Arhive pe categorii: B. POEZII

Toamnă, de după frunze-pleoape

Toamnă, de după frunze-pleoape

Mă uit în ape înfrunzite,

E toamnă-n gândul ei topit,

Se duc uşor culorile-nverzite,

Poteca mea s-a învechit,

Iar eu m-aplec stingher,

Frunzele s-au colorat călduț,

Mă odihnesc pe-o bancă de fier,

Pământul și-a făcut pătuț.

 

Tu te plimbai cu tocuri ascuțite,

În nopțile cu semilună,

Eu te urmăm stingher pe asfințite,

Eram perechea cea mai bună,

Tu mă priveai de după frunze-pleoape,

Tenul tău mi-era prea drag,

Cuvintele tale iar vor să m-adape,

Tulpina ta purta miros de brad.

 

Pe ramurile tale ai mărgele vii,

Știam că inima-n piept îmi bate,

Adieri fine îți așezau şuviţe, mii

Te-am mângâiat ușor pe spate.

Îmi placi la fel de mult în toamnă,

Am strâns mănunchi de frunze,

Porți noblețea ramurilor, doamnă,

Din gustul ce ţi-l simt pe buze

Cosmisian

Sursa poza

Duet

Duet

Șoapte strigate cu voce tare

Șoapte strigate cu voce tare

 

Șoapte strigate cu voce tare

Noaptea ta este un hoț de gânduri.

Le ia, le răsucește și le face dor,

Din aripa lovită poți culege zbor,

Din cerul sec, povești pline de nori,

Din suflet zbuciumat, schimbări.

Sursa foto

Șoaptele de departe par clipe

Noaptea ta mi-a zgâriat amintiri.

Începuturi care acum nu mai sunt,

Destine frânte cu teamă în gând,

Contururi pe forme ce există,

Poarta iubirii încă rezistă.

 

Șoapte din spate zâmbesc orb

Noaptea ta e lucrul cel mai firesc.

Am căutat rezolvări între mărăcini,

Am lăsat urme de sânge pe spini,

Binele sublim se formează încet,

Dimineața se-ntrevede concret.

Sunt la nivel de floare

Sunt la nivel de floare

O zi frumoasă

Şi, cu flori la ureche

Ca să ai parte de gânduri minune

Cât să poţi spune

Că nu m-ai uitat

Chiar dacă gândul la asta ţi-a stat

Şi ai rămas într-o stare de amorţire

De parcă eu ţi-aş fi o stare de reverie

Dar sunt o simplă cerneală uscată

Nu mă poţi decupa de pe aţă

Plutesc pe firul roşu al gândirii

Puţin atipic firii

Dar mă las cu pieptul la pământ

Aşa mă poţi purta mai uşor în gând

Mă poţi apăsa mai tare

Ştii bine că nu mă mai doare

Uitarea e pentru fiinţe superioare

Iar eu sunt mai simplu, sunt la nivel de floare.

Cosmisian, Timisoara

RE: A fost odată o păpădie cu flori frumoase

RE: A fost odată o păpădie cu flori frumoase

papadie poezie

A fost odată o păpădie cu flori frumoase, o câmpie,

Avea și-o soră geamănă, ce chiar și azi mai povestește,

Când iarna cea cu burta albă ascunse-n sine-o primăvară,

Dintre sclipiri de soare, în galben păpădicesc, în floare,

Și-a înflorit.

Una e mai mare, calculată, sora mai mică, distracție vie,

Una-i deprinsă cu gândirea, business și sofisticată este,

Cealaltă visează la iubire, valsează înflorită făr’ s-o doară,

Cuprins discret de păpădie, de frunze-n formă de polenizare

Ea mi-a zâmbit.

Ce sunt eu? Un deal cu două burți, coline prinse-n iarna cu vedere neoprită către nori, de-acolo vine albul în care visele-mi coboară, să pot ascunde-n mine primăvara, când păpădia nu mai zboară. 

Un nor cu țurțuri timpurii, purta în sine alb de dor, să știi,

Secrete albe, spuse dintre gratii de ființă-n disperare,

Dar orice-ar face, un nor e nor și de îl crezi că moare,

E doar suspans și-o mică alterare de culoare.

Un nor e nor, cu țurțuri pare chiar o floare.

Am privit norul înghețat unindu-și frigul cu dealul meu, și-l durea pârtia pe care mulți se aventurau să urce, doar ca să-și alunece plăcerile pe costul albului de nor. Dar, nu i se întâmplă norului prea des să fie rece și inert, astfel că, răbdarea îi va topi sufletul cât să se desprindă de dealurile mele, atât cât să poată continua să survoleze lumea în straturi de ființă nouă. Ascunse-n mine sunt istorii dezrădăcinate, croite-n fugă, aproape de final lăsate, dar nu mă preocup când știu că norul orice-ar face, ploaia tot pe pământ îmi bate. De ce îmi place mie norul? Vă scriu aici, cu polen de păpădie, înmuiat în apa unuiocean invizibil, ce e adânc și-ascunde nori și el: V-ați întrebat de unde își adună norii apa ce-i compun? De unde părul lor perfect e de culoare deja-vu? Fratele mai mare al norilor este oceanul invizibil, acolo fug ei adesea, să-și înece supărarea, apoi se-ntorc să-și verse noua stare pe dealul meu, cu două burți, coline albe când le privești din depărtare.

Sunt singur iarna, sunt singur și nu mai caut alinare,

Soarele mi-e sufletul-pereche, dar e în hibernare,

De te-ai întoarce aș fi la fel să te primesc cum vrei,

Sau te-aș trimite fără ezitare în altă sferă, oare?

Încearcă de-ți dorești să afli!

Dulcele amar

Dulcele amar

tei-in-iunie

Dorul ne plânge suspine, alină ușor cântecul din vene,
Trăiri măsurate de nori în mișcare. Mă doare, mă doare,
Cântecul unei păsări de noapte ce știe să zboare,
Trecutul nescris se șterge firesc fără a lăsa semne.

Mi-am deschis aripi de zbor în noapte aprinsă de foc,
Experiențe pe care le disprețuiesc, stâncile de demult,
Ființa mi-e seacă și zace-n nisipul ars al oceanului mut,
Îmi storc pieptul de dor, uitarea se instalează la loc.

(Sursa foto – google. Poezia este o incercare jucausa de a descrie un fruct dulce-amar)

Protejat: Cum vreau sa fiu acolo!

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Protejat: Versuri corectabile în rimă şi portrete

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Privirea ta este umbrită acum doar de Lună

Privirea ta este umbrită acum doar de Lună

imgprix.com

sursa foto: imgprix.com

La apus de soare, gânduri încleştate-n inimă Aleargă peste valuri speriate spre lumină, Când cerul se topeşte de lumina despărţirii Îmi fac coif din nori şi alerg pe calea iubirii, Vântul îmi suflă încrederea în frunzele verzi Rezistenţa iubirii ce ţi-o port caută dovezi Că încă îmi eşti aproape.

Număr stelele ce sunt trepte către tine, zână Și le cuprind la piept, să le țin de mână, Privirea ta este umbrită acum doar de Lună Dar te reflectă transparent, o semilună, Ai dispărut când te știam iubirea nesfârșită Căutarea mea de-atunci e neoprită Tu oare mă mai privești?

Desprinsa pădure

Desprinsa pădure

Vântul mișca prea lipsit de pasiune frunzele verzi de pădure umbrită de soare,

Adierea pădurii îți mângâia privirea prinsă de iarba ce îmi face sufletul să zboare,

Stropii-copii ce își prind căderea de trupul tău țesut din miresmele florilor din zare,

Îți șoptesc duioasele-mi gânduri ce le-aș aduce în mii de buchete la ale tale picioare.

Buzele tale sunt surori gemene născute din picurii dimineților pictate cu rouă,

Rochia ta din crini albi crescuți pe dealuri înalte te face să îmi pari mult mai nouă,

Constat că ființa mea simplă de om al pădurii îți caută prezența țesută în două,

Mă prind de fructele tale crescute perfect, dar amân deliciul final cât încă plouă.

Urmăresc cu zâmbetul prins de ființă, a florilor misterioasă cuibărită înflorire,

Îți caut încântat devenirea aleasă de vânt ce mă face să sper în multipla ta revenire,

Când din petalele galbene fac pudra ce o țin când înflorirea ți-e luată-n uimire,

Și știu cu nesaț că menirea mea de grădinar mi te-a dat păpădie, nestinsă și vie.

Tu ești floarea sălbaticei mele păduri, misterioasă împletire de păpădie.

Desprinsa padure

Desprinsa padure (Sursa foto – google)