Arhive pe categorii: B. POEZII

Nu-ți răspund iubirii fără pregătire

Nu-ți răspund iubirii fără pregătire

Vocea ta îmi întinerește pădurea,
Tu-mi șoptești, iar crengile se cred copaci,
Frunzele sunt păsări călătoare de-acum.

Când râsul tău îmi dezvelește pieptul,
Iar părul tău mă dezmiardă a parfum,
Mă privesc în oglinda nopții, visând.

La piept tu ții cuvinte din „lumivers”,
Ființe făcute din vânt ne privesc fățiș,
Sunt ca o ciornă nescrisă, un gând.

Nu-ți răspund iubirii fără pregătire,
Am în suflet o coardă ciupită prea tare,
Mă șterge de nu am formă de vers.

© Cosmisian, Timișoara

Diafragma timpului

Diafragma timpului

Timpul respiră mister
Îl aud ticăind obosit
Destinul nu îi e clar
Se grăbește etern.
Omul? Fire pierdută
Căută să lase Astăzi
Nu prețuiește clipa
Aleargă spre viitor

Timpul are petale
Îl văd numărându-le
Se crede trandafir
Și îi este frică.
Omul? Fire visătoare
Îi prinde o petală
Și crede în iubire
Căutând-o în pripă.

Timpul are anotimpuri
Îl văd îmbrăcându-se cu stil
Le schimbă haotic
Pare atât de nehotărât.
Omul? Se plânge că e soare
Dor îi e când plouă
Mușcă dintr-o gutuie
Se dezgheață pas cu pas.

Timpul este o napolitană
Crema de nucă e de la bunica
Straturile sunt pagini vii
Pe care scrie ce visez.
Eu? Îmi place timpul
Îl port la gât ca o eșarfă
Pășim spre viitor curioși
Prețuind gustul de curcubeu.

Timpul – o joacă nesigură
Pe care scrie despre noi
Peste gândurile lui moi
Crema se întinde ușor
Omul? Un jucător flămând
Mănâncă timpul și în gând
Și astfel viața îi trece
Fără să lase ceva în urmă.

Notă: M-am jucat cu roata timpului

Și m-am prins degetele între spițele lui…

Am scris scrâșnind din dinți,

Oricine ar fi scris mai bine ca al meu scrum…

© Cosmisian, Timișoara

 

Pieptul nostru comun

Pieptul nostru comun

La pieptul meu te strâng,
Anotimp blând,
La pieptul meu,
La pieptul tău,
La pieptul nostru comun.

Eu stâng un suflet semeț,
Anotimp de îngheț,
Suflet de hârtie,
Suflet de dor,
Condeiul nostru din gând.

Mă las sedus de scris,
Anotimp auriu,
Foii albe i-am promis,
Foii nude, la apus
Să ne-aprindem în vânt.

Din suflet ce nu mărturisește,
Anotimp al tăcerii,
Foii i-am gătit o casă,
Cu fereastră și-o masă,
Să ne scriem iubirea.

Medic de pagini nescrise mă fac,
Anotimp al visării.
Le resuscitez cu cerneală,
Rătăcită de condei,
Iubirea noastră comună.

©  Cosmisian, 2 decembrie 2018

Iubirea și greierii din dormitor

Iubirea și greierii din dormitor

 

Iubire…
Este cuvântul pe care l-am înscris
Îmbrățișarea cu care seară de seară
În paragrafe monosilabice îți spun,
Noapte bună!

Iubire…
Tu mă îmbrățișezi în glumă
Ce va urma, nu se scrie pentru că nu e vers,
Nu are rimă, nu este nici poezie
Noapte bună!

 

Iubire…
Îmbrățișarea mea este un vers liber
Se înfiripează fără ritm sau metru,
Doar pulsația lui este vie
Noapte bună!

Iubire…
Pieptul tău susține cartea pe care o scriu
Este dorul de care am râs,
Îmbrățișarea de sub clar de Lună
Noapte bună!

 


Greierii…
Au nevoie doar de un ghiveci
Ființe care se ascund în umbră
Cântă din verdele umed ce e viu
Iubire nebună.

Greierii…
Au nevoie de umezeală
Ființe care cântă și visează
Simt dorurile neîmplinite
Iubire nebună.

Greierii…
Au trupuri ce pulsează la atingere
Ființe care fac din respirație
Cea mai senzuală fântână de împlinire
Iubire nebună.

 

© Cosmisian, 1 decembrie 2018

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos – O iubire de prisos

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos – O iubire de prisos

Nu sunt și nu exist,

Sunt un vers fără sens

Şi o propoziţie în zadar,

Sunt o plăsmuire amorfă

Şi un gând diform,

Sunt o carte nescrisă

Şi un dor neavut,

Sunt un nemuritor pentru că încă nu am existat

– Şi pentru că, în nedor, continui să o (ne) faci –

 

Lost Love

De parcă i-ar păsa cuiva,

Sunt ca insecta nedescoperită,

Mâncată de o pasăre,

Şi ca un tezaur

Pe care nu îl va găsi nimeni,

Sunt ca o ciupercă

Ce-a crescut într-o scorbură umbrită,

Sunt ca o ferigă

Ascunsă de toţi şi de soare ferită,

Sunt orice ai vrea să nu ţi se întâmple,

Sunt calmul de după durerea de tâmple

Țiuitul care aștepți să se scuture,

Sunt o prăpastie în zile cu ceaţă

Spre care alergi legată la ochi,

– Te desconsideri prin joc –

Sunt o fereastră legată cu ață

– Şi eşti poet în toate astea –

Sunt ca un păun fără pene

Sunt ca durerea alene,

Sunt ce te fereşti să îmi spui că sunt

Sunt ce crezi despre mine în gând,

– Ești ca un gând obositor, opresiv și zgomotos

Poate chiar năzbâtios şi anevoios –

Asta sunt şi pe faţă şi pe dos

O iubire de prisos

Cosmisian

Sursa poza – google

De-atâta toamnă

De-atâta toamnă

De-atâta toamnă natura se stinge,

Iar stelele de pe cerul nopții ne îngână,

Frunzele se clatină, verdele se frânge,

Cerul stingher se face o câmpie spână,

Te caut ca odinioară pe unde-ți naști zorii,

Eșarfele pline de răcoare au pe ele rouă,

Mai știi cum din pieptul tău îmi curgeau norii?

Iubirea ne era destin, ca o cămașă nouă.

 

De-atâta toamnă ochii mi-am închis,

Iar umbrele de dimineață stau pe loc,

Copacii tremură ne-acoperiți în vis,

Soarele pe cer răsare diferit, e ca un foc,

Mâna mi-o întind pe iarba moale să te simt,

Cămașa albă mi-e înmuiată în must,

„Știi bine, dragul meu că nu te mint,

Iubirea-i ca un anotimp pe care eu îl gust”.

 

De-atâta toamnă mi-a rămas doar dorul,

Iar răsăritul este mai mult în gând,

Creanga și-ascunde de pe acum mugurul,

Luna îți strânge brațele la pieptul ei blând,

Te văd de departe cum în frunze te joci,

Bluza mi-o dau jos, sperând că vei să o porți

Tu știi că pieptul meu e cald, fără să te sufoci,

Iubirea are anotimpul ei propriu, e ca în cărți.

 

Cosmisian

Sursa poza Pinterest

Absurdul

Absurdul

Nu, eu nu voiesc să scriu despre tine,

absurdul nu este o stea.

Eu scriu despre un cub de gheață fin,

ascuns în pieptul unui soare

și mă întreb cât va mai rezista…

 

Nu, eu nu voiesc să faci din apă

doar un strop la indigo,

prefer să fie sfoara cu care să te leg de pieptul meu,

poate astfel îmi vei mai sta.

 

Nu, eu nu voiesc să crezi absurdul

c-ar lua o formă,

el este doar un abur rece,

un nor pe care sufletu-mi cândva

se odihnea.

Cosmisian

Nu așa mă visai?

Nu așa mă visai?

Du-mă cât mai departe,
Visele mai pot aștepta,
Du-mă strâns de mână,
Îți voi rezista,
Du-mă acoperit la ochi,
Încrezător te voi urma,
Du-mă însoțit de vânt,
Plutind te voi asista,
Du-mă nefiresc de-aproape,
Voi zâmbi așezat pe coate,
Du-mă până la Apus,
Eu chiar sunt dispus,
Du-mă până simți că mă ai,
Nu așa mă visai?

Vino aproape de clipa mea,
Timpul nu te va deranja,
Vino, respiră-mi aproape,
Te inspir şi-n zi, şi-n noapte,
Vino, curajul să-și crească,
Floarea uitării să se ofilească,
Vino, ne vom face o casă,
O cameră cu-o singură fereastră,
Vino, așează-te pe genunchiul meu,
Chipul blând ți-l voi atinge mereu,
Vino, vorbește-mi despre iubirea ta,
Crezi că nu voi asculta?
Vino, ne vom iubi ca în visul meu,
Promit că iubindu-te nu va fi greu.

Cosmisian

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Ion cu părul din gradină

Ion cu părul din gradină

 

Ion cu părul din gradină

Planuri mari își făurea,

S-o aducă pe mezină

Blânda ca o turturea,

Și să-i dea din para coaptă

Până ea n-o mai cerea.

Ana e fată deșteaptă,

De-asta nu se mulțumea.

Para asta este coaptă,

Cu miezul galben, molicel,

Ai vrea s-o duci acasă toată,

Să o guste Firicel.

Dar eu insist să fii deșteaptă,

Că punem și în rucsăcel

O pară mare, fină, coaptă,

Să-l bucure pe bursucel.

A doua zi-n grădină

Nu mai dădui de el,

Lăsase doar o groapă,

Iar Părul dispăru de fel.

Ana-l luase cu tulpină

Că-i plăcu cam mult de el.

Acum te du de-o ceartă,

Fructul nu-i un copăcel.

Cosmisian

Poză: Para-i luată din livadă, nu a ei, dar nici a mea…

PS: Replică Anei, dacă tot ține la merele ei…