Arhive pe categorii: Papadie

„Săgeata lui Viacent” în imagini

„Săgeata lui Viacent” în imagini


Vă recomand să vizualizați pozele la dimensiunea lor maximă. Să vedeți păpădia prin ochiul meu de mare păpădiator


Să știi că nu mă așteptăm să alergi atât de repede. Ai dispărut pe când eu încă făceam un bulgăraș de zăpadă. Când să ți-l ofer în zbor, nu te-am mai găsit. Timpul a făcut să îngheț cu el în mână, să devin eu însămi o plămădeală de îngheț, cu forme de degete care au imprimat retragerea într-o ființă a petalelor galbene.

Surprinderea mi-a născut dorința și pasiunea de a mă ascunde și de a nu mai reveni. Așa cum orice păpădie face. Nu am știut că joaca mea cu tine îmi va aduce un anotimp întreg de neființă, în care totul a înghețat. Aveam sufletul încorsetat în îngheț. Așa credeam eu că o păpădie înghețată va rămâne în nedevenire.

Am văzut prin ferestrele înghețate ale sufletului meu o floare, zveltă, luminoasă și liberă, dar mâinile îmi erau cuprinse de o amorțire nebănuită. Nu știam că înghețul din ochi mă reflectă. Fiecare gând spre tine producea un zgomot metalic înghețat.

Am îndrăznit să privesc și am simțit că îmi spulber întreaga ființă doar ca să te ating. Am auzit cum sufletul mi se sparge în formă de semințe, ca într-o oglindă ce reflecta o păpădie. Tot departe erai.

Lucrurile conflictuale se îngrămădeau pentru a forma o săgeată nemaivăzută, cu un fel de vârf translucid, cu scopul de a-mi pătrunde inimă înghețată. Nu am știut dacă dezghețul îmi va face bine. Săgeata avea forma unui viacent, despre care prea puțini oameni știu.

Săgeata lui Viacent în formă de chemare, ce pătrunde între anotimpuri, e dintre acele săgeți ce te pătrund în piept în reluare, lăsând ca durerea să se instaleze treptat și incontrolabil. Apoi, am auzit din nou un sunet puternic de gheață alb-albastră. Sunetul mă orbise pe loc, iar lumina lui mă făcuse să nu-mi mai aud ticăitul slab al inimii. M-am ridicat privindu-mi degetele, mâinile, ființa, ca să constat că am devenit o nouă asemănare a mea.

Păpădia înghețată

Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețată. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă. O iarnă a devenirii.

Deși erai departe, te-am simțit în vârful săgeții care m-a străpuns. Îmi întind mâna mai ușor către tine, dar când să-ți ating chipul luminos, mi-am dat seama că noua devenire mi-a produs o replică mai mică. Din ceața care se ridica mi-a apărut o fetiță cu vise mari, care mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la pieptul ei. Am strâns-o la piept cu multă iubire, de care nici nu credeam că sunt capabilă.  Apoi mi-ai apărut.

Îi aud sufletul că își dorește să…

… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!

Sunt păpădia ta schimbătoare

M-ai prins de mâna când palma îmi era rece,
M-ai prins de suflet sperând că dorul trece,
M-ai prins de inimă cu-o agrafă de cristal,
M-ai făcut o păpădie cu desprinsele-i petal’,
M-ai iubit aşa cum doar tu ştii că eram,
M-ai făcut să mă iubesc, şi chiar speram.

Să-ţi fiu înflorită ca o păpădie iubitoare,
Să-ţi las guriţa să mă sărute printr-o apăsare,
Să-ţi atingi chipul de vrăjitor de cuvinte,
Să-ţi creezi alinturile calde, să mă alinte,
Să-ţi apleci sărutul pe gâtu-mi pulsând,
Să-ţi imprimi iubirea într-al meu gând.

Te-am lăsat să pleci fără să-ţi explic ceva,
Te-am făcut să crezi că încă mai sunt a ta,
Te-am înşelat să ai aşteptări nesfârşite,
Te-am făcut să crezi că nu mă schimb nicicând,
Te-am făcut să-ţi faci zilele un chin muribund,
Te-am făcut orice, dar tu m-aştepţi sperând.

Dacă vin acum, mă mai recunoşti că sunt ca tine?
Dacă încerc să-ţi întind palma să mi-o săruţi, e bine?
Dacă vin cu inima goală, fără să te mai iubească?
Dacă te-am transformat într-o amintire dureroasă?
Dacă încerc să scap de tine, deşi spun că eşti în mine?
Dacă aceste cuvinte sunt tristeţea ce te minte?

RE:

M-ai prins și chiar spera
Să-ți fiu într-al meu gând.
Te-am lăsat sperând
Că, dacă vin, tristețea e cea care te minte.

Foto și text © Cosmisian

Foto 16 februarie 2021 – Timișoara

Protejat: Nimburucul grădinar și păpădia balerină

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Păpădie, ciuperci și alune de pământ

Păpădie, ciuperci și alune de pământ

 

*

*

 

*

*

*

 

*

*

Sper că vă place ce fac eu de 1 mai 🙂

Cu drag,

Cosmisian

Protejat: Mi-am propus să uit complet de păpădie

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

O păpădie și un grădinar

O păpădie și un grădinar

De dimineață,

pe când din roua de pe frunze oglindirea-ți culegeam,

m-am întrebat ce faci,

când după devenire,

sămânța ți-ai lăsat să prindă rădăcină,

familie ți-ai format.

Să fie cu putință ca păpădia să își schimbe nebunia

și să prindă rădăcină într-o grădină unde,

pe lângă puf înaripat,

să mai existe și un grădinar, un alt bărbat?

Pictură realizată de Dorina Costras, pe care vă invit să o vizitați pe contul domniei sale.

Vezi link!

Mi-e greu să recunosc că felul meu de-a fi e diferit,

că n-am avut o naștere pe care să o știu,

de care nimeni n-a vorbit.

E dificil să te trezești într-o poveste diferită,

să vezi în flori de orice fel plăcerea cultivării în forme și culori,

dar să îți simți plăcerea într-o firavă ființă,

sălbatică,

grădinăreasa sufletului meu,

o păpădie.

© Cosmisian

Albă ca păpădia și siropul din flori de păpădie

Albă ca păpădia și siropul din flori de păpădie

Când ți se duce vestea că păpădia este seva care îți curge prin venele de scriitor, te poți trezi cu un sticlo-borcan cu sirop de flori de păpădie. Nu ai ce face, eşti tentat să guști. O fi sau nu ca păpădia pe care ai gustată de atât de mulți ani? Nici Shakespeare nu știe răspunsul, așa că m-am adresat lui în versuri. Pe această cale, toate aprecierile mele. Promit că în trei zile beau până la fundul sticlo-borcanului.


Albă ca Păpădia

A fost odată într-o povestire, o prea frumoasă prințesă fugărită,

Era atât de albă la privire, încât credeam că e fericită,

Într-o seară-n plină vară, am urmat-o prin câmpie, dimineaţa,

Să-mi înving astfel curiozitatea secretului ce i-a dat fetei viaţa.

Avea în mână o minune albă, pe care o ținea cu drag,

S-o sufle cu puterea dorului, un gând stingher și brav,

Sau mai bine nu, căci florii din ochi o lacrimă i se desprinse,

Purtată e acum de vânt, iar pe prințesă noastră o numise,

Albă ca Păpădia, apoi o transformase în ființa de poveste,

Admir-o acum, iubirea-n suflet și ție ți-o va țese.

© Cosmisian, 22 aprilie 2017

Protejat: XVI. Mi-am propus să uit complet de păpădii – iar fiica ei născuse primăvara

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

XV. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar hașurile mă trădează

XV. Mi-am propus să uit complet de păpădii, iar hașurile mă trădează

     Grafit. Încă îl văd pe domnul acela în vârstă, căutând din loc în loc indigo. Plombagină. Un tânăr nu auzise de forma pură a artei. O filă pe a cărei ființă grafitul și-a hașurat uniform arta în forma pură este numită hârtie de indigo. Băiatul nu auzise nici de grafit, nici de hârtie de indigo, dar nici de curcubeu. În această scenă de contraste, unul al căutării și unul al ignoranței, mă aflam eu. I-am spus bătrânului că nu se mai găsește așa ceva. I-am spus tânărului ce indigoul reprezenta. Dar, palmele îmi erau ascunse la spate, neuniform pătate, pentru că în crăpăturile modelate ale amprentelor mele trădam arta în forma pură.

     Iluzie. Dar, nu una a iubirii; mai curând, una a căutării de formă în planeitate, una a unei ființe luminoase, creată din hașuri, neterminată. Arta este forma pe care o ia grafitul ce mi-a umplut cavitatea amprentei ca să reverse în suspinul unei ființe uitate.

     Curcubeul. Puritatea nu este un succes, este mai curând încercarea de a hașura păpădii, acele ființe ce niciodată nu pier, din hașuri renasc, apoi sunt vii. Reprezentarea lor pe hârtie m-a luat prin surprindere, desenasem de azi noapte, iar acum este zi. Am ales trei cupe pline de ființe strânse laolaltă, pui mici de flori, fără rădăcina, purtate de vântul răcoros al iluziei de a fi.

     Băiatul nu înțelegea întrebarea, răspunsul nu avea sens, iar curcubeul îi era străin și departe de suflet, ca noaptea de zi. Nu l-am certat pentru că afară îl aștepta o fată, o iubitoare de hârtie, o ținea la piept ca pe-o carte, scrisă cu granule uniforme de negru, complexă poezie. Mă aștept ca ființa cu cartea la piept să-l educe pe puști, să îi umple tăcerea în versuri șoptite în tihnă, spre zi.

     Mister. Cei doi au plecat, iar fata dispăru, căldura din sufletul meu o topi. Ardeam ca o torță născută-n vulcani, iar pieptul îmi era-n clocot, ca lava ce în tăcere în plin munte aștepta. Pe piept aveam sânge, eram speriat când l-am atins, dar un alt puști, mai mic decât primul, m-a privit nedumerit și mi-a spus: „Domnule, sunt doar bucăți albe, fâșii de hârtii!” Avea dreptate, pe piept aveam pete umede de hârtie, dar albul din ele trăda un secret, că sângele unui scriitor e ca un râu de hârtie, iar hașurile se nasc din amprenta pe care o lăsase în toamnă, Regina Păpădie.

Sursa poză – grafitul(y) www. (sau, doar puful ne aparține, poza își are creator, dar cine să îl știe?)

     Hașuri. Am așezat în eter un alb de hârtie, amorf el, dar simțitor la atingere, așa cum îmi place mie. Am închis ochii, vizualizând păpădia, din sufletul ei emana sublim un firicel de poveste, era iubirea pe care o știam, dar o ascunsesem după dor, pe care l-am zăvorât cu metalice ferestre. Am suferit iubindu-i plecarea, am așteptat ca anotimpul prielnic să vină, atunci când pământul e verde, mai mult galben de lumină. Definiția normală a primăverii, câmpul de păpădie. Cu gândul la galbenul ei pur, la visele pe care le inspiră, am hașurat cele trei globuri ascunse încă într-un vas alb, făcut din negrul unui grafit permisiv.

     Primăvara. Eu, ca una care așteaptă răbdătoare să treacă toate cele trei anotimpuri, când păpădiile îmi fac coronițe pe culmile poienițelor, iar soarele se mândrește că fetele lui îi reflectă privirea, unica lor culoare, galben de păpădie. Mărturisesc, ca anotimp ce trezește păpădia, îi recomand scriitorului, aceluia cu obsesii pentru păpădie, să scrie, să le facă loc din nou pe suflet, pe hârtie. Dacă el credea că o poate uita, eu îi stau împotrivă, ca anotimp al visării, al revenirii, anotimp de păpădie. Și-a propus adesea să uite complet de păpădie, dar hașurile lui trădează iubire, iar culoarea ei frumusețe, vise și promisiuni de împlinire.
Și-a propus în zadar să uite de păpădie, dar s-a ales cu un Anotimp al ei.

     Nu-ți mai propune să uiți, există hașuri, grafitul cu care scrii pe hârtii, trădează o iubire de când lumea, iar tu o știi.

©Cosmisian

Protejat: XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat:   Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

Sursa poză – printerest

Vă propun un experiment cu păpădie!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă păpădia galbenă este una și aceeași cu cea albă, pe care o suflăm în vânt, fie trăiește pe o planetă unde nu cresc păpădii, deși eu știu una unde cresc – Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, fie nu s-a coborât niciodată la nivelul copilăriei, în care păpădia a animat prieteni și curtoazii, inventivitatea de a crea trompete din tulpinițe, brățări, coliere sau cununi din păpădii. Adesea, puful de păpădie, care este de fapt sămânța, a făcut din mulți dintre noi visători cu ochii deschiși.

De aceea, vă propun un experiment simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi cu resurse minime și cu răbdare.

Culegeți 7 păpădii galbene pe care să le puneți într-un pahar cu apă. Schimbați sau adăugați apă la nevoie. Nu le aruncați atunci când pare că s-au uscat. Din sânul aparentei ofiliri își crează păpădia multitudinea de deveniri, pe care le puteți sufla în voie sau le puteți ascunde în sân, pentru o dorință, două.

Experimentul este pentru propria voastră satisfacție. Aș spune că, după ce veți vedea sub ochii voștri aceste deveniri multiple ale păpădiei, îmi veți înțelege mai bine scrierile.

Dacă doriți să îmi scrieți (cu poze) impresiile voastre, rog email pe cosmisian@yahoo.com cu subiect: Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Am lăsat câteva fotografii cu traseul pe care trebuie să îl ia păpădiile voastre. Dacă se abat de la traseu, ați descoperit o nouă specie. Să îmi păstrați și mie câteva semințe. 🙂

O seară bună!

 

 

 

La final, puteți oferi cuiva un buchețel de păpădii zburătoare.

Și, cu ocazia aceasta, vă fac cunoștintă cu fiica mea. I-am făcut poză în copilărie. Acum arată la fel pentru că îmi seamănă. Noi nu îmbătrânim, cel puțin așa pare în poze.

Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

*

Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare,

sau rău de adevăr ar fi,

un anotimp ce face dintr-o păpădie,

o floare moartă-n devenire?

Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

Băiatul născut din flori de păpădie

Sursa foto: google

– Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

– Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce-ntotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

– Iubite instrumente, adunate langă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de-ngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice-ncercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

– Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie creda că îl mințire. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

– Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui gradinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

– Băiete dragă, linistește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

– Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

– Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufuluit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

– Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Din seria: Mi-am propus sa uit complet de papadie, by Cosmisian

7 ani de blogging

7 ani de blogging

cosmisian-wordpress
Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

papa

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian


„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare

Pe curând!

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire – 2017

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire,
Floarea mea rămâne şi acum o păpădie,
I-aş atinge puful în fiecare seară cu iubire,
Ştiu, iubita mea floare, ţi se pare o reverie…

papadia_cosmisian

Am făcut retrospectiva simțirilor mele de seară,
Tu ai fost pe prima pagină a dorului din vară,
Florile tale întotdeauna vor înflori în a mea țară,
Revin adesea la uitare ca să te pot iubi iară.

Sursa poza

Protejat: Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a unsprezecea – …dar, ele nu mă lasă

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

please-do-not-touch

(sursa foto – google)

Pare un titlu asupra căruia vrei să îți apleci privirea. Nu este ciudat să formulez astfel titlul? Este. Asta până să te așezi în fața calculatorului, să scrii un nou articol din seria: „Mi-am propus să uit complet de păpădii!” și, ajuns la un paragraf despre Visul Iuliei, scrii în search-ul browser-ului și constați că articolul tău publicat aici (Visul Iuliei – prima parte) și (Visul Iuliei – partea a doua), apoi publicat de Catchy, să fie publicat fără permisiunea mea pe o revistă online din Republica Moldova (Gazeta), numită Gazeta de Sud. Acest lucru mi-a știrbit fluența cu care scriam articolul din această seară. Am făcut pauză și am adresat aceste cuvinte Gazetei sub formă de comentariu și email.

„Buna ziua. Numele meu este Cosmisian, autorul de drept al articolului pe care dvs l-ati publicat aici fara permisiunea si/sau notificarea mea, in November 26, 2015. Este un drept pe care nu il accept incalcat pentru ca, oricat de publica ar fi scriitura mea, doar eu am creierul si inima care au nascut astfel de cuvinte și nu am considerat ca dreptul de autor este o joaca, mai ales cand sunt lezat de o Publicatie.

Rog sa corectati acest lucru. Puteti publica link catre autor sau să retrageți imediat articolul. 

https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-partea-a-treia-visul-iuliei/ https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-final-visul-iuliei/ sau catre http://www.catchy.ro/visul-iuliei/83010 (Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol).

Apelez la profesionalismul cu care ar trebui sa conduceti o publicatie online, respectandu-ne drepturile de autor. Cred ca se cuvin si scuze. Daca nu veti face acest lucru imediat sau nu veti retrage articolul de pe pagina dvs, voi lua masurile legale si voi urma toti pasii necesari clarificarii acestei situatii. Cosmisian”

Am speranța că deținătorii Gazetei de Sud vor înțelege că rândurile pe care le scriu eu au urme de creier și inimă de Cosmisian. Și, dacă pe el îl bucură să fie citit și republicat, îl bucură doar cât dreptul la intelectul lui nu este lezat. Și, nu cred că acest lucru s-a întâmplat sub incidența unui vis, cu atât mai puțin al Iuliei mele. 

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

PS: Se pare ca adresa de email de pe site-ul acestora nu functioneaza, iar comentariu pare ca se lipeste de articol, dar nu o face. Nici macar nu pot comenta pe propriul meu articol, hihi. Am trimis pe alta adresa, iar dimineata ii voi suna.

RE: A fost odată o păpădie cu flori frumoase

RE: A fost odată o păpădie cu flori frumoase

papadie poezie

A fost odată o păpădie cu flori frumoase, o câmpie,

Avea și-o soră geamănă, ce chiar și azi mai povestește,

Când iarna cea cu burta albă ascunse-n sine-o primăvară,

Dintre sclipiri de soare, în galben păpădicesc, în floare,

Și-a înflorit.

Una e mai mare, calculată, sora mai mică, distracție vie,

Una-i deprinsă cu gândirea, business și sofisticată este,

Cealaltă visează la iubire, valsează înflorită făr’ s-o doară,

Cuprins discret de păpădie, de frunze-n formă de polenizare

Ea mi-a zâmbit.

Ce sunt eu? Un deal cu două burți, coline prinse-n iarna cu vedere neoprită către nori, de-acolo vine albul în care visele-mi coboară, să pot ascunde-n mine primăvara, când păpădia nu mai zboară. 

Un nor cu țurțuri timpurii, purta în sine alb de dor, să știi,

Secrete albe, spuse dintre gratii de ființă-n disperare,

Dar orice-ar face, un nor e nor și de îl crezi că moare,

E doar suspans și-o mică alterare de culoare.

Un nor e nor, cu țurțuri pare chiar o floare.

Am privit norul înghețat unindu-și frigul cu dealul meu, și-l durea pârtia pe care mulți se aventurau să urce, doar ca să-și alunece plăcerile pe costul albului de nor. Dar, nu i se întâmplă norului prea des să fie rece și inert, astfel că, răbdarea îi va topi sufletul cât să se desprindă de dealurile mele, atât cât să poată continua să survoleze lumea în straturi de ființă nouă. Ascunse-n mine sunt istorii dezrădăcinate, croite-n fugă, aproape de final lăsate, dar nu mă preocup când știu că norul orice-ar face, ploaia tot pe pământ îmi bate. De ce îmi place mie norul? Vă scriu aici, cu polen de păpădie, înmuiat în apa unuiocean invizibil, ce e adânc și-ascunde nori și el: V-ați întrebat de unde își adună norii apa ce-i compun? De unde părul lor perfect e de culoare deja-vu? Fratele mai mare al norilor este oceanul invizibil, acolo fug ei adesea, să-și înece supărarea, apoi se-ntorc să-și verse noua stare pe dealul meu, cu două burți, coline albe când le privești din depărtare.

Sunt singur iarna, sunt singur și nu mai caut alinare,

Soarele mi-e sufletul-pereche, dar e în hibernare,

De te-ai întoarce aș fi la fel să te primesc cum vrei,

Sau te-aș trimite fără ezitare în altă sferă, oare?

Încearcă de-ți dorești să afli!

Protejat: Mi-am propus să uit complet de păpădii – partea a zecea. Grădinarilor le prinde bine depresia

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

În loc de noapte bună.

În loc de noapte bună

Cine oare ar putea descrie o păpădie iubitoare mai bine decât o fac eu? Trupul ei este verdele subțire al clipelor dezghețării de primăvară, iar frunzele ei sunt atingeri multiple ale pasiunii de a naște vise, vise ce mi-au invadat sângele, pulsându-mi devenirile ei în fiecare scenă în care mă pierdeam când conturam dezvelite forme ale iubirii. Iar gura ei mi-a dislocat orice rezistență cu buzele ei pictate-n unica descriere ce-mi aparține, a unui galben-polen al păpădiei mele iubitoare, grădinăreasa sufletului meu. Munții ce-și topesc briza unei dimineți abia începute i-au oferit casă în vremuri când iubita mea floare își trăia devenirile, puful îi era ascuns în pleoape-petale, iar atunci când ne priveam, pe mine mă ardea inima, iar pe ea o durea burta. Dacă aș fi fost ființă a Lumii celor ce Umblă, aş fi trăit alături de păpădia mea un preinfarct continuu, pentru că inimii nu i s-a oprit fierberea.

Păpădia ta nu este o femeie cu suflet, dacă alege să plece pentru a redeveni. M-am întrebat unde își poartă păpădia mea sufletul când își dezlipește ființa în ale ei despufări, iar eu rămân să număr norii. Mi-a obosit în piept căldura așteptării să cred că acceptarea ta este participarea ta. Topește-ți ființa într-a mea, să ne creștem păpădiile pe creștetul dealului unde ne-am îngropat visele doar pentru că păreau mai presus de iubire ternă a pământului. Sufletul tău există doar în iubirea ce mi-o porți, iar inima își simte libertatea doar în visele cu care îmi colorai umbrele.

Când redevenirea ți-a distrus menirea de păpădie,

unde ți-a dispărut sălbăticia pufului ce contura lumi imposibile?

De ziua copilului visator din mine – Nimburucul gradinar- Plastilina

De ziua copilului visator din mine – Nimburucul gradinar- Plastilina

Nu, nu este vorba despre un desen animat realizat din figurine nimburucesti de plastilina. A fost cadou de 1 iunie pentru un copil cu mintea-n toate metaforele. 

Realizatoarea personajului Qweentus, nimburuc gradinar indragostit de papadie, este nepoata mea de 10 ani, Cosmina.

Sper sa va dati seama ca sunt inca parte copil.

01. Nimburuc - Plastilina 02. Nimburuc - Plastilina 03. Nimburuc - Plastilina 04. Nimburuc - Plastilina 05. Nimburuc - Plastilina 06. Nimburuc - Plastilina 07. Nimburuc - Plastilina 09. Nimburuc - Plastilina

Desprinsa pădure

Desprinsa pădure

Vântul mișca prea lipsit de pasiune frunzele verzi de pădure umbrită de soare,

Adierea pădurii îți mângâia privirea prinsă de iarba ce îmi face sufletul să zboare,

Stropii-copii ce își prind căderea de trupul tău țesut din miresmele florilor din zare,

Îți șoptesc duioasele-mi gânduri ce le-aș aduce în mii de buchete la ale tale picioare.

Buzele tale sunt surori gemene născute din picurii dimineților pictate cu rouă,

Rochia ta din crini albi crescuți pe dealuri înalte te face să îmi pari mult mai nouă,

Constat că ființa mea simplă de om al pădurii îți caută prezența țesută în două,

Mă prind de fructele tale crescute perfect, dar amân deliciul final cât încă plouă.

Urmăresc cu zâmbetul prins de ființă, a florilor misterioasă cuibărită înflorire,

Îți caut încântat devenirea aleasă de vânt ce mă face să sper în multipla ta revenire,

Când din petalele galbene fac pudra ce o țin când înflorirea ți-e luată-n uimire,

Și știu cu nesaț că menirea mea de grădinar mi te-a dat păpădie, nestinsă și vie.

Tu ești floarea sălbaticei mele păduri, misterioasă împletire de păpădie.

Desprinsa padure

Desprinsa padure (Sursa foto – google)

Dansul păpădiilor

Dansul păpădiilor

Zbâzzz, zgund, zzzzz! În spatele ușii se auzea un zgomot ca de poștaș, unul care și-a început activitatea în miez de noapte. Dar, am tăcut și m-am prefăcut că nu îi simt prezența. Dacă el aduce corespondența în miez de așteptare, eu de ce să nu îmi fac o cafea cu ghimbir? 

Trouk, pflu, plâc! Am pășit în șoaptă spre cutia de corespondență ce separa lumi și-am văzut o ramă făcută din tulpinițe de păpădie și-o scrisoare.

„Ce-ar fi putut să ne aducă împreună pe noi,

eu la răsărit, tu la apus,

decât o adiere?

Cine mai bine decât însăși păpădia ne-ar fi putut îmgemăna

ca într-un dans?

Când m-ai descoperit eram un fulg de păpădie,

iar tu, în zborul tău prin universuri m-ai descoperit

plăpândă, dureros respingând vreo atingere.

Şi ai ales distanța.

Ai ales să mă protejezi de la înălţimea vântului tău

şi de la strălucirea zâmbetului tău transparent.

Aş recunoaște că-mi eşti indispensabil,

dacă nu m-ai vedea zilnic în căutare de noi adieri.

Aş recunoaște că te doresc,

dacă nu mi-ai simţi tremurul petalelor în adorarea lor pentru lumină.

Aş recunoaște că te iubesc,

dacă tu însuți nu mi-ai simţi zborul ca pe propriul zbor.

Atunci aleg să tac.

Cuvintele le-am considerat de prisos,

pentru că păpădiile se iubesc în muțenia lor diafană.

Pentru că ele se simt dintr-o singură suflare.

Până azi.

Când Tristețea ta mi-a înghețat zâmbetul

şi m-a pironit pe un pământ rece,

lipsit de dragostea soarelui.

Şi am decis să-ţi mărturisesc.

Să-mi mărturisesc dependenţa de afecțiune,

dependenţa de vorbe frumoase,

dependenţa până la sevraj în lipsa ei, de iubire.

Dependenţa de păpădii…

Dependenţa de tine,

suflet zburător prin universuri mirifice.

Te iubesc, păpădie!

Te iubesc, iubitul meu de poezie!”

Dependenta de papadii

Dependenta de papadii (Sursă foto – Internetul plin de puful plin de dorinte)

Am rămas câteva minute lipit cu spatele de peretele rece ce sprijinea oftatul meu. Cine m-a pus să devin căutătorul unei păpădii unice între ele?

%d blogeri au apreciat: