Arhive pe categorii: Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

     Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă, sau al acelora care transformau drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare? Parcul adăpostea o singură bancă lipită de clădirea aceea misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar, nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.

     – Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!

     – Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.

     – Și, cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci tu mie? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!

      S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pickup? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!

     – Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pickup și un disc de vinil cu Cohen? Și, mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?

Spicuiri din Cap. 14 – – al seriei Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Cosmisian

Poza – google

10. Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

     Zilele au trecut pentru grupul nostru de prieteni, făcând din anotimpul adierilor de vânt un spectacol al frunzelor ce-și spun ultimele cuvinte în ritmul decăderii. Elena stătea singură pe o bancă retrasă din Parcul Botanic, acolo unde arborii nu o mai ascundeau ca în vremea înfrunzirii lor. Se plimbase adesea pe fiecare alee din el. Uniformitatea verdelui ce îl definea nu o impresionase atât de mult, pe când toamna este cu totul altceva. Pentru Elena, toamna este cu totul altceva. Fiecare anotimp are ceva magic de spus despre frunzele acestui parc, dar toamna este singurul anotimp care dă personalitate fiecărei frunze în căderea acesteia spre o lume ce leagă viața de moarte, speranța de deznădejde, verdele absolut de pastelul cerat al frunzelor multicolore, iar contrastele par a nu se mai opri.

     Cu picioarele adunate sub ea, sprijinită cu un cot de partea deja scrisă a jurnalului ei, Elena se lăsase prinsă în acest joc al contrastelor. Un joc. Tatăl ei o învățase un joc al chipurilor umane, un secret destinat doar ieșirilor acestora în cele mai aglomerate locuri din oraș, acolo unde nu puteai vedea un om pentru mai mult de un minut. Ce era mai amuzant decât să îi privești și să le atribui fără răutate tot felul de asemănări cu ființe sau obiecte, care mai de care mai comice?! Și, resursele erau infinite, după cum și trecătorii. Chipul uman este repetiția infinită a unicității. Ce poate fi mai fascinant decât încercarea de a asimila această repetiție infinită a esenței umane, unicitate regăsită în cel mai variat mod cu putință? Erau momente în care Elena doar privea spre trecătorii neobosiți în a admira căderea frunzelor, dar avea și momente în care stiloul nu i se mai desprindea de jurnal, legând paragraf după paragraf printr-un fir subțire al unei povești ce se năștea acolo, în parcul acela ce-și ploua multicolor toamna.

     Pe o bancă alăturată stătea o domnișoară ce nu o mai scăpase pe Elena din ochi. Cine ar fi reușit să se elibereze de spectacolul involuntar oferit de această tânără ce visa cu ochii deschiși? Ar fi vrut să o întrerupă și să îi vorbească, însă a ezitat. Știa din proprie experiență cât de dificil este să revii la un gând ce naște pe loc cuvinte dacă te întrerupe cineva. Și, a avut de așteptat, pentru că Elena a scris foarte mult. Puțin plictisită, a sărit de pe banca ei să culeagă frunze, pozând în mare amatoare de frunze. Pe când se pregătea să o abordeze, a făcut-o chiar Elena.

     – Salut! îi spuse Elena, ridicându-se pentru a prinde o frunză ce se pregătea să își ia zborul de pe asfalt. Iată, îi spuse fetei, o frunză ce merită un loc în colecția ta de toamnă.

     – Hei! Mulțumesc, dar ce drăguț din partea ta. Chiar că e drăguță. Parcă a refuzat să accepte că toamna este destinul fiecărei frunze.

     – Mai bine îi fac o poză, să rămân și eu cu ceva din destinul acestei frunze. Toamna a vrut să o ai tu.

     – Vorbești destul de poetic, asta făceai în jurnalul acela, scriai?

     – Hmmm, păi… da.

     – Nu mă înțelege greșit, dar te-am privit mult timp. Logodnicul meu are un examen și îl aștept pe banca noastră favorită. Te amuzai copios singură privind oameni. Apoi, parcă erai controlată de stilou. Nu am mai văzut pe nimeni să scrie atât de mult fără oprire. Bine, doar la examene…

     – Scuze, așa mi-a venit să scriu. E prima dată când mi se întâmpla în parc. Privindu-i pe trecători, mi-am amintit de un joc pe care îl aveam între noi. Și, asta m-a inspirat.

     – Joc?

     – Da, un joc. Trebuia să găsim asemănări comice între chipul trecătorilor și animale sau obiecte. O făceam doar pentru amuzament. Tatăl meu spunea că există unii oameni, trecători necunoscuți, a căror esență umană merita furată și păstrată în formă scrisă într-un jurnal secret din papirus. Părea mai curând un vis de-al lui de a scrie. Și totuși, tata nu a scris. Ni s-a întâmplat nouă ceva, familiei noastre…

     – Îmi pare rău acum că te-am întrerupt. Aveai nevoie de acel timp în care să scrii și să te descarci. Ar fi trebuit să spun de la început, dar o fac acum. Mă numesc Eea. De la Euthymia. Mama e unguroaică. A citit o nuvelă scrisă de un autor maghiar, Maurus Jokai, „Bărbatul cu atingere de aur”, unde Euthymia era personajul feminin care a făcut-o pe mama să își promită că fetița ei va purta un asemenea nume. Și, iată-mă! Eea! Așa, mai pe scurt…

     – Nu te scuza că ai fi deranjat. Chiar terminasem de scris. Chiar așa defazată păream?

     – Știu un loc aproape de unde să luăm o cafea. Dacă nu te superi să povestim până apare prietenul meu.

     – A, nu mă deranjează. Bine că nu trebuie să așteptăm până vine al meu, a răspuns ironic Elena.

     – Despre ce scriai?

     – Despre tata. Despre mama, care a plecat dintre noi fără nicio explicație. Și, i-am simțit. Tata o iubea foste mult pe mama, iar ea nu se lăsase niciodată depășită. L-a iubit atât de mult pe tata. Astăzi am simțit că am pus în cuvinte durerea ce mă sufoca, dragostea lor și poate am făcut-o ca un scriitor adevărat. Nu știu dacă mi-a ieșit, însă acum sunt bine, chiar mă simt foarte bine.

     – Mi-ar plăcea să o citesc. Poate într-o zi mi-o vei da. Scrii doar în jurnal? Nu de alta, dar pare foarte personal.

     – Poate voi copia la xerox paginile astea. Să văd.

     Eea se debarasase de toate frunzele adunate pe când căuta să intre în vorbă cu Elena. O păstrase pe cea unică, în felul ei repetitiv. Au băut cafea, au râs împreună și au făcut schimb de numere de telefon. Eea era studentă la medicină. Iubea mult oamenii, să scrie și să deseneze. Era și ea o frunză, una ruptă din toamnă ce a devenit speranța unui anotimp mai bun pentru Elena. O frunză atipică și o nouă prietenă. 

     Povestea scrisă de Elena doare. Titlul acesteia este smuls din încleștarea iubirii puternice dintre părinții ei. Uneori cred că Elena a reușit să surprindă cel mai bine suferința pe care tatăl ei o trăia constant în urma pierderii soției. O boală nemiloasă în casa unui destin conturat în iubire. Ea plecase dintre ei, iar el își regăsise liniștea într-o iluzie a unicității.

Cosmisian

9. Lucette – Cât de frumos îți este pustiul

Lucette – Cât de frumos îți este pustiul

     Toamna își făcuse prezența în Timișoara cum știe ea cel mai bine, nu doar prin indecizia frunzelor de a mai umbri iubirile, dar și prin numărul crescând de studenți care au ajuns înainte de începerea noului an universitar. Complexul Studenţesc a înviat subit sub agitația studenților din primul an. Dezorientarea lor se vedea atât de diferit de deasupra. Iar de aproape, dacă ai putea capta tropotul inimilor în aritmia entuziasmului, ai putea adăuga o nouă melodie în colecția acelor ființe cronofage ce se hrănesc cu striațiile circulare ale vinilului.

     Ira o vizita deseori pe Elena. Era vineri seară. Ira nu avea nicio tragere de inimă pentru ieșit în oraș, dar nu știa cum să tragă de timp. O frământa relația ei cu Marcel. Ținea mult la el, se plăceau amândoi de prin liceu. Se știau din clasele primare, fuseseră vecini și mergeau împreună la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Alba Iulia. Păreau foarte fericiți împreună, dar în intimitatea lor se comportau ca doi prieteni de suflet, fără ca măcar vreodată să vorbească despre ceva împreună pentru viitorul lor. Iar asta le servea perfect pentru a evita relații inutile, doar de dragul distracției. Însă, pe Ira acest lucru devenise tot mai greu de suportat.

     Într-un târziu, când Elena își reumplea gentuța cu obiecte utile și inutile, cum îi era obiceiul, Ira se așeză pe covorașul moale din dormitor, își încrucișă picioarele și se prinsese cu palmele de vârful tălpilor. Ce semnal mai clar că nu era cazul ca Elena să mai insiste cu ieșitul în Rozelor. Își goli din nou gentuța, așezând pe rând toate obiectele pe măsuța de la intrarea în dormitor, apoi îl sună pe Darius să îi spună că nu se simte bine și o rugase pe Ira să rămână cu ea. A trebuit să îi inducă fratelui ei ideea că e vorba de ceva între fete, cumva punându-l în dificultate. Era suficient de clar că nu mai întrebi altceva. I-a spus doar să ia un calmant dacă o doare burta. L-a asigurat că va face asta. Ce simplu a fost! A profitat de asta ca să nu trezească alte curiozități. Aveau o seară întreagă la dispoziție. Doar ele, fetele.

     – Ești nebună! Cum să te scoți așa? Ce a spus Darius?

     – Dar, Ira. Nu l-am mințit. Doar că, nu acesta este motivul principal. Chiar vreau să știu ce e cu tine. Nu te-am văzut așa de plouată niciodată de când te știu. Haide, înșiră tot aici pe masă, cum am făcut și eu cu geanta mea. Eu am crescut cu un băiat și nu m-a lăsat să plec de acasă cu o geantă plină de obiecte de care să nu știu. Fă și tu asta. No, acum tac. M-a luat gura asta pe highspeed! Deci, ce te frământă?

     – E vorba de Marcel!

     Ca răpusă de o pușcă de vânătoare, Elena s-a simțit demascată, ochită și rănită direct în cel mai tăinuit secret al vieții ei noi, de Timișoara. Și, a păstrat atât de atentă secretul… se trântise și ea pe covor, dar în genunchi, așezată cu fundul pe călcâie. Era mai mult o poziție de apărare, deși nu știa ce putea să spună. A dat să explice, sau să disipeze importanța faptului că îl iubea atât de chinuitor pe Chipeș, dar Ira a oprit-o.

     – Stai, că nu vreau sfatul tău, prostuțo. Vreau doar să mă consult cu tine. Ai înghețată?

Înghețată!

     – Înghețată? Așa de rău e de trebuie să apelăm la înghețată? Am, de ciocolată. Și, mai am una de ciocolată cu fulgi de ciocolată. Hai cu mine în bucătărie să îți pui tu cât vrei, că oricum am mai mult decât poți tu mânca.

     S-au ridicat și au mers în bucătărie. Elena și-a dat seama că sinceritatea ei încă era lipită de graba cu care se simțea datoare să explice. De data asta a fost salvată de înghețată. O umbră de regret și vină o apăsa. De ce se grăbea să se explice fără a avea răbdare? Nu o pățise de atâtea ori cu graba de a explica, timp în care ceilalți nu avea nicio idee la ce se gândește ea? Câte mai avea de învățat!

     – Tu, Elena, dar ai gusturi alese la cupele astea. Îmi place și lingurița asta cu mânerul exagerat. Zici că e pană de păun. Deja mi-e poftă de înghețată. Par la fel astea două, dar dacă sunt în cutii diferite, să le verificăm. Facem o recenzie la înghețată!

     – Și eu le combin, deși ciocolata tot ciocolată e!

     Sprijinită de pervaz, luminată de auriul apusului de soare, între lacrimi și zâmbete, parcă fără oprire, Ira îi povesti întreaga viață din perspectiva prietenului ei, Marcel. Ținea mult la el, dar între ei nu a fost niciodată o relație propriu-zisă. De fapt, ca să o convingă pe biata fată cât de lipsită de viitor ar putea deveni prietenia lor de ar fi convertită într-o relație, a folosit doar câteva cuvinte.

     – Nu mă văd trăind alături de el. Nu mă simt atrasă de el ca de un iubit. Și, ca să vezi surpriză, mama vrea să fac Masterul în Danemarca. Și, dacă merg acolo, dacă studiez acolo, lucrez acolo, cine știe…

     – Dar Chipe…, adică Marcel e un băiat grozav, nu înțeleg.

     – Chipe.. ce? Hai, spune. Nu îmi spune că pe gurița ta era să prindă formă cuvântul chipeș! O, stai că aici avem ceva. Haide, spune! Asigură-mă că îl las pe mâini bune.

     Doar că Ira nu știa ce se petrece în micuța inimă a adolescentei. O tachina doar ca să se simtă ea mai bine că era pe punctul de a clarifica o relație care nu era relație. Elena avea pentru ce îi mulțumi lui Dumnezeu. Tocmai și-a dat seama că a fost păzită de a dezvălui secreta ei iubire, ceea ce probabil ar fi schimbat complet cursul serii. Iată dovada că e bine să nu te lași învinsă de impulsul de a te dezvinovăți.

     – Mai în glumă, mai în serios, lasă că am eu grijă de el. Îl pun pe frate-miu să îl țină sub observație.

     – Stai, că nu i-am spus nimic încă. Nu știu cum să fac asta. Mă tot frământ. Voi găsi eu cel mai bun prilej…

     Seara fetelor s-a încheiat cum era de așteptat. Elena a rămas peste noapte. Au adormit pe melodia Lucette, deși Elena mult mai târziu în noapte. Era atât de fericită.

     Ultima strofă din cântecul ei favorit primise o nouă valență după vestea primită în această seară a fetelor.

„Cât de frumos îți este pustiul

Îi îmbrăţişez culoarea solară,

Cât de umbrită-mi este așteptarea

M-acopăr cu lumina lunii…”

Cosmisian

8. Lucette – O fată cu pickup și umbrelă

Lucette – O fată cu pickup și umbrelă

     – Am început să scriu! A spus Elena în mijlocul unei conversații banale, pe care a secerat-o ca pe un mănunchi de grâu auriu.

     – Tu scrii? Ce anume scrii tu, puiule? O întrebă mai în glumă, mai în serios Marcel. Te pomenești că am avut lângă noi o scriitoare și nici nu am cerut autograf!

     – Hai mai aproape și citește-ne puțin. Ira o privi cu apreciere, mai mult de drag decât din curiozitate. Elena era tare drăguță când își așeza pe chip seriozitatea ei plină de șarm și sinceritate.

     – Păi, eu știu că ar trebui să fac aici o mică prezentare, dar nu se poate… e, de fapt, un jurnal. Am terminat garsoniera, mi-am aranjat lucrurile și am făcut o listă cu lucruri pe care aș vrea să le fac. Le-am scris, dar lipsea ceva. O pagină pe care o mut din loc în loc nu are un destin prea grozav, nu-i așa? Ca rezultat, mi-am luat un jurnal destul de mare, cu multe pagini. Am scris până acum 14 pagini. Și, Darius știe că scriu mic și adunat. Vă spun doar atât: Mă simt grozav de bine când simt alunecarea peniței pe acea foaie adormită în așteptare.

     – Asta e sora mea! A exclamat mândru Darius. Și, întinzându-și brațele, o cheamă pentru o îmbrățișare plină de protecție. Nu era ea sora lui, cea demnă de protecția fratelui mai mare?

     – Citește-ne două paragrafe, doar așa, să vedem că tu chiar te pricepi.

     Pe când se pregăteau să o asculte, Elena dispăruse din fața lor. Nu puteai scoate încă adolescența din ea, pentru că sălta veselă spre holul mic de la intrare, de unde apucă cu foarte multă delicatețe o geantă destul de mare. Prima întrebare care îți venea în minte nu era legată de conținut, ci de capacitatea ei de a ridica de la sol o geantă atât de mare. Dar, o ridică lejer, o așeză în colț lângă laptopul lui Marcel, deschisese fermoarul. Din interiorul ei își făcea loc în fața lor un pickup. Unul modern, dar destul de drăguţ.

     – Un pickup? Ai spart un muzeu? De unde ai tu așa ceva, sis?

     Elena și-a adus pumnii aproape de bărbie, strânşi de emoție. Retrasă înspre tocul ușii, parcă dorind să contempleze structura sofisticată a serii. Dacă pentru fete, obiectul nu reprezenta încă prea mult, nu se putea spune același lucru despre băieți. Cursul serii se schimbase. O adolescentă le-a adus trecutul în forma lui muzicală înapoi. Jurnalul ei rămăsese deschis pe podea, cât să poți surprinde ciorne ce îmbrăcau partea superioară a paginilor.

„Fata cu pickup și umbrelă

Străzile mele sunt pline de pași în ploaie

Casă nouă, casă nouă, strigă cu glas șoptit o fată.

M-am oprit curios. Cine-mi înseninează norul?

Erai tu, fată care poartă la ureche curcubeul.

Umbrela ta era agățată de încheietura mâinii,

Alerg și tu mă uzi, strigă în ploaie alergând.

Am vrut să îți ofer umbrela mea, dar nu doreai,

Erai mai fericită astfel, căci ploaia e a ta.

…”

     Fetele se întrebau cum funcționează pickupul, iar băieții povesteau despre serile în care muzica era redată doar cu ajutorul acestuia. Elena adusese doar un disc. Unul special. Îl ținea la piept, strâns. Îl ascultase întreaga noapte, visând, consemnând cronici ale iubirii, unde Chipeșul o iubea, o proteja. Așeză discul, ridică brațul și îl așeză atentă pe circumferința exterioară a vinilului, apoi porni cu prima melodie. Sunetul acela, dezarmant, năucitor, o confuzie perfectă între perfecțiunea sunetului și fâșâitul produs de înregistrarea de demult, te determină să asculți cu bărbia așezată în podul palmei.

      Era curioasă dacă și ei vor rezona cu refrenul unei melodii. Lucette, fata din cântec, era o adolescentă pistruiată cu ochii negri, părul ruginiu, ce locuia pe un palier al muntelui împreună cu bunicii ei. Purta o rochie înflorată pe care o descrie amplu una dintre strofe, era veselă și curioasă. Râul ce curgea prin dreptul căsuţei lor era rece. Nimic nu o oprea pe Lucette să își hrănească visele trecând de multe ori de pe un mal pe celălalt.

     Și, visa… Lucette, dar și Elena. Seara se terminase sublim. Urma să reasculte albumul până spre dimineață. Lucette părea cel mai bun nume pentru o fetiță, una care să îi semene Chipeșului…

Cosmisian

Poza – Philips

7. Lucette – Visul nr. 2 – Un Pickup

Lucette – Visul nr. 2 – Un Pickup

     Muzică. O muzică la care nu te aștepți nici dacă ai sta în locul meu. O adolescentă îngână o melodie auzită cu mult timp în urmă. Nu este nimic din muzica topurilor de azi, poate nici de ieri. Știa atât de puțin din melodie încât măsurile puteau fi folosite cu ușurință în crearea unui nou cântec, fără a se risca plagiatul. Știa atât de mult încât putea respira pe portativul acela toată ziua. Mai făcea ceva. Așezată pe covorașul de culoarea unui câmp de lavandă, apuca atentă câte un disc de vinil, pe care îl scotea din husa veche și îl ducea la piept, de parcă putea să îi pătrundă inserţiile muzicale cu inima. Nu se oprea din îngânat. Nu se oprea nici din a scoate disc după disc, iar inima ei le prelua parcă melodie după melodie din cercurile concentrice ale portativului invizibil ce le acoperea suprafața misterioasă. Pickup nu avea. Inima, da.

     Sprijinită cu spatele de rama patului, Elena visa cu ochii închiși, strângând un disc de vinil la piept. Părea că pe acela era scrijelită durerea acelui refren din care reținuse doar impresia de dor, întipărită în singurătatea ei perpetuă. Singurătatea ei nu avea nimic în comun cu depresia. O inimă singură nu are nevoie decât de dor. Dorul este o pasăre misterioasă care te duce în trecut, întotdeauna pe un drum nou, întotdeauna pentru a te liniști. Dacă există o legătură între dor și acea frântură de refren, nu știu, dar ei îi era dor de mama ei, de calmul îmbrățișării ei atunci când cuvintele nu mai au putere să mângâie. Îi mai rămăseseră doar discurile, așezate într-o cutie din carton îmbrăcată în câmp de lavandă. Cutia nu avea capac. Dorurile erau libere să o viziteze, dar o făceau doar când era singură.


     Ce n-ar fi dat să aibă un pickup, dar ar fi atras imediat atenția asupra cutiei de discuri din vinil pe care Darius ar fi confiscat-o fără nici un drept la replică, dar pe care nu a înstrăinat-o niciodată de casa lor. Știa însă efectul ce îl are asupra surorii lui. Dorul ei îi dovedea neputința de a-i alunga tristețea. Pe el îl măcina greul cu care pătrundea în spatele zidului pe care îl înălța sora lui în acele perioade, destul de dese.

     Elena se maturizase. Învățase să gestioneze mai bine dorul fără a mai plânge. Dorul de mamă, răpită din mijlocul familiei lor fericite, se transformase într-un fragment de refren pe care nu îl putea decât respira. Dorul are nevoie de cuvântul potrivit pentru a putea declanșa o suită intempestivă de momente selectate nemilos de subconștient. De câte ori ți-a dorit mai mult decât dor. A venit timpul pentru o achiziție nouă. Partitura invizibilă de vinil și-a găsit într-un final interpretul. L-a pus în coș, a completat date de facturare și livrare. Modalitate de plată? Ramburs. Brusc, dorul se transformase în speranță.

Cosmisian

Poza by Juliane Mergener

6. Lucette – Visul nr. 1 – Singură!

Lucette – Visul nr. 1 – Singură!

     Din instinct sau din dorinţa de a progresa, fiinţa umană şi-a croit foarte repede drum prin pătura densă de pericole ce îşi etalează nu de puţine ori neplăcutele influenţe asupra omului. Instinctul de conservare este gardianul suprem al supravieţuirii. Elena a uitat foarte repede incidentul care o dusese cu gândul spre mama ei. Cât de uşor ne detaşăm de inevitabil, mai ales când alegem să ignorăm acea senzaţie interioară. Vacanţa se terminase destul de bine pentru grupul de prieteni ce o includea acum şi pe Elena. Planuri, doruri şi vise, toate acestea se născuseră în mintea fete.

   Se apropiase mult de Ira. O făcuse din motive contradictorii şi nu neapărat ortodoxe. Se simţea datoare față de ea pentru timpul petrecut la spital. Ce recunoştinţă mai bună îi putea arăta acesteia decât să îi devină prietenă? Dar, cum viaţa nu ne permite să fim liniari, prietenia o putea ţine aproape de sursa de informaţii privitoare la Chipeş. Şi, de poze. Şi, le dorea mult, aşa că era nelipsită de pe reţelele de socializare, de unde îşi alimenta visele. Nu ar fi făcut altceva, pentru că nu ar fi dorit relaţii prin suprapunere. Ultimul an de liceu şi l-a petrecut iubind în secret un băiat pe care îl cunoştea prin ochii prietenei acestuia. Ira îl vorbea întotdeauna frumos, atât de frumos că se îndrăgostise treptat de el.

   La orizont se contura o nouă vacanţă de vară, una pe care dorea să o petreacă cu fratele ei. Şi, se ştia că asta include întregul grup de prieteni, Chipeşul inclus.

Visul ei

   Se făcuseră multe planuri de vacantă, de care aflasem de la Ira, iar eu îmi făcusem vise de vacantă cu Timişoara în prim-plan. Mă înscrisesem deja la două facultăţi, deşi preferam Sociologie şi Psihologie. Tatăl meu se ocupase de închirierea unui garsoniere, complet utilate în zona Circumvalaţiunii. Îl luase pe încredere de la un amic pe care îl cunoscuse în armată şi care acum era tirist pe dincolo.

   Garsoniera era de mult timp nelocuită, astfel că se impunea o curăţenie de amploare! Eram foarte pretenţioasă, însă nu ceream ca alţii să îmi facă pe plac. Să fac eu curăţenie aduce cu sine şi cunoaşterea secretelor din casă, iar pe mine asta mă fascinează. Dormitorul impunea o redecorare, de data aceasta după gustul meu. Şi, o bibliotecă mică, cât de mică, de supravieţuire. Cărţi aveam.

   Cum nu aveam multe lucruri aduse de acasă, mi-a fost ușor să le pun provizoriu la loc. Mirosul proaspăt de zugrăvit mă încânta mult. Lenjerie de pat liliacee, covoraşul pufos de culoare verde impunea ideea de primăvară, acea senzaţie de nou început. Şi, de această dată locuiesc singură. Singură! Visul nr. 1 îndeplinit! Nu puteam spune că sunt la casa mea, dar acesta situaţie îmi va dovedi cu siguranţă abilitatea de adaptare la nou, la situaţii în care pot dovedi faptul că m-am maturizat. Iar acest lucru este important pentru mine. Simţeam în piept aerul unei cuceritoare. Mai aveam de pregătit bucătăria, care arătase destul de neîngrijită. Nu puteam condamna un bărbat singur, pentru că ştiu cât de dificil fi fusese tatălui meu să ne crească singur. Dar, se descurcase mult mai bine decât o făcuse amicul lui.

   Următoarea îmbunătăţire a noii mele locuinţe era aducerea plantelor. Le aveam pe ale mele, cele cu care povesteam când vorbeam eu singură prin casă. Aveam patru ghivece. În dormitor am dus un ficus cu frunze rotunjite, conturate într-un verde albicios, cam de un metru înălţime. O plantă cu frunze-urechi ce se caţără nestingherită pe orice ar putea să îi susţină creşterea. O pusesem în bucătărie pe frigider. O cală mică şi înflorită, aşezată pe pervazul din bucătărie. Orhideea o aşezasem pe birou. M-am adăpostit în fotoliu şi am respirat uşurată. Oare ce mai lipsea?

Cosmisian

5. Lucette – Umbre și chipuri diforme

Lucette – Umbre și chipuri diforme

     Zilele treceau pe rând, repetitiv. Ciufulit, Chipeșul îsi citea zilnic numărul de capitole din carte, apoi Darius striga din nou și din nou pe coridor că se iese în Unirii, sau la KFC. Toate păreau ca trase la indigo, sau Xerox, cum s-ar spune astăzi. Aș spune că s-a schimbat un singur lucru la rutina lor. Eu. Eu am apărut într-un mediu perfect, fără a visa cât de mult mă va afecta pe termen lung. Mă trezisem foarte rău. Mi se mai întâmplase asta, dar nu am spus nimănui. M-au dezgustat totdeauna fetele care se plâng prea ușor de orice. Doar că astăzi am avut o senzație că mă sting, că pot să mor înainte să îmi așez piciorul pe podea. Căzusem pe spate, bine că eram în dreptul patului. Preț de câteva minute am rămas încleștată în dorința de a nu muri. Întregul trup îmi rămăsese inert, iar mintea devenise ca o tipografie industrială ce scotea sute de scenarii pe secundă.

     Apoi, am simțit ca o erupție de sânge proaspăt ce se hotărâse să îmi salveze viața. M-am ridicat pe pernă și am inspirat adânc. Aș vrea să am cui povesti, dar nu am cui. De când mama s-a stins secerată de ceva necunoscut, am rămas singură. Darius e bărbat, asta mă încurcă fantastic, că îi seamănă incontestabil lui Tati.

     M-am ridicat din pat și am ajuns în dreptul ușii ce dădea în camera băieților. Am rămas câteva secunde de verificare acolo, apoi am bătut discret în ușa. Ce diferiți sunt băieții. Erau pregătiți întotdeauna să intru. Camera băieților era un soi de open-space cu două paturi înguste, o bibliotecă plină de cărți, doar cărți. Bucătărie nu aveau băieții, așa că mâncau cel mai adesea pe terenul adversarilor. Am salutat și m-am așezat destul de repede pe scaun, cât să ascund slăbiciunea ce o aveam încă în genunchi.

     Aceasta a fost și prima mea zi de teamă profundă. A fost pentru prima dată când mi-am dorit să aflu în ce condiții murise mama. Așa că, am conceput un plan isteț, o capcană. Băieții erau destul de plictisiți, așa că le-am propus să vorbim despre noi. Pas cu pas am condus discuția înspre părinții Chipeșului. Știam că de aici vom ajunge foarte aproape de granița pe care nu o trecusem niciodată acasă. Părea că moartea mamei a fost asimilată nedrept de ușor, mai mult ca de la sine înțeles. Oare voi afla astăzi ceva mai mult?

     Conversația a depăşit cinci minute. Nu credeam că băieții vor rezista mai mult de atât. Însă, se pare că se lăsaseră duși de val, apoi fetele se alăturaseră pe rând până s-au pierdut în detalii și nu mai pomenea nimeni nici de mâncare, nici de plimbare. Discuția devenise destul de serioasă. Marcel a simțit că mă izolasem de ei. Râdeam uneori, pierdută în gânduri, în temeri, chiar și în idile de moment cu Darius, Chipeșul meu. Dacă nu m-ar fi întreba ce carte îmi place, m-aș fi pierdut treptat de ei. Aveam mai multe cărți în minte, dar le-am spus că întotdeauna citesc o carte, două și nu pot afirma că am o carte favorită.

     Mi-am ridicat privirea spre masa mare de voci distrate. O făcusem și pentru că îmi era mai ușor să fur detaliile chipului unuia dintre ei, dar și pentru că îmi doream să dau la o parte teama că poate aș păți ca mama. Pieptul mi se îngustare de teamă și nu mai puteam inspira suficient aer. A fost nefericitul moment în care am simțit cum energia se scurge pe podea și am căzut. Nu am simțit nimic și nu îmi amintesc nimic de la acel punct înainte. Ceva mi se întâmplase. Am auzit difuz voci, iar chipuri umbrite și diforme alunecau prin fața ochilor mei, dar nu știu, nu înțeleg de ce nu puteam să răzbat spre ei.

     Târziu în noapte mi-am revenit. Ira era alături de mine, sprijinită pe Chipeș. Mă privea foarte speriată și îmi freca o mână, una pe care nu o simțisem. M-am speriat rău și am început să plâng când am realizat că sunt la Urgențe. Am dat să mă ridic, dar mi s-a făcut rău și am preferat să mă las în pernă. Am insistat în zadar cu plecatul la Cămin, că tăcerea lor a fost mult mai convingătoare decât explicațiile.

     La analize, cele pentru care încă mai stăteam în perfuzii, nu a ieșit nimic concludent. Medicul de gardă, un tip scund cu ochelari cu ramă masivă, a insistat să încep investigații mai serioase. Se discuta despre mine, cu mine de față, dar păream inexistentă pentru ei. Aveam 17 ani, pentru Numele lui Dumnezeu. Spre dimineață îmi revenisem destul de mult, iar Marcel a chemat un taxi. Îmi era foarte somn. Diagnostic? Atac de panică și leșin…

     Cosmisian

Nota: Poza nu imi apartine (Google)

4. Lucette – Chipeșul

Lucette – Chipeșul

     Ai crede că Marcel este o greșeală, că eu m-am îndrăgostit de altcineva, iar cu el am ajuns din greșeală. Sau, poate soarta și-o fi propus să îmi croiască un destin în formă de caricatură. Doar că, nu a fost așa. Fratele meu era student la Poli, în Timișoara. Eram încă la liceu când l-am vizitat de sărbătorile pascale.

     În căminul lui mai era câteva fete puse pe filme seriale. Cred că doar asta făceau. L-am însoțit pe Darius în camera lui. Locuia într-unul din căminele alea mai frumoase, cu doar două persoane în cameră. Colegul lui, MM, un tip înalt, destul de bine făcut și chipeș, citea. Citea? Ce băiat citește în camera lui de cămin în vacanță? Puteam paria că aveau dezordine în cameră, că se fuma până la cel mai înalt grad de asfixiere, dar nu, nici pe departe.

     – Salut! M-a salutat Chipeșul, zâmbind. Nu era destul că m-a răvășit puţin, din prima, dar a trebuit să se ridice de pe pat și să se așeze decent pe marginea acestuia, lăsând cartea frumos închisă pe pat.

     – Salut, ce faci? Eu sunt…

     – Elena, ştiu. Mi-a spus fratele tău că vii în vacanță aici. Pari surprinsă puțin că îți știu numele.

     – Elena. Da, Elena mă cheamă. Și, Flavia. Nimeni nu îmi spune Flavia, că mă feresc să se afle.

     – Interesant, Flavia. Uite, eu îți voi spune Flavia. E bine? Flavia, Flavia, Flavia…

     Lui i se părea distractiv, mie deloc ușor să fiu lăsată în cameră cu el. Unde o sta Darius, ce e cu el de mă lasă cu un străin, cu un necunoscut? Dar, îmi plăcea băiatul.

     – Și, ce citești? Ce autor îți place?

     Cred că mă luase cu valuri de căldură, de parcă sufletul îmi era o plajă pe care valurile se spărgeau tremurând. Era normal să îmi placă de el, chiar dacă nu sunt adepta teoriei cu prima impresie, pe asta am îmbrățișat-o strâns. Deja îmi plăcea. Nu am mai vorbit despre carte. De fapt, nu îmi amintesc dacă am vorbit despre ceva anume, dar am rămas foarte veselă după timpul petrecut cu el. Veselă și foarte conștientă de ticul meu ce mă trăda de fiecare dată când un băiat mă atrăgea. Sigur el nu îl observase.

     Venise între timp și Darius. Era îmbrăcat de oraș. A spus el că locuiește aproape de Centru. Îmi promisese că mergem la KFC. Așa că, s-au hotărât să se organizeze. Chipeșul a ieșit pe hol și a strigat „KFC – plecăm de la Magazinul din colț în 10 minute!” Niciunul nu ținea telefonul în mână. Oamenii ăştia nu știu că există Mess? Ce e cu ei, oare?! Băieții mei s-au mobilizat foarte repede. Eram deja jos, la colț. Ei erau calmi, așteptând cuminți, iar eu eram tare curioasă de cine le va onora sălbatica invitație. Nu tu telefon, nu tu confirmare…

     Fetele ce păreau dependente de seriale și-au făcut apariția în grup, una mai drăguță ca alta. Le-am numărat și le-am făcut o analiză a ținutei. Una ieșea în evidență. O văzusem, agitată mai era. Cine a furat-o pe tipa asta care arăta ca de pus pe coperta unei reviste. Părea ireal de frumoasă. Deja îmi plăcea. Ținea telefonul în mâna, apoi gesticula puțin haotic cu cealaltă mână. Nu părea nervoasă. Părea mai degrabă chinuită de anticipație. Nu mai văzusem pe nimeni atât de agitat pentru puiul de la KFC.

     La scurt timp după asta, apăruse și Chipeșul. Tipa luată de pe coperta unei reviste a alergat ca hipnotizată spre el. Pe el îl aștepta. Parcă din neant m-a trăznit ceva direct în creştetul capului. Eram geloasă. Pe loc nu o mai plăceam, chiar mă și întrebasem de mi-a plăcut la început. Iar eu, m-am trezit brusc îndrăgostită de colegul de cameră al fratelui meu. Chipeșul care nu avea nume în mintea mea. Dar, cum să mă îndrăgostesc așa? Întrebările și gelozia incipientă s-au transformat pe loc într-o energie complexă ce mă făcea să cred că văd dincolo de aparențe. În scurt timp am identificat câteva motive pentru care tipa îți dorea să fie cu Chipeșul, din care niciunul nu părea suficient de bun ca el să accepte să îi sară așa în brațe. Eu, în locul lui…

     – No, gata? Plecăm? Că se termină aripile de la KFC a spus Darius. Așa că, ne-am îndreptat spre Centru în grup.

     Darius este un frate de vis, dar și un bărbat atent. Își petrecuse mâna peste umărul meu și mă dirija cât să mă poată observa. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Eu destul de independentă, el mai echilibrat. Doar o singură soră avea. Nici pe alese nu putea avea una mai bună.

     Am trecut peste Bega. Auzisem doar de păcatele pe care le poți face, de care nici Bega nu te poate spăla. Dar, oricât de comică ar părea concluzia mea, după cinci minute de observație, am înțeles și de ce. Bega era atât de murdară încât se vedea mizeria în ea. Cine să mai iasă curat din ea? Recunosc că am văzut și restaurantul acela de pe malul Begăi, dar nu mă vizualizam acolo decât cu el, singuri. Mi-ar fi fost suficient. L-am văzut pe ospătarul acela subțirel, servindu-i pe cei de la masa cu flori galbene. Ce bine ar fi fost să ne fi servit pe noi doi!

     Am ajuns și la KFC, ne-am plimbat prin Centru până au început să ne piște țânțarii de picioare, apoi ne-am îndreptat spre casă. Nu îmi amintesc prea multe. Eram doar cu capul în nori, acolo unde îl ascunsesem pe Chipeș de ceilalți. Să fie doar al meu. De adormit nu mai spun, că nu am adormit decât după ce am rearanjat universul ca el să fie doar al meu. Pe tipă nu am alungat-o de tot, doar că era o angajată de la KFC. Și, era foarte ocupată, să nu mă trezesc că îmi strică scenariile.

     Apoi, am adormit.

Cosmisian, Timișoara.

 3. Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

 Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

     Liniștea cea mai profundă doare cel mai rău. Era trecut de miezul nopții când ceasul de pe măsuța înaltă a anunțat grav ora 3 am. Părea că și pe el îl doare pieptul, pentru că de acolo își izvora el puterea de a-mi aminti că odihna este pentru oameni ca mine. Aflasem de puțin timp cât de gravă îmi era boala, iar de atunci mă temeam să adorm. Și, nu pentru că aș fi încetat să trăiesc. Deseori am stat aproape de soțul meu, privindu-i somnul lin sau chinuit. Când tresărea, îl mângâiam pe chip pentru a-i alunga durerile din vis. Și, îmi reușea. În noaptea aceasta am fost surprinsă de durerea din pieptul mecanizat al ceasului. Nu adormisem, nu aș fi putut să o fac.

     De ce „autoimună”? Nu puteam fi eu autoimună? Nu puteam fi și eu o soție și o mamă cu preocupări normale? M-am ridicat, lăsând pe fotoliu jurnalul scris pe jumătate. Am mers cu pașii ușor apăsați pe podelele brune ale holului lat spre camera unde domnea o altă liniște, una a neștiinței. Lucette strângea la piept o neștiință salvatoare. Ușa camerei era întredeschisă. Stătea sprijinită pe umbra ce cădea perpendicular pe mocheta moale din cameră. M-am lăsat pe tocul ușii și am tăcut. Am privit-o dormind. Gândurile se răspândiseră în mintea mea. Înainte, gândurile îmi erau ca un strop de cerneală pe care îl converteam în scrieri, ca în plină noapte să mă văd pe mine însămi topită în disper într-o masă neuniformă de dispersie a nescrisului. Eram deprimată de-a binelea, dar îmi permiteam acest lux. Lucette dormea cu un iepuraș pufos strâns la piept.

     Când m-am întors la jurnal, am făcut-o încetinind timpul, alunecând pe rând pe firul poveștilor ce se ascundeau în ramele prinse pe pereți în cel mai hazliu mod. Lucetta le stabilise locul, ceea ce însemna arta ei haotică desăvârșită. Una dintre cele mai importante rame găzduia prima poză făcută de ea la 4 ani. O tufă de iarbă uscată de soarele neiertător al deșertului. Îi pusesem nume. Purtată de gânduri într-un ritm mult încetinit, m-am trezit din nou secerată de durerea din pieptul ceasului. Îmi amintea nu doar că după 3 am, negreșit vine 4 am. Trist, dar l-am înțeles. Neînsuflețitul mă trimitea cât mai departe de el, de parcă trecerea timpului se făcea doar în apropiere de el.

     M-am așezat pe fotoliu, mi-am așezat piciorul stâng peste cel drept, iar palmele cu degetele petrecute între ele le-am așezat pe genunchi. Îmi iubeam soțul atât de mult. El părea cea mai bună definiție a iubirii. Treptat, mintea mi-a alunecat spre alte iubiri ale adolescenței, iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita. Nu am uitat niciodată. Mi-am amintit cuvintele spuse de un băiat care m-a iubit cândva: „ai fost şi vei fi iubita mea…” Nu i-am spus atunci că îl iubeam şi niciodată după, pentru că pur şi simplu am ştiut că nu pot duce acea dragoste cu mine. Cumva, în adâncul sufletului meu am ştiut asta.

      Uneori auzim târziu în viaţă ceea ce ne dorim să auzim de la acea persoană… Te-ai gândit vreodată cam câte regrete rămân în urma iubirilor pe care nu doar că nu le-am mărturisit atunci, dar pe care le-am ucise şi îngropat încă din faşă din cauza imposibilităţii de a fi materializate?

     Iubim oameni pe care nu avem nici voie, nici dreptul să-i iubim. Dar o facem, riscându-ne propria inimă. O facem, dar de ce? Pentru că iubirea nu întreabă niciodată. Ea ne intră în suflete, ne fragilizează pentru o vreme, ne injectează un drog în vene, apoi dispare, lăsându-ne euforici sau leşinaţi la marginea drumului. Iată cum ne împânzim sufletele cu iluzii rebele.

     Adevărul este că toţi trăim ascunși în învelişul nostru cu identitate strict personală. Rar lăsăm pe altcineva să ne pătrundă lumea, iar atunci când o facem, în loc să devenim mai puternici, devenim mai fragili. Cu toate astea, devenim dependenţi de această stare, pentru că atunci când iubim, creierul şi inima ajung la un consens. Fragili şi extrem de uşor de frânt şi totuşi există atât de multă putere în această fragilitate!

     Somnul liniștitor al acelei nopți prelungite venise foarte repede peste dorința ei flămândă de a accumula doruri pe care nu știa dacă le va păstra cu adevărat după posibilul colaps. S-a așezat în pat alături de Marcel, iar el a stns-o instinctiv la pieptul lui. Somnul le-a fost scurt, pentru că în casa lor locuia un mic titirez cu părul creț, ca o încurcătură de labirinturi suprapuse.

Cosmisian

2. Lucette – A fost cândva prea puţin în viața ta

A fost cândva prea puţin în viața ta


Notă: aceste versuri, rearanjate puțin, îi aparțin lui Marcel. Le scrisese după ce a aflat de la medici că soția lui…


Ai simţit vreodată cum tai cu vorbele tale alte vorbe,

sugrumându-le literele cu putere,

scoţând din miezul lor secretele cuvinte,

ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?

 

Ai simţit cum mergi pe cărări labirintice,

iar în urma paşilor tăi se ţese viitorul, 

un viitor ce priveşte acuzator

din ruinele ierbii strivite?

 

Ai simţit cum e să minţi un copil

doar pentru a-i salva o copilărie

ce deja a murit în ochii lui,

dar pe care tu nu o crezi dispărută?

 

Ai simţit cum îţi înghiţi propriile lacrimi,

doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale

în mascarada de cretă

ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?

 

Ai simţit cum involuntar revii

la locul amintirii dureroase,

adunând pe furiş visele,

speranţele fărâmiţate în alizeul timpului?

 

Ai simţit cum florile se ofilesc

doar cu o singură privire

ce poartă trista decadență

în flăcările nestingherite ale neiertării?

 

Ai simţit cum clipele lovesc

în fiinţa ta ca nişte secole de istorie nescrisă,

pe care sălăjluiesc nefireștile doruri

purtate pe potecile neatinse?

 

Ai simţit cum tăcerile te asurzesc

cu melodia lor vaporoasă,

strivindu-ţi singurătatea

până la disperarea limbajului semnelor?

 

Ai simţit frica ce-ţi şuieră prin oase

ca un tunet străfulgerat din neputinţă,

și gândurile ce se ceartă între ele,

iar inima-şi îngroapă glasul în tumultul lor?

 

Ai simţit toamna

scuturându-se subtil de fructele coapte,

născute din florile ofilite în primăvară îngheţată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?

 

Ai simţit cum e să cazi în văi întunecate,

să tremuri de teamă,

iar la capătul ei să descoperi lumina tămăduitoare

despre care alții au spus încrezători că există?

 

Ai simţit cum este să primeşti

tot ce ai visat

în clipa când ai renunţat

să mai trăiești sperând?

 

Ai simţit cum sufletul îți rugineşte în tăcere

oridecâte ori calci peste alte suflete,

doar pentru că speri

să îl tocești pe al tău?

 

Ai simţit cum e să iubeşti până la epuizare,

o fiinţă de la care nu ţi-a rămas

decât amintirea că a fost cândva,

prea puţin, mult prea puţin, în viaţa ta?

 

Ai simţit…?

Cosmisian


Poza nu îmi aparține mie, dar am îndrăznit să o determin să aparțină nopții și toamnei ce îmi scutură fructele coapte.