Arhive pe categorii: Mi-am propus sa uit complet de papadii

Vă propun un experiment cu păpădie!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă păpădia galbenă este una și aceeași cu cea albă, pe care o suflăm în vânt, fie trăiește pe o planetă unde nu cresc păpădii, deși eu știu una unde cresc – Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, fie nu s-a coborât niciodată la nivelul copilăriei, în care păpădia a animat prieteni și curtoazii, inventivitatea de a crea trompete din tulpinițe, brățări, coliere sau cununi din păpădii. Adesea, puful de păpădie, care este de fapt sămânța, a făcut din mulți dintre noi visători cu ochii deschiși.

De aceea, vă propun un experiment simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi cu resurse minime și cu răbdare.

Culegeți 7 păpădii galbene pe care să le puneți într-un pahar cu apă. Schimbați sau adăugați apă la nevoie. Nu le aruncați atunci când pare că s-au uscat. Din sânul aparentei ofiliri își crează păpădia multitudinea de deveniri, pe care le puteți sufla în voie sau le puteți ascunde în sân, pentru o dorință, două.

Experimentul este pentru propria voastră satisfacție. Aș spune că, după ce veți vedea sub ochii voștri aceste deveniri multiple ale păpădiei, îmi veți înțelege mai bine scrierile.

Dacă doriți să îmi scrieți (cu poze) impresiile voastre, rog email pe cosmisian@yahoo.com cu subiect: Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Am lăsat câteva fotografii cu traseul pe care trebuie să îl ia păpădiile voastre. Dacă se abat de la traseu, ați descoperit o nouă specie. Să îmi păstrați și mie câteva semințe. 🙂

O seară bună!

 

 

 

La final, puteți oferi cuiva un buchețel de păpădii zburătoare.

Și, cu ocazia aceasta, vă fac cunoștintă cu fiica mea. I-am făcut poză în copilărie. Acum arată la fel pentru că îmi seamănă. Noi nu îmbătrânim, cel puțin așa pare în poze.

Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Găsiți-mi mama, vă rog,

căutați-o-n grabă,

căci tata încă o iubește tare

*

Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare,

sau rău de adevăr ar fi,

un anotimp ce face dintr-o păpădie,

o floare moartă-n devenire?

Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

Băiatul născut din flori de păpădie

Sursa foto: google

– Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

– Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce-ntotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

– Iubite instrumente, adunate langă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de-ngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice-ncercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag încă!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

– Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie creda că îl mințire. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

– Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui gradinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

– Băiete dragă, linistește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

– Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

– Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufuluit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

– Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Din seria: Mi-am propus sa uit complet de papadie, by Cosmisian

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar nu mă lasă ele. Este un fapt că jocul lor mi-a ajuns astăzi până la sevă. Cum să uiţi o păpădie care este atât de insistentă în a-ți râde în față? Oare florile de „Nu mă uita” sunt sfătuitoarele păpădiei? M-am plâns zilele acestea. Am reacționat tulburat la insistența lor și mi-am spus că e prea mult, prea multe păpădii sunt peste tot. Până și eu, iubitor de păpădie, cu drepturi depline de autor pe galbenul ei o spun: de ce insiști să îmi apari peste tot?

Am deplâns galbenul pe care l-am inventat. Sunt un biet bătrân ce iubește păpădia. Aveam ochii cenușii și am vrut să pictez câmpiile în culoarea ochilor mei. Ați întâlnit un pictor care să picteze cenușiul în galben de păpădie? I-ați atins palma în care frecase semințele albe ale păpădiei ca să le spulbere în vânt, să le uite? Aveam puf de păpădie în palmă. Dar, nu l-am lăsat în voia vântului ca să îi șteargă amintirea. Am ales eu destinul pufului de păpădie. Să îi pictez amintirea și uitarea.

Pictorul papadiei

Floare după floare am pictat, dar nu pentru că așa îmi propusesem. Am atins petalele stinse ale florilor din câmpul uitării și le-am văzut cum refuzau să își schimbe destinul. Galbenul lor ascuns a reușit să îmbibe cenușiul meu, atât de asemănător lacrimilor ce nu seacă sufletele când dorul caută bucuria de pe chipul unei fete ce visează. Câmpului meu i se alterase povestea. Îmi propusesem să uit complet de păpădii și le-am sfărâmat viitorul în palma mea. Și, unde m-a dus aceasta? De unde apăruse fata pe câmpul meu cenușiu?

o fetita de papadie

Mă simt ca un artist căruia i s-au furat drepturile de autor. Asist la propriu-mi vernisaj fără a mi se permite să spun povestea din spatele picturilor mele. Eu am pictat, iar ei au țintuit tablouri în cuie, suspendate în ochii celor ce trec nepăsători. Eu am pictat uitarea păpădiilor pe pânză de infinit, ei au înrămat o aducere aminte care nu îmi aparține. Lumea uitării mele nu are ramă. Picturile mele sunt lumea în care culoarea mea e vie. Este ca un râu de culoare ce îmi curge prin vene pentru a-mi răscoli somnul și a-i tulbura menirea.

M-am așezat în fața unui tablou, o femeie misterioasă îmbrăcată în catifelare mov. O îngemănare nefirească a unei singure ființe în două deveniri, contrare și gemene. (Click pentru referință) Erai sora geamănă a iluziei. Iar ea, Iluzia, privea spre mine mai mult decât o faci tu acum. O păpădie ce vine, o păpădie ce pleacă. Doar o singură păpădie. Aceeași. Am ales să nu mai cred în deveniri pentru a te ține blocată chiar în momentul plecării-revenirii, în acea închidere în tine care te face să te transformi.

Sora geamana a Iluziei

Pentru ei ești o pictură cu două fețe, o pictură singulară pe două pânze, privită din ambele părți. Pentru mine însă, ești o îngemănare pe care am blocat-o în momentul devenirii ca să am parte în același timp de două etape privite separat. La acest punct simt că mi-am ales perfect momentul în care să uit complet de păpădii.

Iluzia

Am așteptat închiderea vernisajului și mi-am furat propria poveste. Nu este pentru ochi ce admiră rame sculptate. Picturile mele sunt ideea mea secretă de a uita complet de păpădii.

Cosmisian, Va urma!

Sursa poze: Google

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a zecea. Grădinarilor le prinde bine depresia

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a zecea. Grădinarilor le prinde bine depresia

Depresia este cea mai satisfăcătoare tulburare pe care o poate avea un grădinar în timpul iernii. Grădinarilor le prinde bine depresia. Doar cine iubește o păpădie poate accepta cu seninătate apăsarea goală și nudă a unui anotimp alb ce sfârâie ca o bucată de gheață între dinți atunci când te amăgești mâncând-o flămând. Iarna nu face decât să ascundă urmele viitoarelor păpădii. Dar, nu le poate ucide. Săgeata lui Viacent le va dezgheța inima în primăvară. Doar un iubitor de păpădie îi știe menirea și amnezia.

Dorul. Dorul este o ființă nefirească. El se sfâșie pe toate părțile, pe dinafară și pe dinăuntru, se zvârcolește pentru ce nu va mai fi niciodată. Nu speră, pentru că dorul are ochi și vede că privirea lui nu poate să caute în trecut sau în viitor. Dorul privește doar în interior. El este ruina unei iubiri ce nu poate să-și ridice genunchiul zdrobit din pământ. De aceea mi-am propus să uit complet de păpădii. Le simt cum vor să încolțească în locuri uitate ale rănilor din trecut. Dorul este o ființă hibrid ce nu poate să își regăsească originea. O ființă blocată în trup uman ce a adunat doruri sfâșietoare – definiția unui iubitor de păpădie.

Te-ai întrebat vreodată care este diferența dintre o păpădie născută dintr-o sămânță zburătoare și o păpădie ale cărei deveniri nu își mai împletesc destinul și zâmbetul cu tine? Născătoare de vise, amară la gust, o păpădie ce și-a adunat la piept devenirile, te-a uitat. Nu în totalitate. Doar cât să îți amintească de greşeala de a te fi născut grădinar. Un grădinar se naște bolnav cu dor. Un dor ce speră în uitare. Într-o zi, grădinarul și-a propus să uite complet de păpădii, s-a pregătit de plecare spre o țară fără păpădii sau dor. Și-a luat cu el un jurnal și un condei cu tuș ce picurase din ultimele cuvinte. Vremuri nedefinite vor consemna cum și-a mai propus să uite complet de păpădii.

Dorul. Ființa ce își sfâșie gazda prinsă între lumi. Oh! De i-ar înjumătăți ființa și l-ar lăsa să trăiască o viață fără dor și una în care și-a propus din nou să uite complet de păpădii. De aceea mi-am făcut loc în suflet pentru un anotimp al uitării. De aceea!

papadie decoratiuneemag1

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a noua. Uitarea și așteptarea

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a noua. Uitarea și așteptarea

Zilele trecute am crezut că mi-a înghețat mintea când am văzut-o pe Păpădie zburând prin fața ochilor mei, suspendată pe propria-i devenire. Am întins mâna să îi îngheţ pasagera apariție, dar sunetul chemării s-a oprit în ticăitul din gâtul meu. Mă transformasem într-un pendul ce bătea în sens invers, sperând că va aduce trecutul acolo unde gloria devenirii ne-a făcut să ne iubim. Și, ticăi de atunci.

Așteptarea nu este un lucru rău. Timpul îngheață atunci când te aștept, iar norii îmi devin perna pe care o strâng nemilos la piept, cât mai tare posibil, poate reușesc să blochez pendulul la acel moment în care credeam cu naivitate că iubirea ne este legătura dintre lumi. Când îmi vei fi adusă înapoi, timpul se va coagula în jurul cuvintelor noastre și va genera o descărcare la fel de intensă ca aceea a așteptării mele. Așteptarea este forma pasivă a modului în care îți declar iubirea printre flori.

Papadia zburatoare

Grădinarul inimii mele, nimic nu s-a schimbat. Adânc în inima mea eu știu că încă îți exist, iar devenirile mele îți vor aminti de revenirea mea. Duioasă mi-e aducerea aminte, dragă și întipărită în gândurile mele nespuse.

Am privit cu jar pe ochi spre uitare și am întrebat-o cum îmi pot îndeplini dorința de a uita pentru totdeauna de Păpădie, iar Uitarea mi-a șoptit zâmbind – Ai grijă de fiicele ei!

Uitarea nu este pământul ce acoperă existența Sălbaticei, ci prăpădirea gustului experiențelor minunate avute împreună. Uitarea este sora mai mică a norilor care acoperă lumea cu o înșiruire de argumente contrare. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar dorul de ele mă ajută.

)[Sursa foto – google}|

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a opta – Femeia-suflet

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a opta – Femeia-suflet

Recitesc! Recitesc rafturi întregi s-adorm plângând. De ce? Cum de ce? S-adorm plângând de dorul păpădiei. Toamna aceasta este mai deosebită decât cele ce s-au scurs în pământul grijuliu al Grădinii mele, iar capacitatea mea interioară de a uita complet de păpădii s-a desăvârșit sub covorul îngălbenit al frunzelor orfane. Acum nu mă mai preocupă doar să uit complet de păpădii, ci și să nu mai scriu vreodată despre asta. Scriu ca să uit, uit pentru ca sa scriu.

Nu de puține ori mi s-au lăsat coșuri cu aprecieri misterioase pe treptele casei mele de odihnă din grădină. Dintre ele, o apreciere întotdeauna m-a făcut să râd. Păpădia asta a ta îmi tot dă impresia că este o femeie, mi se spunea. Am râs și-atunci și-o fac și acum când nu mai văd ce scriu; doar scriu ce simt. Am luat fărâme de întrebări din coșuri și le-am montat pe podeaua din argilă bătătorită de povești. Păreau un puzzle al presupunerilor, limitări ale unor proiecții venite clandestin în lumea mea, de parcă trăsăturile păpădiei, feminine la superlativ, ar putea exista doar pe umerii goi ai unei fete din Lumea celor ce Umblă.

Cine oare ar putea descrie o păpădie iubitoare mai bine decât o fac eu? Trupul ei este verdele subțire al clipelor dezghețării de primăvară, iar frunzele ei sunt atingeri multiple ale pasiunii de a naște vise, vise ce mi-au invadat sângele, pulsându-mi devenirile ei în fiecare scenă în care mă pierdeam când conturam dezvelite forme ale iubirii. Iar gura ei mi-a dislocat orice rezistență cu buzele ei pictate-n unica descriere ce-mi aparține, a unui galben-polen al păpădiei mele iubitoare, grădinăreasa sufletului meu. Munții ce-și topesc briza unei dimineți abia începute i-au oferit casă în vremuri când iubita mea floare își trăia devenirile, puful îi era ascuns în pleoape-petale, iar atunci când ne priveam, pe mine mă ardea inima, iar pe ea o durea burta. Dacă aș fi fost ființă a Lumii celor ce Umblă, aş fi trăit alături de păpădia mea un preinfarct continuu, pentru că inimii nu i s-a oprit fierberea.

Păpădia ta nu este o femeie cu suflet, dacă alege să plece pentru a redeveni. M-am întrebat unde își poartă păpădia mea sufletul când își dezlipește ființa în ale ei despufări, iar eu rămân să număr norii. Mi-a obosit în piept căldura așteptării să cred că acceptarea ta este participarea ta. Topește-ți ființa într-a mea, să ne creștem păpădiile pe creștetul dealului unde ne-am îngropat visele doar pentru că păreau mai presus de iubire ternă a pământului. Sufletul tău există doar în iubirea ce mi-o porți, iar inima își simte libertatea doar în visele cu care îmi colorai umbrele.

Când redevenirea ți-a distrus menirea de păpădie, unde ți-a dispărut sălbăticia pufului ce contura lumi imposibile?

___________________________________________________

(Despufarea sufletului ce nu mărturisește iubirea, într-o colecție de foto-păpădii de pe http://imaginicuplante.blogspot.ro/2012/12/papadie_9.html)

1 (3)

1 (4)

1 (5)

1 (10)

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a șaptea – Începuturi (de capitol)

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a șaptea – Începuturi (de capitol)

Dacă povestea Nimburucului Grădinar ar deveni o carte publicată, fiecare capitol ar beneficia de câte un desen introductiv. Dacă ar fi să rescriu povestea aceasta, mi-ar fi imposibil. Aș fi pus în aceeași situație în care sunt cei care își pierd colecția de fotografii speciale, cărora le-ai spune că pot merge în locurile unde au fost făcute fotografiile pentru a reface trecutul. Nimburucul a fost trezit pentru a trăi o poveste unică într-o grădină ce pur și simplu a devenit a lui, dar minunea vieții noi la care a fost trezit nu a fost vreun rând de flori din grădina sa, ci o balerină, păpădia ce va deveni a sa.

Poveștile nu pot fi stinse

Poveștile nu pot fi stinse

Dacă înainte de această viață între lumi, Nimburucul a avut o altă viață sau grădină, nimeni nu știe, nimeni nu a consemnat. Dar, de când s-a logodit cu o păpădie, inima sa a devenit un portal către o dimensiune plină de speranță. Să îi spui acestuia că iubirea este tristă în imposibilitatea de a sintetiza două lumi este inutil, să îi spui că nu poate iubi în așteptarea ce l-a făcut capabil încă de la început să iubească, e la fel de inutil. Un Nimburuc și-o păpădie, o viață de scriitor și una de visătoare. 

Nimburucul își așteaptă scriitorul

Nimburucul își așteaptă scriitorul

Au fost zile când o căuta în locul unde întotdeauna ea venea, dar știe că se va păstra distincția dintre trupuri realizate de doi scriitori ce nu pot conviețui în aceeași poveste pentru că rima este întotdeauna  împiedicată. Am încercat să storc esența nimburucului pentru a mă convinge că ființa lui este în mod definitiv nimburucească, dar când să îl etichetez astfel, i-am găsit un puf de păpădie în suflet. 

Nimburucul nu va mai cauta iubirea în altă grădină.

Nimburucul nu va mai căuta iubirea în altă grădină.

Buzunarele îmi sunt pline de păpădii pe care le voi așeza între pagini de jurnal, nescrise, nepătrunse decât de mister. Mi-am propus să uit complet de păpădii, astfel că le plantez între paginile unui jurnal nescris al vreunui nimburuc din viitor, încă în stare latentă de grădinărit. Într-o zi, amândoi vor renaște printr-un cititor cu inimă specială, un nimburuc și-o păpădie, o nouă poveste ce va scrie iubirea dintre lumi. 

Caché, verișorul misterios al păpădiei

Caché, verișorul misterios al păpădiei

între verișorul misterios și cactusul cameleonic trubadur

Cactusul cameleonic trubadur, când ființe cameleonice nu pot iubi între lumi, le alterează pe amândouă.

Cactusul cameleonic trubadur, când ființe cameleonice nu pot iubi între lumi, le alterează pe amândouă.

Cât despre mine, voi lăsa puful de păpădie înrădăcinat în inima mea, oricât mi-ar lua să uit complet de păpădii.

Paznicul dintre lumi.

Paznicul dintre lumi.

(Pentru a înțelege misterul desenelor, e de preferat să vă lasați purtați de poveste până ajungeți să le cuprindeți iubirea)

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a șasea. Gând prin despufare

Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Partea a șasea. Gând prin despufare

Pe când sclipeam de fericire, că floare iubitoare mi-a venit, un băiețel zâmbea spre mine, înalt și subțirel, aproape că dansa. Am stat pe gânduri de îl știu, dar mintea goală îmi era, deși afară vai, încă zi era. L-am întrebat ce are, de ce zâmbește unui bătrânel ca mine ce are pământii genuchi, un grădinar ce încă mai cultivă așteptarea, un nimburuc ce singur a rămas cu gândul că în mine niciodată nu vei mai rătăci. Dar, întrebarea mi-a rămas pe buze doar…

Suflată erai de vânt în forma ta de puf, spionul iubitor al sufletului meu de dor cuprins și tensionat. Am vrut să fug spre tine, s-alerg, că poate brațu-mi să te prindă va putea, dar vântul te luat din palma mea și tot așa. M-a înviorat să cred că iar te joci cu mine, distinsă floare iubitoare, o păpădie ce-mi dansai pe vârfuri, o balerină-floare. Erai chiar tu, sau sora ta mai mare? O altă întrebare…

De dimineață, pe când din roua de pe frunze oglindirea-ți culegeam, m-am întrebat ce faci, când după devenire, sămânța ți-ai lăsat să prindă rădăcină, familie ți-ai format. Să fie cu putință ca păpădia să își schimbe nebunia și să prindă rădăcină într-o grădină unde, pe lângă puf înaripat, să mai existe și un grădinar, un alt bărbat? Mi-e greu să recunosc că felul meu de-a fi e diferit, că n-am avut o naștere pe care să o știu, de care nimeni n-a vorbit. E dificil să te trezești într-o poveste diferită, să vezi în flori de orice fel plăcerea cultivării în forme și culori, dar să îți simți plăcerea într-o firavă ființă, sălbatică, grădinăreasa sufletului meu, o păpădie.

Mă roade sufletul să recunosc, să spun, mai bine nu o fac, of, mai bine da, când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar, eu te-am despufat, în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine, recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie, pentru că acea despufare e în mine, îmi curge-n suflet, pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine. Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci, mai bine te mâncam întreagă, aveai destul loc în inima mea, cât de un deal și o câmpie. Aveai atâta loc…

????

Ce eu doresc de logică nu e cuprins, mă face să mă simt cu totul deplasat și chiar cuprins de nebunie, să stau după un gard impus și să aștept ca din senin să-mi crească din pământ o păpădie, sălbatica ce nu-i a mea, ce devenirea își trăiește într-un mediu cu totul diferit, ce își va defini schimbarea în jurul valorilor pe care abia le intuiesc, pe care chiar de le ating în suflet și mă fac să mă simt al tău, sunt doar o încrustare în ființa mea, acolo unde fug de lume, de umbrele din viața mea, acolo unde mă ascund de mine, pentru a mă afla…

Și uite așa, un oarecare, un nimburuc pierdut în propria-i poveste, visează la o viață în care să simtă bătaia inimii ascunse în prea aleasa sa. Dar, pentru a simți e nevoie de timp, e nevoie de atingere, dar acestea nu sunt ale lui, cum oare ar putea?

Spunea adesea păpădița lui, naiv și repeta: „Avem tot timpul ce formează lumea, nu te grăbi, mă vei avea”, oare îl avem la dispoziția noastră, să fie timpul sclavul iubirii noastre, tu crezi că el în loc va sta? Oare-l avem şi ce facem cu el? Unde ne regăsim ființa cel mai adesea, de nu acolo unde și inima și trupul formeaz-o casă, cu mine, cu tine, iubita mea?! De-aș încerca să fiu mai rațional, ca oamenii să spunem, cu capul așezat pe umeri, cu coloana vertebrală integră, aș spune că nu poți trăi cu capul în nori… că raționamentul ce impune ca inima să fie unde ți-e și lumea, aici nu este acceptat… Lumea te condamnă pentru deținerea unei alte lumi. Cine ți-ar acorda un zâmbet și înțelegere pentru o altă lume, în care-aș exista?

Băiatul mă cuprinse dur de umăr și spune: „Hei, moșule, nu adormi, trezirea, nu mai privi în gol, nu mai visa. Cine ar concepe ca un grădinar să aibă pretenția de a regăsi o ființă minunată în lumea ei, sălbatică adusă din iubire în lumea sa? Tu vrei ca păpădia să locuiască pentru tine într-o grădină, să-ți umple de polen năsucul, degetele și-apoi și inima?” Cuprins de admirație pentru ce vedea, a înțeles delirul grădinarului, pe nimburuc îl strânse-n brațe, poate chiar îl înțelegea.

El vrea ca delirul său nebun ce ar trebui să țină cât o adiere fină a unui vânt, să îi fie pe ascuns, în taină, povestea. Dar, cine în lumea cunoscută de băiat ar vrea să înlesnească dragostea dintr-o poveste, cine ar vrea un visător, cine ar vrea un nimburuc, acea ființă altfel?

Cum vântul joacă roluri pasagere, aduce într-o mână veste, deși nu spune de la cine vine, e prea ușor să nu aflăm, dar mai bine să citim cu nimburucul ce i-a scris cu sufletul, a sa sălbatică iubire, o păpădie-n devenire. Și-ar fi așa:

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a cincea.

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a cincea

De când cu efortul meu repetat de a uita complet de păpădii, mă simt din ce în ce mai încrezător că reușesc. Nu este asigurare mai mare a uitării ca aceea de a căuta printre amintiri doar ca să mă asigur că te-am uitat definitiv. Am ajuns cu uitarea până în lungul universului, ba chiar am făcut-o pe sărmana Lună să devină o mamă (un mic indiciu despre ce va conține capitolul 12 din Povestea melcului zburător), îmbrățisând puful de păpădie cu toată lumina ei de seară. Ce ar fi strălucirea Lunii fără puful de păpădie? De unde atâta oglindire oare? De la Fiica cea noua a Lunii, Xandria. Și, după cum știți, când vine vorba de păpădie, mie mi-o ia mintea la alergat după puf, așa cum veți lectura în noua mea strădanie de a uita complet de păpădii.

Esenţă de păpădie

Când te-am întâlnit, nu erai deloc aprinsă, iar eu eram o creangă fără frunze. Eram dezamăgit de ce înseamnă om. Comunicare, bucurie derivată dintr-o relaţie şi dorinţă de regăsire – stări necunoscute mie, atât de departe eram de sufletul meu.

Când te-am cunoscut şi am început să vorbim, am reînvăţat să cunosc om. Tu m-ai refăcut, mi-ai redat speranţă şi bucuria de a iubi corect. Doar tu mi-ai spus că mă iubeşti, când dragostea ta era a mea, sufletul tău era al meu, când ce simţeam amândoi în adâncul nostru şi-a găsit perechea. Când te-am cunoscut, am învăţat iar să iubesc! Aş spune că îţi datorez iubirea! Fericirea e de multe feluri, însă acea fericire interioară, acea fericire ce se naşte când iubeşti şi eşti iubit, se numeşte NOI. Numele noastre sunt doar etichete sociale, esenţa noastră este specială, iar eu o numesc NOI. Îmi amintesc când îmi vorbeai de esenţă, tu mai ţii minte? Pari a fi uitat că mă iubeai aşa… Acea esenţă, nu doar că ai intuit-o şi cunoscut-o! Tu ai alterat-o.

Am auzit de o domnişoară parfumieră, care a descoperit o reţetă specială pentru crearea parfumului ei favorit. Am crezut că a cules din lume ingrediente, însă nu de aici i-a ieşit parfumul. Ea s-a distilat zile şi nopţi, simţiri şi rouă, anticipare şi deschidere, esenţă de ea, esenţa de păpădie… a amestecat-o cu mine şi m-a cucerit mai apoi. Îi aparţin şi mă simt liber în prezenţa ei.

Stau uneori şi îmi caut în memorie vocea ta… e oarecum îndepărtată, însă o simt. Când te regăsesc, te privesc cu drag şi te strâng în braţe. Tu eşti bucuria mea. Cât timp vom putea gusta din ea, te voi sorbi complet; când viaţa ne va lua această minune, te voi reface din toate amintirile mele şi voi deveni un nebun ce poartă în ascuns o iubire ce nu poate fi stinsă. Dacă mă voi închide vreodată în mine, în acel loc unde doar tu ai intrat, se va adeveri că nu mai e neocupat, că e plin de tine, parfumul meu iubit, de bucuria ce am sărutat-o din colţul tău de gură, din buchetul de păpădii din mâna ta…

Aş vrea să…