Arhive pe categorii: C. GENERAL

Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi. Poți avea îndoieli, dar ce voi spune acum, te privește și pe tine, cel puțin în egală măsură în care mă priveşte pe mine. Poate chiar mai mult. Ți-am vorbit prea mult atât de alambicat, iar tu nu ai înțeles nimic. Nici ce spuneam, dar nici de ce am ales să vorbesc astfel. Eu m-am dat mare că sunt tare deștept, așa că mie mi-a părut un compliment să îți spun că sunt un titirez care se învârte pe podea. Dar, unui titirez nu îi pot crește aripi când se învârte pe loc, iar asta îl face complet neinteresant. Așa că, am pus mâna pe mintea mea și am oprit-o. Mi-o făcuse Dumnezeu mai demult, când mă lăsase gol, fără minte-n cap. Acum o fac eu. Mi-am spus mie că e mai bine să admit că nu știu nimic. De atunci umblu fără minte-n cap. Doar că…

Îți voi mărturisi. Tu poți crede că este doar un moft de-al meu, dar mie îmi este egal. Mi-am propus să uit complet de ce am crezut că știu, până am reușit. Trăiești ca să te împlinești, să lași în urmă ce alții nu vor aprecia. Poate vei avea norocul să te restaureze cineva după ce te-a pus viața la coșul de gunoi. Dar, vei fi apreciat doar pentru culoarea care ți-a fost articulată mai pe urma. Încep să simt. Nu mă mai doare să recunosc că nu ai de ce să mă remarci. Sunt o umbră ce se disipă în prima adiere de vânt. Până și un curcubeu se ține mai tare de cer decât o fac eu de lumina ce m-a făcut umbră. De atunci, mi-am diversificat fâșiile de umbră. Doar că…

Îți voi mărturisi. Am ascultat două melodii până când nu mi-am mai dat seama că se repetă. Suntem două melodii care se repetă pentru alții. De ce am crede că lor le pasă?! Apoi, ei merg pe repetiția altora. Ne intersectăm cu dezinteresul altora, dar nu facem din asta o notă discordantă. Poate, pentru o vreme, una care să sune bine. Ne place să sune bine, chiar dacă niciun sunet nu ține prea mult. Sunetele sunt ca fulgii de zăpadă care se dau mari când îi cern norii, dar niciodată nu îi ține norii la piept. De atunci, am lăsat notele să-mi cadă din piept până devin ele însele o repetiție de care nu își dau alții seama. Doar ca…

Îți voi mărturisi. Doar că, nu ți-am spus tot.

Fata-cireș

Fata-Cires de dragul dorului sa fie!

Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

Fata-cireș

Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult şters din imaginația mea. Și, iată-mă aplecat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic prin lipsa de putere de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine. Sunt încă nesigur dacă ai existat vreodată sau te-a produs mintea mea, ba nu, inima mea, dorința de a iubi atât de profund încât trupul tău părea învelit cu declarațiile mele sincere. Dar, banca dură îmi amintea că realitatea mea este cea care mă doare pe toată coloana vertebrală, curgându-mi până în tălpi, de parcă nervul sciatic putea fi afectat de iubirea ce ți-o port de atunci, de când te cunosc, dintotdeauna.

Ea. Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O…

Vezi articol original 660 de cuvinte mai mult

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Omul propriilor mele ghilimele

Omul propriilor mele ghilimele

„A fost odată” un copil căruia nu i s-a citit niciodată o poveste pentru copii, dar care a auzit din când în când: „Ai încheiat citatul?!” pe vremea când bietul de el nu credea că citează propria repetiție în oglindă. Oare se știa de atunci că ar putea deveni cândva scriitor?

„A fost odată” un copil care păstra în inima lui cu lanțuri teama că alți actori vor muri pentru a da viață filmelor de război, împins în pernele înalte din camera mijlocie. Sau, în camera din copilărie, unde împărțea delirul său cu râsul bunicii. Avea pieptul plin de durerea ce i-a măcinat coastele, agonizând în fața insuccesului de a reduce numărul celor care plăteau scump pentru meseria de actor. Oare ce se întâmpla cu caii ce mureau la filmări?

„A fost odată” un copil care a crezut că tot ce este dincolo de capacitatea lui de reproducere, este trucaj. Părea mai ușor să fii o copie decât un original, un trucaj reușit, decât un rol bine însușit. Dar, au trecut și acele zile, în special după ziua în care mama lui l-a dus la un croitor ca să i se confirme că are și el la rându-i, stofă de actor. De atunci o tot dă în trucaje.

Cea mai nefericită este copilăria celor care se blochează „ca-n povești”, doar că o fac prea târziu. Imaginația le pornește mai greu, sensul lucrurilor este întotdeauna subiectiv, iar visarea este în spatele ochilor chiar și atunci când te fac să crezi că s-au maturizat. Dar, pentru ei, „a fost ca niciodată”.

O privea și îi plăceau sprâncenele dese, negre, ca ochii ei. O visa printre instrucțiunile primite, menite să îi ofere în plină vacanță de vară puțin rost. Tatăl fetei l-a pus să facă și el un rost, la faianță. Aproape i-a reușit, până a realizat că fata e „din rude mari împărătești”, iar legea statutului social era mai cimentată pentru cei de rang înalt.

Iar ea, „O prea frumoasă fată”

Am înteles că Eminescu a scris mai mult de 98 de stofe la Luceafărul său. Nu sunt Eminescu, nici Creanga nu mi-o tai de sub picioare să mă avânt cu explicații, că mă risc. Și, de zburat nu zbor, ca alt român aviator. Sunt un simplu citat, sunt omul propriilor mele ghilimele, visător până la stele, acolo unde Luceafărul visa la pâmânt.

Dilema cu visatul noaptea când el o lumina, o țin pentru mine că poate într-o zi o voi afla. Astăzi am redus la satiră prima mea iscălitură, o fac aici la interviu, cu strofa primă, ce cotitură!

Cosmisian

Poza aparține cuiva, dar nu știu cui. Eu doar aștept un Luceafăr plutitor spre zi, să își vadă de coborâre, că poate dă și el un sens rostului meu, să mă fac și eu meșter până-ntr-un târziu. Devreme nu mi-a ieșit.

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini de ziar luate de vânt, m-am așteptat să le văd izbindu-se cu toată cerneala de picioarele bărbatului, parcă dorindu-și alt destin decât cel suflat de vânt. Și, așa s-a întâmplat. S-a aplecat și a cuprins mai multe pagini de ziar și s-a uitat curios la ele. Un ziar îngălbenit, cu o grafică de demult, își etala indiferența față de cititorul care nu îi înțelegea codarea. În chenarul plătit de cineva mai mult zăcea poza unui bolid negru al vremii și un bătrân cu pălărie și o pipă fumegândă, înfiptă în podul palmei. Sub chenar, cu litere gravate în adâncimea paginii subțiri, scria: Visele nu au roți!

M-am uitat spre intersecția unde știam că există o gură de metro, curios dacă tânărul se va îndrepta spre ea. Se oprește. Își aranjează buzunarele, apoi cravata. Cumva, simulează o întâlnire spontană cu colega de la Resurse Umane. O place de mult timp, cumva crede că și ea îl place. Își pregătește zâmbetul și o întâmpină vesel. Ea îi răspunde.

Brusc, un scrâșnet asurzitor, metalic, îi determină pe amândoi să își ducă mâinile la urechi, căzând cu genunchii pe asfaltul negru și încins al trotuarului. El strânge cu putere din ochi, maxilarele îl dor atât de tare încât ai spune că el scrâșnește. Simte cum un vânt rece îl prinde de albastrul sacoului de parcă ar fi crezut că este luat de pe cerul serii. Tânărul reușește să se prindă de un stâlp de iluminat, metalic, dar vântul îl ridică și îi smulge din mână servieta, apoi ceasul, apoi albastrul sacoului, strălucirea pantofilor, lăsat despuiat, încă absorbit spre o lume pe care nu și-o dorea.

Cu greu a reușit să își deschidă ochii. Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul. Era doar el cu stâlpul lui. Cumva mulțumit, se trage spre stâlp, doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului, ci se sprijinea doar pe umbra lui, a băiatului.

flori-albe-11_9297803529ab64.jpg

Nu îi mai rămăsese nimic băiatului. A încercat să își amintească ceva, orice, dar nu și-a dat seama că a știut ceva sau că a uitat. Îl urmăream cu interes. De unde știu cei care au amnezie, că o au? Îi influențează cei din jur? S-a liniștit vântul, treptat se retipăreau elementele distinctive ale unei lumi din care a fost smuls. Culoarea costumului a acoperit umbra care planase peste albul clar al suspendării. Ochii fetei îi apărură fără ca el să le știe chipul încă. Apoi, ea îi zâmbi. Ochii ei se migdalează atunci când îi zâmbește, iar lui îi place confuzia pe care o simte când verdele intens se confundă cu un căprui invadator și lucios. Dar, nu o mai cunoaște. Nici el nu mai este la fel.

Apa. Undeva între uitare și liniștea neștiutoare a formelor ei de agregare. Sau, de dezagregare. Sau, de uitare. Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă. Uitarea este cea mai bună formă de agregare a apei. Zâmbetul ei este cel mai bun motiv ca el să nu se preocupe că uitarea îi schimbă constant forma de agregare.

Cosmisian

Sursa poza – trilulilu

Problema albinei din capul meu

Problema albinei din capul meu

„Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere,

care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

________________________________________________________________

Același lucru, dar ilustrat:

Astăzi am probleme de înțelegere.

Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori,

🙂

🙂

si sora mai mica a albinei precedente

🙂


apoi, vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă,

fiecare cu a sa proprie,

si,  în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel,

ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel,

deși e a mai multor albine,

cu saliva lor,

a mai multor flori, cu polenul lor,

a mai multor câmpuri sau văi…?

Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…

Presupun ca pana la acest punct ai uitat despre ce era vorba, astfel ca:
„Astăzi am probleme de înțelegere. Cum se face că mai multe albine, bâz-bâz multe flori, apoi vin și prelucrează polenul cu propria lor salivă, fiecare cu a sa proprie, apoi, în casete perfect hexagonale atât de multe și perfect la fel, ele depozitează pe rând, cumulat, miere, care în cele din urmă e la fel, deși e a mai multor albine, cu saliva lor, a mai multor flori, cu polenul lor, a mai multor câmpuri sau văi…? Pfiuuuuu, dacă mai pricep ceva…”

“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”

“I’ve lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”

Mark Twain


“I’ve had a lot of worries in my life, most of which never happened.”  

Mark Twain

Sursa poza – google

Ilustrata din Amsterdam – Omul de artificii

O dramatică incursiune în sufletul unui copil care traieste tragedia sinuciderii tatalui

https://radioromaniacultural.ro/ilustrata-din-amsterdam-omul-de-artificii/

Ilustrata din Amsterdam – Omul de artificii

Va invit la Interviu 🙂

Pentru prima data romanii din Olanda au participat la o prezentare de carte scrisa in limba romana de o tânără scriitoare care trăiește in regat. “Omul de artificii” al Cristinei Winters a cucerit foarte repede inimile romanilor, o poveste in care fiecare s-a regăsit in felul sau. 

Cu detalii Claudia Marcu

Omul-de-artificii – Cristina Winters