Arhive pe categorii: C. GENERAL

Păpădie, dragă mie…

Din nou în trend…

povesteapapadiei

Păpădie, dragă mie…

Vezi articol original

Când mă privești, ce vezi?

Când mă privești, ce vezi?

     – Să știi că eu pot fi și dură. Bine, tu nu ai avut motiv să mă vezi așa. Dar, chiar vorbesc serios. Nu mai râde de mine! Uite, îți place de mine așa? Am părul „lins”, haha… De ce nu spui nimic? Nu mă mai privi așa, zici că te-am speriat. Așa urâtă sunt?

– Nu râd de tine, nu spune asta. Bine, recunosc că m-a amuzat felul în care ai spus că ai părul lins. Dar, nu râd de tine. Poate mă încurcă puțin privirea ta. Mă privești destul de pătrunzător și-o faci atât de lejer, de aiuritor. Întotdeauna m-a fascinat să te privesc în ochi, dar… Tu ai avut vreodată impresia că, atunci când ne privim în ochi, de fapt unul dintre noi îl privește pe celălalt? Ce ciudat sună ce spun. Eu o simt cu tine. Când mă privești îmi amorțesc umerii, iar inima bate mai tare, pe ascuns. Și, cât a trecut de când ne știm, 1, 2, 3…?

– Când te privesc, îți zâmbesc. Nu te mai uita în ochii mei. Eu zâmbesc mai mult cu buzele, cu forma maxilarului ce preia seninătatea sufletului meu direct de pe buze și îl fixează pe obraz. Haide, lasă-ți privirea de pe ochii mei, spre nas. O faci? Vezi că se vede linia privirii tale. Curaj, buzele… da, acum te văd. Urmărește-mi gura când îți vorbesc. Eu nu zâmbesc cu ochii. Îți plac acum? Nu-i așa că pe acest chip drăguț cu care te privesc mai am și nas, gură, bărbie? Și, mă poți privi toată.

– Îți torn apă și ție? Mă ajută mult apa carbogazoasă. Unele sunt mai înțepătoare și pot masca starea inconfortabilă. Uite ce îți spun ție. Bine că nu am băut prea des apă în prezența ta. Ai crede că mă tot înțeapă emoțiile astea… Ai mai pictat azi? Nu am apucat să merg încă în Atelier. Mi-am dorit mult să îți privesc mâna. Vino aici, te rog. Așează-te aici, pe genunchiul meu. Îmi plac degetele tale subțiri, lungi. Artistele au toate degetele subțirele? Oare cât de mare e tabloul pe lângă această fină mânuță?

– Îmi ceri mâna? Deja? Haha, să știi că e mare. E, nu mâna, normal. Tabloul. Mai puțin și îți arăt ce poate face o mână de artistă. Tu stai comod, tu cu apa ta înțepătoare. Hm, ce spui? După miros îți place? Am făcut orez cu lapte. Vrei? Pare simplu, știu. Dar, rămâne în topul deserturilor mele favorite, sănătoase. L-am prins cu o atingere fină de miere…, și puțină budincă de vanilie…, stafide…, mmm, scorţişoară… deja mor de poftă. Amintește-ți! Buzele.. privește-mi buzele când mănânc… Îți plac buzele mele când mănânc?

 

În fundal se putea auzi discret, dar clar, refrenul unui cântec domol, plin de căldura iubirii:
„Tu, tu, tu și eu,
Tu, tu, tu și eu.
Nu mai vreau nimic,
Poate doar un pic,
Un strop din iubire…
Un zâmbet dacă-mi dai îmi e de ajuns
Este simplu…
Îmi este bine… când
În ochii tăi sunt numai eu
În ochii tăi mă văd aşa cum sunt
În ochii tăi e cer senin
E locul unde vreau să fiu…”

     – Îmi plac ochii tăi. Parcă îi văd și mă adâncesc în ei și când te privesc pe ascuns, când îmi gătești. Ți-am spus că nu mă satur să te știu aproape chiar și atunci când tu ești ocupată cu pânzele tale albe? Cu tine pot merge până în pânzele albe, pentru că știu că le vei picta și pe acelea. Vino aici, te rog. Îmi place să îți simt talia. Dă-mi să gust din desertul ăsta delicios, de pe buzele tale. Mmm, ce bine gătești. Am mormăit prea mult departe de gura ta când mi-ai pus stropi de fericire în mâncare. Vreau să simt fericirea de pe buzele tale. Învață-mă de unde începe zâmbetul acela de care spuneai. De aici, de pe buze? Ce buze relaxate ai tu și ce plăcut înțeapă ele cu aromă de scorțișoară. Mmm, ce repede învăț! Cum era cu colțul gurii? A, de aici se duce zâmbetul spre obraji… Când te privesc în ochi…

– Când mă privești, ce vezi? Un strop din iubire?

Cosmisian

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Privesc în gol. Ți s-a întâmplat să privești în gol și să vezi doar ce ai în minte? E bine. Sunetul filtrul de cafea mă umple de anticipație. E dimineață, soarele se grăbește să cuprindă perfecțiunea albului de zăpadă neatinsă, așezată fără ca cineva să îi țină socoteală. Soarele nu face bulgări de zăpadă. El își caută oglindirea în perfecțiunea uniformă a fulgilor de zăpadă. Filtrul de cafea m-a anunțat că și-a făcut treaba. Mi-am luat cana în formă de clepsidră și am umplut-o. O clepsidră ce nu își trece fărâma de devenire dintr-un pumn într-altul. Eram norocosul timpului aromat. Priveai în jos. Deși păreai supărată, ochii tăi numărau fulgii de zăpadă. Tu ai ochii vernil?

     Am încercat să măsor timpul scurs din clepsidra mea, dar el insista cu perseverență să îl măsoare. Am recurs la un truc din copilărie. De la tata am primit un ceas de buzunar. Nu știu de ce i se spune ceas de buzunar, când cel mai mult îi place să stea deschis în palma mea. Nu am înțeles de ce i s-a montat capac. Într-o zi l-am urmărit să văd dacă își trece brațele de la un minut la altul. Am sperat să îl prind cu brațele încrucișate.

      Revenind la ceas, cel de buzunar căruia îi place să stea în podul palmei mele… Eu nu îi măsor timpului trecerea urmărind cadranul ceasului. S-ar prinde dacă aș face asta. Altă explicație pentru clepsidra mea de cafea. Dacă aș umple-o în partea de sus, ar ști că stau atent să îi urmăresc scurgerea. Încă un motiv să o umplu până își poate atinge cafeaua cu propriile-i buze. Ale ei, ale cănii. Ale clepsidrei în formă de cană de cafea. Aveai buzele pline, aproape perfect la fel. Cum ne mai împărțeam noi cafeaua de pe ele.

     Am luat o șurubelniță făcută dintr-o fracțiune de secundă. Numai așa puteam deschide ceasul privindu-l la fix. Am pătruns în mintea ceasului, acolo unde rotițele i se mișcă ba circular, ba pe jumătate de arc. Uneori arc de cerc, alteori arc din metal. În ambele cazuri, o făcea atât de perfect, irepetabil, deși tocmai repetiția îi forma următoarea clipă, irepetabilă. În colțul gurii ascundea umbre. Le-am privit și le-am atins. Buza de sus era ca o acoladă simplificată de aroma cafelei. Pentru o clipă, două poate, mi-am imaginat locul de unde buza ta își desprindea perfecțiunea acoladei. Mi-am permis să îi ating curbura. Dar și perechea. Am luat distanța dintre un minut și i-am ascuțit începutul. I-am făcut un vârf ascuțit. Apoi, minutul scurs l-am făcut săgeată. Am tras săgeata timpului de pe buza ta. Îi purta aroma. Am înghețat secunda și am fugit suficient de repede cât să mă fixez înaintea săgeții. A minutului trecut. M-a lovit în piept până ți-am auzit șoapta ascunsă pe buze. Aveau o formă definită. Ți-e îți plac cuvintele întregi, chiar și cele șoptite.

     Am pătruns mai adânc în mecanismul ceasului. Timpul trece mecanic în sufletul tău. Știam că nu mă vei scoate din tine. Timpul își măsoară cromat trecerea în spatele unui mecanism viu.

     Eu, o clepsidră și sânul unui ceas pe care îl sprijin în podul palmei…

     Îmi rămăsese mie întreaga gură. Șoaptele ei erau ca o punte a timpului. Sau, ca o punte a inimilor. Oare clepsidrei nu i-ar sta mai bine dacă ar avea inimi în loc de cupe lipsite de viață?

Cosmisian

Oglinda – portret de-o clipă

Oglinda – portret de-o clipă

     Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi. Privea în gol, nemișcată, blândă și dezinteresată. Părul îi era ușor electrizat, pentru că abia își desprinsese trupul de al lui. El plecase în ciuda curentului ce îl trăgea înapoi. O desprindere firească, până la urmă. Lui îi plăceau plantele fără rădăcină, iar ei îi plăceau cele pe care le puteai lua împreună cu pădurea din care își crescuseră primele frunze. În semn de respect că nu le-a rupt, albăstrelele i-au atins pleoapele și i-au colorat ochii. Erau surori. Surori de culoare, de seninătate și parfum. Ochii ei continuau să îl urmărească, până apusul de soare ce îi colora pielea l-a ascuns de ea. Ochii ei erau prea albastri.

     Nu știa dacă să regrete sau nu că s-a pierdut în liniștea apusului. Avea sprâncenele subțiri, ușor arcuite deasupra albăstrelelor, fără a le proteja de soare. Soarele îi lumina ochii, iar sprâncenele nu păreau a-i descuraja joaca. Dar, ca orice creangă, avea și o soră. Le-am atins, dar am alunecat pe ele, lent, până le-am simțit rădăcinile ce pulsau. Am vrut să îi mângâi tâmplele și am făcut-o. Pulsau discret, invizibil chiar. Nu m-a oprit. Chiar a încercat să își cuibărească în palma mea contur perfect de chip. Dar, am refuzat. Nu pot cuprinde perfecțiunea. Dar, i l-am mângâiat. Cine nu ar contura forma perfect simetrică a dimineții pe care o găzduia privirea ei?!

     Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă. Blândă cum părea, pieptul ei ascundea putea ei secretă. O ascundea cu părul, pe care îl transformase într-un baraj asimetric. Doar culoare lui era neschimbată, deschisă precum îi erau și buzele. Am vrut să îi ating părul, alunecând de pe tâmple, dar l-a acoperit cu degetele ce îl spiralau în fața ochilor mei. Aș fi insistat, dar am preferat să îi ating gura, cât să îi cer să o miște, să îmi spună despre tăcerea ei. M-a făcut să insist ca într-o luptă a trăirilor contrare; probabil credea că voi ceda. Cu degetele își fortifica peretele ce îi proteja pieptul. Nu i l-aș fi atins. Găsisem suficientă delectare în parfumul ce se disipa în atingerile mele, când de pe buze, când din imperceptibile șoapte.

Privirea ei se pierdu, dar nu aș spune același lucru despre a mea.

Eram pierdut.

Oare mă vedea că o privesc?

Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi.

Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă.

Cosmisian

 

Tu cine ești?

Tu cine ești?

     Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

     Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

     O privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

     „Simţi?” o întreba el. Își șterse lacrimile mari de pieptul lui, pentru că își lăsase chipul pe locul unde îi așezase el palma.

     „Cine ești tu?” îl întrebă ea tulburată de lacrimile mari pe care le simțea udându-i pieptul.

zambileleplang

     „Știai că zambilele mov nu plâng?” Dar ea nu plângea. Lacrimile ei mari nu știau durere. Doar palmele ei știau durerea culorilor ce au strâns între degete o altă inimă. „Eu am lacrimi mari!” a încercat să îl convingă, dar el știa deja puterea pe care o aveau în inima lui albă. Ea a privit peretele alb, iar soarele îi strălucea în lacrima nedesprinsă din ochii. Oare totul era în imaginația ei, sau peretele prinsese viață sub delicata ei atingere? Și-a întins degete și a mângâiat peretele până lacrima ei s-a transformat într-un câmp de zambile înrădăcinate la orizont.

     Stăteam lipită de perete, iar coapsele mă dureau. Sunt un copac ce se ascunde de propria sa devenire. Trunchiul meu s-a umplut de scoarță, dură și rugoasă. Lacrimile îmi curgeau neuniform printre nervurile cu care îmi ascundeam inima și mă înrădăcinam tot mai ferm. Mi-am exilat frunzele fiecărui anotimp în spatele norilor, pastel de culoare le-am făcut: Orizontul mov al lacrimilor de zambilă au găzduit norii ce-și așteaptă înfrunzirea.

     „Tu cine ești?” l-am întrebat. Când mi-am deschis ochii, întregul meu trup era plin de oglindirea peretelui pictat de curând. Eram eu. Și aici, și acolo.

     Am adormit cu zâmbetul pe buze.

Cosmisian

 

Zăpada, baletul apei in plutire…

Scrisă în 2010, această poezie reprezintă una dintre puținele poezii scrise de mine pe care nu o critic.

Pur și simplu o iubesc.

Sper să vă placă și vouă! 

a7e812f60267788bcdaee48f67d62978

 

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Ninge-n soare cu prințese zburătoare,
Sunt mii de ele, fiecare-i lucitoare,
Am vrut sa prind cu grijă una-n zbor,
Mi-a spus: Dragă, nu pentru tin’ cobor!
Sunt doar o balerină, ce-mi place să dansez…

Când balerine pe pământ dansează
Un dans divin, de-un alb lucios,
Atunci imi dau mai bine seama
Cât de gingașe sunt pe jos…
Sunt doar un trecător, le las și pentru tine…

Cosmisian, 23 ianuarie 2010

Vezi articol original

Acea ființă fără ochi

Acea ființă fără ochi

 

     Am găsit o cutie din tablă, ruginită. Era mică, cu un capac circular, peste care era aplicată o bucată de catifea liliacee. Am ridicat-o aproape de gură și i-am suflat praful fin în lumina tăiată de pătratele ferestrei obosite a barăcii. Întotdeauna mi-a plăcut dansul prafului împins cu forța din gândul adânc al întunericului. În lumină, praful era un dansator desăvârșit.

     Am găsit întâmplător baraca, în care am intrat cu teamă. Era destul de scundă, pe semne că o făcuse cineva care nu se putea lăuda cu înălțimea lui. Sau, poate a dorit doar să nu o facă extravagantă. La început, nu i-am găsit intrarea. Avea o fereastră lăsată în balamale proeminente, ca o pereche de fluturi obosiți. Li se scursese vlaga din ei, iar părul le ruginise a îmbătrânire. Am tras de mânerul gripat al ferestrei, dar balamalele nu își mai deschideau aripile.

     Am găsit un scaun cu talpă ușor arcuită. Niciodată nu am înţeles de ce ai crede că te poți odihni pe un scaun care îți impune să îi generezi balansarea. Era tapițat frumos, păstrând încă semne ale măiestriei celui care i-a impus fermitatea. L-am atins. Mai întâi, am lovit uşor talpa cu piciorul. Începuse să se legene singur, parcă neobosit. M-a enervat perseverența lui și m-am așezat în el, ignorând praful ce își odinea densitatea pe porii brațelor lăcuite pe alocuri.

     Am scuturat cutia și am fost mulțumit. Puteam recunoaște sunetul. Dar, am expirat mulțumit că era un sunet până sus. Sunetul până sus nu ține să se oprească în pereții cutiei. Aş fi vrut să deschid cutia, dar căzusem pe gânduri. Amintirile nu au fost niciodată acoperite de praf. Amintirile sunt experiențe pe care le poți trăi pe ascuns din nou. Mi-am dorit adesea să trăiesc repetat anumite experiențe, dar nu cunoșteam o cale directă pentru asta. Apoi, cineva mi-a făcut cunoștință cu memoriile.

     Am pătruns cu grijă în cutia ticsită cu amintiri. Aveau forma unor nasturi circulari, făcuți parcă dintr-un material lăptos. La atingere, erau cunoscute. Amintirile acestea aveau și miros. Am vrut să răstorn cutia în mijlocul încăperii, dar mi-aş fi dezonorat amintirile. Amintirile sunt acele părți ale ființei tale care refuză uitare. Au fost dintre aceia confuzi, care au susținut că acele momente pe care le uităm trebuie aduse înapoi. Am luat cutia și i-am răsfirat conținutul peste emoțiile mele. Amestecul a topit forma circulară și a prins trup, la fel de lăptos, dar încă fără ochi. Amintirile nu au ochi.

     Am privit neputincios cum din masa aceea de suflet se formau episoadele vieții mele pe care am lăsat-o în urmă. Ochii îmi erau inundați cu aprecierea pe care ți-o dă doar apa cristalină ce-ți curăță visarea. Scenele își roteau semnificația prin fața minții mele precum o fac rândunicile care alunecă pe glasul lor asurzitor. Lăsate libere, amintirile pot crea omul pe care nu l-ai lăsa de sine stătător. Au fost unii care au căzut pradă iluziei că ei şi amintirile lor sunt clona perfectă a fericirii. Sau, a nefericirii. Amintirile sunt umbra care face rău doar când îi crește aripi.

     Am găsit o mătura de culoarea speranței. Mi-a luat puțin să așez praful înapoi pe cutia de unde amintirile își născuseră acel trup fără ochi și viitor. Am lovit din nou talpa curbată a balansoarului pe care se așezase ființa. Amintirile pot trăi în relaxarea unui barăci de care nu știe nimeni. Doar eu.

      Am ieșit mulțumit din lumina tăiată a micuței lumi. Afară am găsit o altă cutie.

Autor: Cosmisian.

Sursa poza: Conexit Wallpapers HD

– Ce anotimp îți place?

Ce anotimp îți place?

– Ce anotimp îți place?

– De Vivaldi?

– Nu, anotimp anotimp…

– Vara la munte,

toamna la țară,

iarna în casă,

primăvară pe străduțele cu arbori în floare.

Ție?

 

– Mie? Anotimpurile lui Vivaldi!

 

Contează limba în care se nasc zâmbetele! – de Meddartis

În timp ce eu mi-am sorbit cafeaua nopților mele și-am scris, aroma a călătorit spre penelul ce și-a umplut rezervorul cu o picătură cristalină de cafea nocturnă, și-a scris următoarele:

(Multumesc pentru un asemenea răspuns, Meddartis – click pentru blog)

 

„Mi-a plăcut așa de mult articolul, încât l-am personificat. 🙂 Am vrut să pun în bold replicile tale, dar adevărul e că habar nu am cum, așa că le descoperi tu.” (click pentru articol_

– Contează limba în care se nasc zâmbetele?

– Nu știu. Contează locul în care se nasc?

– Dacă se nasc pe buzele tale, atunci da. Da, contează.

Zâmbi, jucăușă.

– Atunci, am să spun și eu că da. Dacă se nasc în limba noastră, atunci contează. Plutesc între noi, ca aburul cafelei pe care o sorbi cu atâta nesaț. Doar că nu sunt amare ca ea. Sunt dulci.

– Ah, da, mi-am înfășurat eu degetele în jurul ceștii aburinde, făcând lichidul negru să se rotească în unde concentrice. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei.

Mă privea cu ochi feerici.

– Dar, mai dormi după?

– Prefer să demontez note, am spus enigmatic.

Se încruntă, făcând o cută mică între sprâncenele elastice.

– Așa cum unii cântă, revărsându-și toate misterele în notele care se înșiră pe portativ, eu scriu. Iau gând după gând, notă după notă, le iau pe toate și le frâng, scoțând din ele esența. În mâna mea, notele își etalează ultima respirație. Fac magie.

– Dar… le-ai înregistrat suflarea?

– Asta e magia. Suflarea lor devine ecoul meu. Fiecare esență parfumează câte o pagină, iar fiecare pagină devine câte un monument veșnic al unei nopți cu gust de cafea.

– Să bei mai des, șopti ea, ridicându-se. Cafea, zic.

Am prins-o de mână.

– Pleci?

– Vrei să mai stau? își privi agitată ceasul trandafiriu.

– Nu știu, i-am zâmbit. Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Izbucni într-un râs cristalin și vesel, care făcu fărâme întunericul nopții și portativul meu.

– Ei, contează sau nu? am tras-o mai aproape.

– Dacă se nasc în limba noastră, atunci… Dar e irelevant. Nu putem sta mereu împreună, doar ca să îi îngăduim zâmbetului să se nască.

– De ce nu? mi-am ridicat eu o sprânceană.

Își cercetă din nou ceasul, cu gura întredeschisă. I-am acoperit încheietura cu mâna mea, iar ea și-a lăsat degetele să se împletească cu ale mele. Două mâini, pulsând ca una. Zece degete, suprapuse ca petalele unui trandafir. Glasul îmi suna neobișnuit de fericit.

– Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?

De Meddartis

Sursa poza

Contează limba în care se nasc zâmbetele?

Mi-am făcut o cafea espresso ce și-a adăpostit tăria într-un pahar mare, plin cu lapte. Uitasem că nopților mele le place gustul amar al cafelei. Deveniseră doar nopți. Niciodată nu este prea târziu să redescoperi tăria unei cafele ce atinge nota cea mai înaltă a nopții direct de pe locul unde cheia încuie portativul zbuciumat al unei zile.

„Dar, mai dormi după?”

      Am ales o notă la întâmplare doar pentru că am ales-o eu. De mult mi-am propus să demontez nota SOL, aleasă la întâmplare, până când satisfacția de a-i vedea compoziția încă din forma ei necântată. Notele muzicale se descompun de la sine în tăcere. Cu puțin ajutor din partea mea, notele și-au etalat ultima respirație, renunțând din oficiu la dreptul lor la ecou.

„Le-ai înregistrat suflarea?”

     Am trăit și ziua în care sunetul își găzduia plecarea de pe buzele tale. Mi-am fixat privirea pe mișcarea buzelor tale ca să le pot atinge norii. Erau plini de cuvinte nerostite ce căutau pământ sec pentru a-l uda cu zâmbetul ce se oprea în colțul buzelor tale. De pe buzele tale cuvintele născute deveneau zâmbete.

„Contează limba în care se nasc zâmbetele?”

     Uitasem de cafea. Am gustat din valul negru-auriu și am dat din cap satisfăcut. Apoi, am înghițit și m-am luminat. Amarul ei își adăpostește aroma în buchete prin care dorești să îți treci degetele cum o faci cu sunetul păsărilor în debut de primăvară. Mi-am pictat cerul gurii cu noaptea senină a unei cafele. Fără a lăsa un semn între nervurile nopții nu mai cutezam să îi număr orele.

„Roșul petalelor îți seamănă ție cu cadranul unui ceas?!

Cosmisian, 24 ianuarie 2018