Arhive pe categorii: Shay Morrison – Papusa cu jumatate de suflet

Shay Morrison – 4 – Jumătatea de suflet a lui Biuel

Shay Morrison – 4 – Jumătatea de suflet a lui Biuel
Mă uitam spre umbrele reflectate de scânteile rebele ale focului ce îşi deschidea cu putere aripile deasupra pieţei, înroşind chipurile vesele ale participanţilor şi speram să te găsesc în mulţimea din piaţă.
Golul. De ce simţeam golul? Adesea m-am întrebat cum ai ajuns tu o păpuşă ceramică să ai doar jumătate de suflet. Timpul a învins căldura puternică degajată de focul magnific, îngheţând chiar înaintea ochilor mei, sau poate chiar în ei. Pentru o clipă toată scenă focului se îndepărtă de privirea mea, sunetele erau tot mai surde, ţipetele vesele ale copiilor se stingeau departe de auzul meu… Oare Shay ştie că este o păpuşă ceramică cu jumătate de suflet?
 
Cu câţiva ani în urmă…
Soarele încălzea dealul Corollei, risipind ultimele picături de rouă ce încă se ţineau cu mâinile de petalele crinului de Corolla. Chipul ei strălucea, glasul ei îmi încânta auzul precum cerul se bucură noapte de noapte de muzica lunii. O iubeam, chiar o iubeam. Numele ei era Aphelia, fiica bibliotecarului, o tânără cu părul lung şi roşcat. Ochii îi erau ca două mărgele de Jad, dar clare şi luminate precum inima ei. Copilărisem împreună şi știam nu doar împrejurimile orașului Marllabor, situat la Vest de Eisenfeller Institute of Science, ci și sufletele noastre cu fiece firicel de aspirație ce ne îmblânzea viitorul împreună.
În dimineața aceasta culegeam împreună primele flori de primăvara. Erau sălbatice, știți deja, dar sălbăticia lor era splendidă precum curcubeul ce lega cerul de cer. Am râs mult şi am vorbit dealului pentru a-i auzi ecoul. Dealul chiar ne vorbea. Râdea şi el cu noi. Pieptul îi era plin de cuvinte şi ne imita de fiecare dată când râdeam. Totul era minunat. Am alergat pe tot dealul încât fiecare firicel de iarbă ne ştia păşirea.

Nu mai spun că eram incredibil de flămânzi, dar credeţi că ne păsa? Dar, tot am mâncat ceva. Aphelia adusese un măr cu ea. Un măr putea hrăni un regat, aşa de fericiţi eram. Dar, nu a ţinut mult. Foamea insistă să o lăsăm să plece din burţile noastre, iar soarele începuse să caşte. L-am surprins de câteva ori, deşi încerca să o facă doar când norii îi mascau oboseala.

– Aphelia, Aphelia, haide să mergem pe cărarea aceasta, nu am mai văzut-o până azi. Pare a ne conduce spre casă mai repede.

– Biu, ştii că se înserează, ştii că noi niciodată nu încercăm un drum nou când e târziu. Haide să mergem pe drumul nostru, să nu întârziem.

– Aphi, astăzi doar…, haide, priveşte-mă în ochii… nu râde, Aphi.

– Biu, trebuie să îţi spun ceva, dar îmi e tare greu, pentru că adânc în fiinţa mea nu sunt deloc de-acord. Tata a primit astăzi viză pentru Statele Unite, şi vrea să ne mutăm cu totul acolo în două săptămâni. Lucrarea lui despre Literatura Britanică şi influenţa ei în formarea culturii moderne a Statelor Unite a făcut o impresie bună şi astfel a fost chemat să conducă catedra de Istorie a Literaturii a Universităţii Brookminster.

– Nu, nu, Aphi, tu rămâi, nu ne putem despărţi niciodată. Ai uitat tu jurământul nostru? Cum să pleci? Nu poţi să pleci, nu poţi pleca, nu.

Drumul părea pietruit cu motive care să o reţină în Marllabor, atât de multe încât nu mai ajungeam acasă.

Zile ce au precedat despărţirea noastră au fost liniştite. Nu am mai vizitat-o niciodată sperând ca absenţa mea o va determina să îşi convingă tatăl să rămână. Urmăream pregătirile de la geamul meu, care mărginea Vila familiei Elderhunt.

16 mai! O zi pe care nu o voi uita niciodată. O zi în care am plâns. Aphelia chiar a plecat. Am adormit seara târziu, plângând până când doar sufletul mi-a cedat şi am adormit. Anii care au trecut nu au şters speranţa ca o voi revedea.

16 mai. Ziua în care am simţit că sunt atât de gol. Jumătate din suflet îmi dispăruse subit. Atunci devenisem o jumătate de suflet. Mi-am abandonat visele şi am plecat la Universitatea de Psihologie. Am studiat sufletul uman până am ajuns să stăpânesc toată ştiinţa omului cu jumătate de suflet. Apoi, am lucrat ca asistent universitar în timp ce îmi pregăteam teza de doctorat.

Cu cât mă adânceam mai mult în studiu, cu atât părea că mă îndepărtez de mine. Eram rece și gol. Scrisesem câteva articole ce au făcut obiectul unei serii de publicaţii în limba suedeză. Aşa ajunsese Shay să îmi scrie. Ne-am cunoscut când ea a…

… scântei mici săgetau aerul de deasupra focului. Trecutul meu fusese topit de glasul unic al prietenei mele Shay. Ţinea un copil în braţe. Privea în foc, atentă la ceva ce părea că îi căzuse în foc.

– Shay, tu eşti, Shay?! Inimă mi-a devenit agitată ca un vulcan ce împrăştia sentimente în toată piaţa.

– Biuel, tu aici, tu eşti aici? Tu ai venit aici? Ai venit să mă cauţi? Tu eşti?

Am sărit de pe iarbă şi am alergat spre Shay. Lăsase copilul pe picioarele lui şi şi-a deschis energic braţele pentru a mă primi.

Seara s-a terminat frumos, iar noi am rămas în faţa jarului ce mai vocifera din când în când. Copilul dormea cu zâmbetul pe buze, iar buzele noastre nu se mai puteau opri din povestit.

În cele din urmă, am adormit toţi trei pentru a visa în puţinele ore rămase până dimineaţă.

Va urma…

Aceasta postare a Dnei Cristina Winters este o continuare a primelor doua capitole ale povestirii Shay Morrison. Ne vom continua drumul in istoria celor doua personaje in episoade scrise de amandoi. Le vom posta pe ambele bloguri dupa cum se va putea. Salut cu drag contributia mai bunei mele povestitoare, Cristina!

cristinawinters

Branduse

Shay. Isi pronunta propriul nume in gand. Il pronunta in mai multe feluri. Mama ei ii povestise ca alegerea numelui ii apartinea tatalui. In ziua in care Shay se nascuse, tatal ii spuse din senin mamei:

– O vom numi Shay. Shay Morrison.

– Shay? se mira mama. Nu am mai auzit niciodata numele asta. Nu spun ca nu e frumos dar nu e de aici, din orasul de munte.

– Nici ea nu e de aici, desi s-a nascut aici.

Shay adauga ultima replica conversatiei care se desfasurase de sute de ori in mintea ei. Ii placea sa isi imagineze cum tatal si mama ei vorbeau. Asta pentru ca nu si-i amintea purtand vreodata o conversatie. Isi amintea cuvinte grele dar niciodata o conversatie obisnuita. Cum a fost ziua de azi? Te simti obosita? Sa nu uitam ca maine seara suntem invitati la cina. Tatal ei fusese inginer…

Vezi articol original 1.075 de cuvinte mai mult

Shay Morrison – 2 – Oraşul de munte

Shay Morrison – 2 –  Oraşul de munte

Sunetul ciocanelor răsună în munţii necunoscuţi, la fel de ritmic ca bătăile inimii atunci când îţi aşezi urechea pe pieptul persoanei iubite. Biuel număra brazii ce mărgineau leagănul oraşului Alderough, inspirând adânc aerul tare cu miros de răşinoase destul de voios. Călătorise deja 2 luni în căutarea păpuşii ceramice cu suflet-jumatate. Alderough părea cel din urmă loc unde ar putea să o regăsească. Oare de ce a lăsat-o să plece? Putea să o reţină o zi, două, o săptămână, pentru totdeauna. Oare o va regăsi? Oare Shay îşi dorea să fie regăsită?

Obosit, îşi stăvileşte nerăbdarea recitând scrisorile îngălbenite. Nu de timp şi vechime. Nu de nepăsare. Biuel le recitise de nenumărate ori pentru a afla despre originea prietenei lui. Înainte să îl viziteze, le recitea pentru a-şi hrăni sufletul cu prospeţimea iubirii ce însoţea fiecare rând. Acum o caută! O dorea cu toată inima.

Shay descrisese adesea obiceiuri din Alderough. Obiceiuri vânătoreşti, meşteşugăreşti şi culinare. Ce e mai plăcut decât acestea? La ultima lor vizită, îşi amintea, Biuel, Shay îi menţionase un obicei ce se desfăşura o dată la 20 de ani, când meşterii cei mai buni sculptau cele mai neîntâlnite modele de decoraţiuni tradiţionale.

Biuel se ridicase de pe iarba moale doar ca să constate că după prima pătură de brazi îşi deschidea porţile maiestuoase oraşul nebănuit de frumos, de acolo de unde răsunau cele mai dese lovituri de ciocan auzite de el vreodată.

De prin martie, când temperaturile scăzute se potoleau, bărbaţi cu trupuri înrămată-n iscusinţă, începeau să dea formă brazilor tăiaţi în toamnă. Zi de zi, ciocanele loveau capete forme şi desene în lemnul ce se lăsa mângâiat de atenţia meşterilor. Apoi, dălţile începeau să formeze imagini de decor tradiţional cum numai în părţile acestea puteau fi găsite.

În aceste zile, tinerii din Alderough îţi petrecea timpul vânând pentru festinurile vesele de seară, când licuricii se confundau cu scânteile ce dansau în jurul focului, fetele tinere ale oraşului aduceau vin meşterilor iscusiţi ce îşi etalau cu veselie proiectele porţilor lor. Auzisem că în Alderough iscusinţa şi creativitatea erau hăruite din abundenţă asupra bărbaţilor, aşa că nimeni nu se temea să dezvăluie secretele preţioase ale muncii lor. Acum nimerisem şi eu, când veselia prinsese în cuie tristeţea, când stâlpii puternici îngropau lipsa de prosperitate, iar fetele tinere îşi etalau îmbrăcămintea cusută manual în timpul serilor de iarnă

– Bună ziua, meştere. Caut o fată, pe nume Shay, e o păpuşă ceramică cu jumătate de suflet, întrebam eu din loc în loc. Toată lumea îmi zâmbea, însă nimeni nu îmi răspundea. Păreau să ştie cine sunt şi ce caut. Mă simţeam diferit şi mă hotărâsem să nu supun că sunt un meşter păpuşar, de teamă că voi fi din capul locului sub clasat.

Am ajuns în centrul oraşului spre seară. O bătrânică m-a chemat şi mi-a cerut să duc scaune mai aproape de locul unde urma să fie aprins focul. Focul, mă întrebam eu… ce foc? Conform obiceiului, în fiecare seară a Festivalului Porţii De Vis, se organiza un timp cu toţi locuitorii oraşului, iar aprinderea Focului urma să devină atracţia tuturor, mai ales că fata cea mai frumoasă a oraşului urma să facă acest lucru.

Muzica răsuna minunat, chiote de veselie însoţeau grupul ce urma să dea start ritualului aprinderii focului. M-am întors şi chiar atunci am zărit-o pe…

Va urma

Shay Morrison – 1 – Păpuşa cu jumătate de suflet

Shay Morrison – 1 -Păpuşa cu jumătate de suflet

Februarie. Frigul strălucea în cristale îngheţate pe trotuarul din faţa magazinului de păpuşi din ceramică. O tânără subţirică, unduindu-se uşor în încercarea de a nu trăda puterea cu care vântul o împingea, s-a apropiat de uşa magazinului. Nu dorea să cumpere o păpuşă. Caută căldură. Nu doar o căldură emisă de soba fierbinte făcută parcă din piatra ochiului de tigru, ci una care să o însufleţească.

A păşit înăuntru. Paşii ceramici trădau o existenţă nesigură, uşor ciobită, parcă în căutarea menirii de a fi.

– Numele meu este Shay, Shay Morrissss… vorbele îi îngheţară în suflet, când privirea păpuşarului se intersectase cu a ei. El, un domn simplu din mâinile căruia şi-au sculptat existenţa păpuşi ceramice obişnuite, acum la casa lor, ea, o păpuşă din ceramică făurită de altcineva, dar lăsată pe jumătate însufleţită.

– Shay Morrison, da, Morrison mă numesc. Eu sunt păpuşa care a trimis scrisorile, vă amintiţi de mine?

Contrariat de situaţie, îi venea greu să creadă că într-adevăr există o păpuşă în spatele acelor scrisori. Dar, chiar mai dificilă i se părea încercarea de a schiţa măcar, poate de a umbri mintea domnişoarei cu adevărul despre sine. Un destin plana asupra amândurora, iar el, păpuşarul însufleţitor părea mai secătuit de curaj ca niciodată, se temea de surpriza întâlnirii.

pixaliashop.blogspot.ro

– Biuel, eu sunt Biuel. Ai primit într-adevăr scrisorelele mele?

Preţ de câteva secunde, privirile lor au devenit îmbrăţişări sufleteşti, el neputând să îşi îndepărteze ochii de la adâncimea sufletului pe care îl atingea în Shay, ea, emoţionată, încă umezindu-şi o jumătate de buză, pierdută într-un delir iremediabil… Încântată! Încântat! – Au exclamat amândoi, cu voci tremurânde.

Pe partea dinspre stradă stătea sprijinită de perete o masă din lemn de stejar, lăcuită cu grijă, trădând urmele anilor ce trecuseră peste ea. Pe masă, apropiate şedeau faţă în faţă două căni pictate într-un miraj de frunze de toamnă, parcă aşezate pentru un moment ca acesta.

– Ia loc, te rog, îmi permiţi să te servesc cu un ceai de fructe de pădure, poate si cu putin cozonac făcut de bunica? Shay tăcea, sfioasă, cu privirea urmărindu-l cu o mare atenţie. Nu mai simţise din copilărie legatura sufletească ce încălzea camera principală a magazinului de păpuşi. Aburul ce dansa grăbit, zburda în jurul celor două căni, invitând căldura ce urma să coboare şi să încălzească inimile celor doi.

Timp de o oră şi 10 minute cei doi doar s-au privit, sorbind pe rând din interminabilul ceai încă aburind.

– Mi-ai scris că eşti în căutarea unui suflet complet, pe care să îl porţi cu tine.

– Da, mă simt pe jumătate suflet, semi-sufletata, dar, când vorbesc cu tine simt că sufletul îmi umple toată ceramica.

– Ar trebui să ştii că eu am un secret al meu, pe care nu l-am dezvăluit nimănui. Vorbind atât de mult timp cu tine până să-mi păşeşti în magazin, am sperat că tăria inimii mă va face să îţi spun ce mi-a umbrit şi mie viaţa până acum.

– Şşşşşş, nu spune nimic, aş vrea să mă ţii în braţe. Nu sta acolo, vino, vino aproape, am nevoie de căldură.

M-am ridicat, vrăjit de ochii ei ce nu conteneau să găsească alt loc de privit decât în ochii mei şi am dat să o cuprind în braţe, când un trosnet s-a auzit între noi. Amândoi eram ceramici, păpuşi ceramice ce păreau simpli oameni. Ne-am făcut că nu s-a întâmplat nimic. Pieptul îmi ardea, parcă lăsând puţinul suflet să îşi croiască drum spre fişurile de pe pieptul prietenei mele, dând naştere unei melodii nemaiauzite de niciunul dintre noi.

Am sărutat-o! Buzele îi erau frumoase, dar ceramice. Ale mele la fel. Mi-am desprins într-un târziu sărutul de-al ei, şi-am auzit cum buzele ne tremurau dur, de emoţie, lovindu-se între ele precum lemnele ce trosneau în sobă. Durerea ce ne-a cuprins sărutul avea să ne înmoaie buzele pentru a deveni tot mai reale.

Mi-a mângâiat părul, iar eu privirea i-am atins-o. Am continuat să vorbim despre păpuşi ceramice cu sufletul pe jumătate. Luna februarie a trecut. Shay s-a întors în munţi, în ţara ei. A rămas păpuşă ceramică. Sufletul nu îi mai este pe jumătate, dar e departe.

Niciodată nu am ştiut de unde şi-a dantelat venirea, nici unde perdelele necunoscutului i-au ascuns vieţuirea. Mi-am pierdut păpuşa ceramică Shay Morrison. Îmi caut păpuşa ceramică.

Oare şi ea mă caută? Dacă vedeţi o păpuşă cu mai mult de jumătate de suflet, cu privirea ce vorbeşte de păpuşarul din ceramică, îi spuneţi că buzele încă îmi sunt moi? Acum pot simţi ceaiul. Dar cana mea e singură…