Arhive pe categorii: POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

Ca de fiecare dată în viață, poveștile triste se țes adânc în interiorul inimii noastre, formând o platoșă dură ce ne separă de orice ar putea să ne facă rău. Gândurile mi se îngrămădiseră, parcă dorind să anihileze umbra de lumină a soarelui, sau a tânărului adus la spital. Nu îmi imaginez eu nimic, spun doar că mi-a trezit oarecum dorința de a respira din nou, de a mai dezlega din funiile cu care mi-am asigurat inima că nu mai cedează vreunei iubiri. Dar, m-am sufocat, m-am adâncit singură în ceva ce părea mai bun ca iubirea. Anabelle anticipase vizita, am să i-o fac memorabilă. Nu știu încă cum, că viața la munte nu este foarte spectaculoasă pentru o adolescentă rebelă.

M-am pregătit puțin pentru venirea ei, dar știu că se va bucura de mine mai mult decât de surprizele pe care oricum i le-am făcut, sau mai bine spus, i le-am adunat de prin toamnă. Vine și mândra de ea la mine în debut de primăvară la munte. Mi-am pus pe telefon Valsul Fluturilor, Spanadokias. Cumva, fluturii mă fascinează chiar dacă aici îi poți admira doar o perioadă scurtă de timp. O ascult în căști oridecâte ori pot. Suflete solitare, suflete simple, ascunse în bătăile sacadate ce îl fac pe fluture să salte, să zboare în trepte, oarecum haotic, fără o țintă pe care să o prevezi. Îmi seamănă incredibil. Oare și lui i-au fost retezate aripile, lăsat în urmă pradă insectelor devoratoare? Nu îi port pică pentru caracterul solitar. Nu îi invidiez viața și strălucirea efemeră. Mă regăsesc mult în viața unui fluture.

Am ajuns la Gară cu puțin înainte ca trenul să sosească, iar când micuța mea soră a coborât, mi-a înseninat dimineața veştejită de nesomn și oboseală. A coborât cu grijă din tren, apoi a lăsat rucsăcelul și valiza roză pe peron, alergând parcă prea exersat spre mine, de parcă ar fi repetat în mintea ei secunda îmbrățișării.

– Pui mic, i-am spus eu, smotocind-o cu drag, apoi am îmbrățișat-o cu drag la piept, repetând – pui mic, pui mic ce îmi ești tu mie tare drag! Să te privesc, frumusețea mea, tare dor mi-a fost de tine.

– Eri, am o surpriză pentru tine, eu am făcut-o! Stai, să vezi, e chiar aici, uite! Închide ochii, toți, strânși că te văd dacă nu.

Mi-a cuprins palma și mi-a cerut să o țin întinsă, cu ochii încă închiși, toți ochii. Era atât de comică.

– Am simțit, e rece și are formă de apă care curge printre degete dar nu cade. Da? Am ghicit?

– Nu, Eri, nu. Mai zi, hai că e ușor că doar eu l-am făcut pentru tine. Ce e? Ai ghicit?

– E un, o, sau un cu o… Da?

Inima

– Eri, e un colier pe care l-am făcut eu cu mama pentru tine. E frumos, deschide ochii să vezi. Nu e așa că e frumos? Vezi? Are două inimioare prinse într-o inimă mai mare. Mama a spus că inimile noastre erau ascunse în inima ei înainte să ne naștem. Tata chiar știa asta. Îți place, Eri. Așa-i că da?

M-au năpădit lacrimile. Nu mă așteptam la o surpriză care să mă atingă atât de tare. Am strâns-o din nou la piept, cu palma așezată pe capul ei. O iubesc pe fetița asta atât de pură. Ce inimă fără răni are. Doar pe Anabelle o știam cu o inimă fără răni. Oh, cum aș crea să o văd crescând doar astfel. Cum ar arăta o lume plină de oameni ale căror inimi nu au fost zdrobite de nefericirile vieții, care să nu se fi ascuns de orice, de rău și de bine, doar din teama că cineva ar atenta la forma lovită a ei.

– Pui drag, te iubesc! Eri te iubește atât de mult, că ar vrea ca toată viața ei să poate acest colier fantastic. Să știi că și eu am ceva pentru tine. Am o brățară pe care am primit-o de la o colegă în facultate și mi-a spus să o ofer celei mai deosebite persoane din viața mea. Tu ești acea persoană. Draga mea Anabelle.

– Eri, mi-e foame. Haide să mâncăm.

I-am luat bagajele și le-am dus la mașină, apoi am mers la doamnă Schiltz, cea mai bună bucătăreasă din zonă. Ne pregătise un prânz de vis, chiar dacă visul ar fi cu ochii deschiși și cu masa plină de bunătăți. Prânzul a fost fantastic. Iar doamna Schiltz nu s-a dezis nici acum de eticheta de chief în ale bucătăritului. Fericirea vine în bucăți digerabile, iar la dânsa o poți servi în prea multe feluri.

– Pui mic, ție îți e somn, nu-i așa?

– Un pic tot îmi este, dar nu e mare somnul. M-am trezit foarte devreme de teamă că pierd trenul.

S-a așezat pe canapea, am învelit-o cu o păturică pufoasă și am sărutat-o pe frunte. De mai multe ori. Și-a deschis ochii și m-a privit ca o ființa din altă lume, una a perfecțiunii și integrității de care eu eram atât de străină. A adormit repede.

Doamna Schiltz avea momente în care vorbea despre Munte și legenda ce circula despre bărbatul care fusese răpit în inima muntelui. Se spune că de atunci primăvara și-a regăsit drumul spre noi, iar femeile suspină întotdeauna prinse în mreaja fantastică a gândului că există acolo, în munte, un om care poate înmuia până și inima de munte. Existau și semne, fluturi cu aripi transparente ca de cristal zburdau aievea prin fața noastră.

– Tu ce spui despre băiatul acela care a fost adus la voi la spital?

Va urma!
Cosmisian – Timișoara

Fluturi de cristal!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

*

Începuturi

Dimineața își făcuse loc în inima munților destul de devreme, iar alarma de la ceasul Erikăi suna cu puțin peste momentul răsăritului. Astăzi era liberă! Dar, nu ca să își refacă energia, întrucât puștoaica era deja în tren. Mai avea timp să îi pregătească surprizele cu care o înveselea întotdeauna pe sora ei mult mai mică. O iubea foarte mult. Am căzut pe gânduri.

Încă își amintește cum o văzuse prima dată venind acasă, în brațele mamei ei, strânsă la piept. Un ghemotoc mic și roz, dar fin. Mama se aplecase cu un genunchi sprijinit de pardosea pentru a le face cunoștință celor două surori. Erika privea surprinsă la pachețelul splendid de roz cu păr blond și rar. Acum avea 12 ani, nu mai era un copil, putea mult mai mult decât părinții știau.

După ce i-a atins năsucul Anabellei și aceasta a zâmbit, mişcându-şi buzele într-un mod nemaivăzut, pe loc s-a stabilit o prietenie între cele două. Venise rândul să o țină în brațe. Era atât de firavă și ușoară, chiar și pentru o fetiţă de 12 ani tot micuță părea. Și așa era, pentru că Anabelle se născuse prematur. Fără complicații. Creștea destul de încet, dar a luat-o la pas mic încă de la 8 luni. Erau nedespărțite, o ușurare pentru părinți. Mai ales când aceștia se retrăgeau serile și îi cereau să nu intre în dormitor. Avea deja 14 ani, nu mai era doar o copilă, știa că ceva se petrecea în camera aceea. Într-o seară i-a auzit certându-se, iar de atunci o făceau tot mai des. Nu a știut de ce se certau, credea adesea că era din cauza ei, că o mai neglija pe surioara ei ca să învețe pentru cursurile la care se înscrisese.

O ușă trântită. Asta își amintește. Iar de atunci, tatăl ei nu a mai revenit niciodată acasă. Se certaseră din nou, iar Erika a intrat peste ei. Plângeau amândoi, îmbrățișați strâns și vorbeau tare. Au amuțit când au văzut-o pe Erika în tocul ușii, ținând-o pe puștoaică de mână, privindu-i. Acum au început să plângă fetele. I-a luat mult mamei să le calmeze, încercând din răsputeri să le asigure că ei se iubesc foarte mult și că, acum le este greu, dar ele sunt prea mici să înțeleagă. În cealaltă cameră, așezat pe scaunul înalt de la birou, sprijinit în coate, tatăl lor vorbea la telefon. Tot ce își amintește Erika este suspinul cu care a confirmat faptul că locuiau „la Nr. 78. Pe aleea cu arborii pitici.”

Sursa poza

Soneria sună insistent. Mama alergă spre ușă. Deschisese cu repeziciune și le spusese că „el este în cameră, întins pe pat. S-a întâmplat, s-a întâmplat! Mi-este atât de teamă, vă rog să faceți orice, orice!” Ochii îi erau inundați de lacrimi, iar eu nu înțelegeam nimic. Nu îi dădusem drumul din mână puștoaicei, iar ea mă urma tăcută peste tot prin casă. Oamenii cu targa au intrat în camera părinților, l-au așezat pe ea, i-am pus o mască de oxigen pe față. Acela a fost momentul în care mi s-a frânt sufletul meu adolescentin. Abia atunci realizasem…

Nu voi uita niciodată privirea lui în timp ce l-au luat. L-au dus, atât de departe, încât nu s-a mai întors niciodată acasă. Lacrimile mamei mele nu l-au făcut bine, iar agonia ei a continuat până în ziua în care s-a stins tata. Îl vizitam la spital cât de des puteam, dar s-a dus în mai puțin de 2 săptămâni. Niciodată nu am întrebat ce s-a întâmplat cu adevărat. Știu doar că mama se ofilise. Eu mă răcisem și căutam orice scuză ca să rămân acasă, singură. Și plângeam. Nu știam de ce o făceam. Nu mă liniștea. Nu mă ajuta. Iar el nu mai venea acasă. Anii care au urmat au fost foarte dificili pentru noi, mai ales financiar. Mama nu mai putea plăti facturile la timp, așa că, la un moment dat a adus o bonă acasă. Își luase un al doilea serviciu. Lucra cu o pauză mică între servicii.

Anabelle părea singurul lucru bun ce ne rămăsese. Era haioasă și făcea numai prostioare. Ne făcea să ne uităm lipsa de culoare și de bucurie. Vorbeam tot mai puțin cu mama. Știam că o doare că tata se stinsese atât de crud, secerat de o boală de care nu mi se spusese încă. Pe mama o țineam adesea în brațe. Aveam toate trei obiceiul de a ne cuprinde în brațe. Acesta a fost începutul unei vieți care trăia tot mai umbrită de durere. Mă simțeam neprotejată. Îmi lipsea tare mult tata. La scurt timp începusem liceul și speram să îmi fie mai bine.

Cosmisian, Va urma!

Fluturi de cristal 6

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 6 – O femeie ca ea trebuia învinsă din nou, într-un mod complet diferit, pentru a renaște, pentru a se lumina din sânul ființei ei ascunse.

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 6 – O femeie ca ea trebuia învinsă din nou, într-un mod complet diferit, pentru a renaște, pentru a se lumina din sânul ființei ei ascunse.

– Aici, vă rog! Îi spuse Erika șoferului de taxi, care o lăsă puțin mai în față decât ce i se ceruse, dar cel puțin fusese un șofer tăcut, care a lăsat-o în lumea ei.

Deschisese ușa de la apartament cu grijă, apoi își așeză cheile în vasul de murano pe care îl ținea în hol mai mult pentru chei decât pentru decor. Cu un pantof în mână și cu celălalt încă pe piciorul stâng, se îndreptă spre camera de zi, pe care o vedea destul de puțin. Se întorsese în hol, verificase ușa, își așeza pantofii cu grijă, apoi se dusese direct în bucătărie unde își turnă un pahar de vin roșu. Câțiva pași și ajunsese în camera de zi, se așeză în fotoliu, privind la coperta unei cărți de curând cumpărate. În doar câteva clipe se putea să umple casa, atât de mică era, și totuși cât de goală și pustie o găsea de fiecare dată.

Dar, mintea îi revenea la incidentul de ieri, destul de neobișnuit pentru o zonă atât de liniștită ca aceea. Ridicase cupa de vin și o învârti lent aproape de nas, gustând puțin. Apoi o așeză pe masa de sticlă fumurie, răsuci cupa până perfecţiunea circulară o mulțumi. O legendă despre un bărbat care se rătăcise în munți, în inima munților, înghițit parcă de munți. S-o fi simțit și muntele singur, își spusese Erika râzând. Cel puțin el își dorește pe cineva, pe când mie mi-a fost destul pentru restul vieții. Ridicase cartea, dar nu avea nicio energie să citească. Cât să mai și citească despre viața altora? Cât să mai tolereze ideea că personaj după personaj își găsește fericirea aproape accidental? Și, parcă îi și vede pe rând, sau pe toți, personaj după personaj, îndrăgostindu-se iremediabil de un suflet numai și numai pentru el făcut.

Ațipise cu cartea căzută pe picior, sprijinită confortabil în fotoliul primitor. O trezi teama că nu se poate trezi dimineață. Și chiar credea că este dimineață, dar nu pentru că se simțea odihnită, ci pentru că lumina televizorului pătrundea nemiloasă prin cortina ochilor ei verzi. Nu mai dormise bine de mult timp, dar să adoarmă pe fotoliu era un succes. Ce ar trebui să facă o femeie care nu poate dormi datorită durerilor de care nu se putea desprinde, dar la care nu dorea să se mai gândească? Sau, la cel care i le produse.

Sursă poză google

Se ridicase de pe fotoliu și revenise în bucătărie. A privit în gol nedefinit, apoi s-a aşezat pe canapea, trăgând învelitoarea peste ea, adormind stoarsă de orice putere.

Cine ar fi crezut că succesul în educație și începutul unei cariere medicale ascundeau cele mai teribile lucruri care i se pot întâmpla unei femei? Că, atât de mare îi fusese durerea din inimă încât devenise dură ca un munte impenetrabil, lipsit de inimă, de vreo intrare. Privea adesea în gol, lipsită de orice amintire care să o tulbure. Dar, tot amintirile înecate în lacrimi reveneau să o trezească. Nu mai suporta să se trezească aruncată din căldura somnului într-un gol adânc, unde mintea îi țiuia de durere și suspine. Și, nu putea spune nimănui. Și, nu ar fi făcut-o vreodată. Nu credea oricum în obligația morală de a-i povesti unui potențial iubit întreaga înșiruire a defectelor și nereușitelor. Secretele inimii ei erau tăinuite prea adânc în memoriile ei, prea lipite de ființa ei ca să permită cuiva să le atingă. Se învăluise în mister și întuneric pentru a se proteja.

Dormea. O priveam dormind un somn incolor, un somn de care nu puteai prinde niciun vis. Doar că viselor le trebuie prea puțin timp să sfideze rezistența impusă a certitudinii că ar mai putea apărea ceva nou în viața ei. Erika visa. Visa scena în care soarele reușise să lumineze nu doar chipul muntelui ce fusese adormit de iarnă, ci, chiar peste umărul ei, o rază intensă răzbătu până în ochii stinși ai bărbatului găsit în munți. Privirile lor se găsise pentru prima dată, doar că insistența cu care se priveau nu avea cronometru. Dacă ea îi putea vedea și revedea clipa în care ochii reveniseră la culoare și strălucire când fuseseră atinși de lumina soarelui, ca într-o buclă atemporală fascinantă, lui îi rămăsese un trup ca de femeie cuprinsă de umeri de lumina protectoare a soarelui.

Pentru prima dată în ultimii doi ani, Erika zâmbea. Chiar și pentru clipă, într-un vis, un zâmbet reușise să o cucerească. Cu adevărat. Fără pretenția de a zâmbi din complezență. Acel zâmbet născut din adâncul ei, de care uitase, parcă prins de pereții inimii ei la fel de ferm cum o fac cristalele de interiorul unui munte, reușise să o învingă.

O femeie ca ea

trebuia învinsă din nou,

într-un mod complet diferit,

pentru a renaște,

pentru a se lumina

din sânul ființei ei ascunse

Va urma!

Cosmisian, Timișoara

Fluturi de cristal 5!

Fluturi de cristal 7!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

Agitația provocată de găsirea trupului unui bărbat la poalele munților, aproape de o cărare acoperită din nou de verdeață, era evidentă. Nu înțelegea nimeni cum a ajuns acest bărbat acolo. Nu îl cunoștea nimeni și nu se raportase dispariția vreunui om în acea zonă. Trupul îi era rănit în prea multe locuri de parcă trecuse printr-o fereastră ce l-a sfâșiat. Era intubat și nu schița nimic. Avea ochii deschiși puțin, privind în gol. L-am urmărit încă de când l-au adus, atrasă fiind de noutatea unei asemenea drame. Mă mutasem după rezidențiat în munți, într-un orășel liniștit, unde rar ambulanțele ar fi alarmat prin prezența lor. Dar azi o făcuse. Vestea se răspândise repede, iar telefonul îmi suna mai des ca oricând. Apoi, a sunat mama.

– Da, e adevărat! A fost găsit un bărbat în apropiere de „puntea nopții”. Nimeni nu știe de unde a apărut.

– Erika, tu să ai grijă, mamă, să ai grijă! Se auzi în difuzorul telefonului.

– Mamă, nu cred în povești. O să vezi că băieții de la Districtul 1 îi vor da de capăt repede. Sunt polițiști buni, să știi! Oamenii nu apar de niciunde…

– Să nu închizi că vrea să îți vorbească și sora ta. Hai, vorbește!

Anabelle își drese vocea solemn și îi spune surorii ei mai mari, cu un tremur drăgălaș în voce:

– Mai pot veni la tine? Convinge-o pe mama că acum se teme de basme. Spune-i și tu că nu există în realitate niciun „bărbat cu făclie”. Haide, că nu o să îți pară rău că vin.

– Hei, puștoaico, doar ți-am spus că te aștept la gară, de ce te-ai mai da pe lângă mine?! Știi tu bine că ești sora mea favorită…

– Și singura, rostise Anabelle peste sora ei…

– Da, și singura. Pup, puștoaică. A, să nu uit. Să nu vii aici fără cărți! Așa ne-a fost înțelegerea, nu?

– Cam așa ne-a fost, rostise fără încântare, puștoaica. Te pup și eu!

Își întoarse privirea din nou spre patul unde era intubat necunoscutul, făcând în mintea ei tot felul de scenarii, iar în câteva dintre ele își imagina momentul în care se trezea, ba nu, în care ea îl trezea pe necunoscut… Deși rănit, era un bărbat chipeș, înalt și liniștit. Avea o liniște pe chipul lui tăcut! Ceva o atrăgea la el, o tulbura, o zăpăcea chiar. Și, nu era bine. Era un pacient într-o stare destul nefericită, îmbrăcat destul de nostim, de atipic, sau de neobișnuit. Iar ei nu i se mai întâmplase din adolescență să se îndrăgostească de un necunoscut complet.

Printre locuitorii văii se vorbea adesea despre momentul acela special al primăverii când soarele părea a pune stăpânire pe vârful muntelui. Legenda despre un bărbat care se rătăcise în munți, se formase doar în împrejurimi. Se crede că muntele ascunde în interior o lume de cristale luminiscente care îți taie respirația și că bărbatul nimerise din întâmplare o intrare în munte. Unii chiar au spus că inima bărbatului devenise din cristal, alții că tot trupul lui se transformase în cristal translucid. Eu rămân la o explicație mult mai credibilă, ca și în cazul de față, al turistului găsit acolo unde începe „puntea nopții”. Oamenilor rătăciți le place să exagereze, vorbind la superlativ despre peripețiile lor. Mai bine ar citi și ei avertismentele care interzic traseele periculoase fără însoțitor.

Privind spre pacientul misterios, Erika se întreba ce povești va spune și acesta când se va trezi. Trecuseră doar 13 ore de când îl stabilizaseră, iar soarele își făcea loc printre norii cenușii. Prima rază lovi vârful muntelui. Erika privea uluită pentru prima dată acest eveniment extraordinar ce prevestea începutul unui anotimp atât de plin de viață. Cum stătea sprijinită cu un umăr de tocul ferestrei, o rază de soare i-a trecut peste umărul ei fin și a lovit direct în leoapele închise ale necunoscutului. Acesta se trezi speriat. Poate la fel de speriată fusese și ea, dar rămăsese blocată în ochii lui verzi cu irizații de căprui deschis. Amândoi oftaseră, dar motivul era evident diferit.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Fluturi de cristal 4

Fluturi de cristl 6

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 – Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 –  Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

Poveştile nescrise sunt cele mai bune. Le știu doar munții din interiorul lor plin de cristale vii ce stau să înfluturească din fiece loc, în căutarea pieptului unei ființe ce și-a regăsit iubirea în tăcerea iubirii nemărturisite. O priveam și nu îmi era suficientă ziua prelungită a unui munte ce nu mai știe că nopțile îi umbresc negăsitele poteci spre interior. Avea chipul alb, atât de alb încât lumina de fiecare dată când îl atingeam. Și o făceam privindu-i buzele ce conturau în mișcarea lor sublimă aripi de fluturi de cristal. Nu mai întâlnisem pe cineva înainte care să înflutureze simțirile cu atât de multă seninătate și repetiție Mi-ar fi spus în cuvinte că mă iubește, dar îi venea atât de natural să contureze mișcarea sentimentelor ei în bătăile fine ale fluturilor.

Trupul ei strălucea când îl atingeam, lăsând în urmă parfumuz amețitor al unui crin alb. Voalul ce îi izvora din umerii ei fini era o prelungire firească a cuvintelor pe care le formase buzele ei. O acopereau sentimentele înfluturate, fără a-i ascunde formele pe care le născuseră degetele mele pe care țineam fluturi. O priveam în ochi. În ei se întrezăreau dorurile ei, liniște de munte și alinarea unei prea dorite strângeri în brațe. Seara nu își mai avea puterea de a liniști suflete. O făcuse muntele de îndată ce îl primise pe bărbatul cu făclie în el.

Sursa poza:

L-am privit cum devenea tot mai mult una cu inima ce îi fusese prinsă în piept. Oare iubirea îi va schimba într-atât de mult încât să își uite propria sa căutare? Dacă timpul o va înflutura tocmai prin faptul că îl absorbea pe zi ce trece tot mai mult în ea? Muntele se hrănea cu căutarea lui, iar el își regăsea oglindită bucuria în tăcerea cu care ea îi spunea că se îndrăgostise de el, dar altfel decât putea explica. De ce ar fi făcut-o când inima ei era prinsă de trupul lui? Lui nu i-ar fi păsat de vreo explicație, se lăsa purtat de vocea ei spre lumi ale unui trecut pe care nu l-a avut, dar care și-l putea imagina acum.

Trupul îi devenea tot mai acoperit de fluturi de cristal, lăsând parcă tot mai puțin din ce obișnuia să îi aparțină. Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inimă. Muntele o conținea în inima unei iubiri pe care o formase căutarea lui.

Fluturi de cristal 3

Fluturi de cristal 4

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 3 – Trupul ei era alb, sidefat ca o perlă, subțire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 3 – Trupul ei era alb, sidefat ca o perlă, subțire

Am pătruns într-o lume care părea neatinsă de explicații. Misterul din interiorul unui munte este întotdeauna departe de noțiunile explicative ale ghizilor ce vor să simplifice lumi de demult săpate în uitare. Fluturii sunt ființe născute în uitare. Doar bărbatul cu făclie le-a trezit dorul după întregire. Muntele tăcuse prea multă vreme. Curiozitatea pasageră a bărbatului a tulburat cruda amorțire, iar aripile fluturilor se loveau răsunător când făclia le pătrundea în corpul transparent.

8726304-Candid-skipping-carefree-adorable-woman-in-field-with-flowers-at-summer-sunset--Stock-Photo

(Sursa foto)

Pe bărbat l-am privit cum, îngenunchiat fiind, își atingea pieptul străin, acum făcut din cristalele fluturilor ce l-au săgetat în toracele desprins. Un bărbat cu inima muntelui în piept este expus riscului de a deveni de cristal. Cristalele vorbeau o limbă pe care nu o auzeai. Inima aparținea femeii-munte. Dar i-a dat-o lui pe ascuns. Ca s-o iubească. Era capabilă să iubească o inimă ce îi vorbea din centrul ființei lui. Glasul ei era fin, jucăuș, ca al unei adolescente îndrăgostite ce alerga pe un deal al ei, plin de flori sălbatice, cu un buchet în mâna dreaptă. Alerga pentru a se lăsa prinsă pe după abdomen cât să scape din nou. Apoi se întorcea pentru a-i fura un sărut iubitului ei. La munte totul este permis. Iubirea ei era adolescentină, curată ca parfumul dimineților ce saluta căprioarele sfioase fără a le speria. Cine nu ar vrea să o iubească?

Zilele se îngemănaseră rând pe rând, iar într-o dimineață, bărbatul auzise sunetul cristalelor tot mai aproape de inima lui. A vrut să își atingă pieptul și a constatat că palmele i se transformaseră în formațiuni de cristal translucid. Risca să devină una cu pereții muntelui. Deodată, în spatele lui simți o adiere ca aceea a unei femei pe care o adori și o simți. Când s-a întors, a făcut-o ca să vadă un spectacol uluitor, greu de descris. Mii de fluturi se desprinseseră de pe cristalele lor pentru a o forma pe femeie. Chiar acolo, în fața sa.

Trupul acesteia era alb, sidefat ca o perlă, subțire. L-a atins fără a se preocupa că ar trebui să ceară permisiunea de a-l cuprinde. Fluturii ce au format-o atât de desăvârşit l-au cucerit și pe el. Un bărbat poate iubi un munte doar în dimineața în care acesta se transformă într-o femeie de cristal. Și-a iubit-o. Pieptul lor s-a atins, dar le-a plăcut regăsirea pe care nu o gustaseră înainte. Purtau în piepturile lor o inimă pe care el încă nu o înțelegea. Muntele îi luaseră destinul bărbatului pentru a-l face purtătorul inimii sale. O inima în două trupuri ce căutau întregirea… Oare unirea lor îi va transforma în fluturi?

Va urma.

Cosmisian

Fluturi de cristal 2

Fluturi de cristal 3

Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

white-butterfly-on-flower-wallpaper-2122

(Sursa foto)

Să fii treaz în întuneric pentru prea mult timp te face să trăiești cu ochii închiși. Negrul nopții îți poate intra în ochi, sau chiar în inimă. Nu e de mirare că omul cu făclie s-a trezit în plină noapte și nu a realizat cât de ascuns era muntele și cât de evidentă era poteca spre inima acestuia. Dar acum, că soarele a cuprins norii și i-a legat mănunchi, omul a realizat că lumea lui are tot mai multe detalii. Întunericul a făcut ca inima muntelui să pară doar un perete negru și rece, dar în lumina soarelui, muntele părea o femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară pe un câmp plin de flori mângâiate de pașii ei moi.

S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

Curios, bărbatul s-a apropiat de munte și l-a atins cu palmele. Atât de repede a reacționat muntele încât bărbatul căzu în genunchi, răpus de un cristal ce îi rănise pieptul. Durerea muntelui îi înțepa trupul până la agonia mistuitoare a lavei ce arde vechiul pentru a-i întipări un viitor așezat în roșu incandescent. Doar un om mistuit de durerea muntelui putea să îi pătrundă inima, să îi cunoască drumul spre lumina cristalelor ascunse departe de ochii ce nu pot vedea în întuneric. Dar, făclia bărbatului era în ochii lui sinceri și clari. El văzuse cu inima. Ochii îi erau inima.

Încă trântit la pământ, bărbatul își simți pieptul sfărâmându-și desenul în formă de rană. Zgomotul era asurzitor, dar nu era doar al desenului din pieptul lui, era și al muntelui, care își sfărâma poteca spre o lume adormită din interiorul lui. Un culoar cât să te târăști prin el se deschidea pe măsură ce el înainta spre inima muntelui, închizându-se în urma lui. Pereții muntelui pulsau circular tot mai tare pe măsura ce el înainte. Când a ajuns la capătul zidului, în fața sa s-a deschis o lume neatinsă, cu stânci și pereți din cristale alb-luminoase ce pulsau fin. Pulsau ca inima sa. Când și-a atins pieptul rănit, bărbatul a simțit aceeași pulsație pe care a simțit-o de la cristale. Inima muntelui pulsa în pieptul lui. Avea o inima de cristal luminoasă.

Priveliștea era uluitoare, iar lumina cristalelor nu doar pulsa, dar părea a se mișca, iar acest lucru l-a atras pe bărbat să atingă cu palma cristalele vii. Fiecare cristal avea pe el câte un fluture. Nu i-a văzut pentru că erau fluturi din cristal. Trăiau în perfectă simbioză cu cristalul lui. Fluturii dormiseră de prea mult timp lipiți de cristale. Inima fluturilor era ca o grădină a pasiunii edenice, suspendată în fantastic. Câțiva fluturi s-au desprins de pe cristalele pe care bărbatul le atinsese și s-au așezat pe brațul lui. Sinceritatea era în ochii fluturilor de cristal. Când l-au atins, pieptul bărbatului s-a luminat. Era din cristal alb-luminos. Fluturii au zburat de pe mână și s-au lipit de pieptul lui. Atunci a auzit el respirația muntelui, șoaptă suavă de femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară. O iubea. Îi iubea respirația, șoapta.

Cosmisian.

Va urma!

Fluturi de cristal 1

Fluturi de cristal 3

Fluturi

Fluturi

Când a întâlnit el fluturii…

Alege tu cu ce sa-ncep, cand vreau sa te descriu
Fiindca nici eu nu stiu ce poate fi mai perfect
Buzele tale, trupul divin sau pielea moale sau poate ochii
Ochii aceia ce aduna o lume mai buna sub privire
Si cu fiece lacrima asternuta implora caldura
In loc de ura, toate relele din lume tu le vindeci cu ochii
Ma vindeci pe mine de noptile grele cu buzele tale grele si ele
De zecile mele, sute ori mii de saruturi
Si tot ce vad si tot ce simt cand tu zambesti
Sunt mii de fluturi

 Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Te-ai intrebat vreodata, ca mainile tale n-au fost concepute intr-o clipa
Intr-o clipa de inspiratie divina, menite sa tina
Sufletul si fericirea mea in palme
Si te privesc de-atatea ori cum imi adormi ca un copil, si-apoi
Tresar si eu de-aproape, cand sufletul si fericirea mea iti bat in pleoape
Ma vindeci pe mine de noptile grele cu buzele tale grele si ele
De zecile mele, sute ori mii de saruturi
Si tot ce vad si tot ce simt cand tu zambesti
Sunt mii de fluturi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Ma vindeci pe mine de noptile grele, stii..
Cu buzele tale grele si ele, stii..

De zecile mele, stii.. sutele ori mii de saruturi, mii de saruturi pana-n zori de zi
Si tot ce vad tu stii.. si tot ce simt tu stii..
Cand tu zambesti sunt mii si mii de fluturi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, fiindca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Fiindca stii, tu stii, yeah
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
O o o.. tu stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii..

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 1 – Rătăcitorul cu mintea plină de visare

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

1. Rătăcitorul cu mintea plină de visare

 

foto_23629

Un rătăcitor cu mintea plină de visare s-a trezit în sân de noapte în Muntele Negăsit. Purta cu sine o făclie, aprinsă din senin, fără a se întreba de unde o are, dar era evident faptul că îi era necesară. Nici nu știa că nu aparține locului, pentru că părea a-l cunoaște prea bine. Se zvonea că în acel Ținut se așezase o noapte la fel de înaltă ca munții. Și asta de mult timp. Dar, rătăcitorul nu știa nici acest lucru. El doar pășea pentru prima dată pe locuri neatinse nici din întâmplare, iar muntele pulsa la atingerea liniștită a tălpilor desculțe ale bărbatului cu făclie. Și el pășea în ritmul inimii muntelui.

Inima muntelui era bolnavă de mult timp, dar acest lucru nu era cunoscut de nimeni. Nici muntele nu știa, nici rătăcitorul cu făclie nu știa. Doar Viitorul știa. Și el nu spunea nimănui secretele cu ușurință. Viitorul este foarte răbdător. Făclia portocalie părea că-l conducea pe bărbat spre peretele dur al muntelui. Ajuns în fața acestuia, și-a întins brațele și a atins recele negru al muntelui cu ochii închiși, dorindu-și ceva nedeslușit. O foame ascunsă în sufletul lui îl făcea să caute. Poate că această foame l-a adus în această lume pe care nu o mai călcase nimeni. Dar, foamea era în egală măsură atât a muntelui și cât și a bărbatului cu făclia. Ei nu știau asta, doar povestitorul știa. Și el scria despre asta.

În prima noapte, bărbatul a dormit în apropierea peretelui pe care îl atinsese cu palmele. Din chiar acea noapte a simțit o apropiere de inima muntelui, dar cum să-și fi dorit el mai mult? Cui îi este oare cunoscut drumul spre inima vreunui munte? Mă întrebi de unde știa bărbatul că trecuse o noapte când întregul ținut își trăia neschimbarea în întuneric? Luna. Luna știa cum să-și numere lumina ce pătrundea cu greu în această misterioasă lume. În chiar această noapte, bărbatul visase mult. Lumina era peste tot, atât de albă, de vie. Dar, nu era o lumină ca cea a zilei, ci o lumină ca cea a unei femei. Seninătatea care îi ilumina chipul, l-a cucerit. Visul îi era atât de real, mai ales că întreaga lui poveste părea a fi mai curând visare.

Vis după vis, imagine după imagine, noaptea părea a îngâna bătăile unei inimii care nu era a lui, o inimă ce părea că și ea visează, doar că visele ei erau ale unui munte, amintiri nespuse, tăinuite în stânca neatinsă până atunci de om. Muntele visa în visul bărbatului a cărei făclii era singura dovadă că exista. Și-a dres vocea și a cântat. I-a reușit atât de bine. Aceasta era dovada că visa. Era singurul loc în care el își putea depăși incapacitatea de a face altceva cu aerul din pieptul său. Respirație, făclie – visare, muzică. Fără să realizeze, aceasta melodie pe de-a-ntregul nouă pentru el, a atins inima muntelui. Zgomotul de piatră al peretelui cedă notele joase unui sunet cristalin, de parcă apa din munte își dregea vocea înainte de a izvorî din spatele unei cortine groase în fața unui public curios. Emoție cristalină.

Luna dispăru și, pentru prima dată apăru soarele, adormit încă de prea multa absență. Era amorțit, dar vesel că putea încălzi după un somn adânc. Luna a dominat prea mult această lume neatinsă de om, dar lumina ei era rece. Pe când a sa…

Maramures.sighet

Brusc, soarele tresări din moleșeală, complet mirat că vede adormit pe iarbă, un om. Un om și o făclie. El a salvat muntele din întuneric fără să știe. O făcuse în vis.

Fluturi de cristal 2

Cosmisian

Surse poze – google