Arhive pe categorii: Misterul Filiorisei – Povestea unei Papadii capabile sa traiasca doua destine de-o data

Vă propun un experiment cu păpădie!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă păpădia galbenă este una și aceeași cu cea albă, pe care o suflăm în vânt, fie trăiește pe o planetă unde nu cresc păpădii, deși eu știu una unde cresc – Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, fie nu s-a coborât niciodată la nivelul copilăriei, în care păpădia a animat prieteni și curtoazii, inventivitatea de a crea trompete din tulpinițe, brățări, coliere sau cununi din păpădii. Adesea, puful de păpădie, care este de fapt sămânța, a făcut din mulți dintre noi visători cu ochii deschiși.

De aceea, vă propun un experiment simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi cu resurse minime și cu răbdare.

Culegeți 7 păpădii galbene pe care să le puneți într-un pahar cu apă. Schimbați sau adăugați apă la nevoie. Nu le aruncați atunci când pare că s-au uscat. Din sânul aparentei ofiliri își crează păpădia multitudinea de deveniri, pe care le puteți sufla în voie sau le puteți ascunde în sân, pentru o dorință, două.

Experimentul este pentru propria voastră satisfacție. Aș spune că, după ce veți vedea sub ochii voștri aceste deveniri multiple ale păpădiei, îmi veți înțelege mai bine scrierile.

Dacă doriți să îmi scrieți (cu poze) impresiile voastre, rog email pe cosmisian@yahoo.com cu subiect: Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Am lăsat câteva fotografii cu traseul pe care trebuie să îl ia păpădiile voastre. Dacă se abat de la traseu, ați descoperit o nouă specie. Să îmi păstrați și mie câteva semințe. 🙂

O seară bună!

 

 

 

La final, puteți oferi cuiva un buchețel de păpădii zburătoare.

Și, cu ocazia aceasta, vă fac cunoștintă cu fiica mea. I-am făcut poză în copilărie. Acum arată la fel pentru că îmi seamănă. Noi nu îmbătrânim, cel puțin așa pare în poze.

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

please-do-not-touch

(sursa foto – google)

Pare un titlu asupra căruia vrei să îți apleci privirea. Nu este ciudat să formulez astfel titlul? Este. Asta până să te așezi în fața calculatorului, să scrii un nou articol din seria: „Mi-am propus să uit complet de păpădii!” și, ajuns la un paragraf despre Visul Iuliei, scrii în search-ul browser-ului și constați că articolul tău publicat aici (Visul Iuliei – prima parte) și (Visul Iuliei – partea a doua), apoi publicat de Catchy, să fie publicat fără permisiunea mea pe o revistă online din Republica Moldova (Gazeta), numită Gazeta de Sud. Acest lucru mi-a știrbit fluența cu care scriam articolul din această seară. Am făcut pauză și am adresat aceste cuvinte Gazetei sub formă de comentariu și email.

„Buna ziua. Numele meu este Cosmisian, autorul de drept al articolului pe care dvs l-ati publicat aici fara permisiunea si/sau notificarea mea, in November 26, 2015. Este un drept pe care nu il accept incalcat pentru ca, oricat de publica ar fi scriitura mea, doar eu am creierul si inima care au nascut astfel de cuvinte și nu am considerat ca dreptul de autor este o joaca, mai ales cand sunt lezat de o Publicatie.

Rog sa corectati acest lucru. Puteti publica link catre autor sau să retrageți imediat articolul. 

https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-partea-a-treia-visul-iuliei/ https://gandurineinfinite.wordpress.com/2014/03/26/misterul-filiorisei-final-visul-iuliei/ sau catre http://www.catchy.ro/visul-iuliei/83010 (Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol).

Apelez la profesionalismul cu care ar trebui sa conduceti o publicatie online, respectandu-ne drepturile de autor. Cred ca se cuvin si scuze. Daca nu veti face acest lucru imediat sau nu veti retrage articolul de pe pagina dvs, voi lua masurile legale si voi urma toti pasii necesari clarificarii acestei situatii. Cosmisian”

Am speranța că deținătorii Gazetei de Sud vor înțelege că rândurile pe care le scriu eu au urme de creier și inimă de Cosmisian. Și, dacă pe el îl bucură să fie citit și republicat, îl bucură doar cât dreptul la intelectul lui nu este lezat. Și, nu cred că acest lucru s-a întâmplat sub incidența unui vis, cu atât mai puțin al Iuliei mele. 

Eu nu accept să „îmi sufle cineva păpădia!”

PS: Se pare ca adresa de email de pe site-ul acestora nu functioneaza, iar comentariu pare ca se lipeste de articol, dar nu o face. Nici macar nu pot comenta pe propriul meu articol, hihi. Am trimis pe alta adresa, iar dimineata ii voi suna.

Misterul Filiorisei – final. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei – final. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei 3

Anii au trecut așa cum știu ei cel mai bine peste Iulia, care a devenit o liceană frumoasă, ce iubea frumosul din colegii ei băieți, fără a avea vreo prietenie solidă. Pur și simplu nu era pregătita pentru o relație. Era prea naivă ca să nu iubească, dar prea sobră ca să acorde prea multă atenție unei relații simple, cuminți și jucăușe. Educată, cu aspirații profesionale sprijinite de familie, Iulia s-a înscris la facultate. Eu? Ca de obicei, mă luptam cu mușchii din pădurile universului meu. Puteam călători fără nicio dificultate oriunde visa Iulia. Existam doar când visa. Eram visul ei, o lume în care putea fi ea însăși, o lume a ei, unde nu mai plătea tribut aparențelor, refugiul ei sublim, un vis ce devenea tot mai pronunțat pe măsură ce viața ei fără vis o decolora. În timp ce iubirile ei o fărâmițau cu trădare și decepții, eu deveneam tot mai mult imaginea pe care o întipărea noapte de noapte pe tavanul ființei ei. Privea în sus, căutându-mă. Era seara. Ne-am salutat chiar într-o seara ca aceasta, când mi-a cerut să mă prezint. Vorbeam pe tonul sufletului ei, știam să o cuprind în brațe fără a-i strivi sufletul, pentru că un vis nu te fărâmițează, el te înnobilează, el te înalță și te face să crezi că totul e posibil, dincolo de iubirile ce lasă urme. Visul Iuliei era confundat cu tot ce era ea în ascuns, fără a intra în conflict cu lumea ei, o lume pe care și-a clădit-o cu perseverența ei, cu merit.

Cu toții căutam un câmp deschis pentru libertate, apoi ne așezam pe iarbă, ne definim cu ochii proprietatea imaginară, ne facem un scaun, o masă, poate un dulap, un perete, un altul, o bucătărie, o curte, o grădina, un gard. Libertatea este o noțiune specială, atunci cand înțelegi faptul că noi toți dorim un câmp deschis în care să ne creăm lumea. Cu cât dorința de libertate e mai intensă, cu atât mai mult ne dorim să ne legam ființa de altcineva, de parcă libertatea și faptul de a ne prinde ființa sunt unul și același lucru.

MG_9742

Nopțile visului ei au conturat amintiri pe care un om le are după ani. Iulia, scriind în jurnalul ei, a consemnat despre mine. Eram prezent în locurile ascunse ale inimii ei. Când în lumea ei, dragostea ei cea mai puternică a ținut-o departe de atingere, pe mine m-a plăsmuit să îi fiu prezent fără niciun efort, m-a avut și mă are și acum, cu aceeași ușurință. Sunt al ei, sunt visul ei, sunt persoana cu care a vorbit ea cel mai mult atunci când putea fi oricine își dorea ea. Te-ai gândit tu, cititorule, că Iulia și visul ei sunt un singur destin? Dezlipește-mă de ea și nopțile ei sunt un joc cu bile pe care le lovești doar ca să cadă, ca mai apoi să îngrămădești mai multe. Tu visează pentru mine, Visule, nu mă lăsa pierdută cruzimii și lipsei de culoare. Eu sunt tu, tu ești eu, avem nevoie unul de celălalt.

Destinul croit de om este prescris, rescris și descris. Argumentele sunt doar pentru a obosi mintea. Visarea este aceea care te face să râzi. M-ai făcut să râd, îmi spuneai… De parcă viata ta îți suprima bucuria de a exista fără pretenție. Încă te văd alergând în rochia florilor de cireș, dar oare tu, Iulia, mai visezi? Când alergai printre pomii copilăriei tale, visai, eram una, peste tot prin ființa ta. Atunci mă salutai fără să știi de ce mă regăsești oriunde ai merge. Mă mai ai? Mă mai atingi când tavanul camerei tale nu îți mai deschide drumul spre cerul stelelor din care m-ai format în copilărie? Bucuria de a visa, Iulia, e la tine. Eu voi veni oricând vei visa. Eu sunt visul tău. Întinde palma să ți-o sărut. Mă simți? Visul te făcea să simți atât de intens, atât de mult. Anii te-au transformat oare într-o femeie cu un singur destin, ce nu mai poate visa?

Un om fără visul lui este un om ale cărui picioare au devenit prinse de solul existenței și nu își mai permite să zboare. Un om fără visul său este un copil ce se zbate în luxul unui leagăn ce-i ascunde infirmitatea. Visul Iulie, un destin dual, trăit de ea când îndrăznește să existe cu adevărat există cu adevărat.

Final

Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei – partea a treia. Visul Iuliei

Misterul Filiorisei 2

Când am privit-o prima dată pe picioarele ei, Iulia alerga prin pădure spre casă, acea casă a bunicilor ei pe care  o știam cu toții. Bunicii Iuliei erau oameni simpli care au iubit să împartă în copii multă visare. Visare, ai întreba, ce e atât de special la visare? Îți voi explica îndată, dacă mă prinzi de mână și mă urmezi în povestea mea din această seară. Îți spuneam de Iulia. Alerga fără a bănui că o priveam cum așeza nesigur picioarele pe pământul bătătorit al copilăriei ei. Că eram acolo, s-a întâmplat, dar ea nu a știut că o văzusem. Căutam un mușchi de pământ, unul anume, dintre multele specii ce știam că acoperă pământul din pădure, acela pe care nu îl aveam. Dar astăzi am stat ascuns după o stâncă în pădure pentru a o urmări cu privirea pe domnișoara ce zburda veselă spre casă. V-ați întrebat de unde au apărut stânci în pădurea copilăriei voastre? Eu nu am găsit răspunsul, dar sigur le-a adus cineva pentru a decora în umbre de mister copilăria noastră.

Visarea este o minune. Pentru Iulia, totul părea o visare. Alergatul prin pădure, cățăratul pomilor și săritul de pe un picior pe altul nu erau decât floarea deschisă a visului ei de a păși. Nu ți-am spus, dar Iulia mea a apărut însingurată printre noi, având dificultăți în a păși prea curând, iar alergatul era la fel de departe de visele ei precum soarele de recele nopții. Într-o zi am cutezat să mă apropii de gardul gri al casei bunicilor ei, privind spre noua lume ce se definea chiar acolo, pe loc, în fața ochilor mei curioși. Preocupați de bucuria nepoatei lor, bătrâneii alergau dintr-o parte în alta pentru a suplini incapacitatea ei de a alerga.  Adesea erau nevoiți să vegheze ca micuța lor nepoată să nu cadă din scaunul ce o imobiliza în momentele în care sufletul îi erupea într-o bucurie enigmatică, ce lăsa ca pieptul bătrânilor să scape oftaturi șterse.

MG_8227

Minunea visului. Toți visează indiferent de unde provin, toti visează în sus, spre bine și bucurie. Că s-au născut în familii sănătoase, sau nu, că părinților viața le-a oferit o situație financiară mai bună, sau nu, oamenii visează la fel. Visul este limbajul unic al omului. Toate aspirațiile omului din timpul zilei sunt dictate de mulți factori ce nu sunt întotdeauna pozitivi, dar noaptea, visul îi unește pe oameni într-o stare de aspirație către binele suprem, pe care Dumnezeu l-a ascuns în miez de om.

Dar bunicii Iuliei visau cu ochii deschiși, cu inima largă. Ei visau ca nepoata lor să meargă. Eu o vedeam doar verile când eram lăsat la bunicul meu, frizer de plăcere prin sat, pensionar de meserie. O știam de mică, tot în leagăn o surprindeam când mă furisăm la gardul ce dădea în curtea lor. Nu am compătimit-o niciodată, presupunând doar faptul că bunicii ei, fiind mai înstăriți, își permiteau ce eu doar visam, un leagăn, un balansoar în care să poți visa liniștit. În ignoranța mea de atunci, credeam că acel leagăn reprezenta o copilărie luxoasă, în timp ce el se răsfrângea asupra nefericirii unui copil ce nu putea merge.

Revenind la momentul în care am văzut-o prima dată alergând prin pădure, cred că avea șapte anișori, alerga cu pasiune, într-o rochie de culoarea florilor de cireș, cu pălărioară din paie, cu șnur roz, pe care o flutura deasupra capului. Am lăsat cutia în care adunam mușchi în spatele stâncii pe care o folosisem drept paravan și m-am ridicat să o urmăresc cu privirea. Cred că m-a văzut, dar nu a deranjat-o deloc, ba chiar s-a oprit să fluture buchetul de flori sălbatice culese din drum pentru bunica ei, știind că o va certa din nou că le-a smuls din casa lor, rădăcina, doar pentru a fi admirate efemer. Dar, dragostea pe care o cultivase pentru bunica ei era atât de mare încât ea va deveni cea mai apropiată membră a familiei acesteia până când visarea supremă o va fi cuprins pe bunică. I-am răspuns și eu, dar mă bucur că nu m-a văzut culegând verdele pădurii pe care alegi doar să îl ignori. Oricum, nu ar fi fost singura care ar fi râs de preocupările mele de peste vară. Vară după vară ne intersectam fără a vorbi. Iulia devenise un vis pe care viața mi-l adusese în atenție doar ca să îmi tulbure zilele. Nopțile erau altfel, atingerea zâmbetului ei ce se sprijinea pe ochii ei căprui, vocea ei ce era încrustată în mintea mea, zâmbetul ei simplu, liber și natural…

Va continua!

Misterul Filiorisei – partea a doua. O fiinta cu doua destine dezlipite dintr-o alta lume.

Misterul Filiorisei – partea a doua. O ființă cu două destine dezlipite dintr-o altă lume.

Misterul Filiorisei 1

Filioris, păpădița radiantă de iubire, își mișca cu greu rochia peplum croită din petalele unui crin regal de cristal gălbui, pășind cu mare emoție spre Tribuna Supremilor din Sala TumTum (jeleuri fructate).  

Privirea caldă, cu ochii mari și rotunzi, al căror căprui iriza simțiri intense, îi acoperea emoția ce părea să prindă tot mai multe aripioare până-ntracolo încât burtica raspundea emoțiilor cu mici zâmbete conturate în dragi simțiri.

Era timpul ca probele să fie dezvăluite participantelor la Festivalul Dorințelor. Inima Filiorisei era întru totul scăldată în simțiri pentru băiatul cu părul galben, în al cărui vis pășise accidental. Adesea îi vorbea în inima ei, făcându-l tot mai mult un însoitor al trăirilor ei în creșterea ei zilnică. Nu își amintea multe despre el, decât că o parte a ființei lui fusese atinsă de polenul ei magic ce îi lumina chipul.

Sala TumTum vibra de șoaptele tremurânde ale miilor de candidate pentru o răsplată de care doar se povestea. Un mare secret pe care îl știau doar Supremii era acela că o data la 100 de ani se năștea o păpădie cu un suflet aparte, un suflet cu două destine menit pentru o altă lume. Două destine dezlipite dintr-o altă lume, asta e ce căutau supremii. Gandurile și trăirile firave alte fiecărei aspirante au fost testate în 12 probe dificile și, pe măsură ce Festivalul se apropia de final era tot mai clar că Filioris e păpădița menită să trăiscă o viață-n două destine împletite într-o formă de existență încă nebănuită de ea.

Fusese aleasă! Filioris urma să își ia rămas bun de la lumea ei pentru a se naște într-o lume diferită.

*

Vestea că ființa îngemănată s-a născut a adus multă bucurie în sânul familiei Sharemson, a cărei fiică fusese desprinsă dintr-o îngemânare de suflete cu un singur trup. Filioris își contura existența în noul univers unde menirea ei rară de a trăi o viață cu două destine urma să se dezvolte pe parcursul întregii ei vieți. Obișnuită din esență să existe în formă de floare, i-a luat mult timp să poată păși pe pământ cu cele două piciorușe minunate, astfel că noii ei părinți au fost nevoiți să o împământenească primii șase ani ai vieții sale. Într-o zi, deși după șase ani de la nașterea ei îngemănată, Filioris și-a atins picioarele și a pășit pentru prima dată pe pământ. Nu mult ia luat să descopere cât de extinsă putea fi folosința acestor piciorușe. Oare i-a scăpat vreun pom în care să nu se fi cătărat?

Iubirea emana peste tot din ființa micuței Filioris, deși încă limitată și ignorantă cu privire la menirea sa ce cuprindea mister. Întocmai ca o floare, cu o nebunie simpatică și atrăgătoare, Filioris și-a însușit pământescul în anii care i-au stat in față.

Va urma!

Misterul Filiorisei – o papadie ce-atinge lumea in destine pereche – prima parte

Misterul Filiorisei – o păpădie ce-atinge lumea în destine pereche – prima parte

Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, conviețuiau de mii de generații, familii întregi de păpădii, pline de încântare și deliciu. Frumusețea lor neschimbătoare era încununată de stălucire în timpul Festivalului Dorințelor, un festival al bucuriei și al unui nou început pentru o singură păpădie ce va urma să fie aleasă dupa multe probe pentru a începe un nou drum într-o parte necunoscută a Universului.

Gândul parfumat de minunația Festivalului a atras păpădii din toată Regiunea Aparf-nercis, după pregatiri intense, cu atât mai mult cu cât acest festival își făcea simțită prezența doar o singură dată la 100 de ani. Participanții erau supuși multor probe; celui ce va caștiga trebuia să i se caute oglindirea în Univers, pentru a i se alătura pentru totdeauna.

O simplă dominișoară păpădie, cu petalele simple, se apropia și ea alene, cu sfială, de intrarea în Palatul Crinilor de Cristal, unde urma să se desfășoare misterul ce le făcea pe păpădii de mii de generații să iubească Festivalul Dorințelor. Oh, cum îi strălucea pasiunea din petale-i dispuse într-un galben de aur, cum frunzele îi acopereau iubirea pură ce putea fi turnată asupra sufletului ei pereche. Născută într-o familie nobilă, Păpădița Filioris, își petrecea timpul croind vise, construind idealuri ascunse de atingerea efemera a banalului. Dragostea dintre lumi la care visa îi fusese insuflată de mama ei, Ctafilientes, care la rându-i sperase să devina în adolescență aleasa.

Prevestit îi fusese destinul minunatei noastre Filioris. Adesea cânta despre o iubire dincolo de lumea ei, tremurând de anticipația că undeva între lumi avea să își regăsească nebunia sufletului ei, cu care să împartă o iubire între lumi. Pășea zilnic pe dorințe ce se desprindeau din sufletul ei pur, dorințe ce adesea scăpau în univers. Într-o noapte visă că se agățase de una dintre dorințe și apăru într-un orașel situat la poalele unui munte vulcanic, pe o planetă dintr-o altă galaxie. Chipul îi sclipi instant când se trezi privind un băiețel de câțiva anișori alergând cu o bucurie incredibilă pentru a primi înghețată de vanilie cu rom ți stafide pe care o avea Filioris într-o șaretă trasă de un cal alb. Copilul stingher se apropie, cu ochi mici și păr galben ca al unei păpădii în spendoarea strălucirii ei, ceru înghețată, însă privirea îi rămăsese încătușată de a domnișoarei ce îi întinsese înghețata. Niciunul nu realiza însă faptul că destinele le fuseseră pecetluite pentru a se iubi etern, dincolo de banalul lumilor din care proveneau. Între cei doi s-a produs instant o legătură ce avea să le lase o urmă adâncă în suflet. Filioris visa visul acelui băietel. Intrase în visul lui prin intermediul unui puf de păpădie ce purta în sine o sămânță, semănând dorința după ea, impregnându-l cu aroma ei plină de esență păpădiică. Încă visându-se în visul lui, privindu-l în ochi pe băiețelul cu păr galben, îi mângâie chipul, când simți că destinul le era sortit revederii.

povesti pentru copii

Băiețelul cu părul galben fusese atins de o dragoste din altă lume, o dragoste ce urma să îi definească bucurii și tristeți. Nopți la rând de-atunci s-a rugat să o viseze din nou pe tânăra domnișoara ce îi oferise înghețată, mângâierea fină și plină de simțire ce îi încălzise inima și îi lăsase în ea un foc aprins, mocnind până la reîntâlnire. Din nefericire, strălucirea Filiorisei pe care nu a reușit să o stăpânească, l-a împiedicat pe acesta să îi vadă chipul. Pe cine să caute? Cum arată cea a cărei atingere urma să îl însoțească întreaga viață? Clară îi era simțirea atunci când degetele tremurânde ce îi atinseseră chipul produseseră în ea o distinsă emoție, o aromă unică ce îi rămăsese pe buze și limbă. Ani de zile a căutat să o regăsească mirosind flori, căci mirosul Filiorisei era ca al unei câmpii în floare, un miros cu zumzete de insecte ce încântă chiar ți urechea surdă a unui bătrân istovit de umblare prin viață.

Adănc ascuns în el, baiețelul purta spre devenire, o dorință fierbinte după împlinire. Focul nu îi mai fusese aprins de nimeni în acel fel. Într-o seară, amintindu-și de visul lui, luă focul și îl ascunsese departe de orice privire, undeva adânc în ființa lui unde nu pătrunsese nimeni.

Filioris, la rându-i, simțea dorul revederii în timp ce pășea spre Palatul Crinilor de Cristal.

Cosmisian, 15 august 2012
Partea intai din cele trei propuse.

https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/misterul-filiorisei-povestea-unei-papadii-capabile-sa-traiasca-doua-destine-de-o-data/