Arhive pe categorii: POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

Agitația provocată de găsirea trupului unui bărbat la poalele munților, aproape de o cărare acoperită din nou de verdeață, era evidentă. Nu înțelegea nimeni cum a ajuns acest bărbat acolo. Nu îl cunoștea nimeni și nu se raportase dispariția vreunui om în acea zonă. Trupul îi era rănit în prea multe locuri de parcă trecuse printr-o fereastră ce l-a sfâșiat. Era intubat și nu schița nimic. Avea ochii deschiși puțin, privind în gol. L-am urmărit încă de când l-au adus, atrasă fiind de noutatea unei asemenea drame. Mă mutasem după rezidențiat în munți, într-un orășel liniștit, unde rar ambulanțele ar fi alarmat prin prezența lor. Dar azi o făcuse. Vestea se răspândise repede, iar telefonul îmi suna mai des ca oricând. Apoi, a sunat mama.

– Da, e adevărat! A fost găsit un bărbat în apropiere de „puntea nopții”. Nimeni nu știe de unde a apărut.

– Erika, tu să ai grijă, mamă, să ai grijă! Se auzi în difuzorul telefonului.

– Mamă, nu cred în povești. O să vezi că băieții de la Districtul 1 îi vor da de capăt repede. Sunt polițiști buni, să știi! Oamenii nu apar de niciunde…

– Să nu închizi că vrea să îți vorbească și sora ta. Hai, vorbește!

Anabelle își drese vocea solemn și îi spune surorii ei mai mari, cu un tremur drăgălaș în voce:

– Mai pot veni la tine? Convinge-o pe mama că acum se teme de basme. Spune-i și tu că nu există în realitate niciun „bărbat cu făclie”. Haide, că nu o să îți pară rău că vin.

– Hei, puștoaico, doar ți-am spus că te aștept la gară, de ce te-ai mai da pe lângă mine?! Știi tu bine că ești sora mea favorită…

– Și singura, rostise Anabelle peste sora ei…

– Da, și singura. Pup, puștoaică. A, să nu uit. Să nu vii aici fără cărți! Așa ne-a fost înțelegerea, nu?

– Cam așa ne-a fost, rostise fără încântare, puștoaica. Te pup și eu!

Își întoarse privirea din nou spre patul unde era intubat necunoscutul, făcând în mintea ei tot felul de scenarii, iar în câteva dintre ele își imagina momentul în care se trezea, ba nu, în care ea îl trezea pe necunoscut… Deși rănit, era un bărbat chipeș, înalt și liniștit. Avea o liniște pe chipul lui tăcut! Ceva o atrăgea la el, o tulbura, o zăpăcea chiar. Și, nu era bine. Era un pacient într-o stare destul nefericită, îmbrăcat destul de nostim, de atipic, sau de neobișnuit. Iar ei nu i se mai întâmplase din adolescență să se îndrăgostească de un necunoscut complet.

Printre locuitorii văii se vorbea adesea despre momentul acela special al primăverii când soarele părea a pune stăpânire pe vârful muntelui. Legenda despre un bărbat care se rătăcise în munți, se formase doar în împrejurimi. Se crede că muntele ascunde în interior o lume de cristale luminiscente care îți taie respirația și că bărbatul nimerise din întâmplare o intrare în munte. Unii chiar au spus că inima bărbatului devenise din cristal, alții că tot trupul lui se transformase în cristal translucid. Eu rămân la o explicație mult mai credibilă, ca și în cazul de față, al turistului găsit acolo unde începe „puntea nopții”. Oamenilor rătăciți le place să exagereze, vorbind la superlativ despre peripețiile lor. Mai bine ar citi și ei avertismentele care interzic traseele periculoase fără însoțitor.

Privind spre pacientul misterios, Erika se întreba ce povești va spune și acesta când se va trezi. Trecuseră doar 13 ore de când îl stabilizaseră, iar soarele își făcea loc printre norii cenușii. Prima rază lovi vârful muntelui. Erika privea uluită pentru prima dată acest eveniment extraordinar ce prevestea începutul unui anotimp atât de plin de viață. Cum stătea sprijinită cu un umăr de tocul ferestrei, o rază de soare i-a trecut peste umărul ei fin și a lovit direct în leoapele închise ale necunoscutului. Acesta se trezi speriat. Poate la fel de speriată fusese și ea, dar rămăsese blocată în ochii lui verzi cu irizații de căprui deschis. Amândoi oftaseră, dar motivul era evident diferit.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Fluturi de cristal 4

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 – Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 –  Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

Poveştile nescrise sunt cele mai bune. Le știu doar munții din interiorul lor plin de cristale vii ce stau să înfluturească din fiece loc, în căutarea pieptului unei ființe ce și-a regăsit iubirea în tăcerea iubirii nemărturisite. O priveam și nu îmi era suficientă ziua prelungită a unui munte ce nu mai știe că nopțile îi umbresc negăsitele poteci spre interior. Avea chipul alb, atât de alb încât lumina de fiecare dată când îl atingeam. Și o făceam privindu-i buzele ce conturau în mișcarea lor sublimă aripi de fluturi de cristal. Nu mai întâlnisem pe cineva înainte care să înflutureze simțirile cu atât de multă seninătate și repetiție Mi-ar fi spus în cuvinte că mă iubește, dar îi venea atât de natural să contureze mișcarea sentimentelor ei în bătăile fine ale fluturilor.

Trupul ei strălucea când îl atingeam, lăsând în urmă parfumuz amețitor al unui crin alb. Voalul ce îi izvora din umerii ei fini era o prelungire firească a cuvintelor pe care le formase buzele ei. O acopereau sentimentele înfluturate, fără a-i ascunde formele pe care le născuseră degetele mele pe care țineam fluturi. O priveam în ochi. În ei se întrezăreau dorurile ei, liniște de munte și alinarea unei prea dorite strângeri în brațe. Seara nu își mai avea puterea de a liniști suflete. O făcuse muntele de îndată ce îl primise pe bărbatul cu făclie în el.

Sursa poza:

L-am privit cum devenea tot mai mult una cu inima ce îi fusese prinsă în piept. Oare iubirea îi va schimba într-atât de mult încât să își uite propria sa căutare? Dacă timpul o va înflutura tocmai prin faptul că îl absorbea pe zi ce trece tot mai mult în ea? Muntele se hrănea cu căutarea lui, iar el își regăsea oglindită bucuria în tăcerea cu care ea îi spunea că se îndrăgostise de el, dar altfel decât putea explica. De ce ar fi făcut-o când inima ei era prinsă de trupul lui? Lui nu i-ar fi păsat de vreo explicație, se lăsa purtat de vocea ei spre lumi ale unui trecut pe care nu l-a avut, dar care și-l putea imagina acum.

Trupul îi devenea tot mai acoperit de fluturi de cristal, lăsând parcă tot mai puțin din ce obișnuia să îi aparțină. Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inimă. Muntele o conținea în inima unei iubiri pe care o formase căutarea lui.

Fluturi de cristal 3

Fluturi de cristal 4

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 3 – Trupul ei era alb, sidefat ca o perlă, subțire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 3 – Trupul ei era alb, sidefat ca o perlă, subțire

Am pătruns într-o lume care părea neatinsă de explicații. Misterul din interiorul unui munte este întotdeauna departe de noțiunile explicative ale ghizilor ce vor să simplifice lumi de demult săpate în uitare. Fluturii sunt ființe născute în uitare. Doar bărbatul cu făclie le-a trezit dorul după întregire. Muntele tăcuse prea multă vreme. Curiozitatea pasageră a bărbatului a tulburat cruda amorțire, iar aripile fluturilor se loveau răsunător când făclia le pătrundea în corpul transparent.

8726304-Candid-skipping-carefree-adorable-woman-in-field-with-flowers-at-summer-sunset--Stock-Photo

(Sursa foto)

Pe bărbat l-am privit cum, îngenunchiat fiind, își atingea pieptul străin, acum făcut din cristalele fluturilor ce l-au săgetat în toracele desprins. Un bărbat cu inima muntelui în piept este expus riscului de a deveni de cristal. Cristalele vorbeau o limbă pe care nu o auzeai. Inima aparținea femeii-munte. Dar i-a dat-o lui pe ascuns. Ca s-o iubească. Era capabilă să iubească o inimă ce îi vorbea din centrul ființei lui. Glasul ei era fin, jucăuș, ca al unei adolescente îndrăgostite ce alerga pe un deal al ei, plin de flori sălbatice, cu un buchet în mâna dreaptă. Alerga pentru a se lăsa prinsă pe după abdomen cât să scape din nou. Apoi se întorcea pentru a-i fura un sărut iubitului ei. La munte totul este permis. Iubirea ei era adolescentină, curată ca parfumul dimineților ce saluta căprioarele sfioase fără a le speria. Cine nu ar vrea să o iubească?

Zilele se îngemănaseră rând pe rând, iar într-o dimineață, bărbatul auzise sunetul cristalelor tot mai aproape de inima lui. A vrut să își atingă pieptul și a constatat că palmele i se transformaseră în formațiuni de cristal translucid. Risca să devină una cu pereții muntelui. Deodată, în spatele lui simți o adiere ca aceea a unei femei pe care o adori și o simți. Când s-a întors, a făcut-o ca să vadă un spectacol uluitor, greu de descris. Mii de fluturi se desprinseseră de pe cristalele lor pentru a o forma pe femeie. Chiar acolo, în fața sa.

Trupul acesteia era alb, sidefat ca o perlă, subțire. L-a atins fără a se preocupa că ar trebui să ceară permisiunea de a-l cuprinde. Fluturii ce au format-o atât de desăvârşit l-au cucerit și pe el. Un bărbat poate iubi un munte doar în dimineața în care acesta se transformă într-o femeie de cristal. Și-a iubit-o. Pieptul lor s-a atins, dar le-a plăcut regăsirea pe care nu o gustaseră înainte. Purtau în piepturile lor o inimă pe care el încă nu o înțelegea. Muntele îi luaseră destinul bărbatului pentru a-l face purtătorul inimii sale. O inima în două trupuri ce căutau întregirea… Oare unirea lor îi va transforma în fluturi?

Va urma.

Cosmisian

Fluturi de cristal 2

Fluturi de cristal 3

Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

white-butterfly-on-flower-wallpaper-2122

(Sursa foto)

Să fii treaz în întuneric pentru prea mult timp te face să trăiești cu ochii închiși. Negrul nopții îți poate intra în ochi, sau chiar în inimă. Nu e de mirare că omul cu făclie s-a trezit în plină noapte și nu a realizat cât de ascuns era muntele și cât de evidentă era poteca spre inima acestuia. Dar acum, că soarele a cuprins norii și i-a legat mănunchi, omul a realizat că lumea lui are tot mai multe detalii. Întunericul a făcut ca inima muntelui să pară doar un perete negru și rece, dar în lumina soarelui, muntele părea o femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară pe un câmp plin de flori mângâiate de pașii ei moi.

S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

Curios, bărbatul s-a apropiat de munte și l-a atins cu palmele. Atât de repede a reacționat muntele încât bărbatul căzu în genunchi, răpus de un cristal ce îi rănise pieptul. Durerea muntelui îi înțepa trupul până la agonia mistuitoare a lavei ce arde vechiul pentru a-i întipări un viitor așezat în roșu incandescent. Doar un om mistuit de durerea muntelui putea să îi pătrundă inima, să îi cunoască drumul spre lumina cristalelor ascunse departe de ochii ce nu pot vedea în întuneric. Dar, făclia bărbatului era în ochii lui sinceri și clari. El văzuse cu inima. Ochii îi erau inima.

Încă trântit la pământ, bărbatul își simți pieptul sfărâmându-și desenul în formă de rană. Zgomotul era asurzitor, dar nu era doar al desenului din pieptul lui, era și al muntelui, care își sfărâma poteca spre o lume adormită din interiorul lui. Un culoar cât să te târăști prin el se deschidea pe măsură ce el înainta spre inima muntelui, închizându-se în urma lui. Pereții muntelui pulsau circular tot mai tare pe măsura ce el înainte. Când a ajuns la capătul zidului, în fața sa s-a deschis o lume neatinsă, cu stânci și pereți din cristale alb-luminoase ce pulsau fin. Pulsau ca inima sa. Când și-a atins pieptul rănit, bărbatul a simțit aceeași pulsație pe care a simțit-o de la cristale. Inima muntelui pulsa în pieptul lui. Avea o inima de cristal luminoasă.

Priveliștea era uluitoare, iar lumina cristalelor nu doar pulsa, dar părea a se mișca, iar acest lucru l-a atras pe bărbat să atingă cu palma cristalele vii. Fiecare cristal avea pe el câte un fluture. Nu i-a văzut pentru că erau fluturi din cristal. Trăiau în perfectă simbioză cu cristalul lui. Fluturii dormiseră de prea mult timp lipiți de cristale. Inima fluturilor era ca o grădină a pasiunii edenice, suspendată în fantastic. Câțiva fluturi s-au desprins de pe cristalele pe care bărbatul le atinsese și s-au așezat pe brațul lui. Sinceritatea era în ochii fluturilor de cristal. Când l-au atins, pieptul bărbatului s-a luminat. Era din cristal alb-luminos. Fluturii au zburat de pe mână și s-au lipit de pieptul lui. Atunci a auzit el respirația muntelui, șoaptă suavă de femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară. O iubea. Îi iubea respirația, șoapta.

Cosmisian.

Va urma!

Fluturi de cristal 1

Fluturi de cristal 3

Fluturi

Fluturi

Când a întâlnit el fluturii…

Alege tu cu ce sa-ncep, cand vreau sa te descriu
Fiindca nici eu nu stiu ce poate fi mai perfect
Buzele tale, trupul divin sau pielea moale sau poate ochii
Ochii aceia ce aduna o lume mai buna sub privire
Si cu fiece lacrima asternuta implora caldura
In loc de ura, toate relele din lume tu le vindeci cu ochii
Ma vindeci pe mine de noptile grele cu buzele tale grele si ele
De zecile mele, sute ori mii de saruturi
Si tot ce vad si tot ce simt cand tu zambesti
Sunt mii de fluturi

 Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Te-ai intrebat vreodata, ca mainile tale n-au fost concepute intr-o clipa
Intr-o clipa de inspiratie divina, menite sa tina
Sufletul si fericirea mea in palme
Si te privesc de-atatea ori cum imi adormi ca un copil, si-apoi
Tresar si eu de-aproape, cand sufletul si fericirea mea iti bat in pleoape
Ma vindeci pe mine de noptile grele cu buzele tale grele si ele
De zecile mele, sute ori mii de saruturi
Si tot ce vad si tot ce simt cand tu zambesti
Sunt mii de fluturi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Ma vindeci pe mine de noptile grele, stii..
Cu buzele tale grele si ele, stii..

De zecile mele, stii.. sutele ori mii de saruturi, mii de saruturi pana-n zori de zi
Si tot ce vad tu stii.. si tot ce simt tu stii..
Cand tu zambesti sunt mii si mii de fluturi
Fiindca stii, iubito hai, spune-mi te rog ca stii
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
Fiindca stii, fiindca stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii
Fiindca stii, tu stii, yeah
Ca muzica mea si versurile mele sunt fluturi ce-i hranesti tu zi de zi
O o o.. tu stii
Ca muzica si versurile, deci gandurile mele tu le tii..

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 1 – Rătăcitorul cu mintea plină de visare

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

1. Rătăcitorul cu mintea plină de visare

 

foto_23629

Un rătăcitor cu mintea plină de visare s-a trezit în sân de noapte în Muntele Negăsit. Purta cu sine o făclie, aprinsă din senin, fără a se întreba de unde o are, dar era evident faptul că îi era necesară. Nici nu știa că nu aparține locului, pentru că părea a-l cunoaște prea bine. Se zvonea că în acel Ținut se așezase o noapte la fel de înaltă ca munții. Și asta de mult timp. Dar, rătăcitorul nu știa nici acest lucru. El doar pășea pentru prima dată pe locuri neatinse nici din întâmplare, iar muntele pulsa la atingerea liniștită a tălpilor desculțe ale bărbatului cu făclie. Și el pășea în ritmul inimii muntelui.

Inima muntelui era bolnavă de mult timp, dar acest lucru nu era cunoscut de nimeni. Nici muntele nu știa, nici rătăcitorul cu făclie nu știa. Doar Viitorul știa. Și el nu spunea nimănui secretele cu ușurință. Viitorul este foarte răbdător. Făclia portocalie părea că-l conducea pe bărbat spre peretele dur al muntelui. Ajuns în fața acestuia, și-a întins brațele și a atins recele negru al muntelui cu ochii închiși, dorindu-și ceva nedeslușit. O foame ascunsă în sufletul lui îl făcea să caute. Poate că această foame l-a adus în această lume pe care nu o mai călcase nimeni. Dar, foamea era în egală măsură atât a muntelui și cât și a bărbatului cu făclia. Ei nu știau asta, doar povestitorul știa. Și el scria despre asta.

În prima noapte, bărbatul a dormit în apropierea peretelui pe care îl atinsese cu palmele. Din chiar acea noapte a simțit o apropiere de inima muntelui, dar cum să-și fi dorit el mai mult? Cui îi este oare cunoscut drumul spre inima vreunui munte? Mă întrebi de unde știa bărbatul că trecuse o noapte când întregul ținut își trăia neschimbarea în întuneric? Luna. Luna știa cum să-și numere lumina ce pătrundea cu greu în această misterioasă lume. În chiar această noapte, bărbatul visase mult. Lumina era peste tot, atât de albă, de vie. Dar, nu era o lumină ca cea a zilei, ci o lumină ca cea a unei femei. Seninătatea care îi ilumina chipul, l-a cucerit. Visul îi era atât de real, mai ales că întreaga lui poveste părea a fi mai curând visare.

Vis după vis, imagine după imagine, noaptea părea a îngâna bătăile unei inimii care nu era a lui, o inimă ce părea că și ea visează, doar că visele ei erau ale unui munte, amintiri nespuse, tăinuite în stânca neatinsă până atunci de om. Muntele visa în visul bărbatului a cărei făclii era singura dovadă că exista. Și-a dres vocea și a cântat. I-a reușit atât de bine. Aceasta era dovada că visa. Era singurul loc în care el își putea depăși incapacitatea de a face altceva cu aerul din pieptul său. Respirație, făclie – visare, muzică. Fără să realizeze, aceasta melodie pe de-a-ntregul nouă pentru el, a atins inima muntelui. Zgomotul de piatră al peretelui cedă notele joase unui sunet cristalin, de parcă apa din munte își dregea vocea înainte de a izvorî din spatele unei cortine groase în fața unui public curios. Emoție cristalină.

Luna dispăru și, pentru prima dată apăru soarele, adormit încă de prea multa absență. Era amorțit, dar vesel că putea încălzi după un somn adânc. Luna a dominat prea mult această lume neatinsă de om, dar lumina ei era rece. Pe când a sa…

Maramures.sighet

Brusc, soarele tresări din moleșeală, complet mirat că vede adormit pe iarbă, un om. Un om și o făclie. El a salvat muntele din întuneric fără să știe. O făcuse în vis.

Fluturi de cristal 2

Cosmisian

Surse poze – google