadă era din belșug, la fel și copii. Eu? Eu căutam golurile dintre elemenții de calorifer să îmi încălzesc picioarele. Îmi doream mult să scriu o poezie despre iarnă. O percepeam altfel decât copiii de la bloc. Încă îmi doresc.

Ma întorc la Serbarea dintr-o iarnă a anilor mei la grădiniță. Cineva alesese pentru mine o strofă dintr-o poezie de Eminescu. Urma să o recit în fața tuturori, dar de când mă știu sunt un aiurit. Mă luase cu emoție și m-am pierdut. Adio, dragă dle Eminescu. Ce să mai spun de ce își dorea el pentru dulcea lui Românie…

Au trecut anii și am depășit vârsta de 30 de ani. Nicio înclinație spre poezie sau spre scris. Activitatea mea din toți acei ani nu permitea o asemenea deviere. Apoi, am scris din frustrare, când nu mai avea nicio cale acceptată de mine să ripostez, dar am risipit tot ce am scris, nesalvând nimic. Cele mai multe versuri s-au dus odată cu clipa următoare a ultimului vers. Aproape că puteam fi inițiatorul unui nou curent literar – poetul clipei de acum. Dar, cine să mă consemneze?

Am ajuns pe wordpress după ce una dintre poeziile mele fusese publicată de o cunoștință pe blogul acesteia, fără a se menționa autorul. Nu prețuiești ce faci până nu ți se fură ce ai? M-am supărat. Brusc am dorit să îmi protejez nimicurile, micismele. Am făcut acest blog doar din minimă dorință de supraviețuire literară.

Nu credeam să ajung să scriu atât de mult. În cele din urmă, am ajuns și eu să scriu pe teme despre care visam privind tavanul alb după o zi de lucru (Acordeonul de pluș), sau după ce m-am jucat cu o nepoțică pe tema unui melc lipit pe peretele blocului (Melcul zburător). Cel mai mult am suferit scriind despre păpădie. Mi-a ajuns până la stamină rebela! Mi-am tot propus să uit de ea. Sunt tot mai aproape, iată de ce, cine știe… poate în 2019 voi publica un volum despre ea. Poate așa o voi da uitării. Și totuși, scriitoarea mea de suflet, Mouelle Roucher nu pare să îmi dispară din momentele de inspirație…

Blogul mi-a adus și accesul în această comunitate în continuă dezvoltare. Au fost dintre aceia care au renunțat să mai scrie, de parcă sufletele lor se lăsaseră inspirate doar din amuzament sau rătăcire. O știu și ei! Am această dorință de a-i revedea. Au fost și dintre aceia care au răzbătut din mijlocul vieții lor spre o lume unde poți schimba ceva în maniera în care alții percep viața. Vouă , celor pe care i-am întâlnit aici, vă mulțumesc.

Mi-am propus să îmi reglez puțin frecvența cu care public aici. M-au necăjit momentele în care din întâmplare mi-am găsit scrieri pe alte meleaguri, preluate fără respect pentru scânteea mea de geniu, cum spunea cineva. O scântee am și pe aceea o fură? Așa cred ei că s-au descoperit metodele de producere a focului care scrie? Acelora le recomand să ne ofere dreptul la propria creație literară. În ultima perioadă m evitat să mai public și am scris pentru mine. Dar, momentele în care vedeam în Panoul de Control puțină reacție, mă simțeam necitit. Astăzi voi publica puțin din ce am ținut pentru mine. Sper să vă placă cum îmi place și mie.

Vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape. Sper să reușesc să fiu mai aproape de voi!

©osmisian – Timișoara 13 ianuarie 2019

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice, de Iuliana Cazan

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

Notă scrisă de gazdă:

Aparent, acest articol este o replică la articolul „Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”, dar este în sine un bulgăre de artă, rostogolindu-se în timp spre o scriitură tot mai matură. Mă bucur că ai ales să mi-l trimiți.

Pe Iuliana Cazan o găsiți pe blogul ei personal. Click aici!  


 

Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice – de Iuliana Cazan

     Pieptul mă doare cumplit și simt în brațe spasme puternice. Îmi alunecă în palme dorințele sufletului, iar iubirea glăsuiește amar că are nevoie de aer. Picioarele mă conduc spre căminul care adăpostește alinare. Glasul ce mă întâmpină mă îndemnă să mă pierd în voia sa, să ascult ce-mi șoptește. Simt că începutul sfârșitului e acum. Mâinile lui îmi îngrijesc cuvintele ce rănesc țesutul brațelor mele, sângele nu mai curge prin vene, cerneala i-a luat locul. Degetele lui devin sugative, alintându-mi durerea literară. Umerii îmi tremură a dezmierdare divină, iar printre gene zăresc chipul celui care-mi este păzitor al durerii. Întind mâna în încercarea de a-i atinge chipul, iar el se alintă la mine-n palmă și-mi șoptește că sufletul are să iubească din nou și are să mă vindece iubirea lui de cerneala cuvântului febril.

     Îmi scapă printre buze un sunet ce inspiră durerea ce-o provoacă penița condeiului din cerneala îmbibată în cuvinte. Culoarea pielii devine trandafirie, iar albastrul cernelii îmi atinge degetele, care au acum gust de condei neinspirat în arta cuvintelor. Murmur versurile unei melodii uitate, glasul îmi îngheață în aer, cuvintele devin cratere în atmosferă. Tu mă privești cu ochi blânzi, îmi iei mâinile în ale tale, îmi cureți cerneala de pe brațe ce mi-a inundat pielea, mi te aduci mai aproape de chipul meu și buzele tale poposesc pentru o clipă pe ale mele, cât să-mi fie aievea prezenţa ta.

      Dacă aerul ar avea gust, mierea ne-ar aluneca pe buze, iarna de afară n-ar reuși să pătrundă aici, căci ne învăluie căldură savoarei aromate. Ferestrele sunt din senin arămii și aerul rece nu poate intra decât prin îndoielile sufletului. Chiar dacă ar fi să rămân secătuită de cuvinte, chiar dacă aş ajunge pustiită de cerneală și doctorul m-ar părăsi şi el, ştiu că îmi vei aminti că nu se trăiește cu cerneală, ci cu iubire. Mi-ai aduce condeiul, călimara, hârtia, m-ai învăța să scriu din nou a, b, c-ul, m-ai învăța alfabetul iubirii, m-ai instrui în arta reciprocității, m-ai învăța să dansez vals cu penița pe hârtie. Cuvintele s-ar naște de undeva, dintr-un loc necunoscut, de unde se naște credința. Te-aş privi și mi s-ar părea că în spatele tău sălășluiește un înger care te privește blând și iubitor, te mângâie din când în când pe obraz, iar tu tresari crezând că te atinge vreun curent necunoscut de muritori. Însă glasul îngerului te-ar captiva și ai fi prins în mrejele Divinității; eu te-aş privi îndepărtându-te de mine, de aici.

     Și te-aș privi cu ochi triști și lacrimi reci, dar nu te-aş striga de teamă să nu mi te întorci. Dar, clipind de două ori, ochii mei îi privesc din nou pe ai tăi, și iată-te lângă mine domn al persuasiunii, îmi zâmbești blând și-mi spui că e timpul să ne odihnim, căci prea mult a durat îndoiala, și să adormim acum împăcați, când durerea n-a sosit încă. Mă atinge doar ușor pe obraz mirosul ei, într-o manieră amenințătoare, dar plăcută, cât să mă îndemne să spun nu dorinței lui și să răstorn iubirea din ceara lumânării de pe birou, să ne atingă flacăra iubirii cu adevărat, să simțim mânie și dragoste la unison, să ne urâm pentru o clipă că suntem atât de diferiți, să ne iubim un moment pentru că existăm aici, împreună. Însă eu sting lumânarea, las ca savoarea ei, acum neînsuflețită, să se împletească cu aerul dimprejur, să ne inunde simțurile cu aroma iubirii stinse.

     Afară se aud glasurile iernii târzii, aici se aude doar glasul tău care le îngână șuierul ademenitor, iar pleoapele mele devin grele, sunt prinse în mrejele tale simțurile mele, iar respirațiile noastre se întâlnesc într-un dans nefiresc al aerului dintre noi, și te simt mai aproape de mine și te aud ca prin vis șoptindu-mi noapte bună.

Autor: Iuliana Cazan – glasulliteraturii@yahoo.com

 

Hoț cu carte de vizită – furt intelectual defectuos

Hoț cu carte de vizită – furt intelectual defectuos

Am adăugat un PS, PS2. Mi-au fost aduse la cunoștință alte preluări, mult mai intelectuale de această dată. Le găsiți mai jos cu subtitlul Ciortan Catalin, respectiv Stoleru Petru.

Între timp am luat legătura cu administratorul site-ului http://www.poezii.md. Acesta a reacționat profesionist și a șters acele poezii. A rămas andreea cu ploaia (rain).

andreearain pe poezii.md

Când stau bine să mă gândesc cât de ignorant sunt, nu mă mir că pot fi furat fără ca măcar să mă pot dovedi autorul vreunei poezii pe care o poți găsi astăzi pe internet. Și, iată-mă pe mine, căutându-mi o poezie pe google după parte din titlu, că nici pe acesta nu mi-l aminteam. Dar, cum am o prietenie solidă cu google, i-am spus direct ce îmi amintesc, și anume:

„dormi iubire eșarfă parfum” pe care am scris-o în 2012 – click aici!

Și, iată-mă surprins pentru a câta oară. O anume andreearain, care postează pe aici poezia căutată de mine. Click aici!

Am făcut eu urât în sinea mea, click aici pentru detalii! (Glumesc, sper că nu ai dat click). Am făcut printscreen, am căutat să comentez pe postare, fiind chiar plăcut impresionat de comentarii, doar cp fără cont nu pot comenta pe propria mea poezie. Am încercat să îmi fac, dar pe telefon nu mă descurc.

Ce să mai, să spun repede – hoața mea are un portofoliu de 12 poezii scrise de mine. Click aici pentru exemplificare. Urmează mica mea investigație. Unii dintre voi știu cum se activează în mine spiritul de investigație. (Cei de la Rise Project să mă caute).

PS: Ciortan Catalin pe FB care mai are și bunăvoința de a răspunde comentariilor. Voi ce i-ați răspunde unuia ca el? https://m.facebook.com/groups/1668064493406713?view=permalink&id=1735929866620175

hotcucartedevizita5

PS2: Pe Stoleru Petru, care a preluat cel puțin două poezii de la mine fără să menționeze autorul, îl găsiți aici – https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=517536405287361&id=100010930182026

hotcucartedevizita7

și

hotcucartedevizita28

Până să dau de capăt poveștii, vă las concluzia mea și câteva poze.

Concluzie:

  1. Când vrei să furi proprietatea intelectuală a cuiva, nu lăsa carte de vizită. Dacă nu schimbi nici titlul poeziilor…, ce să mai!
  2. Nu te mai semna cu pseudonim, că te laudă lumea în zadar și nu îți va cere autograf pe stradă, că ești incognito. Fii mai deștept și fură intelectual! Lasă număr de telefon, că ne ajută!
  3. Gândește-te că și întâmplător te găsim. Și, în procesul de a ne reatribui dreptul de autor, tu ieși strâmb și te facem de râs, tot întâmplător.
  4. Dreptul la proprietate intelectuală este protejat de lege. Hoțul neprins nu e poet! Este doar un om fără principii, dar te joci cu norocul. Știu deja câteva persoane care nu ar merge atât de departe și să te caute, legal, dar te trezești tu citat pentru o asemenea prostie. Te vor pomeni prietenii că ai probleme cu Poliția că ai furat poezii și niciunul dintre ei nu te poate sprijini că ai lega cuvinte cât să meriți atenție.
  5. Poze!:)
  6. Și, urmează investigația!!
  7. Ca să fie clar, eu cu toată sinceritate spun că nu mă simt un poet. Vorba cuiva, am eu o scânteie de geniu, doar că se stinge prea repede 🙂 așa că nu înțeleg de cineva se laudă cu ce eu însumi nu o fac.

Ofer Recompensă cărți publicate de autori adevărați pentru orice informație care mă va conduce la adevărata andreearain🙂 Sau, alte recompense!

Dacă îmi fură cineva și postarea asta, să fiu celebru dacă nu îi dau eu însumi o recompensă!

poeziile mele sunt

© Cosmisian, Timișoara

Visând prin noiembrie

Cu apreciere, Potecutei!

Poteci de dor

Prin noiembrie merg cu visarea de mână
Şi adun, peste plâns scuturat din copaci,
Pas cu pas, pentru drumul ce-o fi să rămână
Până când în întoarceri vei putea să te-mbraci

Risipesc amintiri pe alei pustiite
Şi culeg aşteptări împărţite la doi
Dintr-un timp presărat cu dorinţe şoptite,
Fără pete de scrum, fără urme de ploi

Vezi articolul original 55 de cuvinte mai mult

Oceanul Catatumbo-ului meu

Oceanul Catatumbo-ului meu

 

 

     Îmi amintesc de noaptea în care un fulger a scăpat din strânsoarea unui tunet și s-a ascuns sub pluta pictată de mine pe ocean. L-am căutat de atunci neîncetat. Nicio clipă nu am trădat asemănarea dintre sufletul lui și al meu. Am ales să înot în larg numai ca să îi ofer acestuia un loc tainic în care să se lase găsit de mine. Încă nu l-am găsit, dar cred că nu mă va trăda. Astă-noapte am ales să vâslesc cu palmele goale. Oare îl voi simți când se furișează aproape de pieptul meu ca să îmi regleze ritmul cardiac?

      Cerul este brăzdat de fulgere ce par a se regăsi mai curând la intersecția dintre înalt și adânc. Fulgerele caută oameni cu care să își împartă lumea. Dacă norii nasc fulgere, oceanul meu le este casă, iar pluta desenată din tristețile mele le este tainicul umbrar unde ne regăsim, cum se face că fulgerele nu aleg niciodată să zboare spre stele? Am ales să fiu libertatea nocturnă a electricității în forma ei absolută. Oare ce se întâmplă cu norii ce nu își cultivă furia la timp ca să mă atingă cu mânia lor?

     Adânc în sufletul meu am o altă lume brăzdată de oceane și stele. Nimic nu se compară cu arcul electric creat între un fulger și inima ce îl controlează. Am sprijinit umbrele stelelor în bărbia nedumerită a nopții, căutând acel moment în timp când pot privi un fulger în ochi, cât să îi cunosc dorul. Mi-aș lipi visele de sinapsele tensionate ale norilor, ca să îmi pot naște indicii spre fulgerul meu. Oare s-a obișnuit doar să mă observe de la distanță, sau eu mi-am însușit apartenența fără a mi se fi permis acest lucru?

     Am permis oceanului meu să găzduiască secretele fulgerului meu. Aș putea oare să nu vă destăinui unui dintre ele? Bine, vă spun doar unul singur. Fulgerul meu a croit în adâncul oceanului meu o pătură fină de ozon, ca semn de recunoștință pentru norii ce l-au creat și i-au vorbit de mine. Noaptea este mult mai frumoasă când arunc înspre stele petice de ozon, fine, subțiri și delicate.

Cosmisian

Poza Alan Highton

Deja vu la două capete ale timpului

Deja vu la două capete ale timpului

     – Andrei, Andrei, stai! Ah, băiatul acesta, tare activ mai e băiatul meu. O clipă l-am pierdut din ochi și te miri ce minuni mai face.

     – Ei, na. Lasă-l, draga mea să se desfășoare. Tu cum crezi că erai, cum?

     – Păi da, dar se mai schimbă lucrurile. Nu vezi și tu ce diferită e lumea?

     Andrei alerga pe alee. Văzuse o frunză maronie. A alergat până aceasta s-a prins, într-un final, de asfaltul rugos de curând așezat prin parc.

     Purta la gât un aparat foto semi-profesional pe care îl găsise într-o cutie ascunsă de mama lui, o cutie ce tăinuia lucrurile lăsate în urmă de tatăl lui, medic militar de profesie, plecat în Afganistan.

     Din când în când, o frunză îi atrăgea atenția, iar el își intra repede în rol. Luă poziția aceea specifică fotografilor comici, care se lasă periculos pe spate sau în față, fără a se deplasa spre comoditate cu un singur pas înapoi sau înainte. Reglă manual obiectivul și, click. Fotografia perfectă. Repetă în joacă acest joc al focalizării spre frânturi ale timpului încapsulate într-un cadru.

Foto – sursa stanga jos

     Puțin știa el că era privit suspect de pe o bancă. O tânără îl văzuse în plin exercițiu artistic, camuflată în spatele toamnei ce arunca în vânt frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească până acestea se fixau pe asfalt.

     La un moment dat, Andrei a „ajutat” un cadru natural, dirijând o frunză spre un con de brad căzut pe iarbă, chiar în fața băncii unde îi stătea așezată urmăritoarea. Așeza și reașeza cadrul perfect pentru primul lui macro.

     Fata lăsă cartea pe bancă, aproape de trupul ei ghemuit. Ultimul capitol citit de ea părea să se fi terminat mult prea devreme, lăsând prea mult loc pe pagina cărții, dar și în mintea ei. Pumnul stâng îi era strâns și ascuns în mâneca bluzei albe împletite în căldură. Își adusese mâna peste gură și privea fix. Privirea ei era ca un macro făcut unui macro. O succesiune de cadre, un deja vu pe care doar toamna îl identifica. Și eu.

     O priveam când pe ea, când pe el, până m-am hotărât să caut inspirația de acolo de unde emana. Avea sprâncenele conturate frumos, coborâte natural aproape de ochii ei căprui, surprinși de o curiozitate ce îi înfrumuseța chipul. Nu știa că o privesc. Andrei nu știa că la rândul lui era privit. Am dorit să pot păstra acea secundă în sufletul meu, astfel că am riscat să îi caut privirea, să o pot întipări în memoriile mele de toamnă. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoși ca cei căprui în plină toamnă. Conturul sublim al perfecțiunii lor evidenția lumina ce pătrundea în sferele mici și curioase. Aș fi vrut să pot pătrunde și eu în ei, să le pot culege entuziasmul și puritatea.

     Deodată am simțit că ochii ei mă fixaseră. Am dat să mă desprind, dar mă dezarmaseră. Puterea lor de fixare era direct proporțională cu incapacitatea mea de a mă separa de căpruiul sprijinit pe mâna ei adusă aproape de chipul ei. Aproape că aș spune că incapacitatea mea devenise o forță, una de conexiune. Ne-am privit câteva clipe, dintr-acelea care te fac să oftezi a visare, a inspirație și seninătate.

     Pentru o clipă nu mai eram eu cel ce alerga în cerc în fața băncii unde acea fată mă privea. Aproape că mă vedeam ridicând aparatul spre arborii ce acopereau aleea în efortul de a urmări frunzele din momentul în care se desprindeau de crengi și dansau vesele spre pământ. Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru, apoi s-a așezat pe picioarele ei adunate. Coborâsem aparatul până în dreptul chipului ei. Rămăsesem prins în ochii ei. Am focalizat și aproape că m-am văzut în ochii ei. Mă privea. Părea că mă privește. Acel moment al entuziasmului excesiv impregnat cu uimire și inconștiență, a fost risipit de îndată ce în fața obiectivului apăruse mâna ei.

     – Hei, și eu sunt aici, aici unde ești tu cu aparatul. Hello, ne vedem și fără aparat?

     Am lăsat aparatul să coboare, dezarmat de glasul celei pe care o studiasem de amorul artei. Eram mult prea aproape de ea. Mă lăsasem sedus de căderea frunzelor încât nici nu realizasem cât de ridicol trebuie că îi părusem, pentru că nu o privisem chiar o secundă.

     – Mă amuzi! Îi spuse fata. Am văzut că te-ai pierdut în ploaia de frunze și ai aterizat pe chipul meu. M-am ținut eu nemișcată, cât să îți înșel percepțiile, dar deveniseși insistent. Cât să stau ca o poză? Măcar m-ai fotografia? Pot să văd?

     – Poftim, iată fotografia fotografiei tale. Autoportret chiar.

     – Îmi pare cunoscută tipa, spusese fată râzând.

     – I-aș fi propus să se destăinuie, să o cunosc și eu. Dar, am căutat să o privesc în ochi până când aceștia vor trăda și lucrurile pe care posesoarea lor nu le va spune.

     – Chiar să știi că ochii mei spun multe când tac. Aș dori ca poza mea să nu fie folosită în scopuri… rele, să ajungă pe cine știe pe unde.

     – E timpul să vă uitați și dvs în ochii mei. Așa vă par, unul care ar folosi o poză ca aceasta într-un scop rău?

     – Nu am de unde să știu, dar nu e mai bine să previn? Se uită din nou spre el și îl fixă cu aceeași privire pe care el o crezuse spontană. Era atâta forță în ochii ei!

     – Nu mai aveți cum, de când ați dobândit acei ochi căprui sunteți în imposibilitatea de a mă opri.

     Râdea atât de moale.

     Doar că, declicul acela misterios găzduise această conversație doar în imaginația mea. La nici doi metri era mama, care s-a apropiat de mine și mi-a dat aparatul de fotografiat de la ochi.

     – Dar, mă iertați, băiatul meu este atât de entuziasmat de noua lui jucărie încât nici nu cred că a realizat că vă deranjează.

     – Nu-i faceți necaz băiatului, doar ne priveam în ochi. A văzut el ceva în ochii mei de a rămas înmărmurit preț de câteva secunde. Recunosc că și eu i-am intrat în joc puțin, dar e atât de dulce. E ceva în privirea lui, un soi de deja vu, de parcă l-aș fi văzut din viitor, stând în fața mea.

     Mama lui Andrei nu prinsese partea aceasta din relatarea fetei de pe bancă. Fusese prea preocupată că ar fi deranjat.

     O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris în cartea pe care o citea fata. În fața întâmplării, nu îmi pot explica cum fata îl percepuse în același timp pe Andrei ca pe un băieţel ce se juca cu camera foto în parc, distras de frunze până ce ajunge să o privească în ochi și, moment în care se simte antrenată în acest joc al seducției cu un Andrei matur, cu care chiar poartă o conversație.

     Dar, oare el de ce a simțit cele două planuri? Un deja vu dinspre două capete ale timpului?

Exercițiu literar– de Cosmisian

Peripețiile unui stilou fără cerneală – Intro

În curând o serie nouă – Peripețiile unui stilou fără cerneală

Mai multe detalii în capitolul introductiv

Cosmisian

Stiloul fara cerneala

Sursa poza!

Monolog în ceață vie

dav

Ochii munților sunt vernil

Ochii munților sunt vernil

Cât de ușor este să îți ții respirația în fața unei minuni. Ochii munților sunt vernil doar spre miezul nopții, când sinceritatea se așează ca bruma pe adâncul nopții. Norii nu se tem de stâncile tăioase și se așează la odihnă. Noaptea, norii se odihnesc pe ascuns dincolo de privirile curioase ale călătorilor. Nu se mai tem de curiozitățile umane.

Vernilul este una dintre culorile pe care nu le cunosc. Munții au ochii vernil. Noaptea nu este momentul în care să cauți să ascunzi lucruri. Ochii munților te învăluie, iar norii îți fură visele, pe care mai apoi le poartă în jurul pământului pentru a le reda libertatea. Le dă drumul în eter. Uneori ajung înapoi în sufletul celor care le-au născut. Alteori, pe neașteptate, te simți învăluit de vise pe care nu tu le-ai născut. Așa am ajuns să îndrăgesc eu vernilul. Le sunt dator munților. L-am privit atât de insistent ca să îi învăț lumea.

De ce am crezut că perfecțiunea este găzduită în suspendarea înălțimii? Mi s-a părut normal să aud susurul unui râu ce se prelinge cu precizia unui deja-vu spre blândele poale, acolo unde văile pot aduna la piept apa răcoritoare. Te-am găsit în vale, acolo unde oamenii își nasc durerile și greutățile.

De ce am crezut că perfecțiunea este absența zbuciumului? Am crezut că o înțeleg, că îi pot preveni deplasarea în univers. Te-am luat în pieptul meu înainte să te pot îmbrăţişa. Din pieptul tău mic am furat zbuciumul. Tu l-ai abandonat și te simți bine, dar eu m-am ales cu o criză de zbucium a perfecțiunii. Perfecțiunea nu îmi aparține, chiar dacă acum îi port în piept nestăvilirea.

Mă simt ca un rătăcitor prin munți, atingând chipul perfect al munților. De ce am crezut că perfecțiunea munților îmi este inaccesibilă? Am îmbrățișat-o repetat, mimând despărțiri deloc adevărate, ca să mă obișnuiesc cu senzația că le aparțin și pentru o clipă, una repetată.

Munții șoptesc suav. Noaptea le poți asculta glasul fin. Apoi, te abandonează pentru scurtă vreme. Și revin curioși. Cei care se rătăcesc în munți sunt atrași pe rutele curiozității. Cei care le rezistă, coboară din munți diferit.

Cosmisian