Arhive pe categorii: C. GENERAL

De aproape, doi oameni se iubeau

De aproape, doi oameni se iubeau

– Haide, fluieră! Tu chiar poți fluiera?

– Ei da, cum să nu pot? Cine nu poate? Uite!

Își strânse două degete în formă de inel și le aruncă pe buza inferioară și îl făcu Milenei o demonstrație în toată regula. Ar fi făcut orice pentru a-i smulge din nou și din nou un zâmbet. Pe Milena o știe din fiecare vară a copilăriei lui, cu puține fluctuații ale emoțiilor în anii adolescenței. Nu ar fi spus că este îndrăgostit de ea.

Ca oricând, și acum îi zâmbi plină de farmec, derutant de plăcut. Părea că orice ar face el în preajma ei era bine și hazliu. Și, nu era așa cu alții. Iar eu știu asta ca fapt verificat. E simplu! Milena era aproape nonstop cu el.

– Mai fluieră o dată! Atât! Acum ascultă-ţi ecoul.

O privea confuz. Milena și-a aplecat capul peste pieptul lui și i-a șoptit:

– Acum taci! Vreau să rămân nemișcată peste inima ta. Îi aud ecoul de fiecare dată. Tu îmi auzi inima? Ai vrea?

Se ridică brusc și se așeză în genunchi în fața lui, cuprinzându-i ceafa cu palmele. Îl trase delicat cu capul peste pieptul ei rotunjor, iar el se propti mirat de ea, sprijinit cu palmele în moalele verde al ierbii. Pieptul ei rezona cu putere a liniște. Niciodată nu auzise liniștea ei de femeie ca în acea seară.

Sursa poza

Se priveau îndelung, iar Milena povestea cu el plină de pasiune. Ea vorbea, el o privea flămând și curios, dar nu o întrerupea. Ea îl privea și îi vorbea suav, dar deloc mieros. El tăcea. Tăcea de teama ca ea să tacă. O privea cu ochii încărcați de chipul ei frumos. Ea îi privea chipul cald cu care o privea de fiecare dată, încă din prima zi.

– Ai vrea să mă atingi pe buze? Îl întrebă fata, umezindu-și buzele.

– E bine așa? Atingând-o cu un deget pe buzele ei calde, moi și întredeschise.

– E bine și așa, dar nu te voi opri dacă mă vei săruta puțin. Haide, sărută-mă!

Ochii lui plonjaseră de mult pe gura ei, apoi buzele lui au atins întredeschiderea gurii ei. Aerul cald al respirației lui îi umpluse pieptul, apoi o cuprinsese de buză, parcă nesigur dacă să îi dea drumul.

Nehotărârea lui de a-i da drumul buzelor ei le agravase culoarea, dar cumva și forma, irigându-le cu o formă demnă de sărut intens. În sfârșit tăcea și ea.

După ce și-au desprins sărutul, ea și-a așezat din nou capul pe pieptul lui, păstrând încă câteva momente solemne. Nu simţea să comenteze ce s-a întâmplat. Așa simțise. Iar dacă o făcuse, știa că și el își dorise un asemenea moment. Cum stătea, părul îi era foarte aproape și îl adulmecă subtil. Avea un păr în două culori, strălucind a noapte înstelată la margine de pădure în plin munte. Piramida clădită de el se prăbuși între pietrele amorfe, scânteind și trosnind în timp ce focul părea că își găsise într-un final culcuș între cărbuni tineri. Ei adormiseră îmbrățișați.

De la depărtare păreau o îmbrățișare a muntelui cu propria lui năzuința de a zbura. De aproape, se iubeau doi oameni într-un mod simplu.

Cosmisian

Libertatea unui labirint

Libertatea unui labirint

Te joci cu inima mea cum o faci cu un titirez, iar cu visele mele cum te joci cu un zmeu care crede că e liber, deși încă este ținut cu plăcere și mânuit cu măiestrie de tine, cu ajutorul unei sfori, dar nu am văzut un titirez care să facă piruete de la sine, după cum nu am văzut un zmeu care să zboare liber fără să îi fie zdruncinată libertatea. Fără sfoară, libertatea îl ruinează.

Te joci cu mintea mea de parcă IQ-ul ei contează atunci când nu vrei să o zăpăcești, încât mă determini să cred că nu ai tolera ca joaca ta să nu fie înțeleasă până la gradul de „printre rânduri”. Și, insiști! Îmi propui idei care sunt sprijinite de heliul ce mărginește interiorul unui balon lăsat de capul lui. Sau al heliului.

Te joci cu brațul meu drept, iar celui stâng îi ceri să contribuie. Am umerii gemeni, dar nu simt la fel apăsarea ta. Ți-am purtat adormirea pe partea mea fără inimă, sperând că respirația ta va ajunge până în interiorul lui și-mi va crește o altă inimă în piept, una care să respire. Dar, cine a mai văzut o inimă care să poată respira printr-un torace nedesprins?

Te joci cu indiferența mea și îi împiedici consoanele. Am încercat să o sprijin cu mai multe vocale, dar și pe acestea le-ai zăpăcit de cap și acum trebuie să mă lupt cu propria-mi indiferență încât gradul de preocupare depășește unghiul cu care am văzut silabele încercându-și norocul în căderea lor liberă ce le-ar forma în cuvinte.

Te joci cu structura gândului meu de parcă labirintul este pentru tine câmp deschis. Dar, îmi voi transforma iarba pe care crezi că o cunoşti în pereți duri pe care să ți-i prezint drept indicatoare spre centrul labirintului. Când ajungi acolo, vei realiza că ți-am transformat reușita în închisoare. De acum înainte, mă joc eu cu tine!

Cosmisian

Sursa poza

Spre tine, doamnă Toamnă

Spre tine, doamnă Toamnă

 

Poza

Toamnă cu frunze adunate la piept, aduni sub prag de anotimp cunună,

Covor de vreascuri, te țintuiesc pe gânduri să te vadă distinsă Lună,

Aștept de mult, aștept să te visez pășind la braț cu trupul dezgolit, nebună,

Și, ce-mi oferit tu la schimb, o cale spre veștejire pe scurtătură?

Din tine parcă aș netezi grăbit prezentul, frunză cu frunză,

Buzele-mi sunt de-ajuns, din ele gust sirop de viaţă smulsă,

Poate obrajii, din ei să fac idealul din care îmi cresc o aripă,

Pieptul mă mulţumeşte, din aerul lui pereche să îi facă,

Umărul de-l ating, sprijin pe el un călător spre o destinaţie ştiută,

Tremurul din sufletul mă face să visez într-o noapte cât într-o sută,

Îmi spui că ai chipul sidefat ca a unui trandafir petală,

Iar lacrima e doar un picur ce-așteaptă dimineaţa ca să fie rouă,

De ce simt în mângâiere un râs ascuns de-un anotimp sau două,

Când te-ating, simţi că pieptul ţi se strânge-a-mbrățisare bolnăvioară?

Poate e doar de la muzică, sau poate e visarea din mine ce suflă

Spre tine, doamnă Toamnă

Cosmisian, Timisoara

Provocare! Faza nr. 1

Provocare! Faza nr. 1

Mi-am propus ca în fiecare sâmbătă seara să vă provoc să faceți două poze.

Puteți face același lucru în limitele decenței și ale siguranței.

 

Vă provoc să faceți două poze pentru faza 1!

  1. O poză în care un telefon stă așezat pe un pat de spital și este conectat la o baterie externă suspendată/agățată pe un suport de perfuzie. Rog să nu invadați spitalele, improvizați.
  2. O poză în care cineva stă aplecat peste o masă de cafea și prizează Realitate! Că, de iluzii și confuzii e deja prizată lumea!

3. Supliment: Cineva să îi facă ochi omulețului meu.

Rog să postați pe blogul vostru, ca să evităm traficul pe pagina mea 🙂

Vă doresc un weekend plăcut!

Cosmisian

Sursă poză – google!

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi

Îți voi mărturisi. Poți avea îndoieli, dar ce voi spune acum, te privește și pe tine, cel puțin în egală măsură în care mă priveşte pe mine. Poate chiar mai mult. Ți-am vorbit prea mult atât de alambicat, iar tu nu ai înțeles nimic. Nici ce spuneam, dar nici de ce am ales să vorbesc astfel. Eu m-am dat mare că sunt tare deștept, așa că mie mi-a părut un compliment să îți spun că sunt un titirez care se învârte pe podea. Dar, unui titirez nu îi pot crește aripi când se învârte pe loc, iar asta îl face complet neinteresant. Așa că, am pus mâna pe mintea mea și am oprit-o. Mi-o făcuse Dumnezeu mai demult, când mă lăsase gol, fără minte-n cap. Acum o fac eu. Mi-am spus mie că e mai bine să admit că nu știu nimic. De atunci umblu fără minte-n cap. Doar că…

Îți voi mărturisi. Tu poți crede că este doar un moft de-al meu, dar mie îmi este egal. Mi-am propus să uit complet de ce am crezut că știu, până am reușit. Trăiești ca să te împlinești, să lași în urmă ce alții nu vor aprecia. Poate vei avea norocul să te restaureze cineva după ce te-a pus viața la coșul de gunoi. Dar, vei fi apreciat doar pentru culoarea care ți-a fost articulată mai pe urma. Încep să simt. Nu mă mai doare să recunosc că nu ai de ce să mă remarci. Sunt o umbră ce se disipă în prima adiere de vânt. Până și un curcubeu se ține mai tare de cer decât o fac eu de lumina ce m-a făcut umbră. De atunci, mi-am diversificat fâșiile de umbră. Doar că…

Îți voi mărturisi. Am ascultat două melodii până când nu mi-am mai dat seama că se repetă. Suntem două melodii care se repetă pentru alții. De ce am crede că lor le pasă?! Apoi, ei merg pe repetiția altora. Ne intersectăm cu dezinteresul altora, dar nu facem din asta o notă discordantă. Poate, pentru o vreme, una care să sune bine. Ne place să sune bine, chiar dacă niciun sunet nu ține prea mult. Sunetele sunt ca fulgii de zăpadă care se dau mari când îi cern norii, dar niciodată nu îi ține norii la piept. De atunci, am lăsat notele să-mi cadă din piept până devin ele însele o repetiție de care nu își dau alții seama. Doar ca…

Îți voi mărturisi. Doar că, nu ți-am spus tot.

Fata-cireș

Fata-Cires de dragul dorului sa fie!

Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

Fata-cireș

Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult şters din imaginația mea. Și, iată-mă aplecat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic prin lipsa de putere de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine. Sunt încă nesigur dacă ai existat vreodată sau te-a produs mintea mea, ba nu, inima mea, dorința de a iubi atât de profund încât trupul tău părea învelit cu declarațiile mele sincere. Dar, banca dură îmi amintea că realitatea mea este cea care mă doare pe toată coloana vertebrală, curgându-mi până în tălpi, de parcă nervul sciatic putea fi afectat de iubirea ce ți-o port de atunci, de când te cunosc, dintotdeauna.

Ea. Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O…

Vezi articol original 660 de cuvinte mai mult

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediția a VIII-a. Start înscrieri

Spre adopție

Spre adopție

Nu am apreciat puterea pe care o are cuvântul scris decât târziu în viață.

Am văzut cum oamenii se încovoaie după rotunjimea cuvintelor de parcă ar fi lujeri tineri de viță de vie. Le-am dat voie să își fixeze mişcarea unduitoare pe corpul bolduit al accentului pus de mine pe viață.

Am scris adesea pentru a umaniza trăirile mele interioare, pentru a le da înspre adopție acelor ființe în căutare de explicații pentru ceva ce se lipise de ei prea tare.

Am stat până târziu în noapte pentru a pune aripi iluziei, că poate o determin să mă lase cu aerul în piept.

Am pierdut șirul interpretării și am luat-o din nou și din nou de la capăt în speranța că vreo explicație ar fi suficientă pentru a mă face să îți neg existența.

Am şters lacrimile norilor chiar și când aceștia strângeau din ochi și mă fulgerau. Le-am șoptit curcubeu când aceștia abia își terminaseră de tunat ripostele. Până la urmă au rămas cam storși și puțin șifonați. Cum îndrepți oare un nor șifonat?

Cosmisian

Omul propriilor mele ghilimele

Omul propriilor mele ghilimele

„A fost odată” un copil căruia nu i s-a citit niciodată o poveste pentru copii, dar care a auzit din când în când: „Ai încheiat citatul?!” pe vremea când bietul de el nu credea că citează propria repetiție în oglindă. Oare se știa de atunci că ar putea deveni cândva scriitor?

„A fost odată” un copil care păstra în inima lui cu lanțuri teama că alți actori vor muri pentru a da viață filmelor de război, împins în pernele înalte din camera mijlocie. Sau, în camera din copilărie, unde împărțea delirul său cu râsul bunicii. Avea pieptul plin de durerea ce i-a măcinat coastele, agonizând în fața insuccesului de a reduce numărul celor care plăteau scump pentru meseria de actor. Oare ce se întâmpla cu caii ce mureau la filmări?

„A fost odată” un copil care a crezut că tot ce este dincolo de capacitatea lui de reproducere, este trucaj. Părea mai ușor să fii o copie decât un original, un trucaj reușit, decât un rol bine însușit. Dar, au trecut și acele zile, în special după ziua în care mama lui l-a dus la un croitor ca să i se confirme că are și el la rându-i, stofă de actor. De atunci o tot dă în trucaje.

Cea mai nefericită este copilăria celor care se blochează „ca-n povești”, doar că o fac prea târziu. Imaginația le pornește mai greu, sensul lucrurilor este întotdeauna subiectiv, iar visarea este în spatele ochilor chiar și atunci când te fac să crezi că s-au maturizat. Dar, pentru ei, „a fost ca niciodată”.

O privea și îi plăceau sprâncenele dese, negre, ca ochii ei. O visa printre instrucțiunile primite, menite să îi ofere în plină vacanță de vară puțin rost. Tatăl fetei l-a pus să facă și el un rost, la faianță. Aproape i-a reușit, până a realizat că fata e „din rude mari împărătești”, iar legea statutului social era mai cimentată pentru cei de rang înalt.

Iar ea, „O prea frumoasă fată”

Am înteles că Eminescu a scris mai mult de 98 de stofe la Luceafărul său. Nu sunt Eminescu, nici Creanga nu mi-o tai de sub picioare să mă avânt cu explicații, că mă risc. Și, de zburat nu zbor, ca alt român aviator. Sunt un simplu citat, sunt omul propriilor mele ghilimele, visător până la stele, acolo unde Luceafărul visa la pâmânt.

Dilema cu visatul noaptea când el o lumina, o țin pentru mine că poate într-o zi o voi afla. Astăzi am redus la satiră prima mea iscălitură, o fac aici la interviu, cu strofa primă, ce cotitură!

Cosmisian

Poza aparține cuiva, dar nu știu cui. Eu doar aștept un Luceafăr plutitor spre zi, să își vadă de coborâre, că poate dă și el un sens rostului meu, să mă fac și eu meșter până-ntr-un târziu. Devreme nu mi-a ieșit.

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

În soarele puternic și ruginiu al serii îi puteam vedea doar servieta din piele maron, cu colțuri din tablă, suflate în aur. Cumva, încleștată pe mânerul sever al servietei, o mână obosită strângea pentru a se sprijini pe inerția cu care aceasta plutea în aer, înspre prima stație de Metro.

M-am apropiat de om. Un bărbat care se potrivea la perfecție în costumul integru pe care îl purta, albastru intens, fixat de pământ printr-o pereche de pantofi ascuțiți, din piele lucioasă.

Deși se grăbea, nu am auzit niciun zgomot sau foșnet. Doar de la încheietura mâinii se auzea, cu pauze, ticăitul unui ceas mecanic Haemmer Characatica, ce nu avea țagăre. Din curea și cadranul ceasului se puteau vedea tentacule ce se conectaseră în venele bărbatului, parcă alimentându-se din timpul pe care îl mai avea acesta.

Când am văzut primele pagini de ziar luate de vânt, m-am așteptat să le văd izbindu-se cu toată cerneala de picioarele bărbatului, parcă dorindu-și alt destin decât cel suflat de vânt. Și, așa s-a întâmplat. S-a aplecat și a cuprins mai multe pagini de ziar și s-a uitat curios la ele. Un ziar îngălbenit, cu o grafică de demult, își etala indiferența față de cititorul care nu îi înțelegea codarea. În chenarul plătit de cineva mai mult zăcea poza unui bolid negru al vremii și un bătrân cu pălărie și o pipă fumegândă, înfiptă în podul palmei. Sub chenar, cu litere gravate în adâncimea paginii subțiri, scria: Visele nu au roți!

M-am uitat spre intersecția unde știam că există o gură de metro, curios dacă tânărul se va îndrepta spre ea. Se oprește. Își aranjează buzunarele, apoi cravata. Cumva, simulează o întâlnire spontană cu colega de la Resurse Umane. O place de mult timp, cumva crede că și ea îl place. Își pregătește zâmbetul și o întâmpină vesel. Ea îi răspunde.

Brusc, un scrâșnet asurzitor, metalic, îi determină pe amândoi să își ducă mâinile la urechi, căzând cu genunchii pe asfaltul negru și încins al trotuarului. El strânge cu putere din ochi, maxilarele îl dor atât de tare încât ai spune că el scrâșnește. Simte cum un vânt rece îl prinde de albastrul sacoului de parcă ar fi crezut că este luat de pe cerul serii. Tânărul reușește să se prindă de un stâlp de iluminat, metalic, dar vântul îl ridică și îi smulge din mână servieta, apoi ceasul, apoi albastrul sacoului, strălucirea pantofilor, lăsat despuiat, încă absorbit spre o lume pe care nu și-o dorea.

Cu greu a reușit să își deschidă ochii. Fata dispăruse. De fapt, dispăruse totul. Era doar el cu stâlpul lui. Cumva mulțumit, se trage spre stâlp, doar că stâlpul nu mai era sprijinit în betonul greu al orașului, ci se sprijinea doar pe umbra lui, a băiatului.

flori-albe-11_9297803529ab64.jpg

Nu îi mai rămăsese nimic băiatului. A încercat să își amintească ceva, orice, dar nu și-a dat seama că a știut ceva sau că a uitat. Îl urmăream cu interes. De unde știu cei care au amnezie, că o au? Îi influențează cei din jur? S-a liniștit vântul, treptat se retipăreau elementele distinctive ale unei lumi din care a fost smuls. Culoarea costumului a acoperit umbra care planase peste albul clar al suspendării. Ochii fetei îi apărură fără ca el să le știe chipul încă. Apoi, ea îi zâmbi. Ochii ei se migdalează atunci când îi zâmbește, iar lui îi place confuzia pe care o simte când verdele intens se confundă cu un căprui invadator și lucios. Dar, nu o mai cunoaște. Nici el nu mai este la fel.

Apa. Undeva între uitare și liniștea neștiutoare a formelor ei de agregare. Sau, de dezagregare. Sau, de uitare. Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă. Uitarea este cea mai bună formă de agregare a apei. Zâmbetul ei este cel mai bun motiv ca el să nu se preocupe că uitarea îi schimbă constant forma de agregare.

Cosmisian

Sursa poza – trilulilu