Arhive pe categorii: Mi-am propus sa uit complet de papadii

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire

(Partea a XIII-a)

     Muzica solemnă impunea un calm egalat doar de vocea ei, o voce făcută din cea din urmă notă a operei, nota supremă. Ai observat că avea picioarele fixate în podeaua lucioasă a podiumului puțin înălțat? Își mișca doar trunchiul și brațele. Și, ne mișca nouă inima. Uneori aveam impresia că vioara își găsise o formă muzicală atipică de a se materializa – femeia păpădie. În aplauzele sălii umbrite de o muzică aurie, orchestra îi refăcuse portativul spre un nou preludiu al unei deveniri neîncetate. Îmi regăsisem și eu iluzia pierdută, credite orchestrei ce nu se opri din forma lirică a bisului teatral. Și, o ascultam…

Era de așteptat să ne întâlnim privirile. Eu așteptam acest lucru de mult. O știam bine din cea din urmă devenire, chiar dacă o păpădie nu își amintește forma ei ce i-a precedat înflorirea. Eu însă, o știam din multele-i plecări și reveniri. Eu am fost unul dintre păgubiții ei. Cine și-a pus în gând să o stăpânească, nu îi știe încă puterea sălbăticiei ei. Au alergat după ea, au prins-o de braț când era doar o sămânță, crezând că este mai ușor de stăpânit. Păpădia nu se pune sub nicio formă în sân. Până să ți se îndeplinească visele, te trezești că ai adăpostit iluzia în forma ei perpetuă – sămânța. Oprește-i înrădăcinarea dacă mai poți! Ți s-a înfipt în piept. Din visele tale îi cresc păpădiei aripile iluziei cu care te amăgește.

Sursa poza – google – Dandelion, by MartEden

     Cânta într-o limbă pe care o cunoscusem în copilărie. Atunci eram pregătit pentru ea. Eram prea mic să îmi amintesc cât de departe ne-am încrucișat parfumul, iar teama mea este să nu fiu și eu o păpădie. Vocea ei este răvășitoare, iar umerilor mei nu le mai rezistă claviculele de durerea pe care o resimt. I-am purtat în minte senzația vocii, fără să mai pot să-i stăvilesc necunoașterea. Inima este capabilă de iubire încă de când îi pulsează prima picătura de viața prin tainicele ei odăi. Să o aud astăzi pare ireal. Mă simt ca un boboc de trandafir alb, pe care muzica îl înflorește fiecare unduire a corpului ei și îmi creionez parfumul după cum mă învață buzele ei. Șoaptele ei mă înfloresc a primăvară.

O lumină roșiatică a luminat spre locul unde auzeam șoapte în altă limbă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc. Un violoncel părea că știe bine ce note îi trebuie suavei pentru a-i adăposti la piept îmbrățișarea. Fără să vreau, m-am aplecat spre acea îmbrățișare și-am cuprins-o la pieptul meu, adăpostindu-i capul pe umărul meu cald. I-am simțit obrazul rece, ca o dimineață cu rouă din abundență. Chipul ei era ca un cer alb de dimineață, atunci când roua își adăpostește ființa pe dealurile umerilor mei. Știai ca stropii de rouă picurați de pe genele lungi ale păpădiei îți pot intensifica dorul după stele? Un strop de rouă este ca o lupă universală ce atrage cerul înstelat spre inima ta ce își bate ritmul a dor. Roua este una dintre cele mai blânde forme de condescendența a divinului spre uman. Ziua îți formează pieptul din mijlocul unui strop de rouă. Ochii femeii-păpădie erau două sfere de rouă ascunse de soare.

Concertul se terminase de mult timp. Nici nu observasem. Eram doar noi doi. Îmi înflorise din strângerile repetate și ritmice ale iubirii mele pentru ea. O păpădie ce a înflorit în sălbăticie. A mea. Și, îmi propusesem să uit complet de ea, de păpădie.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

     Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar gustul lor m-a făcut să îmi amintesc de copilărie. Aleea nu își etalase încă măreția, iar pietrele de râu culese fără voia lor au străjuit alerta pe care sufletul meu o resimțea de fiecare dată când apărea ea. Nu am înțeles niciodată jocul crud al dezbrăcării păpădiei de petale doar pentru a-ți satisface curiozitatea pur egală cu neștiința. „Mă iubește sau nu mă iubește”. Și, de aș întreba și eu shakespearian, aș fi înțeles poezia în rimă smulsă, dar nu voi întreba. Păpădiile care-și pierd culoarea prematur îți vor invada nopțile pline de zbuciumul dorului. Nu le rupe teatral frumusețea.

Ani de zile am ascuns un secret. Și, dacă îl voi destăinui, sorții nu pot fi decât împărțiți. Ție, ție și ție… Nu știu încă dacă sunt dispus să te las în lumea petalelor smulse. Am ales gustul păpădiei în sublima-i amărăciune. „Mă iubește, ori nu mă iubește”, petalele cădeau frânte într-o umbră galbenă, asemănătoare cu razele soarelui ce își frâng apartenența pentru a ne satisface. M-a durut să îi știu dezlipirea, m-a întristat graba cu care petalele îi erau jucate ca într-un joc de pro-contra, astfel că am ales pentru mine să o rup cu totul și să o mănânc. Destul! Lăsați-mi păpădia să-și crească propria-i devenire, nu o mai tratați ca pe un juriu al nesiguranței voastre. Nu o vedeți plângând?

Păpădiile se răzbună. Nu te-ai gândit la asta, iar acum vei crede că ți-am spus secretul meu. Te-am indus voit în eroare. Am ales să fac asta pentru a mă convinge că îți pierzi curajul de a le smuge. Păpădiile își învață fiicele să zboare chiar și cu pieptul înjunghiat. „Mă iubește sau nu”, se întreabă cei cu inima lipsită de curaj, în timp ce îmi sfâșie iubita, iar eu să nu mă alătur ei? Am buzunarele pline cu fiicele ele. Le iubesc cu aceeași nemărginire, fără a avea cea mai mică impresie că ele ar fi mai multe. Le-am simțit tremurul din inima lor plăpândă. Iubita mea și-a abandonat destinele în mâna celui care și-a propus să uite complet de păpădii.

Genunchiul pământului și-a tocit speranța într-o lume în care păpădia să își vadă singură de ale ei. Mergeam liniștit pe o câmpie netedă, legat la ochi. Am sperat că nu le voi mai vedea. Parfumul buzelor mele le-a trădat prezența mea, chiar dacă îmi țineam ochii strâns închiși sub eșarfa verde. Aveam buzele amare. Am sperat că le-am salvat de la rolul teatral pe care nu și-l însușiseră, de asta le-am mâncat. De jur împrejur, fiicele ei m-au împresurat. Mi-am simțit pieptul născând puterea cu care să uit complet de ele și am ales să le șoptesc. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am întins palmele și le-am cuprins în ele, apoi le-am frecat cu putere. I-am simțit catifelarea, o puteam atinge. Iubita mea și-a propus să mă ajute să o uit. M-a sărutat în fugă și mi-a cerut să o prind.

Am alergat legat la ochi până mi-a căzut obosită în brațe. Ne-am așezat în iarbă și am ales să în iubesc șoapta, iar pieptul îmi vibra a recunoaștere și deja vu. Mă uitam prea mult în jur ca să o uit, iar acum pieptul ei stă lipit de al meu și nu pot spune că nu îmi place. Gura ei era dulce amăruie, dar cine nu și-a jurat iubirile pe tulpinițe de păpădie, nu știe ce dulce e amarul calmant al buzelor ei. I-am atins chipul alb, fin precum fiicele ei sunt. Și-a întors chipul și mi-a sărutat palmele, șoptindu-mi cuvintele acelea ce îmi ardeau de ani de zile în piept. Aveam prea multe să îi spun, iar acum șoaptele ei spuneau totul. Doar ea mi-a ars inima într-un preinfarct continuu al iubirii. Doar un iubitor ca mine știe transa pe care o aduce cu sine mâncatul de păpădie. Iubirea ei se întipărește în rațiunea de a iubi, jucându-se cu orele nocturne de dor. Mi-aș fi tras eșarfa de pe ochi, dar strălucirea ei era ca o cascadă de nori care îți răcoresc ființa. Sărutul ei te face capabil să cuprinzi soarele la piept fără a-l topi.

Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor.

Cosmisian

Pentru capitolul precedent, click aici!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă păpădia galbenă este una și aceeași cu cea albă, pe care o suflăm în vânt, fie trăiește pe o planetă unde nu cresc păpădii, deși eu știu una unde cresc – Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, fie nu s-a coborât niciodată la nivelul copilăriei, în care păpădia a animat prieteni și curtoazii, inventivitatea de a crea trompete din tulpinițe, brățări, coliere sau cununi din păpădii. Adesea, puful de păpădie, care este de fapt sămânța, a făcut din mulți dintre noi visători cu ochii deschiși.

De aceea, vă propun un experiment simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi cu resurse minime și cu răbdare.

Culegeți 7 păpădii galbene pe care să le puneți într-un pahar cu apă. Schimbați sau adăugați apă la nevoie. Nu le aruncați atunci când pare că s-au uscat. Din sânul aparentei ofiliri își crează păpădia multitudinea de deveniri, pe care le puteți sufla în voie sau le puteți ascunde în sân, pentru o dorință, două.

Experimentul este pentru propria voastră satisfacție. Aș spune că, după ce veți vedea sub ochii voștri aceste deveniri multiple ale păpădiei, îmi veți înțelege mai bine scrierile.

Dacă doriți să îmi scrieți (cu poze) impresiile voastre, rog email pe cosmisian@yahoo.com cu subiect: Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Am lăsat câteva fotografii cu traseul pe care trebuie să îl ia păpădiile voastre. Dacă se abat de la traseu, ați descoperit o nouă specie. Să îmi păstrați și mie câteva semințe. 🙂

O seară bună!

 

 

 

La final, puteți oferi cuiva un buchețel de păpădii zburătoare.

Și, cu ocazia aceasta, vă fac cunoștintă cu fiica mea. I-am făcut poză în copilărie. Acum arată la fel pentru că îmi seamănă. Noi nu îmbătrânim, cel puțin așa pare în poze.

Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Găsiți-mi mama, vă rog,

căutați-o-n grabă,

căci tata încă o iubește tare

*

Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare,

sau rău de adevăr ar fi,

un anotimp ce face dintr-o păpădie,

o floare moartă-n devenire?

Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

Băiatul născut din flori de păpădie

Sursa foto: google

– Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

– Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce-ntotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

– Iubite instrumente, adunate langă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de-ngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice-ncercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag încă!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

– Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie creda că îl mințire. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

– Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui gradinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

– Băiete dragă, linistește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

– Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

– Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufuluit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

– Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Din seria: Mi-am propus sa uit complet de papadie, by Cosmisian

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar nu mă lasă ele. Este un fapt că jocul lor mi-a ajuns astăzi până la sevă. Cum să uiţi o păpădie care este atât de insistentă în a-ți râde în față? Oare florile de „Nu mă uita” sunt sfătuitoarele păpădiei? M-am plâns zilele acestea. Am reacționat tulburat la insistența lor și mi-am spus că e prea mult, prea multe păpădii sunt peste tot. Până și eu, iubitor de păpădie, cu drepturi depline de autor pe galbenul ei o spun: de ce insiști să îmi apari peste tot?

Am deplâns galbenul pe care l-am inventat. Sunt un biet bătrân ce iubește păpădia. Aveam ochii cenușii și am vrut să pictez câmpiile în culoarea ochilor mei. Ați întâlnit un pictor care să picteze cenușiul în galben de păpădie? I-ați atins palma în care frecase semințele albe ale păpădiei ca să le spulbere în vânt, să le uite? Aveam puf de păpădie în palmă. Dar, nu l-am lăsat în voia vântului ca să îi șteargă amintirea. Am ales eu destinul pufului de păpădie. Să îi pictez amintirea și uitarea.

Pictorul papadiei

Floare după floare am pictat, dar nu pentru că așa îmi propusesem. Am atins petalele stinse ale florilor din câmpul uitării și le-am văzut cum refuzau să își schimbe destinul. Galbenul lor ascuns a reușit să îmbibe cenușiul meu, atât de asemănător lacrimilor ce nu seacă sufletele când dorul caută bucuria de pe chipul unei fete ce visează. Câmpului meu i se alterase povestea. Îmi propusesem să uit complet de păpădii și le-am sfărâmat viitorul în palma mea. Și, unde m-a dus aceasta? De unde apăruse fata pe câmpul meu cenușiu?

o fetita de papadie

Mă simt ca un artist căruia i s-au furat drepturile de autor. Asist la propriu-mi vernisaj fără a mi se permite să spun povestea din spatele picturilor mele. Eu am pictat, iar ei au țintuit tablouri în cuie, suspendate în ochii celor ce trec nepăsători. Eu am pictat uitarea păpădiilor pe pânză de infinit, ei au înrămat o aducere aminte care nu îmi aparține. Lumea uitării mele nu are ramă. Picturile mele sunt lumea în care culoarea mea e vie. Este ca un râu de culoare ce îmi curge prin vene pentru a-mi răscoli somnul și a-i tulbura menirea.

M-am așezat în fața unui tablou, o femeie misterioasă îmbrăcată în catifelare mov. O îngemănare nefirească a unei singure ființe în două deveniri, contrare și gemene. (Click pentru referință) Erai sora geamănă a iluziei. Iar ea, Iluzia, privea spre mine mai mult decât o faci tu acum. O păpădie ce vine, o păpădie ce pleacă. Doar o singură păpădie. Aceeași. Am ales să nu mai cred în deveniri pentru a te ține blocată chiar în momentul plecării-revenirii, în acea închidere în tine care te face să te transformi.

Sora geamana a Iluziei

Pentru ei ești o pictură cu două fețe, o pictură singulară pe două pânze, privită din ambele părți. Pentru mine însă, ești o îngemănare pe care am blocat-o în momentul devenirii ca să am parte în același timp de două etape privite separat. La acest punct simt că mi-am ales perfect momentul în care să uit complet de păpădii.

Iluzia

Am așteptat închiderea vernisajului și mi-am furat propria poveste. Nu este pentru ochi ce admiră rame sculptate. Picturile mele sunt ideea mea secretă de a uita complet de păpădii.

Cosmisian, Va urma!

Sursa poze: Google

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a zecea. Grădinarilor le prinde bine depresia

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a zecea. Grădinarilor le prinde bine depresia

Depresia este cea mai satisfăcătoare tulburare pe care o poate avea un grădinar în timpul iernii. Grădinarilor le prinde bine depresia. Doar cine iubește o păpădie poate accepta cu seninătate apăsarea goală și nudă a unui anotimp alb ce sfârâie ca o bucată de gheață între dinți atunci când te amăgești mâncând-o flămând. Iarna nu face decât să ascundă urmele viitoarelor păpădii. Dar, nu le poate ucide. Săgeata lui Viacent le va dezgheța inima în primăvară. Doar un iubitor de păpădie îi știe menirea și amnezia.

Dorul. Dorul este o ființă nefirească. El se sfâșie pe toate părțile, pe dinafară și pe dinăuntru, se zvârcolește pentru ce nu va mai fi niciodată. Nu speră, pentru că dorul are ochi și vede că privirea lui nu poate să caute în trecut sau în viitor. Dorul privește doar în interior. El este ruina unei iubiri ce nu poate să-și ridice genunchiul zdrobit din pământ. De aceea mi-am propus să uit complet de păpădii. Le simt cum vor să încolțească în locuri uitate ale rănilor din trecut. Dorul este o ființă hibrid ce nu poate să își regăsească originea. O ființă blocată în trup uman ce a adunat doruri sfâșietoare – definiția unui iubitor de păpădie.

Te-ai întrebat vreodată care este diferența dintre o păpădie născută dintr-o sămânță zburătoare și o păpădie ale cărei deveniri nu își mai împletesc destinul și zâmbetul cu tine? Născătoare de vise, amară la gust, o păpădie ce și-a adunat la piept devenirile, te-a uitat. Nu în totalitate. Doar cât să îți amintească de greşeala de a te fi născut grădinar. Un grădinar se naște bolnav cu dor. Un dor ce speră în uitare. Într-o zi, grădinarul și-a propus să uite complet de păpădii, s-a pregătit de plecare spre o țară fără păpădii sau dor. Și-a luat cu el un jurnal și un condei cu tuș ce picurase din ultimele cuvinte. Vremuri nedefinite vor consemna cum și-a mai propus să uite complet de păpădii.

Dorul. Ființa ce își sfâșie gazda prinsă între lumi. Oh! De i-ar înjumătăți ființa și l-ar lăsa să trăiască o viață fără dor și una în care și-a propus din nou să uite complet de păpădii. De aceea mi-am făcut loc în suflet pentru un anotimp al uitării. De aceea!

papadie decoratiuneemag1

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a noua. Uitarea și așteptarea

Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a noua. Uitarea și așteptarea

Zilele trecute am crezut că mi-a înghețat mintea când am văzut-o pe Păpădie zburând prin fața ochilor mei, suspendată pe propria-i devenire. Am întins mâna să îi îngheţ pasagera apariție, dar sunetul chemării s-a oprit în ticăitul din gâtul meu. Mă transformasem într-un pendul ce bătea în sens invers, sperând că va aduce trecutul acolo unde gloria devenirii ne-a făcut să ne iubim. Și, ticăi de atunci.

Așteptarea nu este un lucru rău. Timpul îngheață atunci când te aștept, iar norii îmi devin perna pe care o strâng nemilos la piept, cât mai tare posibil, poate reușesc să blochez pendulul la acel moment în care credeam cu naivitate că iubirea ne este legătura dintre lumi. Când îmi vei fi adusă înapoi, timpul se va coagula în jurul cuvintelor noastre și va genera o descărcare la fel de intensă ca aceea a așteptării mele. Așteptarea este forma pasivă a modului în care îți declar iubirea printre flori.

Papadia zburatoare

Grădinarul inimii mele, nimic nu s-a schimbat. Adânc în inima mea eu știu că încă îți exist, iar devenirile mele îți vor aminti de revenirea mea. Duioasă mi-e aducerea aminte, dragă și întipărită în gândurile mele nespuse.

Am privit cu jar pe ochi spre uitare și am întrebat-o cum îmi pot îndeplini dorința de a uita pentru totdeauna de Păpădie, iar Uitarea mi-a șoptit zâmbind – Ai grijă de fiicele ei!

Uitarea nu este pământul ce acoperă existența Sălbaticei, ci prăpădirea gustului experiențelor minunate avute împreună. Uitarea este sora mai mică a norilor care acoperă lumea cu o înșiruire de argumente contrare. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar dorul de ele mă ajută.

)[Sursa foto – google}|

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a opta – Femeia-suflet

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a opta – Femeia-suflet

Recitesc! Recitesc rafturi întregi s-adorm plângând. De ce? Cum de ce? S-adorm plângând de dorul păpădiei. Toamna aceasta este mai deosebită decât cele ce s-au scurs în pământul grijuliu al Grădinii mele, iar capacitatea mea interioară de a uita complet de păpădii s-a desăvârșit sub covorul îngălbenit al frunzelor orfane. Acum nu mă mai preocupă doar să uit complet de păpădii, ci și să nu mai scriu vreodată despre asta. Scriu ca să uit, uit pentru ca sa scriu.

Nu de puține ori mi s-au lăsat coșuri cu aprecieri misterioase pe treptele casei mele de odihnă din grădină. Dintre ele, o apreciere întotdeauna m-a făcut să râd. Păpădia asta a ta îmi tot dă impresia că este o femeie, mi se spunea. Am râs și-atunci și-o fac și acum când nu mai văd ce scriu; doar scriu ce simt. Am luat fărâme de întrebări din coșuri și le-am montat pe podeaua din argilă bătătorită de povești. Păreau un puzzle al presupunerilor, limitări ale unor proiecții venite clandestin în lumea mea, de parcă trăsăturile păpădiei, feminine la superlativ, ar putea exista doar pe umerii goi ai unei fete din Lumea celor ce Umblă.

Cine oare ar putea descrie o păpădie iubitoare mai bine decât o fac eu? Trupul ei este verdele subțire al clipelor dezghețării de primăvară, iar frunzele ei sunt atingeri multiple ale pasiunii de a naște vise, vise ce mi-au invadat sângele, pulsându-mi devenirile ei în fiecare scenă în care mă pierdeam când conturam dezvelite forme ale iubirii. Iar gura ei mi-a dislocat orice rezistență cu buzele ei pictate-n unica descriere ce-mi aparține, a unui galben-polen al păpădiei mele iubitoare, grădinăreasa sufletului meu. Munții ce-și topesc briza unei dimineți abia începute i-au oferit casă în vremuri când iubita mea floare își trăia devenirile, puful îi era ascuns în pleoape-petale, iar atunci când ne priveam, pe mine mă ardea inima, iar pe ea o durea burta. Dacă aș fi fost ființă a Lumii celor ce Umblă, aş fi trăit alături de păpădia mea un preinfarct continuu, pentru că inimii nu i s-a oprit fierberea.

Păpădia ta nu este o femeie cu suflet, dacă alege să plece pentru a redeveni. M-am întrebat unde își poartă păpădia mea sufletul când își dezlipește ființa în ale ei despufări, iar eu rămân să număr norii. Mi-a obosit în piept căldura așteptării să cred că acceptarea ta este participarea ta. Topește-ți ființa într-a mea, să ne creștem păpădiile pe creștetul dealului unde ne-am îngropat visele doar pentru că păreau mai presus de iubire ternă a pământului. Sufletul tău există doar în iubirea ce mi-o porți, iar inima își simte libertatea doar în visele cu care îmi colorai umbrele.

Când redevenirea ți-a distrus menirea de păpădie, unde ți-a dispărut sălbăticia pufului ce contura lumi imposibile?

___________________________________________________

(Despufarea sufletului ce nu mărturisește iubirea, într-o colecție de foto-păpădii de pe http://imaginicuplante.blogspot.ro/2012/12/papadie_9.html)

1 (3)

1 (4)

1 (5)

1 (10)

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a șaptea – Începuturi (de capitol)

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Partea a șaptea – Începuturi (de capitol)

Dacă povestea Nimburucului Grădinar ar deveni o carte publicată, fiecare capitol ar beneficia de câte un desen introductiv. Dacă ar fi să rescriu povestea aceasta, mi-ar fi imposibil. Aș fi pus în aceeași situație în care sunt cei care își pierd colecția de fotografii speciale, cărora le-ai spune că pot merge în locurile unde au fost făcute fotografiile pentru a reface trecutul. Nimburucul a fost trezit pentru a trăi o poveste unică într-o grădină ce pur și simplu a devenit a lui, dar minunea vieții noi la care a fost trezit nu a fost vreun rând de flori din grădina sa, ci o balerină, păpădia ce va deveni a sa.

Poveștile nu pot fi stinse

Poveștile nu pot fi stinse

Dacă înainte de această viață între lumi, Nimburucul a avut o altă viață sau grădină, nimeni nu știe, nimeni nu a consemnat. Dar, de când s-a logodit cu o păpădie, inima sa a devenit un portal către o dimensiune plină de speranță. Să îi spui acestuia că iubirea este tristă în imposibilitatea de a sintetiza două lumi este inutil, să îi spui că nu poate iubi în așteptarea ce l-a făcut capabil încă de la început să iubească, e la fel de inutil. Un Nimburuc și-o păpădie, o viață de scriitor și una de visătoare. 

Nimburucul își așteaptă scriitorul

Nimburucul își așteaptă scriitorul

Au fost zile când o căuta în locul unde întotdeauna ea venea, dar știe că se va păstra distincția dintre trupuri realizate de doi scriitori ce nu pot conviețui în aceeași poveste pentru că rima este întotdeauna  împiedicată. Am încercat să storc esența nimburucului pentru a mă convinge că ființa lui este în mod definitiv nimburucească, dar când să îl etichetez astfel, i-am găsit un puf de păpădie în suflet. 

Nimburucul nu va mai cauta iubirea în altă grădină.

Nimburucul nu va mai căuta iubirea în altă grădină.

Buzunarele îmi sunt pline de păpădii pe care le voi așeza între pagini de jurnal, nescrise, nepătrunse decât de mister. Mi-am propus să uit complet de păpădii, astfel că le plantez între paginile unui jurnal nescris al vreunui nimburuc din viitor, încă în stare latentă de grădinărit. Într-o zi, amândoi vor renaște printr-un cititor cu inimă specială, un nimburuc și-o păpădie, o nouă poveste ce va scrie iubirea dintre lumi. 

Caché, verișorul misterios al păpădiei

Caché, verișorul misterios al păpădiei

între verișorul misterios și cactusul cameleonic trubadur

Cactusul cameleonic trubadur, când ființe cameleonice nu pot iubi între lumi, le alterează pe amândouă.

Cactusul cameleonic trubadur, când ființe cameleonice nu pot iubi între lumi, le alterează pe amândouă.

Cât despre mine, voi lăsa puful de păpădie înrădăcinat în inima mea, oricât mi-ar lua să uit complet de păpădii.

Paznicul dintre lumi.

Paznicul dintre lumi.

(Pentru a înțelege misterul desenelor, e de preferat să vă lasați purtați de poveste până ajungeți să le cuprindeți iubirea)