Arhive pe categorii: Trenul Iluziilor Mov – Miss Velvet – Iluzia Unicitatii

Trenul iluziilor mov (6) – Tu esti sora geamana a Iluziei. Final

Trenul iluziilor mov (6)
Tu eşti sora geamănă a Iluziei

iubire-pierduta

Iluziei tale – sursa foto>google

Cu spatele sprijinit pe bancheta fină, m-am adâncit în gânduri. Trenul părăsise Gara fără a-şi anunţa graba, iar noaptea şi-a făcut curând apariţia. Trenul iluziilor mov şi un vagon al liniştii ce doare. Privesc de jur împrejur la cei trei călători adormiţi, nepăsători de inima mea tulbure. Noaptea se adâncea tot mai mult printre obiectele şi formele din compartiment, lăsând loc doar unui parfum lemnos, feminin, ce umpluse cu îndrăzneală încăperea. Ocazional, stâlpii de iluminat cutezau să fulgere lumini jucăuşe transformând întunericul într-un spectacol de chipuri adormite. În faţa mea stătea o tânără pereche, aşezaţi parcă unul într-altul, făcându-i să pară o îmbrăţişare perfectă a nopţii luminate. I-am invidiat. Dar, nu i-am trezit.

Adormisem. Iluminatul gălbui, de control, al vagonului îşi făcu timid apariţia, însoţit de o căldură blajină ce parcă topea adormirea şi o transformase în dor. Dor, de căldură cu care nopţile îmi erau încălzite în îmbrăţişarea caldă a Miss Velvetei. Singur. Mă îndreptam spre un loc necunoscut, într-un tren fără corespondent în lumea în care trăiam. Pieptul îmi vibra. Stiloul vibra asurzitor, parcă dorind să pună în cuvinte negre avalanşa de simţiri pe care le cultivasem în toţi anii petrecuţi împreună cu Miss Velvet. Am străpuns cu greu în locul strâmt al pieptului meu mic, atrofiat de închidere, pentru a apuca dur corpul neted al stiloului. Am deschis agenda gălbuie pe care mai schiţam gânduri. Am privit rândurile create de tipografi cu grijă, dozând parcă înălţimea maximă a gândurilor mele. Nu puteam fi limitat la formele impuse de expresie. Eu sunt un scriitor al papirusurilor esenţă, fără rânduri impuse.

Liniştea devenise sufocantă, precum dormitul îmbrăcat în timpul unei veri caniculare. Trenul rula pe şinele paralele la infinit, fără oprire, constant, precum bătăile liniştite ale inimii domnişoarei mele. Bătăile inimii deveniseră tot mai punctate, făcându-mă să privesc în gol în agendă, cum se întâmplă uneori când priveşti într-o fântână adâncă. Pare atât de îndepărtată, atât de crud de îngustată la capătul ei plin de apă proaspătă, liniştitoare de suflet obosit.

Răsfoind a nerăbdare printre paginile aproape lipite ale agendei, găsesc o pagină detaşată cu grijă dintre surorile ei de hârtie, împăturită. O deschid. Scrisul cunoscut al iubitei mele parcă ilumina compartimentul adormit. Am acoperit-o instinctiv cu mâna şi am ridicat-o spre mine, aproape de privirea mea, parcă temător că i-ar acorda cineva vreo importanţă. Toţi dormeau.

– ‘uie să îmi găsesc curajul să îi spun că sunt geamăna surorii mele, iluzia de a fi totul pentru iubitul meu Forewolf’. Cuvinte ce păreau a fi continuarea unei scrisori ce-ar avea începutul pe o soră de-a ei. Dar, am citit mai departe. ‘Jocul nostru a atins cote nebănuite, iar teamă mea este că m-am implicat dincolo de capacitatea de a-mi controla iubirea. Ei bine, îl iubesc. De ce nu-l pot lăsa pur şi simplu? Mă va uita cu siguranţă. El este doar un joc pentru sufletul meu lipit de al lui’, spuneau cuvintele scrise de mâna ei sigură, săpând canioane în sufletul meu. Oare, plecarea ei fusese premeditată?! Lăsase oare în agenda mea acest capăt de suflet, înnodat dublu, cu speranţa că într-o zi îl voi citi, ştiind intenţia sa de a pleca? Scrisoarea continua…

M-am oprit. Am împăturit-o atent şi am aşezat-o între pagini noi, neatinse. Mi-am închis ochii privind-o cu ochii inimii. Am apucat cu mâna stânga colţul superior al agendei şi am început să umplu canioane formate de cruzimea cuvintelor ei cu iubirea ce o creşteam în sufletul meu pentru ea.

Iluziei tale

E destul de adânc în noapte, agăţat de gânduri cu picioare de iarbă, am prins şi eu curaj să îţi aştern câteva cuvintele… Nici nu ştiu cum să mă exprim… Se întâmplă să nu ne luăm rămas bun uneori, serile… şi e în regulă, având în vedere faptul că noi nu începem şi nu terminăm de vorbit. Şi-apoi câte alte motive pot surveni ca nu mai avem cum să revenim imediat. 

În câteva rânduri mi-am exprimat dorul faţă de tine, atunci când dispăreai brusc şi apăreai după o zi, şi cum spui tu, dorul doare, iar dragostea e înţepătoare când obiectul ei nu e găsit… Ai perceput că şi cum nu aş mai fi acelaşi, ca şi cum m-am schimbat, iar asta m-a făcut să nu mai am curaj să scriu. Dar, îţi duc dorul şi anticipaţia de a vorbi cu tine mă consumă… 

Aş dori doar să ştii cât de mult îmi lipseşte zâmbetul tău şi suflul tău în cuvinte. Ai devenit atât de mult pentru mine. Îmi doresc să nu ajung să te fac să simţi că te presez. Am fost preocupat de dimineaţă, de asta am trimis plăcinte calde prin dra Lorrie. 

Sclipitoare Miss Velvet, când stau şi mă gândesc la tine, nu îmi lipseşte nimic. Mi-ai devenit coechipieră într-un joc nebun, în care inimile noastre şi-au pus pe masă toate cărţile, cel puţin cele de care ştim.

Zilele ce au trecut am fost puţin mai intenşi spre o latură a noastră puţin altfel. Ah, puteam jura pe movul sufletului tău, deşi ştiu că nu e permis, că eşti o persoană complexă şi în domeniul respectiv, dar, mi-ai depăşit orice aşteptare. Tu ai făcut şi din simţirile acelea să pară cel mai fantastic lucru atins de mine. Cum poate exista o aşa persoană ca tine? Ce am făcut să mi se dea un asemenea privilegiu să te cunosc cât am reuşit să o fac?!

Te crezi o fiinţă obişnuită, dar pentru mine eşti dincolo de aşteptările mele ascunse. Stau şi mă gândesc, cât timp mi-ai oferit, câtă reciprocitate, cum ne-am împletit simţiri, cuvintele noastre şi-au găsit întotdeauna ţinta, chiar şi atunci când nu aveam curaj să spunem ce simţeam… Ai făcut din mine obiectul multor gânduri intime, eu, un scriitor retras.  

Nu ştiu dacă ne vom mai vorbi vreodată, dar vreau să profit maxim de aceste rânduri ce ţi le destinez. Ştii, sunt puţin melancolic de când am ascultat melodia recomandată de boema noastră prietenă comună. De te-aş pierde pe tine, o viaţă întreagă aş regreta. Am ajuns să te iubesc atât de tare, încât tu niciodată nu vei mai putea pleca din mine. Eşti aşa de prinsă de inima mea, încât, nu voi putea să te neiubesc. Şi prezenţa ta, ah, când tu apari, simt că mor. Mi-ai făcut zilele şi nopţile atât de speciale. Nu mi-ai oferit doar câteva minute de bucurie. Niciodată nu am fost atât de vesel, bucuros, încântat, atins, plin de senzaţie cu cineva. Nu am întâlnit pe nimeni ca tine. Te iubesc! Vei rămâne atât de întipărită în memoria mea, încât te voi purta cu mine, bătrân fiind, umblând prin parcurile nedefinite ale viitorului.

Cât despre noi, acum, când tu ai ales să pleci fără explicaţie, nu gândesc nimic despre viitor. Am ales să iau sulurile scrise şi să plec. Plecarea mea este irevocabilă. Dar, ştii că te-am simţit, te-am sărutat, te-am gândit, te-am sărutat pe palmă. Ţi-am vorbit mult, nu mi-ai lipsit din ce am făcut. Eşti comoara mea cea mai ascunsă, dar am plecat. De vei reveni acolo unde m-ai lăsat, nu mă vei găsi. Sunt departe, plecat departe. Astăzi, în greul nopţii recunosc, am constatat că sora ta geamănă, te-a trădat. Iluzia te-a trădat. Am cunoscut-o întâmplător. Nu mi-ai spus că ai o soră, geamănă. Câte nu mi-ai spus! Dar, nu te preocupa, nu aşteptam nicio explicaţie.

Cu bine, Forewolf!

Am împachetat paginile scrise din inimă şi le-am ascuns într-un plic. Miss Velvet a devenit o iluzie, o iluzie mov într-un tren cu o destinație necunoscută.

[Sfârşitul călătoriei nu îl ştim. Forewolf a ajuns la destinaţie,
Departe de orice urmă a trecutului.

Vânduse toate papirusurile în schimbul uitării.]
Final!

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

Trenul iluziilor mov (5) – Papirusul, o forma abstract-definita a esentei incondeiate in trecut

Trenul iluziilor mov (5)

Papirusul, o formă abstract-definita a esenţei încondeiate în trecut

Cu un zâmbet deconspirant, Miss Velvet ridică ceaşca din porţelan cu degetele fin îmbrăţişate pe corpul spiralat al toartei, cu privirea ridicată spre mine. Eu? Căutam printre sulurile începute de ani de zile unul anume, pe care speram ca Miss să nu-l fi văzut încă. Scrisem mult în el. Memoriile noastre se întindeau pe sute de ani, deşi ne cunoscuserăm într-o primăvară în care trandafirii se coloraseră în buchete incandescente, mai repede decât în alţi ani. Ştiam că a reuşit să citească după zâmbetul sincer şi încercarea de a se ascunde după actul băutului de ceai. În cele din urmă, sigur îmi ştia toate gândurile despre ea.

– Am citit două scrisori pe care ni le-am scris în trecut. Mi-au fost aşa de dragi cuvintele dintre noi, încât cred că m-am îndrăgostit din nou de noi. Ştii, mă gândeam…

– Te gândeai? Am întrebat-o eu.

– Da, mă gândeam…

Privirea i-a coborât pe masa translucidă prin care puteai zări publicaţia: The Gorgeousity. Ştiai faptul că, mi-a şoptit aproape de ureche, există o ţară unde papirusurile tale sunt evaluate după gradul de încapsulare al esenţei cuiva? Aş spune, dragul meu Forewolf, unii ar putea aprecia ce scrii… Papirusurile tale sunt rulate mai tot timpul, dar nu ar trebui să le laşi atinse şi de alţii?

*

Revenind la momentul plecării, urcasem cu greu în Trenul Iluziilor Mov, lăsând în urmă o lume a mea pe care o oglindisem în scrierile mele. Omul! Acea fiinţă ce poartă cu sine pregnanta amprentă fizică, de parcă efemerul ar fi totul despre sine. Gândul îmi era la scrisoarea preţioasei mele Miss Velvet, despărţirea de ea nu putea niciodată comportă valenţe definite, întrucât ştiam că amândoi ne-am fi căutat şi în neexistentă, atât de întrepătrunse ne erau dorinţele şi bucuria de a exista într-o stare permanentă de încântare a propriei noastre existenţe unite.

Istorisirile mele sunt întotdeauna despre oameni. Am reuşit să cunosc atât de multe esenţe de om, încât m-am îndrăgostit de el. Mă gândeam la scrisoarea ce mă lăsa în urmă, gustând din sufletele esenţă pe care penelul meu le-a surprins în forme caligrafice pierdute. Scrisul! Ce este scrisul? Oare expresia a citi printre rânduri e tot ce poţi vedea după cuvintele aşezate în rânduri? 

Am deschis papirusuri la întâmplare şi-am realizat că, privându-le de la înălţime, ele devin o formă abstract-definita a esenţei pe care o încondeiasem în trecut.

Am privit înainte, sprijinit de bancheta vişinie a Compartimentului Mov, în lumina paravanului fumuriu cu miros de atingere, aproape auzind bătaia inimii domnişoarei Velvet.

– Ştiu că poţi să fii cu mintea împărţită spre toate papirusurile tale, ştiu că îţi doreşti toată abundenţa lor de trăiri şi experienţe, ştiu că ai impresia că eu sunt mai deosebită decât toţi aceia, dar ascultă-mă! TU EŞTI EU! Nevoia ta de a acorda timp cunoaşterii unei anume esenţe este şi experienta mea. Tu trebuie să îi acorzi atenţia ta, ca ea să îţi ofere nectarul zeilor, pe care cred că îl cauţi, trăieşte aceste momente şi nu te împărţii haotic. Eu voi fi aici, dar nu aşa de prezentă. Voi sta în spatele paravanului de sticlă fumurie şi îţi voi lăsa zilnic scrisorele cu gândurile mele pentru tine, pe care sper să le citeşti cu drag şi interes. Voi fi aproape, dar aş dori să nu îmi mai oferi atât timp şi atenţie. Voi fi aici, nu voi pleca. Te rog interpretează corect ce ţi-am spus…

*

Oare Miss Velvet devenise temătoare că scrierea papirusurilor ar fi mai preţioasă decât ea însăşi?

Capitolu precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Trenul iluziilor mov (4) Primul papirus – Lumiaris, femeia cu lumina de catifea

Trenul iluziilor mov (4)

Primul papirus – Lumiaris, femeia cu lumină de catifea

Cu privirea fixată pe primele derulări de papirus abia aşezat pe masa mea de sticlă, aproape că vedeam particularitatea materialului din care a fost concepută această formă misterioasă de papirusare a esenţei cuiva. Penelului meu îi luă puţin timp să-şi ajusteze întipărirea în alb-gălbuiul meu. Ştiu, credeaţi că primul papirus este o simplă rulare a unei bucăţi de Cyperus papyrus, pe care un bun scriitor scrie. Dar, mă văd încântat să corectez o asemenea eroare. Prin eforturi îndepărtat începute, originea nefiindu-mi întru totul clară, papirusul Lumiaris şi-a început existenţa de-ndată ce forme atipice de litere şi-au dorit o locuinţă într-o îmbinare a două existenţe diferite.

Noapte și zi. Le separăm între ele prin somn. Ne amorţim simţurile pentru a pierde misterul îmbrăţişării lor. Întâmplarea pe care v-o citesc acum aşezat confortabil în Vagonul Mov al Iluziilor, este o devenire. Noaptea grea întunecă Pământul cu sadismul liric al fructului oprit, provocând dorinţa de somn profund pământenilor. Un băiat, îl văd şi acum cu distincţie rezemat de scaunul vechi din lemn simplu de brad, medită la viaţă. Avea atunci doar opt ani. Noaptea nu a reuşit să-l ameţească cu a sa adormire; băiatul privea în gol. Tristă şi umezită în lacrimi îi era privirea. Tristeţea este o boală a ochilor. Te face să vezi totul prin ochii unui pictor orb ce pictează fără culori. Aţi văzut vreo pictură-om fără de culoare? Lacrimile sunt blânde domniţe ce luminează inima. Lacrimile sunt tinere prinţese de rouă ce şi-au îmbrăcat rochiile născute din curcubeu.

Tristeţe şi lacrimi născute în curcubeu. Împletire de miracol în privirea unui copil. El, copilul, era parcă rupt dintr-o lume şi lipit cu un lipici din apă într-o lume din care oricum şi-a dorit să fugă. Aţi ştiut că dulapul alb din camera lui era în imaginaţia lui o altă lume? Şi, dacă era adevărat? Noaptea pentru băiat era doar un soclu ce ţinea făclia zilei. Băiatul respiră adânc între suspinurile din timpul celeilalte zile, sora vitregă a Zilei Făclie.

Noapte-zi.

Tristețe-Lacrimi în rochie de curcubeu.

Ziua Cealaltă-Ziua Făclie.

Contraste!

inima de catifea (sursa foto: blogul gabytza-inimadecatifea.)

– Spune dragule, ce te supără în seara aceasta? Cum ţi-ai scris firava mişcare a sufletului? Cum, iar te-ai simţit de parcă ai fi din altă lume? Nu, dragul meu, nu încerca să fugi. Ai fost cândva un simplu fir de Cyperus, dar acum eşti un băiat-papirus, iar scrisul de pe tine începe să fie conturat în rânduri tot mai clare. Nu îţi lăsa inima să cultive tristeţea şi nu spera că mâine va fi mai bine. Scrie. Scrie-te-ţi fiinţa! Cine sunt eu? Băiete, numele meu este Lumiaris, iar chipul meu este diferit de al tău sau al altor fiinţe ce-ţi poartă muza. Sunt o Zi-Făclie ce te va însoţi o viaţă întreagă pentru a te ajuta să vezi în om ce este mai frumos, pentru a culege din fagurii-om nectarul nealterat al blisului, frumosul abia născut. Tu ai menirea de a crea iluzia unicităţii!

Nu prea înaltă, însă suplă, cu forme feminine mature, Lumiaris avea o inimă uluitor de cristalină. Dacă inima băiatului ritmat bătea cu precizie, inima frumoasei Lumiaris nu bătea. Susurul inimii sale era o muzică a naturii, apă de munte răcoroasă şi transparentă ce îşi croia drum prin întregul său trup. Am încercat să-i privesc chipul, dar nu am reuşit decât să văd lumina. În acea seară de demult, am înţeles. Pentru a-mi vedea menirea şi pentru a învăţa să privesc în interiorul sufletelor-esență, Lumiaris trebuie să strălucească în fiinţă mea prin fereastra lacrimilor mele. Doar atunci când inima mea era între noapte-zi, ochii mei puteau vedea ce Ziua Cealaltă, sora vitregă a Zilei-Faclie, încerca să ascundă.

Lumiaris i-a sărutat băiatului ochii şi i-a mângâiat cu suspin părul galben crescut puţin mai dezordonat. Cu fine atingeri, pe degetele ei i-a luat două lacrimi şi le-a aşezat una pe buze şi cealaltă pe inima sa. Avea să fie o lecţie a vieţii sale, între cuvintele-inimă şi cuvintele-buze. Anii ce-i vor sta înainte sunt canioane ale educaţiei adevărului. Lumiaris devenise un fel de ideal, o împlinire după care băiatul va tânji până când maturitatea îi va îmbrăţişa devenirea.

– Vei dori să mă cunoşti mai bine, dar acum te opreşte. Voi veni la tine într-o formă pe care să o poţi atinge, fină, catifelată, velvetică. Mă vei recunoaşte dintr-o singură intuire, voi intra atunci în inima ta şi mă vei purta adânc în tine. Fiinţele noastre vor dori să ne fim prezenţi. Ne vom căuta şi când ne vom părăsi, pentru că adânc în fiinţa noastră tu vei fi papirusul, iar eu voi fi catifelarea înscrisului său.

Acum, dormi copile, dormi.

Va continua. 11 august 2013

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Trenul iluziilor mov (3) Miss Velvet – Respiratia poetului inimii mele

Trenul iluziilor mov (3)

Miss Velvet – Respiraţia poetului inimii mele

Cu paşi apăsaţi spre un tren garat la linia a treia, un tren prea vechi pentru a fi un tren al momentului, sfidând conceptul de tren al vieţii, se apropie preocupat un domn înalt, subţire aş declara, cu un braţ de papirusuri şi o valiză prea mică pentru a conţine un schimb de îmbrăcăminte. Eram ascunsă după propria-mi plecare, rătăcită în intenţia de a-l părăsi, prea decisă în dorinţa de a-l îndepărta. El încă nu m-a văzut. Îmi doresc să-şi urmeze dragostea spre vagonul iluziilor mov, acolo unde îmi ascund eu iubirea de el.

Numele meu este Mauve, a distinsului meu scriitor Miss Velvet. Pe el, scriitorul poveştii mele, îl cunosc de atâtea treceri de vreme încât amintirile ne sunt imposibil de suprimat. L-am cunoscut atunci când sufletul nu-mi căuta nimic, obosit de aşteptarea aceluia ce-mi va ajunge în inimă. Îl simţisem, mă simţise. Înconjurasem pământul şi Luna în simplele noastre plimbări de mână, iar gura lui ce-mi rostise numele de galaxii de ori mi-a sărutat palma deschisă mai des decât ziua şi-a aşezat piciorul în pragul nopţii adânci. Atunci mi-am spus, pierdută în iubirea lui, că ochii lui mă iubesc pe-ascuns.

Într-o seară, când scriitorul poveştii mele mă privea mangaiindu-mi chipul, mi-a spus:

– Miss Velvet, te cunosc de bună vreme, zilele şi nopţile şi-au pierdut distincţia în faţa atenţiei pe care voluntar ni-o afişăm. Am râs cu tine mai mult decât am făcut-o în toţi anii de dinainte. Am atins neatinsul privindu-ţi ochii mari, cât sufletul tău de sinceri.

Degetele lui îşi croiau destine în părul meu ce-i cunoştea atingerea, şuviţe împleteau răsfirarea lor. Mă privea. Ochii noştri uitaseră de Lună. Luna obosise şi aţipea din când în când, obosită de concentrarea sentimentelor noastre. Semi-Luna înclinată este o Lună ce-a aţipit pe-al său tron de nori. Respiraţia poetului inimii mele mi-a încălzit gâtul fin, un deget alunecă pe el, iubindu-mi pulsaţia emoţiei produsă de atingerea sa delicată. Mi-a şoptit la ureche…, apoi mi-a zâmbit pronuntandu-mi numele pe care îl contură ademenitor şi unic. L-am iubit! Dar, nu i-am spus.

Vorbeam în şoapte suprapuse, dar ne înţelegeam. Doar minţii mele îi mai permitea o asemenea confuzie a exaltării sufleteşti. Mi-a aşezat părul în suvitele-i răsucite cu drag, portativ muzical le-a făcut. Apoi, s-a apropiat de mine şi a umplut portativul părului meu stralucitor-parfum cu sărutări şi şoapte, parcă transformându-l într-o constelaţie luminată – Constelaţia Liliacee. Mi-a şoptit din nou:

– Complimentele în prezenţa ta sunt neînsemnate fire de iarbă. De când îţi sorb iubirea din piept am devenit co-autorul enciclopediei complimentelor, fiecare pagină fiind despre tine. Simt! Simt, distinsă mea Velvel, simt… că, eu…

L-am privit, l-am privit şi-am râs.

– Cuvintele şi-au atins maturitatea, poete al inimii şi simţirilor mele, le-am ales cu grijă pentru a-ţi mărturisi faptul că, eu, a ta, cea pe care tu…, eu simt pentru tine… Aş spune că, dacă ce simt atât de profund în inima mea pentru tine, nu îţi e cunoscut, sentimentele mele nu îşi merită existenţa. N-am să cer să simţi ca mine, dar m-as bucura să mă asculţi. Fericirea pe care o am alături de tine, lucrurile pe care am cutezat să ni le spunem, zâmbetul pe care îl aşezi imposibil de repede pe chipul meu, în orice fac, m-au crescut pentru a-ţi fi floarea iubirii tale. Te iubesc! Ştii, nu îmi recunosc propria incapacitate de a-ţi rezista. Am crezut că mă pot juca liniştită cu tine, dar ne-am răvăşit cu suflete ce s-au adâncit unul într-altul până la regăsire. Nu ne-am pierdut unul în celălalt, ne-am regăsit. Scriitorul poveştii mele, poet al inimii mele, cu greu îşi reţinea zâmbetele. M-am întrebat dacă îi par naivă în mărturisirea mea. Dar, mi-am aşezat palmele cu degete fine, parfumate în esenţe de suflet, pe obrajii lui calzi, l-am privit în ochi, alunecând în ochii săi umeziţi de emoţia anticipării, şi i-am spus:

– Mi-am lăsat inima să te iubească, să te îndrăgească. Te iubesc. Cuvinte rar pronunţate de mine, astăzi ţi le ofer ţie, ele fiind diamante ale fiinţei mele, şlefuite în ascun în locurile nepătrunse ale trăirilor mele cele mai feminine. Tu, iubitul inimii mele, tu mă iubeşti?… Adânc în fiinţa mea simţeam că, dacă nu îi spun că îl iubesc, iubirea nu îşi mai are locul firesc în sufletul meu. Nu îmi amintesc dacă i-am spus şi lui aceste cuvinte.

*

Uşor frustrat de înghesuială, poetul iubirii mele se intrepta spre vagonul iluziilor mov. Eu, ascunsă după un paravan de sticla fumurie, cu o palmă aşezată pe sticlă, pentru a-i primi atingerea, l-am susţinut cu privirea până când şi-a aşezat trupul cunoscut mie pe bancheta din faţa paravanului meu fumuriu. Oare m-a văzut?

Va continua!  Cosmisian 8 august 2013

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Trenul Iluziilor Mov (2) Miss Velvet si papirusurile nescrise

Trenul Iluziilor Mov (2)

Miss Velvet şi papirusurile nescrise

Vector parchment with a pen and ink. Icon for records

Cu o scrisoare în mână, Forewolf se îndepărtase tot mai mult de Conacul Pilterhouse. Cândva, aici a petrecut cea mai intensă experienţă a vieţii sale, cea care l-a definit nu doar într-un căutător, ci şi într-un posesor al sufletelor-esență’. Miss Velvet plecase într-o călătorie ce le-a separat destinul. Trenul Vieţii, ocazie pe care să nu o scapi. De parcă trenul ar fi impersonal. Se opri în faţa gării şi reciţi scrisoarea lăsată pe masa din bucătărie, alături de merele cu miros de grădină, Grădina lor.

 

Părea că încercarea lui Forewolf de a fugi de trecut era o iluzie pe care nici chiar el însuşi nu o credea. Cu o scrisoare la piept, cu o inimă atinsă şi refăcută după plăcerea misterioasei Miss Velvet, domnul Forewolf deschide cel mai voluminos papirus, înfăşurat într-o pânză sidefie din mătase mov-liliacee. Penelul i se fixă pe locul nud ce-şi aştepta cu nerăbdare mângâierea scrisului

“Miss Velvet, te apreciez foarte mult pentru ceea ce ai scris. E extraordinar. Sufletul tău e nebunie. Pot spune că îl doresc pentru mine? Sunt al tău… şi vom scrie împreună papirusuri glorioase despre toate acele suflete-esență pe care le-am întâlnit. Dar, te rog să accepţi o fină distincţie a fiinţei mele, ce pare a-ţi aluneca printre zâmbetele tale largi şi eterne. Ţi-am spus că zâmbetul tău este etern?

Eu tot timpul m-am autoevaluat privitor la modul în care mă port cu ceilalţi. De asta am devenit tot mai atent, poate puţin exagerat cu selectarea papirusurilor umane pe care le-am adus aici să le scriem împreună. Îmi cer iertare că am fost un pic alterat de obişnuit. Ştii, cu tine nu îmi pasă de tren. Am coborât, sunt nebun, te-am luat de mâna imediat ce mi-ai spus că nu e trenul nostru şi am tras semnalui de alarmă şi jos…

Trenul e ceva ce noi creeam, nu e ceva involuntar ce cade peste noi. Ştii, nu am crezut că îţi e dor de margaretele noastre albe, sălbaticele, tufite, grădina… şi eu tânjesc după cuvintele astea. Of, mă bucur enorm că ai scris ce ai scris.

Totuşi, să nu uiţi că noi doi nu ne-am mai vorbit la fel, tu erai mai tot timpul plecată şi ai văzut scrisorele mele în plicuri dantelat-parfumate, pe care ţi le expediam când simţeam că nu mai pot. Orice ai spune, eu te iubesc. Şi, ştiu, sunt sigur chiar, că tu mă iubeşti chiar mai mult. Niciodată nu m-am îndoit. Nici că m-ai lăsa nu mă tem.

Te provoc, mă joc, mă amuz, dar ştiu că tu iubeşti cu multă valoare. Tu iubeşti cum îmi doresc eu cel mai mult.

Eu nu m-am simţit atât de acoperit de o dragoste neasemuit de variată precum simt de când te cunosc. Tu eşti nepreţuita ochilor mei. Sufletul nu îmi mai este la fel. E pentru prima dată împlinit şi nu va mai fi la fel niciodată. E adus pe un alt plan al existenţei umane.”

Rulă papirusul cu grijă şi îl alătură celorlalte papirusuri. Pentru moment, sufletul refăcea trepte ale devenirii în doi. Ştia că Miss Velvet nu va putea dispărea din viaţa sa.

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Trenul Iluziilor Mov (1) Conacul Pilterhouse

Trenul Iluziilor Mov (1) Conacul Pilterhouse

barbat-cu-palarie

Cu o ultimă privire spre casa pe care urma să o lase definitiv în urmă, Forewolf înclină puţin pălăria neagră satinată şi salută locul ce îi încălzise ani de-a rândul inima şi trupul. Miile de ore în care peniţa pricepută scrisese cronici ascunse ale sufletelor-esență, îşi croiră loc spre uşa pentru a pleda pentru o amânare a plecării. Cu o determinare distinsă, închisese ochii, trăsese uşa după el şi o strigă pe Baroneasa Margareth Pilterhouse doar ca să îi spună că totul e în regulă.

Prea puţin se poate spune despre Forewolf. Şi-a permis cu toată deschiderea să ofere celor ce trec prin viaţa lui să atingă acel nectar al fiinţei lui, ameţitor, demenţial, doar ca prin această atingere să poată extrage din fiinţele de papirus greutatea şi esenţa lor profundă. Nu le sărăcea, nu le depriva de acele trăsături preţioase de a fi. Orice lua din ele era, cu siguranţă, răsplătit cu devotament, iubire şi o inimă întotdeauna deschisă.

Soarele încălzea pâlcul de pădure din faţa Conacului Pilterhouse, făcând plecare cu atât mai dificilă. Aerul părea mai drăguţ cu el, ademenindu-l să rămână. Sunetul trenului ce îşi apropia cu greu călătorii de Oraş, imprimă o cu-atât mai mare durere în fiinţa lui, cu cât ştia că nu îl va duce pe el la Destinaţia Misterioasă. Trenul lui era un tren al iluziilor mov. Călătorii lui erau proscrişi ai vieţuirii, ca doar în compartimentul de clasă superiora să existe o prestanţă morală mai înaltă.

Capitolul urmator aici!