Arhive pe categorii: Fumiel si Primrose – o lume a mea

Fumiel si Primrose – 3 – Coloane-personaje si noul gradinar

Fumiel şi Primrose – 3 – Coloane-personaje şi noul grădinar

Dimineaţa este o doamnă grăbită, trasează din frunze cărări, le adună în forme şi le-mprăştie spre sori. Dimineaţa înfloreşte cu-nfloriri de flori, roua petalelor devine nori, ce cad blând să mângâie pământul, grădinile, omul şi gândul. Primrose e luna ascunsă, lacrimile despărţirii au făcut-o să pară plânsă. Nu durerea-i ascunsă-n lacrimi, nici despărţirea ce pare să doară, ci dorul de suflet o face să pară. Letargic şi-a ascuns rotirea capului Fumiel, în scorbura-i îşi doarme „luminirea”, că soarele-l doare când nu e în lună, reflexia luminii pentru ochi nu îi e bună.

La patru coloane de fiinţe-poveste, apare din colţ de confuzie, o nouă „fiire”, e noul grădinar, cu salopete ce-s gri, el crede că aici labirint nu va mai fi. Venirea-i se pare c-anunţă schimbări, mă întreb eu, cel ce scriu, dacă va face furori. S-aştepte trezirea grădinii în splendoare, culoarea şi formele-i ademenitoare, căci mintea cu labirintu-i impus, nu e o închisoare, de aşa vrei tu să-i spui, de aşa vrei tu să-i spui.

Îl văd cum se mişcă grăbit, dimineaţa în calea-i se pune. Privire confuză de grădinar nou, ai spune, dar nu îl las să se mişte în voie, în grădina mea nu e loc de schimbări, cu una, cu două. Cu mintea în forma ei ce-i ascunsă eu scriu doar cuvinte, pe unele le ştiu, de altele-s doar străin, le iau să le-aşez în rânduri, le ud şi le pun să-şi aleagă roluri, grădina să-ncânte……

Coloane înalte în formă de mine, trasează provocătoare destine, sunt oameni ce viaţa şi-au spus, înţeleptului ce doarme de vise răpus. Fumiel le cunoaşte cum ştie, expresia lor în cuvinte e vie, dar existenţa lor conturată e aici puţin desenată. Coloanele sunt forme de-a fi, sunt expresiile oamenilor ce-s vii, ce lucruri ascunse de lună credeau, că vor fi pecetluite-n uitar’ (e). Luna e martoră, spune ea, Primrose e femeia în roşu, şi vrea, să le spună poveşti, ce îi leagă pe toţi, cu lumi de simţiri, cu ramuri cu tot.

Devenirea-i cu rost, nu negă, ea către Fumiel inima-şi deschidea, coloane-persoane, fiinţe ştia. Să luăm spre exemplu copacul ce-i stea, luceşte în colţuri, tăios, cam aşa. E-o fiinţă ce vrea ca să fie o lună, se chinuie să devină femeie de-o lună, dar nu reuşea. Pe mine, în mintea compusă din locuri de vis, labirintul iubirii rămâne impus. Vrei să fi vesel cu stelele-n vis, sau alegi libertate, la forma impus?

Te-ntrebi dacă tu poţi survola, gândirea de bufniţă ascunsă de stea? În lucele zilei Fumiel ascuns îţi părea, dar în visele dese cu Luna vorbea. O lume design cu contur ce e roz, pentru sora ei pe câmpul gri desena. Acolo, cu munţi şi izvoare, pădurile dese cu vieţuitoare, complex în detaliu, uşor de privit, Tara roz pentru Egi cu drag a croit.

Povestea coloanelor vii în faţa grădinarului a devenit, o pictură-n ulei pe un zid de granit. Idile, căderi şi decepţii, pe rând în umbre au prins forme înalte, desculţ grădinarul caută să le vadă pe toate. I-am spus că grădina nu vrea să se schimbe, că labirintul nu e ce îi părea înainte. În lumea mea, limitările sunt normale, gândirea la lună e perfect legală. Fumiel şi Primrose sunt de mult împreună, sunt forme comune, desprinse din lume, sunt două priviri ce sunt doar deveniri, când ziua le-ascunde, Fumiel o visează întruna, când seara o face femeia în roşu, ea iarăşi devine, repetiţia-i nebună.

Grădina suspină când foarfecele-l vede în mână, noul grădinar e departe de-o înţelegere comună. Labirintul impus al lui Fumiel se dărâmă? Mă uit mai de-aproape şi văd foarfecele-n mână…

Adesea am dat de cei ce cunoaşterea o confundă-n schimbare, cei ce nu ştiu ce fiinţe coloanele ascund, ce cred că sunt prins în labirint, fără scăpare. Ei vor să mă schimbe, să facă din mine o lume mai simplă, fără coloane, Fumiel, labirinte, aluneci în zare… Foarfecele judecăţii e-ngâmfarea cu care se cred schimbători de fiinţă, dar aleg mai degrabă o pauză, cufundarea-mi în nefiinţă, decât să mă „elibereze”, acei fără minte. Labirintul impus, cum în iniţierea-i descris, e o parte ascunsă, adânc chiar în minte. Eu vreau să fiu o bufniţă ce doarme în scorburi, când grădinarii cei noi cred că foarfecele lor înghite grădina, decupând astfel şi Lunii, o cale să fie, să vină în minte.

Coloane-fiinţe în zi se ridică, protecţie-mi devin, fiinţa-mi complică, labirintul impus devine un scut, căci oamenii-mi sunt preţioşi, întocmai cum am spus, nu lasă intruşi ce cred în „schimbare” să intre în minte, să taie lăstare…

Grădinarul cel nou credea că mă ştie, poveştile ce-s şoptite doar celui ca mine, sunt pentru intrus doar simple cuvinte, dar pentru mine sunt lumea, şi ea e cuminte. Să ştii ce coloane ascunde în spate, o minte-n durere, trecută prin toate, tu vii când se pare că-s fără apărare, cu forfecele-n mână să faci o schimbare? Eşti nou în grădină, nu ştii vieţuitoarele ce mişună-n mine, dacă vrei să rămâi o coloană, aruncă departe graba şi stai, mă cunoaşte!

Se-apropie seara, lăsând-o pe doamnă [dimineaţă], să facă loc unei noi deveniri, căci luna în seara asta, vine de grabă, pe grădinarul nepriceput a-l goni. Grădina e mintea mea vie, verde, compusă din oameni ce m-au închis.

Labirintul impus nu e dur cum se pare,

E doar o existenţă mai altfel,

Aşa cum v-am spus!

S-a trezit Fumiel,

Să-l lăsăm,

Să zboare din nou cu Rhoda Primrose!

Cosmisian, 11 februarie 2013

https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/fumiel-si-primrose-o-lume-a-mea/

Fumiel si Primrose – 2 – Labirintul impus si „devenirea”

Fumiel şi Primrose – 2 – Labirintul impus şi „devenirea”

Fumiel îşi petrecuse seara în compania femeii îmbrăcată în roşu. Din nou, mi-am dorit să ştiu ce vorbesc. M-am apropiat să ascult, dar Fumiel şi-a rotit capul brusc spre mine şi-a fost de-ajuns să îi văd privire fixă, lipsită de orice sentiment.

Primrose. O privelişte uluitoare. Am reuşit să o privesc îndeaproape vreme de câteva umbre de noapte. Părea tristă în zâmbetul ei, părea să vină pentru a-şi consola inima în prezenţa lui Fumiel. Mi-am închis ochii de teamă că privirea neobosită a lui Fumiel îmi va secera orice îndrăzneală, de parcă ochii mei închişi puteau învinge forţa cu care privirea lui pătrundea în sufletul meu. Mi-am spus, toate acestea se petrec în mintea ta, sunt creaţii ale labirintului cu coloane-personaje.

– Când vorbesc cu tine mă simt atât de mult EU însumi. Dar, nu acel eu însumi vătămător, ci o selecţie de mine, mai aleasă, dar spontană. Am zburat într-o seară spre lună. Nu încercam să o depăşesc, dar mi-a plăcut că nu era singură. Luna zbură puţin. Nu o auzeam, deşi, de aproape era fabulos de frumoasă. Penele îi erau deschise la culoare, ochii mari trădau doar stabilitate. Mi-am dorit să ajung aproape de ea şi să planez deasupra labirintului impus, însă nu am reuşit. Dar, tu, distinsă mea Rhoda Primrose, eşti o formă a mea de existenţă. Sufletul tău vede de deasupra lumi întregi, aşa cum ochii mei văd lumi infinite de trăiri în mijlocul labirintului impus.

*

luna_

Sunt umbra şoaptelor strivite, pe-al zorilor înalt altar,

Fărâmă soarelui, aidoma unui minuscul minutar,

Şi cioburi s-au făcut în preajma-i, şi o lume n-ar fi înţeles,

Ce simţăminte ascunde-n mreaja-i, când spre speranţă au purces.

******

– Labirint impus, spui tu Fumiel? Planez de veacuri peste nopţi umane, dar numai tu mi-ai mai rămas în cale. În ochii tăi văzut-am lucitoare inimi, căci ştii că tu le ai pe toate, acele sunete din seară, când tu iubiri atragi, să-ţi fie feciorelnice surate…

– Nu-mi spune că-i văzut o mică nefiinţă, ascunsă-n noapte printre crengi de piatră, că eu în inima-ţi pătruns am reuşit să fiu…

– Dar, lasă asta dragul meu, căci altceva a pus un trup, pe-a ta iubită, ce-i smulsă de pe cer.

– Nu mă lăsa să mă agit, tu ştii că eu sunt calm, te-aştept la infinit. Croieşte versuri, chemări sau flori, dar spune-mi tu Primrose, de ce ai devenit?

– Tu ştii că luna dragostea asistă, ascunsă-n noapte, fără nori, că dincolo de labirint există, iubiri ce-s smulse de pe sori.

– Am spus eu că pe sori sunt vieţi, ce-ascund trăiri măreţe, când labirintul cere să îngheţi, aa nu iubeşti, Semeţe.

– Eu am o soră roz, o lună mică cu nume curcubeic, sidefat, ea mărgineşte gânduri, Egidia şi l-a conturat. Tu poţi să-i faci ce vrea, un munte roz, cu râuri şiroind prin stânci?

– Ai vrea să mă prefac acum, să fiu culori pastel, s-o lase să mă picteze roz, să fiu chiar eu o lume cum ar vrea? Spuse Fumiel, sperând să evadeze din labirintul impus.

– Nu vreau răspunsul tău acum, dar ştii că de vei fi ce vrea, din aripi când tu iar vei bate, pe veci planarea îţi va fi, tăcută cum e seara…

*****

Adormisem pe covorul pufos al labirintului, prins în propria-mi imaginaţie. Când ochii lumina o prindeau spre dimineaţa-ncet, în mintea mea s-au conturat, în trei expresii – trei vieţi:

– Labirintul impus, planări multiple pentru Fumiel,

– Şi „devenire” lunii, femeie subţirică, Rhoda Primrose cu glas ce-atinge inimi,

A treia expresie este:

Va urma!
Cosmisian, 6 ianuarie 2013

https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/fumiel-si-primrose-o-lume-a-mea/

Fumiel si Primrose – 1 – Coloane colorate in umbra, hasurate cenusiu

Fumiel şi Primrose – 1 – Coloane colorate în umbră, haşurate cenuşiu

Seara îşi făcu intrarea pe un covor roşiatic, brăzdat de nori deşiraţi în culoare albastră-cenuşie. Nu mi-a fost uşor să îi spun un bun venit într-o lume a mea, făcută de mine, cu toate limitările mele cunoscute, dar mai ales cele necunoscute, în joc de labirint înalt. Labirint înalt? Da! Şi verde! E un labirint de personaje în coloane colorate în umbre. Fiecare coloană e un personaj definit, dar nu în termenii lunii invadatoare. Labirintul e mintea mea cu limitări necunoscute, în care sunt prins. Luna. Pe ea am fost nevoit să o las doar pentru ca personajul meu principal iubeşte luna. Nu roşie, mi-a spus, dar tot mai mult îi place o luna roşie decât o zi întunecată.

Fumiel, personajul meu din labirint este fenomenal. Seară de seară vorbeşte, rotind lent din cap. Ochii îi sunt mari, mai mari decât ţi-ai imaginat tu chiar acum. Dar nu vede bine. Aude. Asta pot spune sigur, chiar aude ce nu prea doreşti să audă. Dar, e înţelept. Vă voi spune multe despre el. El vede un singur lucru. Vede lumi întregi privind în ochii lunii.

*

Fumiel

***

Luna a devenit o femeie cu pielea albă, chipul îi era sidefat, cu buze roşii şi pline. Nasul îi era mic, uşor arcuit. Părul lung, dar nu ondulat, era negru. Negru-albăstrui ca norii ce-au însoţit-o la coborâre. Nu era invitată. Dar, rochia îi era roşie, cu prelungiri voalate în formă de V, conturate cu mov mătăsos. Pantofii erau înalţi. Violet sticlos cu inserţii de perle. Astăzi se numea Rhoda Primrose. Luna roşie de pe cer devenise o persoană atractivă, o femeie cu braţe subţiri şi lungi.

Primrose, Tina Cris

Pictura realizata de Tina Cris pentru acest articol! Mii de multumiri!!!

Fumiel părea să o cunoască bine, întrucât a întâmpinat-o fără menajamente. A planat impresionant în întâmpinarea ei, fără a spune un cuvânt. S-a prins de braţul Primrosei şi nu şi-a mai dat drumul toată seara. Privirea lor a devenit o fântână cristalină, puteam vedea zâmbetul satisfăcut al lui Fumiel.

Va urma!

Cosmisian, 3 ian. 2013

https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/fumiel-si-primrose-o-lume-a-mea/