Este oare Meșterul Manole mai deștept decât Sisif?
Cine nu a citit fascinanta Legendă a lui Manole, cu siguranță că a pierdut una dintre cele mai intrigante lecturi din cultura noastră națională. Și aceasta nu doar datorită edificiului religios ce străbate falnic în timp, început în anul 1514 din dorința lui Neagoe Basarab, sau a misteriosului meșter care a zidit cu prețul pierderii soției iubitoare și a copilului nenăscut încă, despre care află de la Ana în timp ce gluma se îngroşa și ea realizează faptul că Manole chiar o zidea. Cred că lui Manole i-a luat mult timp să realizeze că el chiar și-a zidit soția. Să o auzi indicând fiecare parte a trupului ei, pe măsură ce o acoperi cu mortar, este dincolo de ce aș dori oricărui meșter ce își iubește soția.
Tema acestui articol pe care îl scriu în noapte, când zidurile se surpă, mi-a venit în minte ieri, la prânz. Vorbeam unei tinere care vindea cărţi. La cum mi-a vorbit, tânăra iubea cartea tipărită foarte mult. Și, la cât de liniară îmi este mintea, am ajuns să vorbesc cu ea despre faptul de a scrie ceva nou, chiar și când o faci pe teme foarte uzate de creioanele fine ale scriitorilor. Iar Mănăstirea Argeșului a tot avut timp să adune cronicari și scriitori care s-au avântat în elucidarea misterului, a valorii pe care sacrificiul îl conferă unui edificiu. Lecții dure de învățat de aici. Și totuși, aș spune eu, voi aborda în mod unic un aspect pe care nu l-am întâlnit niciunde în comentarii. Bine că au trecut mulți ani de la terminarea gimnaziului că, dacă aș fi îndrăznit să scriu ce voi scrie, aș fi ajuns și eu ca Ana, un elev zidit în propria-i descoperire. Nu m-ar mai fi scos nimeni din propriile interpretări. Sau, aș fi apărut la știri, la vreo rubrică ce ironizează ignoranța generației de astăzi în fața examenelor de Bacalaureat.
Iată cum, îndrăzneț fiind, dar cu singura teamă de a nu scăpa în text note ale muzicii pe care o ascult în căști, mi-am luat din sertar o pagină mototolită și un creion nou, neascuțit, pe care îl voi lăsa așa. Voi scrie ceva nou, voi scrie într-o manieră nouă. Oricum, pagina știe mai bine ce nebunie șade în capul meu. Și, aș spune în glumă doar, bine că nu scriu mai des.
Să încep. Manole și echipa sa de meșteri începe să lucreze. Planurile construcţiei nu erau făcute pe vrei stație grafică, nimic tipărit. Săpăturile pentru fundație devin factorul care îi face să se cunoască. Manole vorbea mult despre soția lui. O făcea până la punctul la care risca să trezească prea multă apreciere în ceilalți meșteri. Piatră peste piatră, până când zidul fundației a ajuns la buza pământului, acolo unde puteai declara ușurat că sărutul pecetluia relația stabilă dintre pământ și piatră. Credeți oare că s-au oprit? Nu! Pietrele cădeau în forma unui labirint ce părea a păstra model necunoscut pentru un simplu observator ca mine.
Sursă poza: wikipedia
– Destul, le spuse Manole. Au cinat satisfăcuți în prima noapte. Spre dimineață, când adormiseră și insectele prea gălăgioase, un cutremur a zdruncinat clădirea. Legenda nu spune că zidul cădea într-un colaps fiesc. Nu, zidul nu cădea, ci se surpa. În prima noapte se surpa, în a doua se surpa, clădind parcă nivele imaginare în pământ, dar în a treia noapte credeai că e prea mult. Îngrijorarea creștea peste nefirescul situației. Părea că Sisif era depăşit de măsura blestemului ce îi lovise pe bieții meșteri. Entuziasmul lor se transformase într-o experiență multiplicată a blestemului lui Sisif. Dar, și a patra noapte zidul ridicat de cu zi îți găsise loc în adâncul pământului. Cel puțin cinci nivele se scufundaseră în pământ. Și, nu le puteau trage afară. Piatra lor era diferită de cea a lui Sisif.
„Şi mereu lucra, /Zidul ridica, /Dar orice lucra, /Noaptea se surpa! /
A două zi iar, /A treia zi iar, /A patra zi iar/Lucra în zadar!”
Visul. Adesea visul omului aflat în criză devine sfătuitorul energizant de dimineață. Ce vis! Să zidești o femeie în zid ca să nu se mai surpe. Știm deja continuarea poveștii. Ana a venit. Pe când înainta ea spre soțul ei, natura îl asculta pe răvășitul soț ce nu putea împiedica un destin croit cu doar puțin timp, într-un vis al unui om surmenat și deziluzionat. Cât de credibil să fie acest lucru!
„Zidul se suia/Şi o cuprindea/Pân’ la gleznişoare, /Pân’ la pulpişoare./
Iar ea, vai de ea, /Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! /
Agiungă-ţi de şagă, /Că nu-i bună, dragă.
/Manoli, Manoli, /Meştere Manoli!
/Zidul rău mă strânge, /Trupuşoru-mi frânge! ”
Ana era în agonie. Frântă de oboseală și totuși entuziasmată că a reușit să înfrunte natura pentru a ajunge la soțul ei, era contrastată de perseverența cu care Manole o zidea. Nu îmi este clar unde a zidit-o.
Mănăstirea aceasta are două zone misterioase, despre care nu se vorbește.
- Locul unde este zidită Ana și al ei copil, acesta este primul, la care posibil să vă fi gândit.
- Însă, nivelele surpate, minim cinci, despre ele ce știm? Mi-am propus să mă strecor în pivnițele ascunse ale edificiului. Istoric vorbind, dar și arhitectural, Mănăstirea Curtea de Argeș pare să fie singura clădire cu nivele în subteran, care ar depăși suprafața terestră. După ce voi documenta acest aspect, voi reveni cu un articol nou.
Cosmisian,
Timişoara.
Notă: Acest articol este doar un exercițiu de atenție la detalii, sper să nu vă treacă prin cap să profanați pivnițele ascunse ale Mănăstirii.
PS:
„Când se încerca / De-a se arunca, /Iată c-auzea / Din zid că ieşea / Un glas năduşit, / Un glas mult iubit, /Care greu gemea/Şi mereu zicea: /- Manoli, Manoli, Meştere Manoli! /Zidul rău mă strânge, /Ţâţişoara-mi plânge, /Copilaşu-mi frânge, /Viaţa mi se stinge! ”
Cosmisian - Neoproză „smart emotional” 