Arhive pe categorii: B. POEZII

Absurdul

Absurdul

Nu, eu nu voiesc să scriu despre tine,

absurdul nu este o stea.

Eu scriu despre un cub de gheață fin,

ascuns în pieptul unui soare

și mă întreb cât va mai rezista…

 

Nu, eu nu voiesc să faci din apă

doar un strop la indigo,

prefer să fie sfoara cu care să te leg de pieptul meu,

poate astfel îmi vei mai sta.

 

Nu, eu nu voiesc să crezi absurdul

c-ar lua o formă,

el este doar un abur rece,

un nor pe care sufletu-mi cândva

se odihnea.

Cosmisian

Nu așa mă visai?

Nu așa mă visai?

Du-mă cât mai departe,
Visele mai pot aștepta,
Du-mă strâns de mână,
Îți voi rezista,
Du-mă acoperit la ochi,
Încrezător te voi urma,
Du-mă însoțit de vânt,
Plutind te voi asista,
Du-mă nefiresc de-aproape,
Voi zâmbi așezat pe coate,
Du-mă până la Apus,
Eu chiar sunt dispus,
Du-mă până simți că mă ai,
Nu așa mă visai?

Vino aproape de clipa mea,
Timpul nu te va deranja,
Vino, respiră-mi aproape,
Te inspir şi-n zi, şi-n noapte,
Vino, curajul să-și crească,
Floarea uitării să se ofilească,
Vino, ne vom face o casă,
O cameră cu-o singură fereastră,
Vino, așează-te pe genunchiul meu,
Chipul blând ți-l voi atinge mereu,
Vino, vorbește-mi despre iubirea ta,
Crezi că nu voi asculta?
Vino, ne vom iubi ca în visul meu,
Promit că iubindu-te nu va fi greu.

Cosmisian

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Cele mai spinoase flori, miros când dor

Într-o zi,

dimineața devreme chiar,

un trecător a observat

că întreaga lui grădină

trupul și-a ridicat,

de tăcere desprinzându-se

pentru a-și admira părul periat adesea de omul stingher.

Pământul unui grădinar nu este lipsit de importanță.

Ați văzut cât de multă atenție îi acorda

când cu mâinile goale îl atingea?

Grădinarul iubea o entitate completă,

pe care o numea Grădina lui cochetă.

Florile-i erau doar brațele subțiri ale iubitei lui,

îmbrăcate în frunze și spini.

Un trandafir este trandafir

când pământul îi e mamă,

iar spinii frate mai mare, de-o seamă.

Un trecător nu îi înțelege existența unui trandafir.

Îl rupe și îi admiră ofilirea.

Și, ca să se asigure că nu poate fugi înapoi în grădină,

îi smulge spinii să nu mai poată alerga.

Știați că trandafirii sunt palmele deschise ale pământului?

Ion cu părul din gradină

Ion cu părul din gradină

 

Ion cu părul din gradină

Planuri mari își făurea,

S-o aducă pe mezină

Blânda ca o turturea,

Și să-i dea din para coaptă

Până ea n-o mai cerea.

Ana e fată deșteaptă,

De-asta nu se mulțumea.

Para asta este coaptă,

Cu miezul galben, molicel,

Ai vrea s-o duci acasă toată,

Să o guste Firicel.

Dar eu insist să fii deșteaptă,

Că punem și în rucsăcel

O pară mare, fină, coaptă,

Să-l bucure pe bursucel.

A doua zi-n grădină

Nu mai dădui de el,

Lăsase doar o groapă,

Iar Părul dispăru de fel.

Ana-l luase cu tulpină

Că-i plăcu cam mult de el.

Acum te du de-o ceartă,

Fructul nu-i un copăcel.

Cosmisian

Poză: Para-i luată din livadă, nu a ei, dar nici a mea…

PS: Replică Anei, dacă tot ține la merele ei…

Dreptul la autor

Completare – Dreptul la calitatea de autor!

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Dreptul la autor

Caut inventator care nu vrea faimă,

Caut un scriitor cu Alzheimer,

Caut un pictor de împrumut,

Caut vila cuiva în care să mă mut,

Vreau atât de multe-n viață,

Să am plutirea-n ape ca de rață,

Caut cu insistență felurite,

Fără de licență sau acte plătite,

Fără acte multe să complice,

sau, lasă-mă să fiu acea ființă altfel, atât de diferită încât nu place!

Copyright (foto google) Copyright (foto google)

Vezi articolul original

O casă dată pe vise

O casă dată pe vise

Din fire, melcul casa își purta,
Crezând că îi e blestem,
La alte câmpuri des visa,
Făcându-și un desen,
Și planuri peste planuri, mii
Să plece el dorea,
În lumea fără cochilii,
Spre libertate.

Cum soarta a toate-i pricepută,
În cale îi aduse,
Un negustor și el cu casa dusă,
Pe neclipite oferise
O sumă mică, chiar redusă
Iar melcul se gândise,
Că libertatea e compusă
Din casa lui dată pe vise
Și, o dădu!

Sursa foto google,

Cosmisian

Colosul cer îşi ninge albul

Colosul cer îşi ninge albul

Colosul cer îşi ninge albul pe drumuri goale
L-am surprins cum îşi suflă visul pe pământ
Cernute sunt ramurile pomior din vale
M-am lipsit de doruri ca să te am în gând

Zăpada prinse viaţă pe pleoapele tale
Era atât de fină şi mă temeam s-o prind
Privirea ţi-a făcut din doruri dale
Iar eu păşind atent, părul ţi-l desprind.

Din aburul mărturisirilor ce-ngheata
Ce doar privirea ta vede clar în zare
Te-am prins la piept şi ţi-am legat cu aţă
Un zâmbet l-am făcut şirag de mărgăritare.

Cosmisian

Pământul și norii și-au smuls un cuvânt

Pământul și norii și-au smuls un cuvânt

Pământul albit în zori murmură a îngheț,
Vrăbiile se-nghesuie pe sub balcoane,
Așteptarea înfloririi s-a topit de curând,
Mă mir că nu-mi îngheață lacrima în dor,
Tu oare mai știi cum zburdai în frunze?

Aseară mi-a fost gândul la frica din gând,
Porumbeii mănâncă de pe cărări dispărute,
Mi-a venit să alerg anotimpul în ger,
Ochii îmi varsă lucirea din suflet în gol,
Tu mai coși gânduri din vise?

Pământul și-a plâns nemurirea târzie,
Ciorile par a-mi cunoaște strămoșii,
Iarna își țese bobocii pe patul pustiu,
Lacrima este un monoclu ce caută fin,
Tu oare mai știi de ce la tine tot vin?

Sursa poza: ConexitWallpapersHD

Cosmisian

 

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

Pe tălpi purtai din rătăcite frunze

 

Ai pășit spre albul iernii moale,
Pe tălpi purtai din rătăcite frunze,
Ai scris cu forma serilor goale,
Picturi de anotimpuri în pânze.

Ai rupt tăcerea ce ne-a despărțit,
Pe limbă nu mai am suspine,
Ai strâns la piept ce a încolțit,
Anotimpul zâmbetului ce vine.

Ai strâns în mână inimi incerte,
Ecoul lor se-aude-n firescul dor,
Ai rezonat cu buza lor concerte,
Le-ai prefăcut iubirea-n zbor.

Ai zămislit în sufletu-ți comori,
Iar pântecul tău a fost un munte,
La pieptul tău ai încălzit și sori,
Ți se vedea înscris pe frunte.

Îți sunt suspinul ce croiește vise,
Atât de mare ți-este inima,
Îți sorb din ochi destine scrise,
Și neîntinat te-oi aștepta.

Cosmisian (Nu știu ce am dorit să spun cu versurile astea…)

Sursa poza!

Când tăcerea a prins curaj

Când tăcerea a prins curaj

În liniştea nefirească a nopţii,

Când tăcerea a prins curaj a se manifesta,

Din umbre strigate pe nume,

O altfel de fiinţă se arăta,

Numele de umbre îi era ştiut,

Formă nedesluşită n-avea definitul început,

Paşii ce-i făcea spre mine,

Tropote cu praf ce-l ridicau,

Fricile de păr ușor mă apucau,

Eu mi-l aranjam cu repeziciune,

La loc zgribulit părul mi se aşeza,

Cât teama din ochi ai spune.

N-aveam ce să fac, m-am lăsat dus,

Cerul nopţii nu era unde s-a spus,

Nu ştiam dacă mă-ndepărtez

Sau de m-apropii de Apus.

Şoapta cuiva de mână mă strângea,

Nu era prea înfricoşătoare,

De aş putea spune aşa,

S-a prins apoi de umeri,

În spate lipită se simțea,

Era doar o camasă,

Și una chiar a mea.

Oare noapte ai mai călca o cămașă

Dacă în drum de ea ai da?

Joacă, de Cosmisian

Sursa poza ConexitWallpapersHD