Arhive pe categorii: Mariette – Muza și Inspiratia lui Jumes Verne

Frânturi din „Fetița cu Codițe și Firul Narațiunii”, cap. 33

„Câțiva dintre călători i-au făcut loc fetiței, încurajând-o să urce prima. Nu a pierdut o așa ocazie, urcând lent, privind în sus, puțin în jos, cu pieptul plin de emoție, așa cum cerul senin se emoționează în pragul ploii, strângând la piept nori plini de răcoare. Mintea ei genera scenariul perfect pentru călătorie, doar că pentru aceasta îi erau necesare mai multe locuri, că doar avea un echipaj. Știa că la un moment dat drumul spre Hațeg va fi inundat de o mare secretă, iar autobuzul se va transforma într-un Velier colosal, cu care va reuși să străbată marea, salvându-i pe toți.

Șoferul și-a întors privirea spre culoarul autobuzului, încă mustind cu călători dezorientați. Le-a dat un ultim  minut de pregătire, a închis ușa din față a autobuzului. Turase puțin motorul, fapt ce a bucurat copiii, vibrând la unison cu trupurile încântate ale micuților. În tăcere, o fetiță se pregătea să conducă pe ascuns autobuzul spre o călătorie pe care o vedeau doar ochii ei migdalați. Un autobuz condus spre destinație pe două drumuri în același timp, pregătit să înfrunte greutățile mării. Fetița-căpitan era la datorie.

Odată pornit, autobuzul a devenit cea mai mare descoperire pentru copiii ce călătoreau pentru prima dată spre casa bunicilor sau a neamurilor. Să stai pe un scaun și să vezi trecând cu viteză pe lângă tine păduri pline de nuanțe de verde, dispărând în coada ochiului, făcând loc satelor aliniate pe ambele părți ale drumului proaspăt asfaltat. Casele erau ornate cu mozaicuri din gresie ornamentală, lucind în mod inconfundabil în soare. Porțile înalte ascundeau lumi nebănuite, despre care nu puteai decât să gândești o fracțiune de secundă. Din loc în loc puterau fi văzute bunici îmbrăcate în straie multicolore, unele așezate pe băncuțe din lemn de brad, al cărui miros îl simțeam involuntar, altele sprijinite de cârje improvizate, unele încă verzi, putând prinde rădăcini dacă ar fi fost să rămână mai multe minute fixate în același lor. Un interes deosebil în aveau roțile, pentru că din tot ansamblul autobuzului, doar acestea le atrăgeau atenția câinilor. Ei erau singurii care lătrau la roți. Copiii imitau cât puteau, spre disperarea părinților.”

© Cosmisian
Foto: 7-themes

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

Fetița cu Codițe la Fel – Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare? (Spicuiri din Cap. 10)

Fetița cu Codițe la Fel – Spicuiri din Cap. 10

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

Priveam în jurul ei.

Tăcerea se desfăta în durerea lacrimilor pe care le-am văzut pentru prima dată

arzându-le chipurile, ca o lavă a neputinței. 

Pentru prima dată în viață mă simt neputincios.

Geamănul meu, Fir al Narațiunii, lipsea.

Cu inima lui iute, plină de empatie,

aș fi schimbat fără rezerve această nefericire din viața Neasemănării.

Fetița Labirint se pierduse ea însăși?

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

© Cosmisian

Foto Jorjette

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

– Tu ai văzut vreodată un vultur? Dar, viu…

– Vultur? Unde aș putea vedea eu un vultur? În cartier la mine sunt câțiva arbori, mult prea nefericiți să atragă un vultur.

– Așa mă gândeam și eu. Ce să caute un vultur în cartierul tău…

– De multe ori m-am întrebat ce e în capul tău. Acum, că ai scăpat înaripata din gurița ta, realizez că e bine că am ținut pentru mine o asemenea întrebare.

– Ai aruncat vreodată o piatră într-o apă adâncă, încât să auzi acel sunet gâtuit, semn că apa a înghițit piatra?

– Bine că nu ai aruncat această piatră după vulturi. Nu te-aș vedea bine încercând să scapi. Răspunsul meu este Nu. Tata m-a învățat să arunc piatra pe apă. De atunci mă întreb dacă aș reuși să alerg pe apă dacă aș prinde o viteză suficient de mare.

– Interesant, căzu el pe gânduri, interesant. Un vultur care nu se arată, o piatră care te îndeamnă la zborul pe suprafața apei și o fată care nu recunoaște că are și ea întrebări dintr-o carte de aventuri, nescrisă încă.

– Tu ai observat că suntem singuri pe aici? Oare cum am ajuns pe dealul acesta? Ce vechi sunt casele. Sau, mai bine spus, ce joase sunt. Când te uiți la trandafiri, ai impresia că sunt parte din acoperișuri, iar frunzele lor par perdele la casele acelea galbene ca lutul.

– Credeam că tu locuiești pe aici, iar eu te urmam din dorința de a te însoți până acasă. Mi-am dorit să te conduc doar ca să petrecem mai mult timp împreună. Mi-am dat seama la un moment dat că niciunul dintre noi nu locuim în această zona de case.

– Cum de ți-ai dat seama?

Băiatul zâmbi ștrengărește, ca și cum ar da impresia că este un mare detectiv.

– A, știu. Am spus că eu locuiesc într-un cartier cu pomi nu foarte primitori pentru vulturi, pe când aici nu sunt arbori de nici un fel. Totul pare atât de mic, încât cerul este la o atingere depărtare. Așa ți-ai dat seama?

– Aș minți să neg. Să neg că aș fi deștept. Dar, nu așa mi-am dat seama. Poate nu ai observat, dar de când am intrat pe drumul de piatră, casele cu grădinile lor, de fiecare parte a străzii, au apărut de la sine, ca de dincolo de orizont. Mie mi-a creat impresia că mintea ta le-a produs.

– Tu ai familie? Vezi, ne plimbăm de câteva minute pe străzi necunoscute, care ar spune celorlalți că ne-am ști de multă vreme, dar nu știu cum te numești, nu știu de unde ai apărut, dacă ai familie. Și, dacă mă gândesc bine, nu știu de ce îmi placi.


Foto: google

– Sunt Jules, fiul dintâi al părinților mei, familia Verne. Am cam fugit de acasă, de doar câteva apusuri de soare. Aveam planuri, dar nu mă așteptam să mi le desăvârșească cineva.

– Jules Verne, ca în marele povestitor din cărțile pe care le tot primesc de la părinți? Știam eu că ești real. Mi-am dorit mult timp să te întâlnesc. De asta îmi pari atât de cunoscut.

– Cărți? Mi-ai atins geanta? Jurnalele acelea sunt marele secret al vieții mele. Doar eu și doi prieteni ai mei, mai puțin obișnuiți, aș spune, mai știu de invențiile și notițele mele. Tot nu înțeleg cum ai reușit să te uiți în geanta mea fără să văd eu.

– Ești modest acum. Mă refer la cărțile pe care le am în biblioteca mea de acasă. Le citesc cu tata uneori, dar lui pare să îi fi dispărut copilul din ochi, că nu pare să ajungă un personaj din carte. Nici mama nu pare să vadă cu ochii ei mari și frumoși această lume a cărților. Un alt motiv care mă face să fug adesea de acasă în lumile mele imaginare. Poate și tu ești o ființă imaginară, altfel nu îmi explic cum de ne înțelegem atât de bine, cum de nu te sperie că am făcut să apară case înaintea noastră.

Încurcat de-a dreptul, tânărul Joji privi spre vechii lui aliați în lumi create din cuvinte, cerând parcă un ajutor pe care nu l-ar fi pronunțat în fața fetei. Ați văzut vreodată un narator care își ridică umerii a neștiință, când este să fie confruntat cu ființe ca fetița aceasta cu codițe întotdeauna la fel? Sau, cum Firul Narațiunii se pierde în fața ei, când ea pare să locuiască la ambele capetele ale poveștii, manipulând rostul lucrurilor. Când te uiți în ochii Firului de narațiune și vezi uimire și blocare, înțelegi prin ce trece un scriitor fără inspirație.

– E timpul să ne setăm prima destinație a călătoriei noastre împreună. Pentru aceasta, am pregătit un submarin. Este, mă văd nevoit să spun, această punte pe care stăm. Tânărul Jules deschisese jurnalul albastru din geantă, iar velierul se transformase într-un submarin ne mai văzut, dar atât de practic.

© Cosmisian

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Paragraf preluat din Cap. 10

„Soarele și-a fixat mirarea pe ochii fetiței de 12 ani,

nefiresc de matură pentru o singurătate ca a sufletului ei,

dar atât de lipsită de experiența unei lumi

ce pare dezlipită din trecut,

dar care nu se potrivește orizontului îngust în care a fost crescută ea,

în aparenta lume a viitorului.

Ochii ei nu văzuseră mai nimic din lumea lumilor,

pentru că lumea ei era limitată

la proximitatea camerei ei micuțe de la etajul 1.

Știți doar,

dincolo de lumea lumilor,

fetița cu codițe întotdeauna la fel

locuia în scara plină de punți către alte lumi,

pe care le-a atins gândul ei, dorul ei de o alta lume.”

© Cosmisian

Sursa foto – google

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. „1840”

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” –

Din cap. „1840”

*

     Vremea rece din Paimbœuf te obliga la deghizare. Doar legendele își îmbracă personajele în ținute cu etichetă. Visele întotdeauna șterg ideea de deghizare. În vis, ținutele se topesc, luând forma personajului, confundându-se până la gradul suprem al unui rol jucat între real și ireal. Rolul de vis.

     Visarea este momentul în care fetița cu codițe la fel se poate regăsi. De această dată, nu mai trebuie să se prefacă, pentru că trupul i s-a desprins de limitare, ajungând acolo unde inima își amintește de o viață pe care a avut-o în imaginația altei persoane. A unui băiat care a trăit cu mai bine de un secol în urmă. Cum este posibil acest lucru, vom afla.

     Personajul secundar al acestei narațiuni este chiar locul de desfășurare al întâmplării. Spre deosebire de imaginație, visarea se camuflează cel mai ușor în sufletul unei fetițe de nici 12 ani, cu codițe prinse de mama ei, întotdeauna la fel, împiedicându-și personajele să se oglindească în ideea de piesă de teatru. Iată cum, pentru a se potrivi descrierii tocmai oferite, în bătaia rece a vântului, Visul a devenit un Velier ce tocmai își primea pasagerii. Pânzele lui se hrăneau cu aspirațiile încă nenăscute ale pasagerilor. Niciodată nu se mișca din loc. Doar mările și oceanele o făceau, dorindu-și cu ardoare să poată trece, dacă e posibil, chiar pentru o clipă, o noapte sau, de ce nu, mai mult de atât, pe lângă personajele pe care le voi aduce, rând pe rând, în poveste.

     Vântul aspiraților nenăscute încă în pieptul fetiței a suflat în proră, drept indicație că este timpul ca personajele să își facă apariția. Fetița cu codițe la fel ținea pe braț cu coș de nuiele voluminos, în care ascundea ceva. Se îmbrăcase ca un băiat, cu pantaloni trei sfert, de parcă ar fi venit din alt timp. Peste cămașa uzată și considerabil mai mare decât trupușorul ei, plana o vestă brună, cu buzunare mari. Cizmulițele, la fel de mari și ele, erau fixate în picioare de trei perechi de ciorapi împletiți. Fiecare picior își rezervase dreptul la aceleași trei culori, pe care le ținea aproape de căldura tălpilor ei mici în altă ordine decât ar fi făcut-o, spre exemplu, un pelican curios. O văd pășind curioasă în noua lume, pregătită de ea la îmbinarea trecutului cu prezentul.

     Privind trecerea mării, un tânăr cam de aceeași vârstă cu fetiță cu codițe, stătea cu un jurnal mare în brațe, în care se putea vedea numărul mare de povești scrise după uzura paginilor. Prea tânăr pentru o asemenea experiență scriitoricească, avea să trădeze multă îndemânare și inspirație pentru chiar mai mult decât vârsta pe care nici nu și-o lua în seamă. Deși nu i-am spus numele băiatului, de dragul anonimatului, îl vom porecli Joji. Atât pot spune acum, că vesta pe care o purta cu mândrie nu era a lui. Dar, avea buzunare mari. Nici numele scris pe ea nu îi aparținea.”

Sursa poza.

© Cosmisian

Spicuiri 4 „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri 4 „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

 

     Era seară din nou. Fiecare seară este deosebită. Repetiția nu are aceeași însemnătate pentru cineva care iubește apariția tatălui, dornic de îmbrățișare. Trebuie că v-am obișnuit până acum cu întrepătrunderile de lumi pe care fetița cu codițe la fel le păstra la îndemână, doar ca să trăiască clipe de mister.

     Pereții ce despart bătăile sincron de inimă ale părinților de tremurul brațelor strânse mănunchi peste genunchi, au devenit gazda cu două perspective pentru mine și pentru Firul Narațiunii. Ne obișnuisem cu această scenă. Clanța ușii se înclină cu respect pentru momentul incandescent ce urma să transpară, scârțâind de una singură.

Sursa foto: 7-themes

     O vedeam. Stătea cu bărbia pe genunchi pentru a-și stăvili emoția. Le auzea respirația, iar inima îi pompa nebună în piept. Ca un vulcan ce dorește să îmbrățișeze pământul din toate părțile, sărea din acea poziție, arcuindu-se cu tot trupul spre brațele deschise ale tatălui ei. Brațele lor întotdeauna o includeau pe Adela. Pungulițele cu cadouri, când erau, cădeau pe covorul moale, confuz. O vreme a crezut că îi aparțin lui cadourile. A și justificat această credință, spunând că acestea pot fi găsite asupra lui o mare parte a timpului.

     Revenind la îmbrățișare, spun simplu că era de o cu totul altă factură față de ce vedem în alte povești de iubire pe care le naștem. O fetiță ca ea este din cu totul alt colț al universului. Unii ar spune, cu sinceritate, că ea este prinsă între lumea caldă a părinților ei, unde creștea pentru a da o lecție lumii, și labirintul acela de pe tabla de șah, unde ajungea foarte des în ultima vreme. Sau, de unde era.

© Cosmisian

De ce există povestea „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

De ce există povestea „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

     V-ați întrebat adesea ce gândesc sau înțeleg copiii în perioada incipientă a dezvoltării lor. Dar un copil cu Sindrom Down? Ce simte el? Cum este lumea lui? Ce îl face atât de sensibil, frumos și fericit în ciuda ochiului greu care cade asupra lui de la distanță?

Pe fetița cu codițe am întâlnit-o de mai multe ori. Glasul ei dulce m-a topit. Nu știam prea mult despre acest sindrom, și cu siguranță că nu-l voi înțelege niciodată în maniera în care un părinte o face cu propriul copil. Cu toate acestea, acel cromozom 47 al unui astfel de copil pare să nu mă lase în pace.

Lumea fetiței cu codițe la fel este prezentată de un Narator cu personalitate duală, adesea poznașă. Cu ajutorul părinților, Fetița Cromozom 47 a reușit încă de mică să pătrundă într-o lume secretă, lumea Manuscrisului 63 al lui Jules Verne, unul „scris” de acesta în timp ce naviga spre India. Și-a dorit mult un colier, doar că a întâlnit o ființă ruptă dintr-o lume pe care nici chiar fantezia nu o putea egala. Fetița pe care el a întâlnit-o purta la gât un colier numit Cromozomul 21. Unii l-au numit cromozomul dragostei .

Opreste-te o clipă și intră în lumea unui asemenea copil. Sunt minunați. În România sunt peste 30.000 de persoane cu acest sindrom. Că se face puțin pentru ei, o spun toți cei implicați. Nu am calificarea să o fac eu. Dar, voi pătrunde în lumea fetiței cu codițe până la capitolul 16.

Iată cum aș dori să fie privită această lume pe care o descriu în această serie. Sper ca cei care au cu adevărat experiența dificilă a îngrijirii unui copil iubitor ca acesta, să nu mă judece. Mai curând, îi invit într-o altă lume a lor, pe care puțini au reușit să o vadă. În acea lume, copiii sunt aventurieri și exploratori.

 

© Cosmisian

Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Capitolul 6

Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Capitolul 6

     Toamna trecuse frumos peste fetița cu codițe, iar experiențele ei erau tot mai inedite, dar niciodată împărtășite cu cineva. De fapt, uneori mai pătrundea în sufragerie, acolo unde obiectele colecționate de bunicul și tatăl ei deveneau punți către lumi desprinse de aripile Timpului, pagină cu pagină din chiar Manuscrisul 63. Cum reușea să se lipească de trecutul scris și, aparent pierdut, nimeni nu știa.

     V-ați gândit vreodată de ce Firul Narațiunii și Naratorul erau tare încurcați de rolul pe care îl desfășurau în preajma fetiței cu codițe? Credeți că este ușor să pretinzi că nu ești văzut, doar pentru că ești ignorat, când de la episodul cu tabla de șah nu mai știi cine este ascuns în povestea cui? Fetița avea ochii mari și limpezi ca o piatră peste care curgea apă abia născută din izvor de munte. Ochii îi erau adesea fixați pe Firul Narațiunii, pe care îl deposeda de orice inițiativă de a schimba ceva. Că ar fi vrut să schimbe firul, este de așteptat. Îi este în natură, dar incidentul cu Labirintul de pe tabla de șah l-a transformat în personaj, mai mult decât însuși Naratorul ar fi dorit să îl contureze în propria-i scriitură.

     Cum sărbătorile de iarnă erau tot mai aproape, Adela pregătea în fiecare final de săptămână prăjiturele. Nelipsită din bucătărie era și fetița cu codițe la fel, întotdeauna la fel. Făina părea cerul pe care mama așeza stele colțurate din aluat, pe care le oferea căldurii soarelui, cum îi mai spunea aceasta cuptorului, pentru a le împrumuta strălucire și căldură. Chipul micuței era atât de drăgălaș când pete de cer alb de făină își făceau loc pe chipul ei. Nu am greși dacă am spune că stelele își doreau să strălucească pe chipul ei, chiar fără a mai trece pe sub mângâierea soarelui.

     Desprinsă de lumea deja fantastică pe care am descris-o, fetița îngâna cu bucurie cuvinte fără sens pentru mama ei, care oricum nu o corecta pentru atât de puțin. Mirosul primei tăvi scoase din cuptor a adus și prima degustare. Fetița reușea să participe ca prin vis în ambele lumi, cea obișnuită, a cerului alb de făină pe care se așezau stele colțurate în rânduri, dar și cea născută de prezența Firului Narațiunii, care o ademenea când neîncrezător, când plin de anticipație între paginile manuscrisului deja amintit.

     Doar ochii ei vedeau ambele planuri, pe care le-a cuprins în pumnii ei mititei, le-a scuturat cum ai face cu zaruri menite să indice doar fațetele de care ai nevoie pentru a continua spre o destinație surprinzătoare, și iată-ne purtați într-o combinație de lumi despre care abia începem să avem habar.

     Adela îi adusese o vestă croșetată de o colegă de la serviciu, special pentru fetiță. Îi promisese o vestă care să o protejeze în războaiele imaginare la care asistase în câteva rânduri, în vizită fiind. Vestă de protecție, cu puteri? Își întinsese brațele pe rând ca Adela să o îmbrace cu această vestă, simțindu-se învestită în grad de cavaler al Făinii din praf de stele. Apoi, dându-se jos de pe scaun, fetița s-a îndreptat spre holul central al casei, unde exista un cuier mic, potrivit pentru înălțimea și dibăcia ei. A dat vesta jos, fixând-o pe cârligul negru prins deasupra oglinzii. Se privi în oglindă, apoi oftă a idee.

     Noi o priveam surprinși. De această dată, mama fetiței ni se alătură, fără să bănuiască lumea din care veneam. A mai spus ea că suntem prieteni imaginari, la cum părea să indice însăși fetiță când ne certa. Ne convenea de minune această titulatură, atrăgătoare de altfel. Și, iat-o pe fetița cu codițe prinsă de o nouă poveste.

     Cum privea ea vesta agățată în cuierul din hol, i-a venit o idee. „O voi face șorț. Oricum nu aveam unul. Bucătăria nu găzduia așa ceva. De prea multă vreme am numărat gloanțe deja folosite, cu vârfurile bontite în pieptul meu”, a șoptit încântată de idee.

     „Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar, aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

© Cosmisian

Spicuiri 3 din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri 3 din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Din Cap. 5

     Duminicile erau toate la fel. Monotonia și rutina își aveau întotdeauna prostul obicei de a ne vizita când familia fetiței cu codițe era împreună. Pe semne că îi urmărea. Camera de zi era din nou închisă. Era o cameră de oaspeți, dar era tratată cu multă nedreptate. Prea puțini oaspeți puteau spune că au văzut-o. Cu toate acestea, regula nescrisă a familiei era agățată cu șnur de cheia ce stătea în ușă. Era mai tot timpul închisă, deși niciunul dintre ei nu era interesat de o vizită scurtă.

     Ați văzut vreodată o tablă de șah care să joace cu propria-i limitare la două culori, prinse între ele doar la colțuri? În camera de oaspeți se juca șah în liniște. Noi nu aveam nevoie de cheie pentru a intra. Intram fără cheie, jucam fără piese. Acelea fac prea mult zgomot. Ne plăcea să jucăm părți ale trecutului pe care îl încercam din nou și din nou, simulând posibile variațiuni de prezent, de viitor.

still_life_old_book_hourglass_mood_chess_board_old_pocket-895386

Sursa poza

     Tabla de șah este o imagine perfectă a noastră, a mea și a Firului Narațiunii. Un număr limitat de posibile mutări, aparent infinite, făceau din încercările noastre un adevărat spectacol în două culori. De departe, liniștea domnea, sugerând uitare. De aproape, desfășurarea culorilor…

© Cosmisian

Spicuiri din Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

Spicuiri din Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

    „Dintr-un Almanah, nea Gigică a rupt câteva foi, pe care le-a transformat într-un coif plin de litere și imagini. Puțin încurcat de cele două codițe la fel ale fetei, a reușit într-un final să i-l fixeze pe cap, zâmbindu-i mai mult distrat. Capul fetiței arăta ca un ocean întins pe care naviga o bărcuță plină de povești nescrise încă, iar din colțurile acesteia, se năștea o poveste cât o secundă. Liniștea oceanului a fost tulburată de fulgere topite din vârful coifului, iar furtuna ce se întețea, părea mai curând să oglindească furtuna din Oceanul Indian, despre care nu am vrut să spunem că ar fi aparținut călătoriei din Manuscrisul 63.

41ynh67s8KL._SX425_

Sursă ocean – o barcă imaginară.

     Ploaia acoperise întreaga seară, masa centrală și milieul ei se transformaseră într-o masă mare de valuri înspumate, ce loveau de deasupra barca, îi topeau scrisul, uscat de prea mulți ani în brațele timpului. Negrul nopții se topea, transformându-se în cerneală, iar poveștile curgeau din colțul unui condei, direct în amintirile fetiței. Firul Narațiunii ofta în sfârșit a satisfacție. Iată aici o fetiță ce putea reface drumui lui Joji spre India, în căutarea colierului ce își pierduse între timp destinatara. Ne-am făcut loc în călimară, satisfăcuți de seara aceasta. Fetița cu codițe rescria călătoriile imaginare ale tânărului Joji [Jules Verne].”

© Cosmisian

 

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

În grădina din fața blocului nu erau copii. Spun asta doar ca să nu mă întrebați. Judecând după leagănul simplu, orfan, mă tem că fetei cu codițe născute din curiozitate, nu îi mai rămăsese nici un competitor nemilos care să o împiedice să îmbarce în leagăn. Fiind prea scundă, a regretat puțin că nu are un adversar mai înalt, pe care să îl provoace în vreun fel, sau poate în altul, doar ca să o ajute să urce. Ea nu știa încă, dar băieții înfumurați servesc adesea obținerii de beneficii care le sunt potrivnice. Fetița și-a adus o cutie de lemn, mai mult spartă decât întreagă, însă murdară chiar și în locurile unde nu era necesar să fie întreagă. A așezat-o în fața leagănului, ce se fâțâia de la vânt, doar ca să îl încalece dintr-o săritură, lucru ce i-a reușit fără efort. Nu avea nevoie de un băiat care să o ajute, ci de unul căruia să îi facă în ciudă de contrariu.

Sursa poză: !

Ca o umbră nepoftită, Firul Narațiunii încercă să îi dea un avânt leagănului, doar de pornire. L-am surprins, m-am strâmbat la el și a renunțat. Era pentru prima dată când mă strâmb la Firul Narațiunii, iar el a înțeles pe loc că avântul de care avea nevoie fetița cu codițe nu era unul al schimbărilor de destin impuse pe ascuns, de la spate, de el, de Firul Narațiunii. Fetița avea nevoie de un avânt mai simplu, unul care să o ridice de la sol spre cer, spre aspirații nebănuite de ea. Era prea micuță ca să le știe, era prea sinceră că să nu le aibă. Mai avea nevoie și de un răgaz, care să o tragă din spate pe cursul unui arc de cerc viu, ca să își vadă propria-i evoluție.

© Cosmisian

Protejat: Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Manuscris în lucru

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

O nouă poveste de suflet la orizont

O nouă poveste de suflet la orizont

„Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Iată-mă din nou, luat pe nepregătite de o fărâmă de inspirație, pe urmele pașilor unei fetițe cu două codițe blonde, despre care am început să scriu în plină noapte. Și, când impresia pe care o culeg din paragrafe este una pozitivă, am siguranța că întreruperile datorate vieții mele de zi nu mă vor face să îmi pierd Firul Narațiunii, pentru că deja am stabilit cu el un lucru. Cert cum e, contractul semnat de ambele părți stipulează clar că el, Firul Narațiunii, nu va interveni în viața personajelor, iar eu, autorul Firului Narațiunii, nu îl voi forța să scrie. Am mai observat ceva. Nu îmi pot pierde ideile, pentru că scriu fără idei.

Cu această ocazie, vă anunț că m-a prins Fetița de mână, în propria ei lume. După cum ați observat, titlul cărții este: Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

Am scris câteva pagini fără să înțeleg de unde simplitatea cu care scriu. Mai multe, în curând!

© Cosmisian

Sursă foto

 

%d blogeri au apreciat: