Arhive pe categorii: Printesa de Sidef

Printesa de sidef – final

Magnaris si Xilefai il primesc pe Rupertus la Palat

Printesa de sidef, partea a treia

Cuprins de somn, Rupertus afla misterul Elaidei

Padurea l-a impresurat pe batran pentru a afla misterul unei inimi aproape stinse, dar care bate cu speranta ca misterul pe care l-a purtat o viata intreaga cu el ii va fi deslusit. Intreaga fiinta ii spunea ca vizita lui la Palat nu este doar onorarea invitatii printesei pentru a-i arata recunostinta pentru grija purtata fata de Clopotica; nu, trebuia sa fie mult mai mult…
. Ma gandesc, da, ma gandesc. De ce secretul printesei de Sidef e atat de adanc incrustat pe inima batranului?
. Printesa de Sidef isi are originea intr-o zi in care pamantul si cerul s-au intrunit in vazduh, soarele a incercat din greu sa ajunga pe pamant, acolo unde Regele si Regina isi duceau nenorocita viata asteptand o fetita doar al lor. Norii au luptat din greu udand pamantul cu stropi mari intunecati, impiedicand stralucirea mangaietoare a Soarelui, ce inunda dimineata de dimineata fiecare unghier al palatului.
. Andrelaide, o zana de la Rasarit, inzestrata cu o inima iubitoare si tanara, cu privire calda si ochi lipezi ca apa de munte a cautat mult timp alinare pentru familia regala. Intr-una dintre aceste zile mohorate, triste, Andrelaide a reusit sa treaca de nori si sa-i vorbeasca Soarelui. Aceasta i-a aratat Soarelui cum inima familiei regale este sfasiata de apasatoarea dorinta de a avea o fiica.
Soarele a lovit cu putere norii, i-a strapuns cu razele sale datatoare de viata, ca tot cerul a fost inundat de un covor colorat, de un curcubeu, de la Rasarit la Apus.
Andrelaide, a decupat doua fasii din curcubeu si le-a adus la palat. Dintr-o bucata a facut o paturica colorata in patrate de culoare, pe cand din cealalta a facut un brau. Paturica a a dat-o Reginei, cerandu-i sa o indrageasca si sa o astearna cu grija pe patut intocmai cum ar face cu fiica pe care nu o are inca. Oh! Ce mult a indragit regina acea bucata de curcubeu.
. Intr-o dimineata, spre surpriza tuturor, paturica devenise o fetita minunata, cu par de vis, cu ochii lipezi si stralucitori ca soarele ce se oglindeste in apa Lacului Oglindelor din Tara Lacedonia, cu fata alba ca laptele. Mare bucuria a cuprins intregul Palat, asa ca au petrecut zile si nopti, au mancat si s-au veselit in cinstea fiicei nou nascute din curcubeu.
Si, cum in orice poveste avem si personaje pe care nu le puem ascunde, avem si aici, doua ursitoare cu ganduri nefericite, care au insemnat-o pe Printesa cu un blestem.
. Oh, nu, nu! Nu te voi lasa sa suferi, unde esti, unde? Visul l-a cuprins pe Rupertus atat de tare ca totul parea atat de real. Nu ma voi opri, te voi cauta, te voi gasi, oricat ar costa.
. Plansul senin si durerea calda a unei inimi sortite unei vieti in culori, oh, cum sa o ascunzi, cand o privire, o simpla privire tradeaza involuntar o inima pierduta?
. Ursitoarele au aruncat asupra Printesei un blestem de dragoste, sa iubeasca doar ceea ce nu poate avea cu adevarat. Cine va dezlega ceea ce nu se vede legat? Cine va elibera o pasare ce nu poate zbura? Cine va face ca pamatul sa rodeasca atunci cand samanta este ascunsa in el? Acum am inteles taina celei de-a doua fasii de curcubeu, pe care Zana Andrelaide o preschimbase in brau si i-o daduse tanarului Cavaler Rupertus. Acesta avusese grija de Visteria Palatului cu credinciosie timp de multi ani. Visul ii dezgheta inima batranului Rupertus, acum intelese de ce fusese trimis de la palat.
. Rupertus o indragea foarte mult pe Printesa, care invatase taina culorilor de la el, invatase sa isi lase inima atinsa de cantecul placut al crinilor dupa roua de dimineata. Ah! Ce frumoase erau zilele in care Rupertus o plimba prin Gradinile Inaltate ale Palatului, si cat de mult ii lipsea sa ii auda glasul… Elaide!, Elaide, Rupertus, Rupertus, rasunau glasurile lor in fiecare dimineata peste tot prin palat.
. Andrelaide l-a sfatuit pe Rege sa il trimita pe Rupertus departe, departe, de Elaide, ca printesa sa uite de el.
. In afara palatului, Rupertus a imbatranit avand grija de padure si de orice trecator. Uitase de Elaide, printesa tineretii lui, care avea doar cinci ani cand fusese trimis departe de ea.
. Cred ca e mai bine sa ma opresc. Cine se va osteni sa ma asculte? Bine, nu te voi obosi cu detalii, cine vrea sa le auda? Noaptea? Sigur, ea e obisnuita sa imi asculte inima. De fapt, mai stiu pe cineva, linistea, ea asculta intotdeauna, o poti intreba…

Cosmisian, 10 feb 2010

Printesa de sidef, partea a doua

În hainele trecutului, cu o inimă caldă, bătrânelul Rupertus anticipează bucuria revederii

Cu cât ne apropiam mai mult de sosirea primăverii, cu atât mai mult bătrânelul iubitor de flori se măcina în inima sa, tulburat parcă de implicaţiile întâlnirii cu un trecut pe care l-a ascuns adânc în inima sa. Bătrânelul era apăsat de la ultima vizită a Prinţesei de Sidef, care îl invitase la Palatul de Cristal pentru a-şi manifesta recunoştinţa pentru însănătoşirea Clopoţicii. Cu toţii ne-am fi dorit să ajungem la Palat, însă nu am reuşit să înţeleg de ce această invitaţie l-a întristat pe bătrânel aproape toată iarna, în loc să îl bucure.

În cele din urmă, se încinsese cu un brâu împletit din culorile curcubeului, păstrat cu grijă într-un cufăr neatins din tinereţe, îşi pregăti apă şi câteva bucate pentru o călătorie ce se anunţa plină de semnificaţie.

Sfârrrrrrrrr, sfârrrrrrrr, sfârrrrrrrr…, sfârâia zăpada neatinsă a pădurilor sub paşii obosiţi ai bătrânului. Pe ici, pe colo, grămezi de ghiocei fericiţi, adunaţi pentru a se încălzi împreună, acoperiţi cu plăpumioare de zăpadă, îl salutară cu drag, de parcă l-ar cunoaşte, de parcă ar fi o umbră cunoscută a trecutului. Animalele din pădure l-au urmat o vreme, vesele să-l vadă pe cel ce le-a fericit atâtea anotimpuri, apoi, când bătrânelul ajunse la marginea pădurii, aproape că se făcu seară, liniştea începu să coboare asurzitor asupra unui ocean static de alb, un alb unic al iernii. Stelele dansau parcă, jucându-se cu razele lor, împărţind bucurie în inima bătrânelului, însoţindu-l pe drumul ce încă-l mai avea de străbătut.

Rupertus, Rupertus…, şi lupta se înteţea în sufletul bătrânelului, aievea auzind acele strigăte calde din tinereţe, atunci când fata naivă, soră cu puritatea îi chema atât de blând numele… Nu mai fusese strigat pe nume de aproape o viaţă de muritor.

Dis-de-dimineaţă, Rupertus se despărţi de familia de urşi care l-a încălzit toată noaptea, iese din bârlog şi, sub lumina fină a soarelui, încălzit de ciripitul miraculos al păsărilor, bătrânelul Rupertus se îndreaptă spre Pădurea Creaţă, ştiind cu precizie cărarea într-acolo. De îndată ce păşi în Pădure, inima i se opri parcă în loc când amintirile începură să răsară de peste tot precum florile o fac în fiecare primăvară.

Dar a continuat să păşească spre Castel.

Cosmisian, 6 feb. 2010 va continua

Prințesa de sidef – Prima parte. Bătrânelul iubitor de flori

Prințesa de sidef – Prima parte

Bătrânelul iubitor de flori

Cândva în loc cu pietre, o plantă la ghiveci cu clopoţei mititei şi roşii, s-a veştejit de plâns şi nimeni nu a înţeles de ce a apucat-o tristeţea atât de tare în mijlocul iernii. Prinţesa de Sidef, fiind învăţată de frumoasa Adelaide despre sorocul Clopoțicii, a dus-o pe aceasta la un bătrânel ce îşi trăia viaţa singuratică într-o cocioabă veche, să-i dea de sorţi şi să-i prepare leac. Lăsată în custodia bătrânelului, Clopoțica se destăinui celorlalte flori din casă. Le spuse că o cheamă Campanule, sau Clopoţica şi că era tare îndrăgostită de Licurici, un luminător al dragostei pe care l-a întâlnit într-o noapte înstelată la marginea unei păduri de mesteacăn în timp ce admira cerul senin cu Prinţesa de Sidef.

Florile, meşteşugite în tainele inimii, îl sfătui pe bătrânel să meargă în Pădurea Netrecerii de Timp pentru a găsi floarea Raflesia arnoldi, pe care să o amestece cu seminţe de Phalaenopsis amabilis şi câteva lacrimi proaspete de hoya. Zis şi făcut. După mai multe zile de căutare, bătrânelul reuşi să le găsească pe fiecare în parte şi se întoarse la cocioaba lui să facă din ele un amestecă secret în cantităţi ştiute doar de el şi îi dădu Clopoţicii să bea. Ehe, sunt sigur că vă întrebaţi ce s-a întâmplat mai apoi…

… pădurea a început să freamăte şi rând pe rând, animăluţe din poveşti au început să se apropie, lucind în culori de vis, două câte două, în valsuri jucăuşe. A apărut şi Plumbago Auriculata, floarea dragostei, despre care se spune că apare doar atunci când se vor spune poveşti de dragoste nemaiauzite.

Clopoţica a povestit despre Licurici şi Prinţesa de Sidef aşa de încântător, încât fără să îşi dea seama a început să se înrădăcineze ca nicicând înainte. Era aşa de încântată!

Eu spun să îi lăsăm puţin singuri şi să vedem ce aflăm despre Licurici. Ei, bine, o să încercăm să aflăm mai multe şi despre Prinţesa de Sidef.

– Hei, Cărăbuş! Strigai eu de-odată. Ai vrea să ne conduci la Înţeleptul Buştean să aflăm de soarta lui Licurici, că tare tristă mai este Clopoţica noastră din ghiveci?

Şi, dintr-o săritură am şi urcat în caleaşca purtată în văzduh de Cărăbuş. După ce am zburat peste multe pajişti minunate şi am trecut şi prin Pădurea Creta, unde se spune că ar fi Palatul de Cristal, care se arată doar celor cu inima bună, am ajuns la Poarta Scoarţă de Stejar, unde am fost aşteptaţi de veveriţe, portăriţele Scorburii de Răspuns când Cauţi. Cum în poveste pot să fiu ce vreau, cât ai bate din frunze m-am transformat într-o ghindă, apoi m-am lăsat dus de veveriţe în Scorbură. După ce am aşteptat toată ziua şi încă o altă zi, apoi o seară, mi-a ajuns şi mie rândul. M-am prezentat cu cinstea ce i se cuvine a fi oferită, întrebându-l pe înţelept de veste bună mi-o da, despre Licurici ceva de-o ştii.

– Ha ha! Cum nu? Licuriciul toamna târziu sosi, când frigul şi roua pădurea o acoperi. Cu greu o părăsi pe Clopoţica lui, ştiind că iarna el sigur ar muri dacă între frunzele ei culcuşul şi-ar găsi. Și, cum mare le era iubirea, se hotărî să păstreze speranța că într-o zi din nou se vor iubi.

Nici nu se făcu bine iarnă că Licurici a şi început să îi ducă dorul Clopoțicii şi atâtea lacrimi a vărsat, că din ele  praf de lumină făcu, pe care îl aduna cu drag într-un fagure primit de la o albină orfană crescută în Scorbură.

Am povestit atât de multe cu Înţeleptul şi apoi cu Licurici, că dacă aş sta la povestit ar sosi primăvara. Mai bine ne-am întoarce la Clopoțică să-i dăm de veste. De data asta, Licurici, pentru a o asigura pe Clopoțica lui că îi merge bine şi că dragostea lui e caldă ca soarele pentru fiecare frunză și floare a ei, îi înveli într-un prosopel de in un strop de lumină.

Uh, uf, se văita Cărăbuşul în timp ce zbura înapoi la bătrânel. Nu mi-a trecut prin cap să rămân o ghindă doar, ca mai ușor i-aș fi fost la întoarcere.

Ajunşi la bătrânel, vestea întru totul le-am cântat-o. De grabă Clopoţica se îmbujoră şi se umplu de muguri şi înflori cu clopoţei roşii-purpuri ca în vremea în care Licurici privea luna de pe geamul Palatului de pe floarea ei de preț, inima ei de floare.

Vestea cutreieră tot Ţinutul de Farmec şi Pădurea Creaţă, iar Prinţesa de Sidef a fost atât de încântată că i-au crescut și ei aripioare, atât de frumoase că toţi fluturaşii o invidiau de pudra incredibilă cu care și-a sidefat fiece loc al aripilor. A zburat şi a îmbrăţişat-o pe Clopoțică şi de atunci Clopoțica seară de seară o încânta pe Prinţesă cu sunete divine de clopoţei.

Sunt sigur că Prinţesa de Sidef are şi ea o poveste a ei, însă nu am reuşit să aflăm unde se află poarta secretă pentru a intra în Palatul de Cristal. Dar, ca în orice poveste, e timpul să ne așezăm liniștiți capul pe pernă și să îi lăsăm somnului rolul de dirijor al viselor noastre.