Arhive pe categorii: Sisif – Secretul pnematophilarmonului

Este oare Meșterul Manole mai deștept decât Sisif?

Este oare Meșterul Manole mai deștept decât Sisif?

Cine nu a citit fascinanta Legendă a lui Manole, cu siguranță că a pierdut una dintre cele mai intrigante lecturi din cultura noastră națională. Și aceasta nu doar datorită edificiului religios ce străbate falnic în timp, început în anul 1514 din dorința lui Neagoe Basarab, sau a misteriosului meșter care a zidit cu prețul pierderii soției iubitoare și a copilului nenăscut încă, despre care află de la Ana în timp ce gluma se îngroşa și ea realizează faptul că Manole chiar o zidea. Cred că lui Manole i-a luat mult timp să realizeze că el chiar și-a zidit soția. Să o auzi indicând fiecare parte a trupului ei, pe măsură ce o acoperi cu mortar, este dincolo de ce aș dori oricărui meșter ce îți iubește soția.

Tema acestui articol pe care îl scriu în noapte, când zidurile se surpă, mi-a venit în minte ieri, la prânz. Vorbeam unei tinere care vindea cărţi. La cum mi-a vorbit, tânăra iubea cartea tipărită foarte mult. Și, la cât de liniară îmi este mintea, am ajuns să vorbesc cu ea despre faptul de a scrie ceva nou, chiar și când o faci pe teme foarte uzate de creioanele fine ale scriitorilor. Iar Mănăstirea Argeșului a tot avut timp să adune cronicari și scriitori care s-au avântat în elucidarea misterului, a valorii pe care sacrificiul îl conferă unui edificiu. Lecții dure de învățat de aici. Și totuși, aș spune eu, voi aborda în mod unic un aspect pe care nu l-am întâlnit niciunde în comentarii. Bine că au trecut mulți ani de la terminarea gimnaziului că, dacă aș fi îndrăznit să scriu ce voi scrie, aș fi ajuns și eu ca Ana, un elev zidit în propria-i descoperire. Nu m-ar mai fi scos nimeni din propriile interpretări. Sau, aș fi apărut la știri, la vreo rubrică ce ironizează ignoranța generației de astăzi în fața examenelor de Bacalaureat.

Iată cum, îndrăzneț fiind, dar cu singura teamă de a nu scăpa în text note ale muzicii pe care o ascult în căști, mi-am luat din sertar o pagină mototolită și un creion nou, neascuțit, pe care îl voi lăsa așa. Voi scrie ceva nou, voi scrie într-o manieră nouă. Oricum, pagina știe mai bine ce nebunie șade în capul meu. Și, aș spune în glumă doar, bine că nu scriu mai des.

Să încep. Manole și echipa sa de meșteri începe să lucreze. Planurile construcţiei nu erau făcute pe vrei stație grafică, nimic tipărit. Săpăturile pentru fundație devin factorul care îi face să se cunoască. Manole vorbea mult despre soția lui. O făcea până la punctul la care risca să trezească prea multă apreciere în ceilalți meșteri. Piatră peste piatră, până când zidul fundației a ajuns la buza pământului, acolo unde puteai declara ușurat că sărutul pecetluia relația stabilă dintre pământ și piatră. Credeți oare că s-au oprit? Nu! Pietrele cădeau în forma unui labirint ce părea a păstra model necunoscut pentru un simplu observator ca mine.

Man_Curtea_de_Arges.SV

Sursă poza: wikipedia

– Destul, le spuse Manole. Au cinat satisfăcuți în prima noapte. Spre dimineață, când adormiseră și insectele prea gălăgioase, un cutremur a zdruncinat clădirea. Legenda nu spune că zidul cădea într-un colaps fiesc. Nu, zidul nu cădea, ci se surpa. În prima noapte se surpa, în a doua se surpa, clădind parcă nivele imaginare în pământ, dar în a treia noapte credeai că e prea mult. Îngrijorarea creștea peste nefirescul situației. Părea că Sisif era depăşit de măsura blestemului ce îi lovise pe bieții meșteri. Entuziasmul lor se transformase într-o experiență multiplicată a blestemului lui Sisif. Dar, și a patra noapte zidul ridicat de cu zi îți găsise loc în adâncul pământului. Cel puțin cinci nivele se scufundaseră în pământ. Și, nu le puteau trage afară. Piatra lor era diferită de cea a lui Sisif.

„Şi mereu lucra, /Zidul ridica, /Dar orice lucra, /Noaptea se surpa! /
A două zi iar, /A treia zi iar, /A patra zi iar/Lucra în zadar!”

Visul. Adesea visul omului aflat în criză devine sfătuitorul energizant de dimineață. Ce vis! Să zidești o femeie în zid ca să nu se mai surpe. Știm deja continuarea poveștii. Ana a venit. Pe când înainta ea spre soțul ei, natura îl asculta pe răvășitul soț ce nu putea împiedica un destin croit cu doar puțin timp, într-un vis al unui om surmenat și deziluzionat. Cât de credibil să fie acest lucru!

„Zidul se suia/Şi o cuprindea/Pân’ la gleznişoare, /Pân’ la pulpişoare./
Iar ea, vai de ea, /Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! /
Agiungă-ţi de şagă, /Că nu-i bună, dragă.
/Manoli, Manoli, /Meştere Manoli!
/Zidul rău mă strânge, /Trupuşoru-mi frânge! ”

Ana era în agonie. Frântă de oboseală și totuși entuziasmată că a reușit să înfrunte natura pentru a ajunge la soțul ei, era contrastată de perseverența cu care Manole o zidea. Nu îmi este clar unde a zidit-o.

Mănăstirea aceasta are două zone misterioase, despre care nu se vorbește.

  1. Locul unde este zidită Ana și al ei copil, acesta este primul, la care posibil să vă fi gândit.
  2. Însă, nivelele surpate, minim cinci, despre ele ce știm? Mi-am propus să mă strecor în pivnițele ascunse ale edificiului. Istoric vorbind, dar și arhitectural, Mănăstirea Curtea de Argeș pare să fie singura clădire cu nivele în subteran, care ar depăși suprafața terestră. După ce voi documenta acest aspect, voi reveni cu un articol nou.

Cosmisian,

Timişoara.

Notă: Acest articol este doar un exercițiu de atenție la detalii, sper să nu vă treacă prin cap să profanați pivnițele ascunse ale Mănăstirii.

PS:

„Când se încerca / De-a se arunca, /Iată c-auzea / Din zid că ieşea / Un glas năduşit, / Un glas mult iubit, /Care greu gemea/Şi mereu zicea: /- Manoli, Manoli, Meştere Manoli! /Zidul rău mă strânge, /Ţâţişoara-mi plânge, /Copilaşu-mi frânge, /Viaţa mi se stinge! ”

Sisif – Pe care Sisif să îl salvez?

Sisif – Pe care Sisif să îl salvez? 
sursa foto - rasebo.ro

sursa foto – rasebo.ro

Articolul de mai jos este scris de către Sava, autoarea blogului
ca răspuns unei provocări din trecut – Cine îl va salva pe Sisif?!
„După ce vei citi primele cuvinte mă vei descalifica probabil de la concursul tău. Cum l-aș ajuta/salva pe Sisif?
Pe care dintre ei? Ah! Pe cel din Corint? Pe fiul lui Aeolus?
Sau pe cei mulți, din jurul nostru? Ori pe Sisiful din noi? Cum am începe?
Nu. Nu l-aș salva. Nu din lașitate. Nici din nepăsare.
Pe Sisif legendar nu l-aș ajuta, pentru că salvându-l l-aș arunca în anonimat. Sisif e necesar. Raportându-ne la el ne simțim bine pentru că cineva, cândva, undeva a fost mai chinuit, mai blestemat.
Arată-mi un non-Sisif!
Sisif însuși nu ar accepta să fie salvat. Legenda spune că era considerat cel mai viclean dintre muritori. Iar el nu caută soluții. De ce? Își acceptă soarta sisifică. Își acceptă greutatea numelui. Omenirea se raportează la el. Sisif e un punct de referință pentru umanitate, e necesar.
Își duce cu încăpățânare menirea fără să caute soluții. E un damnat? Fără dar și poate,
Sisif s-a născut pentru a fi Sisif.
L-ai numit tu, sau personajul tău, cel ce vorbea „cu accent slavic zugrăvit pe delicatețea limbii franceze” cu Adriene femeia perfectă. Încercarea ta de a salva personajul mitologic e, din punctul meu de vedere, o forțare a destinului, o încercare de a schimba ordinea ceasornicului umanității.
Concluzie: toți suntem Sisifi în luptă cu destinul. Acceptam sau ba, prea puțin contează. Suntem Sisifi. Putem plânge și încerca să ne salvăm (fără șanse de reușită) ori ne putem duce cu demnitatea soarta.”
PS: Mulțumesc pentru răspuns, Sava.

Sisif – Voi cum l-ați salva pe Sisif?

Sisif – Voi cum l-ați salva pe Sisif?

sos

Un alt fel de concurs

Noapte își ține și ea căutătorii până târziu, când căutările noastre ne epuizează, ne fac să realizăm că e rar să ai ce îți doreşti, mai ales când aștepți să ții în mână lumina stelelor, să oprești din drumul singuratic dorul de a fi ca înainte, sau când dorești să îl salvezi pe Sisif. Nu de puține ori am căzut striviți sub presupunerea că nu se poate schimba nimic din viața noastră compusă din repetiție perpetuă sisifiană. Iată cum ajung din nou la întrebarea: Și pe Sisif cine îl va salva? Cine îi va deznoda destinul aparent insurmontabil?

Am început să scriu despre Sisif după ce l-am surprins urcându-și consecvent pietroiul și amarul fără a mai putea riposta. Orice dorință de a ieși de sub puterea blestemului său părea demult uitată. Mi-am conturat în minte schița următoarelor capitole, pe firul narațiunii prezente, în încercarea de a-l salva, însă doresc să vă solicit ajutorul. Voi cum l-ați salva pe Sisif? Și, pentru că eu organizez acest mic atelier, iată propunerea mea și modul în care aș dori să găsim împreună răspuns acestei întrebari:

Voi cum l-ați salva pe Sisif?

1. Lecturarea celor cinci capitole pentru a putea urma firul narațiunii.

2. Un articol care să nu depășească 800 de cuvinte despre modul în care l-ați salva voi, pe care vă rog să îl expediați în format Word pe adresa blogului (cosmisian@yahoo.com), cu Subiectul: Sisif. Am toată încrederea că veți găsi satisfacție în această provocare. Voi posta articolele voastre pe măsură ce le voi primi în cadrul următoarei perioade, până în 29 iunie.

3. Voi alege dintre articolele prezentate unul sau mai multe pe care le voi cadorisi cumva. Sunt un tip plin de idei, aşa că nu trebuie să vă spun prea multe despre aceasta.

Vă multumesc pentru implicare!

Cosmisian

Sisif – S.O.S. Intro

SISIF

Sisif

CAPITOLUL 1

Dexion si Σίσυφος – secretul pnematophilarmonului

Crăpate sunt cărările ce duc pe urmele lui Σίσυφος, veșnic doar prin pedeapsă. Clar că nu te-ai gândit că Σίσυφος a fost condamnat să trăiască etern în urma pedepsei, dar asta este o altă desfășurare de evenimente și înțelesuri pe care doresc să le amintesc în partea a doua a aceste prezentări, găzduită de un titlu pe măsură: Ephilaphea și Σίσυφος.

Zeii. Spui cu inima neîncrezătoare. Și-au originat existența în scrieri vechi, unde scriitorii bine plătiți au cam exagerat conturul diverșilor umani pentru a le amplifica importanța ce stătea să piară uneori chiar sub creionul strict al poeților. Îmi amintesc cum stăzile pietruite din Κόρινθος și-au sfâșiat pieptul când Σίσυφος a fost condamnat public de Ζεύς, bătrânul acela curios de cunoscut până în vremea noastră. Asta a fost nenorocirea unui viclean precum Σίσυφος, să vehiculeze pe străzi în noapte cum că Ζεύς ar fi răpit-o pe Αίγινα. Cu toții știu povestea pietrei ce se încăpățâna să coboare dealul cu nepăsare, răsfrângând asupra lui Σίσυφος dorința de evadare.

Pe Dexion l-am cunoscut într-o noapte într-o cârciumă de la periferia Cetății, unde nimeni nu ii asculta discursurile despre fizică. M-am apropiat de el și i-am dat tărie cât să îi mențin interesul pentru discursuri. S-a așezat în nisipul murdar, iar privirea lui tăioasă ce erupea nemilos de pe chipul lui murdar și nebărbierit s- fixat asupra mea și a țipat: Ah!!! prelung, apoi a lovit cu precizie nisipul din fața sa.

– L-am cunoscut pe Ζεύς, mare fizician cu minte iscusită, nemilos în acțiuni. Lucra la un perpetuum mobile al pedepsei. Rocă vulcanică cu o compoziție mare dintr-o substanță secretă pe care o numea akturium, atrasă irezistibil de un obiect secret, putea fi îndepărtată de obiectul atracției, dar întotdeauna se întorcea.

Bătând furios din brațe, cu părul murdar și adunat în șuvite involuntare, Dexion a continuat să vorbească despre furia lui Ζεύς, revărsată asupra lui Σίσυφος. Sare în picioare de mă apucă transpirațiile de frică și, cu mâna dreaptă aruncată într-o victorie imaginară, declară solemn, privind în jurul lui, ca într-un Auditorium:

– Știu, știu unde a ascuns Ζεύς pnematophilarmonul, cu care controlează stânca perpetuumului.

De îndată ce a început să descrie simbioza dintre Σίσυφος și pnematophilarmon, gărzi cu săbii lucioase ce reflectau flacăra de veghe au înconjurat auditoriumul lui Dexion, lovindu-l dur până acesta a căzut la pământ ca mort.

– Ereticule, vei arde în Piața Cetății!

Dexion a ars, chiar a doua zi.

CAPITOLUL 2

Sisif – Făuritorul Nereușirii Perfecte și Eterne!

Pe Adriene, tânăra cu părul negru, negru albăstrui lucios, breton drept puțin deasupra sprâncenelor ei subțiri, cu chipul alb ca laptele, ochii clari, pictați într-un albastru obositor de clar și ademenitor, cu trupul subțire, dar înaltă, cu brațele subțiri și degete delicat de lungi, ce întotdeauna se mișcau de-a dreptul perfect, cu glasul pătrunzător, dar ce se asemăna mai degrabă cu un vânt răcoros ce ademenea pădurea să îi răspundă în timpul unei veri blânde de munte, femeie perfectă prin misterul ce îl etala involuntar, cu un miros ce te făcea să te apropii de zona gâtului ce pulsa cu viață, am cunoscut-o anul trecut la Paris, în Stația de autobuz ce se reflecta neclar în apele înnoptate ale Senei, nu departe de La Defense. 

În mâna stângă ținea o carte groasă, cu o copertă verde și o imagine pictată pe ea, reprezentând o femeie ce purta un coș cu flori agățat de braț. M-am apropiat de stație și am așteptat câteva minute autobuzul, privind-o pe Adriene mai mult pe furiș. Apoi, mi-am schimbat strategic locul, ca să o pot privi linistit, privire ce se confunda cel mai probabil cu o formă a așteptării fără răbdare. Nu stăpâneam prea bine limba franceză, dar am încercat să o abordez în limba agreată de stația de autobuz, știind că o va distra accentul slavic pe care îl zugravesc pe delicatețea limbii franceze. 

– Mademoiselle, aproape șoptit, sunt în trecere prin Paris, mințind-o, întrucât eram deja de 3 luni pe străzile aglomerate ale orasului, se apropie miezul nopții și risc să trăiesc una dintre cele mai mari nefericiri ale vieții mele, un vis de mult tatuat pe palma mâinii stângi.

Părea grav, am realizat eu imediat după privirea ei fixă. Nu am fost țintuit vreodată de ochi albaștri ca ai ei. M-am blocat, în cuvinte ce păreau mai ușoare decât fulgii porumbeilor ce zburaseră speriați când s-a întors spre mine. Prins cu ambele mâini de privirea ei halucinantă, i-am cuprins mâna dreaptă lent, cu degetele-mi tremurânde în fața unui eșec categoric, și-am dat să…

– Bună seara! mi-a șoptit la rândul ei. Întotdeauna m-am temut de o femeie ce vorbește în șoaptă, suav, chinuitor de fin. Vocea îi era așezată pe portativul limbii franceze de parcă Maurice Ravel o folosise pe domnișoară pe post de ciornă pentru compozițiile sale, atât de plăcută pentru urechea mea. Am greșit oprindu-mă în acea stație de autobuz, lăsând o tânără să mă zgârie adânc pe piept cu perfecțiunea unui glas ce lasă urme. Aveam urme de cuvinte pe piept, încrustări ale unei ființe radiante, misterioase. 

Perfecțiunea unei femei nu poate fi așezată pe paginile unei cărți deschise. O femeie ce te lasă în paginile ascunse ale sufletului ei devine imperfectă, coruptă și vătămată de repetate încercări ale bărbaților ce au crezut că pot citi printre rânduri. Adriene își retrase mâna fin, privindu-mă în ochi. Ai vrut să spui…? Ce ai vrut să spui? Ridicând cartea la piept, o acoperi cu mâna dreapta, cu titlul spre inima ei. Cred că a dorit să mă protejeze de bătăile inimii ei, ce făcuseră din stația de autobuz orfană, un miraj.

– Am trecut în seara aceasta printr-un parc, aflat la 10 minute de locul acesta. Cu o poziție chinuită de nereușită, blestem ce plana asupra simbolului pe care îl reprezenta, zăcea acoperit de uitare, Sisif. O reprezentare neagră, parcă din granit, montată pe un soclu la fel de sobru și negru, dictând trecătorilor și trecerii timpului o dură și insurmontabilă lecție a vieții – Sisif – Făuritorul Nereușirii Perfecte și Eterne! L-am privit, atent și îndelung. Sisif! Forța neschimbată a schimbării, trup de oțel, pedepsit ca o stâncă să-l învingă într-o luptă aranjată cu blestemul, figură de stil, de timp nesecată. Luat ca atare, merita pedepsirea, dar forma eternă a ei nu-mi dă alinare… Mâna mi-am dus-o spre ceafa-i dură, forțoasă și-am încercat să-i vorbesc, să aflu din gura lui despre viața sa misterioasă…

Adriene zâmbind, a continuat să mă privească. Desprinzându-și mâna de pe carte, a întins-o, purtând pe ea caldura inimii ce bătea ritmat pe vârful degetelor ei… Sisif? Sisif a făcut atâta zarvă în tine de mă oprești în umbra serii ca să te lămuresc eu? Trebuie să îți spun că dai dovadă de originalitate. Nu m-a abordat niciun bărbat astfel, pari interesant. Ai vrea să mergem la mine să vorbim despre asta? Locuiesc alături și, și nu aștept autobuzul. 

În câteva minute am ajuns în fața unei clădiri cu trei nivele, plasată la intersecția a doua străzi, mascată de un arbore înalt, cu o coroană ce ar fi acoperit cu umbra-i cea mai însorită zi de vară. A format numarul 18 la interfon, s-a întors spre mine și a râs.

– Mama, mama, m-am întors cu un amic. Urcăm acum! Bine, mama? Bine? Un zgomot metalic, apoi Adriene s-a împins cu șoldul în ușa grea din metal, iar eu am ajutat-o. La nivelul al doilea, a zambit, apartamentul unde locuiesc cu mama i-a aparținut fratelui mamei mele, dar i l-a lăsat ei, stârnind un mare scandal în familia ei. Știi, mama sigur îți va vorbi despre asta. Dacă tu o faci pe mama să îți vorbească despre fratele ei, ai câștigat-o, pe semne…

Pereții ce mărgineau treptele aproape spiralate ale clădirii, erau în formă de pădure. Plante prinse cu grijă în ghivece suspendate sau agățate de perete, ofereau imaginea unei bune relații între vecini, care nu doar ajungeau acasă pentru a se arunca în fața televizorului, ci urcau lent sub mângâierea verde a bunei recepții vegetale…

CAPITOLUL 3

Muncă de sisif

– Bună seara mama, el este… privind spre mine, a realizat faptul că nu îmi știa numele… mama, eu vin repede, fug la toaletă, tu primește-l pe… și chiar a fugit!

– Bună seara, doamnă! îi spun acesteia, privind-o cu atenție. Adriene părea atât de diferită de mama sa. Fizic, cel puțin…

– Bună dragule, să nu te deranjezi, intra pur și simplu încălțat. Să știi că fiica mea aduce deseori necunoscuți în casă. O face de mică. Întotdeauna spune că cei pe care îi aduce sunt deosebiți, că au un mesaj de adus pentru bunăstarea noastră. Ți-a spus că face asta, nu-i așa? Haide, dragule, așează-te aici, îți voi pregăti un ceai că văd că ai fața înghețată de frig. 

Înfundat, de după pereții casei pe care încă nu o vizitasem, se aude glasul Adrienei, cerând multă miere în ceaiul ei de vanilie cu scorțișoară. Auzind-o, m-a cuprins relaxarea, fiind destul de încordat. A apărut și Adriene. avea o fustă puțin sub genunchi, neagră, o bluză pe corp, dar era așa de firavă și drăguță încât nici nu am realizat că o priveam prea direct, chiar acolo, cu mama sa de față. Adriene mi-a zâmbit și a făcut-o cuceritor, mult mai relaxată și ea, în mediul ei cunoscut.

– Mama, știi mama, el… blocându-se din nou pentru că nu îmi știa numele, el mi-a plăcut din prima. Știi plămădeală aia neagră din parc de care m-ai întrebat duminică? Sisif, auzi mama, Sisif îl cheamă pe musculosul acela și nu este un olimpic din Grecia Antică, deși e și el grec la origine. E un tip care… și-a întors privirea spre mine, plină de anticipație, spunând cu o satisfacție evidentă

– Hai, Sisifule, spune-i tu mai bine, că pari a știi mai bine…

– Se pare că mi-a dat deja un nume, Sisifule! și zâmbesc și eu, gândindu-mă cât de adevărată este descrierea ce plana asupra personajului în cauză, prea bun cu mine, de mi-a împrumutat numele. O privesc pe mama fetei, așezată confortabil în fotoliul imens, alb, cu picioarele adunate sub corpul său subțire. Știti, totul a început când mama m-a trimis săptămânal la dna Guterburg Adella, o nemțoaică din blocul vecin, profesoară ieșită la pensie înainte să mă nasc eu. Aveam 14 ani, iar mama dorea mult să studiez la facultate în Bratislava, noi locuind în apropierea capitalei. Aveam probleme cu fizica, așa că mama s-a gândit să mă trimită la dânsa, femeie masivă de care mă temeam dintotdeauna. 

– E bun ceaiul, mă opri Ariene, doar ca să nu îi ratez privirea, e bun? Era frumoasă! Îmi spusesem că, pentru a aprecia o femeie, trebuie să o cunoști. Dar, cu Adriene în preajmă, care radia cu mister jucăuș, îmi lăsam să alunece concepte vechi despre perfecțiunea femeii și a omului în general, și doar i-am raspuns simplu, e bun, chiar nu mă așteptam la o astfel de seară!

– Continuă, băiete, spune-ne despre dna Guntembur… știi tu, dna cu fizica…

– Așa, da! dna Adella s-a tot chinuit să mă ajute cu fizica. Odată m-a dus în munți și m-a pus să calculez cât timp am la dispoziție să mă adăpostesc din momentul în care fulgeră… a mai oferit date ale problemei, dar nici atunci și nici acum nu cred că înțeleg ce a dorit să mă învețe. Într-o zi s-a supărat pe mine că nu pricep și mi-a spus – Cu tine am de muncit din greu, duc o muncă de sisif!

Ani de zile au zăcut pe rușinea ce o duceam în ascuns, neștiind cât de gravă este acea descriere a insuccesului meu. Muncă de sisif, muncă de sisif… ce o mai însemna și asta?!

După ani de zile de la acel incident am aflat despre înțelesul oferit acelei expresii și despre personajul pe care expresia îl ținea etern într-o stare de existență blestemată. Însă, în mine se născuse o mare întrebare, care avea să mă macine, pentru că ea nu avea să îl atingă doar pe Sisiful din Corint, ci și pe mine, condamnat într-o stare miniatural-identică…

– Doamnă dragă, cine îl va elibera pe Sisif de acel blestem? Asta l-am întrebat și eu, privindu-i spatele ros de durerea eternă a nereușitei… 

Cu toții au luat ca de la sine înțeleasă condamnarea eternă a lui Sisif, fără măcar o simplă considerație cu privire la durerea din sufletul său, mascată de granitul negru ce îi forma trupul…

Pe Sisif, doamnă dragă, cine îl va elibera?

CAPITOLUL 4

Odihna scurtă dinaintea căderii

Timpul. Instrument muzical al erelor ce s-au prăbușit sub acordurile sale. Timpul, pe numele lui real Pnemaphilarmon, privea resemnat. Nu v-ați gândit până astă seară, dar prima dată când Sisif și-a șters sudoarea de pe frunte și tâmple, la primul său succes, a auzit un sunet, ca al unui intrument muzical de suflat, ce i-a înghețat pe loc trupul. Pământul s-a cutremurat, praful s-a ridicat de la pământ aproape formând un drum neted, ce contrasta categoric cu terenul accidentat și plin de cioturi de stâncă, în care nu de puține ori si-a sfârtecat Sisif carnea. Pietroiul s-a rostogolit la vale haotic, lovindu-se puternic de un zid contruit din blocuri de piatră. Spre deosebire de comoditatea multora, lui Sisif nu îi lipsea perseverența. Doar avea să repete această nereușire fără întrerupere.

Mintea și ochii. Un munte, nu foarte înalt, își avea încrustate pe toate părțile secvențe ale minții lui Sisif. V-a trecut prin cap vreodată ce poți vedea pe un munte al blestemului? Proiecții. Proiecții ale trecutului, regretul că încă mai poți urca stânca ce avea sudoare și sânge pe ea de la atâtea încercări de a o opri în prăbușirea inevitabilă ce se termina întotdeauna în zidul ce-o aștepta și, nu în ultimul rând, speranța încă prezentă ce îi aducea odihna scurtă dinaintea căderii. Sisif își propti piciorul gol în scobitura din stâncă, împingând cu umărul pietroiul ce apăsa greu pe trupul său neobosit de îndurerat. Din loc în loc își făcu semne cu privirea pe diverse forme ale muntelui, definind pe ele amintiri și dorințe. 

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Punishment_sisyph.jpg

Singur. Fără spectatori, fără un public cu vase ce-ar fi răcorit un trup istovit de sute de nereușiri, atât de obișnuit cu liniștea naturii de parcă nu ar fi existat în Univers decât el și blestemul său. Agonie. Disper. Un sunet de pnemaphilarmon ce aștepta ca Sisif să își împingă blestemul chiar până sus, ca mai apoi să-l tragă jos fără regret. Inima lui, îmbătrânită de agonie era drogată. Nu a reușit niciodată să se oprească din săvârșirea blestemului… Ai spune că îi place să fie admirat? Că, în spatele aparentei nereușite, pentru Sisif totul se reducea la o joacă cu o stâncă obraznică ce, în cele din urmă dovedea cât de brav era el? Ați urcat pe vreo scară cu un ciocan și un cui și, când să bateți cuiul în scândura care vibra în bătaia vântului, să vă cadă din mână cuiul? Vi s-a părut distractiv? V-ar plăcea să vi se întâmple doar același lucru de fiecare dată, și asta la infinit? V-ați gândit că repetiția perfectă îți toacă sufletul și îl strivește de o anticipație ce nu înșeală? 

Era dimineață, iar Soarele încă nu reușise să lumineze muntele lui Sisif. Coapsele îi erau întărite de la atâtea coborâri abrupte, contrastând oboseala cu o rezistență ce făcea trupul să poată, dar să și doară. În dimineața aceasta, ascuns în mintea lui Sisif se conturase un plan. Orice întrument de suflat trebuie să fie folosit de cineva. Privirea ușor umezită de câțiva stropi de transpirație ce se prelinseseră de pe fruntea blestematului, căuta. Căuta un om. Om cu un fluier în mâini. Avea să fie sortită risipei… 

Fixându-și palmele în formele neșlefuite ale pietroiului, Sisif îl apucă și îl azvârle pe umărul drept. Se rotește, parcă dornic să îl suprindă pe presupusul vinovat al prăbușirii pietroiului, strigă cât îl ținea gura: de ce nu uiți o singură zi de blestem? De ce nu poti trece cu vederea o singură zi din eterna-mi pedeapsă? Apoi, a continuat să urce. Pe la mijlocul drumului și-a amintit de mama sa. Era frumoasă. Părul îi era întotdeauna prins într-o parte, lung și des. Aguartes. Îi plăcea mult numele mamei sale, dar nu a îndrăznit niciodată să îi pronunțe numele. Aguartes! A țipat până în vârful muntelui. Liniștea din vârful muntelui era însoțită fără exceptie de sunetul pnemaphilarmonului, apoi pietroiul se prăvălea necruțător la vale, lovind zidul de la poalele muntelui, făcându-l pe Sisif să tresară. Niciodată nu reușise să scape de sperietură.

CAPITOLUL 5

Trecutul și memorile pe care niciunul nu le-a avut

Mi-am așezat ceaiul pe măsuța de cafea și am privit în gol, am privit îndelung. Mama Adrienei plecase în bucătărie, iar Adriene se pierdu și ea în gânduri, jucându-se cu cartea pe care nu o abandonase nici după ce s-a ghemuit în fotoliul mare din colțul opus al camerei. Mirosul de lemn proaspăt lăcuit se îmbina perfect cu cel al ceaiului, parcă forțând simțurile să se piardă în trecutul și memorile pe care niciunul nu le-a avut, dar care aparțineau acelora care au ajuns aproape de experiența lui Sisif. 

Ai spune că atracția mea pentru Sisif este legată de cultură, sau ai înclina să crezi că m-a urmărit expresia consacrată: muncă de sisif! Ei bine, privind-o pe Adriene constat că ceva s-a întâmplat cu mine de când am cunoscut-o, cu doar o oră înainte. Privirea ei, mai degrabă strălucitoare decât senzuală, moderată mai curând decât îndrăzneață, nu flirta. Nici nu avea de ce să facă asta cu un străin curios de o statuie dintr-un parc din apropierea apartamentului ei.  Dar, o priveam, o priveam fără să o analizez, iar Adriene părea ușor stânjenită. Dar și ea mă privea. Avea oare să fie începutul unei prietenii menite să frângă repetiția în care amândoi ne purtam pietroiul nereușirii?

Mă ridic mulțumind pentru seară și mă îndrept spre ieșire.  Ne-am luat rămas-bun neștiind dacă ne vom mai revedea prea curând. Trecuseră două săptămâni de la seara ceaiului servit în casa mamei ei, iar eu am rămas prins de pânza de păianjen a curiozității mele. De ce nimeni nu vrea să îl salveze pe Sisif? Agoniei și suferinței sale le-am atins amarul. Sisif suferea, dar oare secolele de repetiție i-au măcinat dorința de schimbare? La acest punct pot alinia umanitatea. Ne dorim schimbarea, dar nu atât de mult încât sa ne prindem ființa de nori ca să o înălțăm deasupra comodității. Ne dorim să nu mai pășim pe același drum, dar ne spunem că vom încerca un altul mâine. Oameni pe care trebuia de mult să îi lăsăm în urmă, încă sperăm că îi putem schimba, însă orice schimbare în noi vine mai întâi de la o dorință ce izvorăște din ascuns, ce s-a topit și acum zvâcnește ca o masă densă de lavă a dorinței de nou, ce dorește sa erupă din interior și să ne acopere cu schimbare la exterior. Dar, nu reușim să îi schimbăm. Nici pe ei și nici pe noi. Oare blestemul lui Sisif este doar o simplă zicală pe care o spunem când nu răzbatem? Teama schimbării a paralizat multe suflete. Au depus eforturi incredibile pentru a urca un pietroi în spate până pe vârful unui munte, când puteau schimba ceva. L-am întrebat adesea pe sisiful din mine dacă dorința de eliberare e mai mare decât blestemul repetiției întotdeauna încununate de insucces. Știți ce mi-a răspuns?

Va urma!

Sisif – 5 – Trecutul si memoriile pe care niciunul nu le-a avut

Sisif – 5 – Trecutul și memoriile pe care niciunul nu le-a avut

Mi-am așezat ceaiul pe măsuța de cafea și am privit în gol, am privit îndelung. Mama Adrienei plecase în bucătărie, iar Adriene se pierdu și ea în gânduri, jucându-se cu cartea pe care nu o abandonase nici după ce s-a ghemuit în fotoliul mare din colțul opus al camerei. Mirosul de lemn proaspăt lăcuit se îmbina perfect cu cel al ceaiului, parcă forțând simțurile să se piardă în trecutul și memoriile pe care niciunul nu le-a avut, dar care aparțineau acelora care au ajuns aproape de experiența lui Sisif. 

Ai spune că atracția mea pentru Sisif este legată de cultură, sau ai înclina să crezi că m-a urmărit expresia consacrată: muncă de sisif! Ei bine, privind-o pe Adriene constat că ceva s-a întâmplat cu mine de când am cunoscut-o, cu doar o oră înainte. Privirea ei, mai degrabă strălucitoare decât senzuală, moderată mai curând decât îndrăzneață, nu flirta. Nici nu avea de ce să facă asta cu un străin curios de o statuie dintr-un parc din apropierea apartamentului ei.  Dar, o priveam, o priveam fără să o analizez, iar Adriene părea ușor stânjenită. Dar și ea mă privea. Avea oare să fie începutul unei prietenii menite să frângă repetiția în care amândoi ne purtam pietroiul nereușirii?

Mă ridic mulțumind pentru seară și mă îndrept spre ieșire.  Ne-am luat rămas-bun neștiind dacă ne vom mai revedea prea curând. Trecuseră două săptămâni de la seara ceaiului servit în casa mamei ei, iar eu am rămas prins de pânza de păianjen a curiozității mele. De ce nimeni nu vrea să îl salveze pe Sisif? Agoniei și suferinței sale le-am atins amarul. Sisif suferea, dar oare secolele de repetiție i-au măcinat dorința de schimbare? La acest punct pot alinia umanitatea. Ne dorim schimbarea, dar nu atât de mult încât sa ne prindem ființa de nori ca să o înălțăm deasupra comodității. Ne dorim să nu mai pășim pe același drum, dar ne spunem că vom încerca un altul mâine. Oameni pe care trebuia de mult să îi lăsăm în urmă, încă sperăm că îi putem schimba, însă orice schimbare în noi vine mai întâi de la o dorință ce izvorăște din ascuns, ce s-a topit și acum zvâcnește ca o masă densă de lavă a dorinței de nou, ce dorește sa erupă din interior și să ne acopere cu schimbare la exterior. Dar, nu reușim să îi schimbăm. Nici pe ei și nici pe noi. Oare blestemul lui Sisif este doar o simplă zicală pe care o spunem când nu răzbatem? Teama schimbării a paralizat multe suflete. Au depus eforturi incredibile pentru a urca un pietroi în spate până pe vârful unui munte, când puteau schimba ceva. L-am întrebat adesea pe sisiful din mine dacă dorința de eliberare e mai mare decât blestemul repetiției întotdeauna încununate de insucces. Știți ce mi-a răspuns?

Va urma!
Cosmisian, 17 februarie 2014

Din seria:https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/sisif-secretul-pnematophilarmonului/

Sisif – 4 – Odihna scurta dinaintea caderii

Sisif – 4 – Odihna scurtă dinaintea căderii

Timpul. Instrument muzical al erelor ce s-au prăbușit sub acordurile sale. Timpul, pe numele lui real Pnemaphilarmon, privea resemnat. Nu v-ați gândit până astă seară, dar prima dată când Sisif și-a șters sudoarea de pe frunte și tâmple, la primul său succes, a auzit un sunet, ca al unui intrument muzical de suflat, ce i-a înghețat pe loc trupul. Pământul s-a cutremurat, praful s-a ridicat de la pământ aproape formând un drum neted, ce contrasta categoric cu terenul accidentat și plin de cioturi de stâncă, în care nu de puține ori si-a sfârtecat Sisif carnea. Pietroiul s-a rostogolit la vale haotic, lovindu-se puternic de un zid contruit din blocuri de piatră. Spre deosebire de comoditatea multora, lui Sisif nu îi lipsea perseverența. Doar avea să repete această nereușire fără întrerupere.

Mintea și ochii. Un munte, nu foarte înalt, își avea încrustate pe toate părțile secvențe ale minții lui Sisif. V-a trecut prin cap vreodată ce poți vedea pe un munte al blestemului? Proiecții. Proiecții ale trecutului, regretul că încă mai poți urca stânca ce avea sudoare și sânge pe ea de la atâtea încercări de a o opri în prăbușirea inevitabilă ce se termina întotdeauna în zidul ce-o aștepta și, nu în ultimul rând, speranța încă prezentă ce îi aducea odihna scurtă dinaintea căderii. Sisif își propti piciorul gol în scobitura din stâncă, împingând cu umărul pietroiul ce apăsa greu pe trupul său neobosit de îndurerat. Din loc în loc își făcu semne cu privirea pe diverse forme ale muntelui, definind pe ele amintiri și dorințe. 

Singur. Fără spectatori, fără un public cu vase ce-ar fi răcorit un trup istovit de sute de nereușiri, atât de obișnuit cu liniștea naturii de parcă nu ar fi existat în Univers decât el și blestemul său. Agonie. Disper. Un sunet de pnemaphilarmon ce aștepta ca Sisif să își împingă blestemul chiar până sus, ca mai apoi să-l tragă jos fără regret. Inima lui, îmbătrânită de agonie era drogată. Nu a reușit niciodată să se oprească din săvârșirea blestemului… Ai spune că îi place să fie admirat? Că, în spatele aparentei nereușite, pentru Sisif totul se reducea la o joacă cu o stâncă obraznică ce, în cele din urmă dovedea cât de brav era el? Ați urcat pe vreo scară cu un ciocan și un cui și, când să bateți cuiul în scândura care vibra în bătaia vântului, să vă cadă din mână cuiul? Vi s-a părut distractiv? V-ar plăcea să vi se întâmple doar același lucru de fiecare dată, și asta la infinit? V-ați gândit că repetiția perfectă îți toacă sufletul și îl strivește de o anticipație ce nu înșeală? 

Era dimineață, iar Soarele încă nu reușise să lumineze muntele lui Sisif. Coapsele îi erau întărite de la atâtea coborâri abrupte, contrastând oboseala cu o rezistență ce făcea trupul să poată, dar să și doară. În dimineața aceasta, ascuns în mintea lui Sisif se conturase un plan. Orice întrument de suflat trebuie să fie folosit de cineva. Privirea ușor umezită de câțiva stropi de transpirație ce se prelinseseră de pe fruntea blestematului, căuta. Căuta un om. Om cu un fluier în mâini. Avea să fie sortită risipei… 

Fixându-și palmele în formele neșlefuite ale pietroiului, Sisif îl apucă și îl azvârle pe umărul drept. Se rotește, parcă dornic să îl suprindă pe presupusul vinovat al prăbușirii pietroiului, strigă cât îl ținea gura: de ce nu uiți o singură zi de blestem? De ce nu poti trece cu vederea o singură zi din eterna-mi pedeapsă? Apoi, a continuat să urce. Pe la mijlocul drumului și-a amintit de mama sa. Era frumoasă. Părul îi era întotdeauna prins într-o parte, lung și des. Aguartes. Îi plăcea mult numele mamei sale, dar nu a îndrăznit niciodată să îi pronunțe numele. Aguartes! A țipat până în vârful muntelui. Liniștea din vârful muntelui era însoțită fără exceptie de sunetul pnemaphilarmonului, apoi pietroiul se prăvălea necruțător la vale, lovind zidul de la poalele muntelui, făcându-l pe Sisif să tresară. Niciodată nu reușise să scape de sperietură.

Va urma!

Cosmisian, 12 februarie 2014

Din seria: https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/sisif-secretul-pnematophilarmonului/

Sisif -3- Munca de sisif

Sisif -3- Muncă de sisif

– Bună seara mama, el este… privind spre mine, a realizat faptul că nu îmi știa numele… mama, eu vin repede, fug la toaletă, tu primește-l pe… și chiar a fugit!

– Bună seara, doamnă! îi spun acesteia, privind-o cu atenție. Adriene părea atât de diferită de mama sa. Fizic, cel puțin…

– Bună dragule, să nu te deranjezi, intra pur și simplu încălțat. Să știi că fiica mea aduce deseori necunoscuți în casă. O face de mică. Întotdeauna spune că cei pe care îi aduce sunt deosebiți, că au un mesaj de adus pentru bunăstarea noastră. Ți-a spus că face asta, nu-i așa? Haide, dragule, așează-te aici, îți voi pregăti un ceai că văd că ai fața înghețată de frig. 

Înfundat, de după pereții casei pe care încă nu o vizitasem, se aude glasul Adrienei, cerând multă miere în ceaiul ei de vanilie cu scorțișoară. Auzind-o, m-a cuprins relaxarea, fiind destul de încordat. A apărut și Adriene. avea o fustă puțin sub genunchi, neagră, o bluză pe corp, dar era așa de firavă și drăguță încât nici nu am realizat că o priveam prea direct, chiar acolo, cu mama sa de față. Adriene mi-a zâmbit și a făcut-o cuceritor, mult mai relaxată și ea, în mediul ei cunoscut.

– Mama, știi mama, el… blocându-se din nou pentru că nu îmi știa numele, el mi-a plăcut din prima. Știi plămădeală aia neagră din parc de care m-ai întrebat duminică? Sisif, auzi mama, Sisif îl cheamă pe musculosul acela și nu este un olimpic din Grecia Antică, deși e și el grec la origine. E un tip care… și-a întors privirea spre mine, plină de anticipație, spunând cu o satisfacție evidentă

– Hai, Sisifule, spune-i tu mai bine, că pari a știi mai bine…

– Se pare că mi-a dat deja un nume, Sisifule! și zâmbesc și eu, gândindu-mă cât de adevărată este descrierea ce plana asupra personajului în cauză, prea bun cu mine, de mi-a împrumutat numele. O privesc pe mama fetei, așezată confortabil în fotoliul imens, alb, cu picioarele adunate sub corpul său subțire. Știti, totul a început când mama m-a trimis săptămânal la dna Guterburg Adella, o nemțoaică din blocul vecin, profesoară ieșită la pensie înainte să mă nasc eu. Aveam 14 ani, iar mama dorea mult să studiez la facultate în Bratislava, noi locuind în apropierea capitalei. Aveam probleme cu fizica, așa că mama s-a gândit să mă trimită la dânsa, femeie masivă de care mă temeam dintotdeauna. 

– E bun ceaiul, mă opri Ariene, doar ca să nu îi ratez privirea, e bun? Era frumoasă! Îmi spusesem că, pentru a aprecia o femeie, trebuie să o cunoști. Dar, cu Adriene în preajmă, care radia cu mister jucăuș, îmi lăsam să alunece concepte vechi despre perfecțiunea femeii și a omului în general, și doar i-am raspuns simplu, e bun, chiar nu mă așteptam la o astfel de seară!

– Continuă, băiete, spune-ne despre dna Guntembur… știi tu, dna cu fizica…

– Așa, da! dna Adella s-a tot chinuit să mă ajute cu fizica. Odată m-a dus în munți și m-a pus să calculez cât timp am la dispoziție să mă adăpostesc din momentul în care fulgeră… a mai oferit date ale problemei, dar nici atunci și nici acum nu cred că înțeleg ce a dorit să mă învețe. Într-o zi s-a supărat pe mine că nu pricep și mi-a spus – Cu tine am de muncit din greu, duc o muncă de sisif!

Ani de zile au zăcut pe rușinea ce o duceam în ascuns, neștiind cât de gravă este acea descriere a insuccesului meu. Muncă de sisif, muncă de sisif… ce o mai însemna și asta?!

După ani de zile de la acel incident am aflat despre înțelesul oferit acelei expresii și despre personajul pe care expresia îl ținea etern într-o stare de existență blestemată. Însă, în mine se născuse o mare întrebare, care avea să mă macine, pentru că ea nu avea să îl atingă doar pe Sisiful din Corint, ci și pe mine, condamnat într-o stare miniatural-identică…

– Doamnă dragă, cine îl va elibera pe Sisif de acel blestem? Asta l-am întrebat și eu, privindu-i spatele ros de durerea eternă a nereușitei… 

Cu toții au luat ca de la sine înțeleasă condamnarea eternă a lui Sisif, fără măcar o simplă considerație cu privire la durerea din sufletul său, mascată de granitul negru ce îi forma trupul…

Pe Sisif, doamnă dragă, cine îl va elibera?

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Din seria: https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/sisif-secretul-pnematophilarmonului/

Sisif -2- Făuritorul Nereușirii Perfecte și Eterne!

Sisif – Făuritorul Nereușirii Perfecte și Eterne! 

Pe Adriene, tânăra cu părul negru, negru albăstrui lucios, breton drept puțin deasupra sprâncenelor ei subțiri, cu chipul alb ca laptele, ochii clari, pictați într-un albastru obositor de clar și ademenitor, cu trupul subțire, dar înaltă, cu brațele subțiri și degete delicat de lungi, ce întotdeauna se mișcau de-a dreptul perfect, cu glasul pătrunzător, dar ce se asemăna mai degrabă cu un vânt răcoros ce ademenea pădurea să îi răspundă în timpul unei veri blânde de munte, femeie perfectă prin misterul ce îl etala involuntar, cu un miros ce te făcea să te apropii de zona gâtului ce pulsa cu viață, am cunoscut-o anul trecut la Paris, în Stația de autobuz ce se reflecta neclar în apele înnoptate ale Senei, nu departe de La Defense. 

În mâna stângă ținea o carte groasă, cu o copertă verde și o imagine pictată pe ea, reprezentând o femeie ce purta un coș cu flori agățat de braț. M-am apropiat de stație și am așteptat câteva minute autobuzul, privind-o pe Adriene mai mult pe furiș. Apoi, mi-am schimbat strategic locul, ca să o pot privi linistit, privire ce se confunda cel mai probabil cu o formă a așteptării fără răbdare. Nu stăpâneam prea bine limba franceză, dar am încercat să o abordez în limba agreată de stația de autobuz, știind că o va distra accentul slavic pe care îl zugravesc pe delicatețea limbii franceze. 

– Mademoiselle, aproape șoptit, sunt în trecere prin Paris, mințind-o, întrucât eram deja de 3 luni pe străzile aglomerate ale orasului, se apropie miezul nopții și risc să trăiesc una dintre cele mai mari nefericiri ale vieții mele, un vis de mult tatuat pe palma mâinii stângi.

Părea grav, am realizat eu imediat după privirea ei fixă. Nu am fost țintuit vreodată de ochi albaștri ca ai ei. M-am blocat, în cuvinte ce păreau mai ușoare decât fulgii porumbeilor ce zburaseră speriați când s-a întors spre mine. Prins cu ambele mâini de privirea ei halucinantă, i-am cuprins mâna dreaptă lent, cu degetele-mi tremurânde în fața unui eșec categoric, și-am dat să…

– Bună seara! mi-a șoptit la rândul ei. Întotdeauna m-am temut de o femeie ce vorbește în șoaptă, suav, chinuitor de fin. Vocea îi era așezată pe portativul limbii franceze de parcă Maurice Ravel o folosise pe domnișoară pe post de ciornă pentru compozițiile sale, atât de plăcută pentru urechea mea. Am greșit oprindu-mă în acea stație de autobuz, lăsând o tânără să mă zgârie adânc pe piept cu perfecțiunea unui glas ce lasă urme. Aveam urme de cuvinte pe piept, încrustări ale unei ființe radiante, misterioase. 

Perfecțiunea unei femei nu poate fi așezată pe paginile unei cărți deschise. O femeie ce te lasă în paginile ascunse ale sufletului ei devine imperfectă, coruptă și vătămată de repetate încercări ale bărbaților ce au crezut că pot citi printre rânduri. Adriene își retrase mâna fin, privindu-mă în ochi. Ai vrut să spui…? Ce ai vrut să spui? Ridicând cartea la piept, o acoperi cu mâna dreapta, cu titlul spre inima ei. Cred că a dorit să mă protejeze de bătăile inimii ei, ce făcuseră din stația de autobuz orfană, un miraj.

– Am trecut în seara aceasta printr-un parc, aflat la 10 minute de locul acesta. Cu o poziție chinuită de nereușită, blestem ce plana asupra simbolului pe care îl reprezenta, zăcea acoperit de uitare, Sisif. O reprezentare neagră, parcă din granit, montată pe un soclu la fel de sobru și negru, dictând trecătorilor și trecerii timpului o dură și insurmontabilă lecție a vieții – Sisif – Făuritorul Nereușirii Perfecte și Eterne! L-am privit, atent și îndelung. Sisif! Forța neschimbată a schimbării, trup de oțel, pedepsit ca o stâncă să-l învingă într-o luptă aranjată cu blestemul, figură de stil, de timp nesecată. Luat ca atare, merita pedepsirea, dar forma eternă a ei nu-mi dă alinare… Mâna mi-am dus-o spre ceafa-i dură, forțoasă și-am încercat să-i vorbesc, să aflu din gura lui despre viața sa misterioasă…

Adriene zâmbind, a continuat să mă privească. Desprinzându-și mâna de pe carte, a întins-o, purtând pe ea caldura inimii ce bătea ritmat pe vârful degetelor ei… Sisif? Sisif a făcut atâta zarvă în tine de mă oprești în umbra serii ca să te lămuresc eu? Trebuie să îți spun că dai dovadă de originalitate. Nu m-a abordat niciun bărbat astfel, pari interesant. Ai vrea să mergem la mine să vorbim despre asta? Locuiesc alături și, și nu aștept autobuzul. 

În câteva minute am ajuns în fața unei clădiri cu trei nivele, plasată la intersecția a doua străzi, mascată de un arbore înalt, cu o coroană ce ar fi acoperit cu umbra-i cea mai însorită zi de vară. A format numarul 18 la interfon, s-a întors spre mine și a râs.

– Mama, mama, m-am întors cu un amic. Urcăm acum! Bine, mama? Bine? Un zgomot metalic, apoi Adriene s-a împins cu șoldul în ușa grea din metal, iar eu am ajutat-o. La nivelul al doilea, a zambit, apartamentul unde locuiesc cu mama i-a aparținut fratelui mamei mele, dar i l-a lăsat ei, stârnind un mare scandal în familia ei. Știi, mama sigur îți va vorbi despre asta. Dacă tu o faci pe mama să îți vorbească despre fratele ei, ai câștigat-o, pe semne…

Pereții ce mărgineau treptele aproape spiralate ale clădirii, erau în formă de pădure. Plante prinse cu grijă în ghivece suspendate sau agățate de perete, ofereau imaginea unei bune relații între vecini, care nu doar ajungeau acasă pentru a se arunca în fața televizorului, ci urcau lent sub mângâierea verde a bunei recepții vegetale…

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Din seria: https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/sisif-secretul-pnematophilarmonului/

Sisif -1- Dexion si Secretul pnematophilarmonului

Dexion si Σίσυφος – secretul pnematophilarmonului

Crăpate sunt cărările ce duc pe urmele lui Σίσυφος, veșnic doar prin pedeapsă. Clar că nu te-ai gândit că Σίσυφος a fost condamnat să trăiască etern în urma pedepsei, dar asta este o altă desfășurare de evenimente și înțelesuri pe care doresc să le amintesc în partea a doua a aceste prezentări, găzduită de un titlu pe măsură: Ephilaphea și Σίσυφος. 

Zeii. Spui cu inima neîncrezătoare. Și-au originat existența în scrieri vechi, unde scriitorii bine plătiți au cam exagerat conturul diverșilor umani pentru a le amplifica importanța ce stătea să piară uneori chiar sub creionul strict al poeților. Îmi amintesc cum stăzile pietruite din Κόρινθος și-au sfâșiat pieptul când Σίσυφος a fost condamnat public de Ζεύς, bătrânul acela curios de cunoscut până în vremea noastră. Asta a fost nenorocirea unui viclean precum Σίσυφος, să vehiculeze pe străzi în noapte cum că Ζεύς ar fi răpit-o pe Αίγινα. Cu toții știu povestea pietrei ce se încăpățâna să coboare dealul cu nepăsare, răsfrângând asupra lui Σίσυφος dorința de evadare.

Pe Dexion l-am cunoscut într-o noapte într-o cârciumă de la periferia Cetății, unde nimeni nu ii asculta discursurile despre fizică. M-am apropiat de el și i-am dat tărie cât să îi mențin interesul pentru discursuri. S-a așezat în nisipul murdar, iar privirea lui tăioasă ce erupea nemilos de pe chipul lui murdar și nebărbierit s- fixat asupra mea și a țipat: Ah!!! prelung, apoi a lovit cu precizie nisipul din fața sa. 

– L-am cunoscut pe Ζεύς, mare fizician cu minte iscusită, nemilos în acțiuni. Lucra la un perpetuum mobile al pedepsei. Rocă vulcanică cu o compoziție mare dintr-o substanță secretă pe care o numea akturium, atrasă irezistibil de un obiect secret, putea fi îndepărtată de obiectul atracției, dar întotdeauna se întorcea.

Bătând furios din brațe, cu părul murdar și adunat în șuvite involuntare, Dexion a continuat să vorbească despre furia lui Ζεύς, revărsată asupra lui Σίσυφος. Sare în picioare de mă apucă transpirațiile de frică și, cu mâna dreaptă aruncată într-o victorie imaginară, declară solemn, privind în jurul lui, ca într-un Auditorium:

– Știu, știu unde a ascuns Ζεύς pnematophilarmonul, cu care controlează stânca perpetuumului. 

De îndată ce a început să descrie simbioza dintre Σίσυφος și pnematophilarmon, gărzi cu săbii lucioase ce reflectau flacăra de veghe au înconjurat auditoriumul lui Dexion, lovindu-l dur până acesta a căzut la pământ ca mort. 

– Ereticule, vei arde în Piața Cetății!

Dexion a ars, chiar a doua zi. 

Va urma!

Din seria: https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/sisif-secretul-pnematophilarmonului/