Arhive pe categorii: Hoya, mierea ascunsa a copilariei mele

Hoya, nectarul ascuns al copilăriei mele – Capitolul 1 – Aperitiv narativ

Hoya, nectarul ascuns al copilăriei mele

Eram singur în prag de seară, strălucirea Felinarului din fața geamului a străbătut printre frunzele zgribulite ale plantei primite de la tata. Buchete de inflorescențe divine măsurau seara cu un zâmbet răpitor. M-am apropiat. Nu am știut de ce o fac, însă un imbold aparte m-a atras să îi mângâi frunzele și-am simțit cum planta a tresărit. M-am speriat puțin, recunosc, pentru că nu mi se întâmplase vreodată să ating o floare prin surprindere și să o fac să tresalte. Dar, Hoya era deosebită. Era o floare al cărui nectar ascundea un mister. O îngrijeam deja de câteva luni.

Dacă vă gândiți că tata ar fi cumpărat acea floare, nu ați surprins încă ideea. Tata o avea din copilăria lui. Era o plantă trecută prin multe decenii de existență, tăcută și doar în frunză. Nu mai crescuse un lăstar de mult din ea, iar flori deloc. Tata uitase că este o Hoya și că înflorește divin. Mi-a dăruit-o pentru că nu îi înțelegea rostul.

Când am primit-o, am atins frunzele și m-a frapat verdele întunecat și dur, însoțit de grosimea și duritatea frunzelor. Pământul era încărunțit la vârfuri și trist. Ghiveciul ceramic pătat de timp era aspru și neplăcut la atingere.

Atunci a început totul…

hoya1

Încorsetarea libertății a devenit prima atingere!

Am simțit o tristețe abătută asupra atingerii mele și cu o zbatere imperceptibilă, frunzele de ceară verde și-au pierdut duritatea și au devenit ceară caldă ce își mula neforma după atingerea mea atenta. Am privit-o, căutând să îi găsesc ochii, însă plantele-ceară nu au ochi, au doar suflet misterios. Căldura rezultată în locul atingerii topise o frunză și o inimă de copil. Ceară înghețată de decenii de absență a simțirii a făcut loc unor lăstari ce și-au încolțit prima creștere în jurul degetelor-suflet ce le mângâia. Încorsetarea libertății a devenit prima atingere! Ați văzut vreodată libertate în formă de corset verde? Eu cu siguranță am văzut. Apoi am adormit.

Dimineața am alergat la geam să o văd pe Hoya. Avea umbrele deschise cu zeci de flori în fiecare, iar nectarul transparent își definea rotunjimile în fața ochilor mei curioși, parcă îmbiindu-mă să o ating cu degetele mele curioase. Mi-am spus, e doar un nectar, ce mi se poate întâmpla? Prima bobiță și-a rostogolit grăbită transparentă pe degetul meu, apoi a rămas curioasă pe deget, privindu-mă; și eu o priveam. Mi-am întredeschis buzele și am lăsat-o să mă inunde.

Ochii mi se luminaseră, Hoya devenise o bătrânică nostimă și iubitoare, nu bunica mea, ci o bunică, a noastră, a tuturor. Anticipația cunoașterii era ca un crin alb ce își ascundea înflorirea prin parfumul emanat. Era zi plină, Felinarul din fața casei devenise un tânăr polițist pe nume Felion. Era înalt, un bărbat bine, cu pieptul plin, ținută militară albastră, însă deloc înspăimântătoare. Avea un baston făcut din lemn de alun pe care îl folosea mai mult ca să își țină mâinile ocupate când păzea un oraș prea liniștit. Acolo am aterizat, aproape de Felion, care tocmai își sprijinea plictisul pe baston. Eram prea fascinat să înțeleg că nu mai eram în lumea mea.

Orașul Nectarului Cerat

Cu o întoarcere aplecată spre banca din spatele său, Felion a zâmbit spre mine, un băiat ascuns sub cozorocul negru al unei pălărioare vechi.

– Tu? Tu cine ești? M-a întrebat zâmbind.

Timid, i-am răspuns că mă numesc Blanche Irion și că sunt departe de țară celor ca mine. L-am privit îndelung și mirat, pentru că avea un corp mult mai subțire decât imensitatea capului său strălucitor. Arăta ca un felinar aprins în timpul nopții, frumos ornat în partea superioară, nu pentru a orna lumina, ci pentru a-i oferi susținere în timp de zi când Solaris încălzea Orașul Nectarului Cerat.

– Orașul Nectarului Cerat, mi-a spus Felion, e un oraș ce își are originea într-un trecut glorios, când Fii Virtuților au semănat o Hoya, mama noastră. Vezi tu, Blanche Irion, bunica Hoya are mulți fii, pe unii îi vom întâlni chiar astăzi, de vei binevoi să îmi urmezi lucirea.

Eram curios! Am spus că aș dori asta.

Blanche Irion

Va urma!

Hoya, mierea ascunsă a copilăriei mele -1- Aperitiv narativ

Hoya, nectarul ascuns al copilăriei mele

Eram singur în prag de seară, strălucirea Felinarului din fața geamului a străbătut printre frunzele zgribulite ale plantei primite de la tata. Buchete de inflorescențe divine măsurau seara cu un zâmbet răpitor. M-am apropiat. Nu am știut de ce o fac, însă un imbold aparte m-a atras să îi mângâi frunzele și-am simțit cum planta a tresărit. M-am speriat puțin, recunosc, pentru că nu mi se întâmplase vreodată să ating o floare prin surprindere și să o fac să tresalte. Dar, Hoya era deosebită. Era o floare al cărui nectar ascundea un mister. O îngrijeam deja de câteva luni.

Dacă vă gândiți că tata ar fi cumpărat acea floare, nu ați surprins încă ideea. Tata o avea din copilăria lui. Era o plantă trecută prin multe decenii de existență, tăcută și doar în frunză. Nu mai crescuse un lăstar de mult din ea, iar flori deloc. Tata uitase că este o Hoya și că înflorește divin. Mi-a dăruit-o pentru că nu îi înțelegea rostul.

Când am primit-o, am atins frunzele și m-a frapat verdele întunecat și dur, însoțit de grosimea și duritatea frunzelor. Pământul era încărunțit la vârfuri și trist. Ghiveciul ceramic pătat de timp era aspru și neplăcut la atingere.

Atunci a început totul…

În curând!

Hoya 5 Hoya 6 Hoya1 Hoya2 Hoya3 Hoya4 Hoya7