Arhive pe categorii: Francesca, Parione AK!

Francesca, Parione Ak! Capitolul 8 – Portile inimii si insulele care mi-au schimbat lumea

Capitolul 8 – Porţile inimii şi insulele care mi-au schimbat lumea

Porţile inimii şi insulele care mi-au schimbat lumea

În 1835 Charles Darwin a vizitat Arhipelagul Insulelor Vrăjite, cunoscut ca Arhipelagul Galapagos, în vederea efectuării unui amplu studiu al originii şi evoluţiei speciilor. Frumuseţea şi complexitatea cu care erai întâmpinat, vegetaţia luxuriantă şi mulţimea insuliţelor, iţi crea impresia unui paradis. Cu siguranţa puteai spune că pe o insulă numărul speciilor îndrăznea să provoace orice Atlas de Zoologie publicat. De la studierea lor de către Darwin, lumea le numeşte insulele care au schimbat lumea, însă prefer să le numesc insulele care mi-au schimbat lumea.

Creaţionism vs evoluţionism. Lumea a portretizat adesea de la acele studii ce Darwin nega spre finalul vieţii lui. „Originea speciilor” nu era o teză a evoluţiei fără Dumnezeu, ci un studiu pur ştiinţifică, ce a fost un debut. Darwin a negat acest fapt al evoluţiei în partea finală a vieţii sale, în timp ce ştiinţa şi-a adus propria ei contribuţie şi confuzie asupra originii speciilor. Eu mă întreb adesea cum e posibil ca cea mai vastă prezenţă de vietăţi să-şi adune frumuseţea întâmplător pe un pământ atât de nou precum Arhipelagul Insulelor Galapagos. Eu cred că doamna Evoluţie şi-a jucat o carte ironică asupra celor ce o urmează, adunând cele mai intrigante specii într-un singur loc, doar aşa, ca să îi ajute pe ştiinţifici în descoperirea verigii lipsă.

Şase luni s-au scurs precum nisipul alb o face fân printre palmele mele în formă de clepsidră, întrecându-se în forma granulară încercând să nu se risipească în cădere. Acum, priveam la ultimele granule. Ele mă anunţau în linişte că e timpul să mă întorc acasă. Şase luni în care îmi înrădăcinasem liniştea într-o viaţă socială simplă, liniştită, plină de pasiune pentru contemplarea naturii, a omului. Francesca îmi oferise multe ocazii de integrare în lumea Raha. Mă refăcusem! Francesca mi-a vorbit despre ea, eu i-am vorbit despre mine. M-a întrebat dacă inima mea aparţine cuiva. Mi-a fost greu să mă definesc astfel, inima? Inima mea aparţine cuiva? Cui ar putea aparţine ea?

Porţile inimii

Mi-a zâmbit şi m-a prins de mână, parcă dorind să mă conducă spre un loc al ei. Porţile inimii… aşa se numeau stăncile unde îmi petreceam eu începuturile de zi, unde meditam privind soarele cum îşi acoperea plecarea cu urme de ocean. Raha, o comunitate ce îşi deschidea porţile inimii spre mine. Locuiam atât de aproape de un loc sacru, un loc în care proaspăt căsătoriţi îşi petreceai timpul liber imediat după căsătorie. Era un loc al celor ce şi-au unit inima. Nu e de mirare că eram adesea privit puţin nostim. Cum de nu mi-a spus nimeni? Am întrebat-o pe Francesca, cum, cum de am fost lăsat să ating acel loc sacru pentru ei…

Privirea ei m-a pătruns. Eram confuz în fata unei femei. Simţeam că întreaga mea apărare este pusă sub tirul privirilor ei. „Eşti căutător şi singur!” Începusem această vacanţă de regăsire ca la finalul ei să mi se spună că sunt un căutător şi un om singur…

La scurt timp mi-am luat rămas bun de la întreaga comunitate Raha. Inima mea cunoscuse noi dimensiuni, straturi de fiinţă necunoscute, neglijate îşi făcuseră loc în sufletul meu. Noi lăstari creşteau. Mintea mea contura metode de a o aborda pe Anieta. Eu cred că mă aşteptase.

Aveam nevoie de linişte că să îmi aud zgomotul din suflet. Aveam nevoie de neiubire ca să îi duc dorul iubirii, aveam nevoie de simplitate pentru a mă înţelege cât de complicat pot fi. Da, retras pe o insulă liniştită m-am regăsit şi-am aflat răspunsul. Răspunsuri pentru o nouă etapă din viaţa mea. Ce e viaţa fără iubire? Ce e viaţa fără o altă care să sorteze simţiri? Ce sunt eu, când tot ce-mi curge prin vene este succesul pe care mânie lumea îl va integra până şi în aspiratoarele inteligenţe? Ce e omul?

Autor: Cosmisian, 7 februarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 7 – Francesca

Capitolul 7

Francesca

După patru luni oarecum izolate, într-o lume simplă şi orientată spre echilibrul omului cu natura, o lume unde aflasem cât de importantă este simplitatea, o lume în care timpul trece altfel, o lume care deţine cer deasupra, stele pe care le vezi desenate pe cerul clar precum un goblen albastru cu viaţă luminată, începusem să simt că trăiesc în linişte cu mine. Vizitele dese pe nisipul jucăuş ce-şi schimbă forma cum îţi luai ochii de la el, îmbinarea uluitoare dintre valurile ce loveau stânca pe care mi-o alesesem să fie a mea şi cântecul ce nu mai părea alarmant de confuz al păsărilor ce ornau pomii din apropiere, au făcut loc în fiinţa mea pentru o nouă lume.
Comunitatea şi-a dovedit cea mai înaltă clasă în ospitalitatea oferită. Cea mai notabilă formă de ospitalitate este aceea de a fi încadrat în viaţa gazdelor. Patru luni. Nu fusesem niciodată atât de departe de cunoscuţi, nu rupsesem legătura niciodată cu cei dragi pentru atât de mult timp şi totuşi, niciodată nu m-am regăsit atât de mult, niciodată nu am preţuit prezenţa celor dragi mie ca acum, când o vedeam reflectată în oameni că Rohan Abu, Aber Nagoi, Zetah Maru, Francesca şi alte câteva persoane. Simţeam că iubesc. Simţeam că acei puţini dragi mie de acasă nu încetaseră să fie prezenţi în sufletul meu. Dorul de casă începuse să încolţească mai mult ca oricând după această zi.
Îmi amintesc clar cum un tânăr alerga încântat să mă anunţe că azi se va pleca în partea modernă a Insulei, zona turistică. Comunitatea Raha număra până în 230 de suflete, din toate grupele de vârstă. Fiecare familie mare trăia în aceeaşi zonă, cu căsuţe aşezate în pâlcuri de suflete. Astăzi, reprezentanţii familiilor urmau să călătorească prin pădure pentru a a cumpăra diverse lucruri de trebuinţă în casă. Gândul meu fusese fixat pe un local cu conectate la internet. Speram să găsesc unul.
Căutasem să înţeleg ataşamentul dezinteresat al Francescăi, desprins ca dintr-o carte de poveşti pentru copii. Deşi puteam afirma că o cunosc de mai bine de patru luni, încă nu o privisem în ochi, pentru a spune că sufletului ei i-am găsit intrarea. Cu toţii o respectau, într-o comunitate cu tradiţii, cu principii morale simple, dar eficiente. Venise la uşa căsuţei mele zi de zi, iar vocii ei calde şi tremurânde îi puteam face ecou: Parione Ak! Parione Ak!
Dimineţile pe insulă erau foarte energizante. Vântul răcoros anunţa întotdeauna o zi călduţă, climatul fiindu-mi foarte prielnic. Păsările erau în delir, zgomotoase şi certăreţe. Fâlfâitul aripilor era în sine o muzică, întrucât puteai recunoaşte speciile după zgomotul aripilor; acum puteam chiar distinge câteva specii după sunet. Mă obişnuisem cu ciocănitul Francescăi, îl anticipam în fiecare dimineaţă. În această dimineaţă Francesca întârzia. Începusem să vizualizez paşii ei din apropierea casei, o vedeam în minţea mea cum îşi întinde braţul pentru a apuca să bată în uşa mea. Îmi formasem reflexul de a mă trezi puţin mai devreme şi o urmăream venind.
Francesca era o tânără nu mai mult de 1.60 m, subţirică cu forme frumoase. Părul uşor creţ îi brăzda umerii şi acoperind o mare parte din spate, strălucind precum oceanul liniştit reflecta soarele ce se prindea de suprafaţa apei. Chipul, puţin alungit, ciocolatiu, cu tenul fin şi buze pline, ascundea o lume în ochii ei. Am surprins-o rar privindu-mă în ochi. Mersul ei întotdeauna m-a încântat. Îi priveam tălpile acoperite de sandale făcute din piele, cu şnururi până la gleznă, păşind atât de aşezat pe pământul nisipos al aşezării.
Cu toţii acceptaseră ca Francesca era oarecum însoţitoarea mea în această vizită pe Insulă. Pe drumul spre Markapoli, primul oraş turistic ca importantă turistică, Am reuşit să schimb mai multe cuvinte cu Francesca decât oricând înainte. În drum spre oraş, am fost încântat să îi văd bucuria de a alerga după tot felul de flori pe care le culegea, le strângea la piept şi îmi dădea să miros. Ochii ni s-au intersectat, apoi brusc ne-am îndepărtat amândoi privirile. Câteva minute doar am mers. Eram conştient că Francesca mă respectă mult, iar acea privire directă îi amintea de soţul ei. Îi făcea rău să privească un alt bărbat direct în ochi ştiindu-se derivată de singurul bărbat din viaţa ei ce a încununat-o cu iubire, aducându-i-l pe lume pe Obul John.
Cu stângăcie şi multe gesturi haotice ce mă făceau să râd pierdut, istoria unei femei tinere îşi forţa drumul pentru prima dată înspre urechile unui alt om, conturată de emoţie şi cuvinte simple, presărată adesea cu lacrimi şi pauze. Dată în căsătorie unuia dintre cei mai stimaţi tineri din comunitate, Francesca şi-a început viaţa alături de soţul ei pe la 16 ani. În scurt timp, Mandu Obul îi cucerise şi inima. Petreceau timp împreună destul de aproape de locul unde meditam eu. Poveştile de dragoste sunt puţin alterate de cultură şi locaţie geografică. Idila îşi originează înflorirea în inimi legate divin. Făcute să bată împreună, inimile celor doi au creat o lume a lor, în care totul era minunat. Obul John îşi făcuse apariţia pentru bucuria tuturor celor din comunitatea Raha la 2 ani după ce Mandu şi Francesca şi-au unit destinele în faţa tuturor. A crescut alături de iubitoarea sa familie, sub desele lecţii de viaţă pe care bunicul său, Rohan Abu i le sculptă vivid înaintea ochilor în serile tradiţionale.
Francesca era fericită. Trecuseră doar câţiva ani de când viaţa Francescăi nu mai era a unei fecioare ce îşi păstra feminitatea intactă pentru a-i fi oferită unui singur bărbat. Avea un soţ, vânător, meşter în lemn şi bun fierar şi un copil ascultător şi cuminte. De ce trebuia să îi fie luată această fericire, de ce tânărul ei soţ trebuia să plătească cu viaţa în faţă unei neînsemnate răni care i-a fost fatală? Din nou linişte. Amândoi mergeam, liniştiţi, alături de ceilalţi reprezentanţi ai Roha.
Francesca nu era ca Anieta. Francesca era o copilă rămasă fără soţ, pe când Anieta era o femeie tânără, responsabilă şi mult mai retrasă şi neimplicată în lumea socială în care trăia.
După vreo 6 ore de mers, se întrezărea oraşul Markapoli. Zgomotul urban, deşeurile aruncate haotic îmi aminteau de casă. Grupul nostru se deplasa spre una din pieţele alimentare ale oraşului unde urma să îl întâlnească pe fiul lui Zetah Maru, care părăsise comunitatea Raha pentru o viaţa mai bună în oraş. Era responsabil pentru fructele aduse din alte părţi ale insulei. Le-am cerut să meargă într-acolo, până îmi voi rezolva şi eu micile mele probleme. Am găsit în scurt timp un Hotel ce oferea Wifi gratuit. Am alimentat laptopul, am intrat…
Inbox: 722 mesaje necitite. Am făcut o selecţie, am şters. În cele din urmă, rămăseseră 87 de emailuri pe care le-am deschis pe rând. O mare parte erau expediate de Anieta şi Olsen. Fotografii de la diverse evenimente, descrieri succinte ale lor şi desele invitaţii de a mă înapoia mi-au răvăşit inima.

Autor: Cosmisian, 31 ianuarie 2013

In curand: continuarea seriei Francesca, Parione Ak!

In curand o noua serie de 3 capitole din Francesca, Parione Ak!

Desprins dintr-o lume in care succesul cercetarilor ia adus faima si lipsa oricarei nesigurante cu privire la viitor, Onerion se implica tot mai mult in viata sociala a comunitatii ce i-a gazduit aventura. De la episoadele saptamanale de vanatoare, care s-au dovedit pentru Onerion mai degraba a fi expeditii de recunoastere, la invatarea cat mai multor cuvinte in limba Somutha, au facut din lunile ce au trecut un adevarat medicament ce i-au calmat sufletul tanarului nostru prieten.

Ochii unei persoane sunt poarta catre suflet. Dupa cum spunea cineva, lasa-ma sa te privesc in ochi pana iti prind sufletul. Oare cum e sufletul tau? Asta urma sa descopere Onerion despre Francesca. Prima privire a reusit sa transmita atat de mult din sufletul Francescai incat stia ca orice descriere in limba omului muritor nu putea contine. Seara de seara acea privire ii…

Va poftesc in curand sa cititi urmatoarele trei capitole.

Capitolul 6

Istoria muntelui Mombu Raha

Era luni dimineata. Locuitorii asezarii Mombu Raha, in traducere Muntele Raha, erau buni agricultori si vanatori. Alesesem aceasta zona, mai retrasa, din dorinta de a evita contactul cu prea multi turisti, care isi petreceau foarte mult timp in zona modernizata a insulei. Muntele Raha nu era inalt, insa era un munte verde cu o flora si fauna desprinse din vis. Imi amintesc cat de utile imi fusesera cartile cumparate regulat de tatal meu. Insula nu este populata de salbatici, sa nu va aventurati gandind ca am ajuns intr-un loc fara civilizatie. Pe insula erau doua orase majore, fiind inconjurate de comunitati mai mici, retrase, precum cea in care imi traiam eu aventura.

Ne-am strans in centrul asezarii, doar barbati, pentru a merge la vanatoarea traditionala. Armele erau destul de simple, insa eficiente in ciuda argumentelor aduse de mine in mintea mea…

Capitolul 7

Francesca

Cautasem sa inteleg atasamentul dezinteresat al Francescai, desprins ca dintr-o carte de povesti pentru copii.  Desi puteam afirma ca o cunosc de mai bine de sase luni, inca nu o privisem in ochi, pentru a spune ca sufletului ei i-am gasit intrarea. Cu totii o respectau, intr-o comunitate cu traditii, cu principii morale simple, dar eficiente. Venise la usa casutei mele zi de zi, iar vocii ei calde si tremurande ii puteam face ecou: Parione Ak! Parione Ak!

Diminetile pe insula erau foarte energizante. Vantul racoros anunta o zi calduta, climatul fiindu-mi manusa. Pasarile erau in delir, puteam deja distinge cateva specii dupa sunet. Ma obisnuisem cu ciocanitul Francescai, il anticipam in fiecare dimineata. In aceasta dimineata Francesca intarzia. Incepusem sa vizualizez pasii ei din apropierea casei, o vedeam in mintea mea cum isi intinde bratul pentru a apuca…

 

Capitolul 8

Portile inimii si insulele care mi-au schimbat lumea

In 1835 Charles Darwin a vizitat Arhipelagul Insulelor Vrajite, cunoscut ca Arhipelagul Galapagos in vederea studierii speciilor. Frumusetea si complexitatea cu care erai intampinat, vegetatia luxurianta si multimea insulitelor, iti crea impresia de paradis. Cu siguranta puteai spune ca pe o insula numarul speciilor indraznea sa provoace orice Atlas de Zoologie. De la studierea lor de catre Darwin, lumea le numeste insulele care au schimbat lumea, insa prefer sa le numesc insulele care mi-au schimbat lumea.

Desi participam in toate activitatile majore ale comunitatii, aveam suficient timp sa alerg dupa broastele testoase, sa imi fac prieteni si in lumea necuvantatoarelor. Seara de seara comunitatea se aduna in centrul asezarii, iar timpul trecea atat de linistitor. Inca imi era greu sa imi scot din cap diverse puncte de cercetare asupra carora reveneam.

Francesca, Parione Ak! Capitolul 6 – Istoria muntelui Mombu Raha

Capitolul 6

Istoria muntelui Mombu Raha

 

Anieta s-a apropiat de biroul meu şi mi-a şoptit: „Tu chiar vrei să pleci? Tocmai acolo? De ce ai lăsa tu totul pentru un concediu atât de lung?” I-am promis că nu voi sta mai mult de 2-3 luni. Intenţia mea fusese aceea de a mă elibera de starea de frustrare pe care încă o resimţeam.

Alesesem să mă retrag pentru a nu mă mai simţi singur?

Toată stabilitatea ce mă definea îmi fusese testată de o întrebare simplă, ce îşi extrăgea existenţa din curiozitatea Nubirei. Îmi cumpărasem bilete pentru toată călătoria. Făcusem rezervări online pentru toate punctele ce constituiau această călătorie. Bagajele mi le-am pregătit sumar. Mă înarmasem cu câteva perechi de pantalon scurți, mai lărguţi. Îmi venea greu să cred că voi purta aşa ceva, trupului meu fiindu-i cel mai confortabil să fie tapetat cu desemnarea ţinutei business.

Nedespărţit de laptop, alesesem şi o colecţie de carte clasică. Nubira mă întrebase dacă citisem Doctor Zhivago (Jivago), a lui Boris Pasternak. Întrucât nu o citisem, o luasem din colecţia părinţilor pentru a o lectura în această călătorie. Recunosc faptul că mă temeam să abordez o carte despre care ştiam că prezintă viaţa şi poezia unui Doctor rus care a iubit cu o dragoste atât de profundă încât a transpus în versuri harta iubirii lui pentru Lara. În timp ce o citeam, îmi era greu să nu remarc trăsătura principală a lui Iuri Jivago: pentru pacient sunt doctor, pentru suflet sunt poet. Am citit-o cu tot mai mult interes realizând cât de mult îmi neglijasem latura afectivă. Cartea prezenta o covârşitoare poveste despre iubire, păcat, trădare şi iubire interzisă, pe care Iuri Jivago o cultivă pentru Lara Antipova, fiica unei croitorese, dincolo de graniţele căsniciei fericite cu soţia sa. Nu îmi era deloc uşor să citesc un roman de dragoste.

Pe laptop aveam o selecţie de fotografii cu persoanele dragi mie. Începusem să o analizez pe Anieta. Seara îmi era mai greu pentru că simţeam cum întreaga fiinţă îmi aluneca tot mai mult spre zâmbetul ei. Anieta îmi revenea tot mai des în minte. Treptat o făcusem confidenta mea ascunsă. Îi povesteam diversele experienţe din timpul călătoriei, frustrări, simţiri, bucurându-mă totodată de răspunsurile şi afecţiunea pe care o simulam în mintea mea. Imaginaţie sau dorinţă? Teama mă încolţea tot mai mult. Nu eram pregătit pentru o viaţă în doi, cu atât mai puţin pentru o viaţă împreună cu Anieta şi Olsen. Dar, îmi doream să am o familie. Prea multe gânduri…

După 3 luni de la sosirea pe Insula Saint Paola’s Prayer Shore, mă integrasem puţin în armonioasa viaţă a comunităţii Raha. Francesca era fiica unuia dintre cei mai de temut vânători, Rohan Abu, care juca un rol însemnat în educarea generaţiei mai tinere de bărbaţi. Seară de seară ne regăseam adunaţi în jurul unui foc pentru a mânca şi a vorbi. Înţelegeam destul de mult.

Era luni dimineaţă. Locuitorii aşezării Mombu Raha [în traducere Muntele Raha], erau buni agricultori şi vânători. Alesesem această zonă mai retrasă, din dorinţa de a evita contactul cu prea mulţi turişti, care îşi petreceau foarte mult timp în zona modernizată a insulei. Muntele Raha nu era înalt, însă era un munte verde cu o floră şi faună desprinse din vis. Îmi amintesc cât de utile îmi fuseseră cărţile cumpărate regulat de tatăl meu. Insula nu este populată de sălbatici, să nu vă aventuraţi gândind că am ajuns într-un loc fără civilizaţie. Pe insulă era două oraşe majore, fiind înconjurate de comunităţi mai mici, retrase, precum cea în care îmi trăiam eu aventura.

Muntele Raha era destul de scund pentru un munte, fiind un tânăr exponat al activităţii vulcanice din Arhipelag. Vegetaţia şi fauna abundau în noutate. În fiecare zi întâlneam câte-o specie nouă de insecte, păsări sau animăluţe. Mi-ar fi plăcut să studiez Insula, dar îmi fixasem mintea pe o perioadă scurtă de timp.

Ne-am strâns în centrul aşezării, doar bărbaţi, pentru a merge la vânătoarea tradiţională. Armele erau destul de simple, însă eficiente în ciuda argumentelor aduse de mine în mintea mea. Vânatul constituia a doua sursă de hrană pentru locuitorii din Raha, imediat după pescuit. Activităţile acestea erau întotdeauna purtate de către toţi. Grija atentă pentru întreg m-a fascinat. Dacă în Vest am proceda în acest fel, viaţa tuturor ar deveni o insulă nouă, plină de aer paradisiac. Vânatul nu depăşea niciodată nevoile comunităţii. Tradiţia spunea că atunci când strămoşii lor au ajuns pe Insulă, au întâmpinat multe dificultăţi în găsirea hranei, şi au decis ca unul dintre ei să se sacrifice şi să plece în pădure pentru a găsi hrana. Teama cu care era învelită inima acestui tânăr ce se aventura într-o lume nouă avea să îi fie adeverită. În pădure se întâlnise cu Abundenţa, dar, în loc să mănânce şi să îşi curme foamea, a ales să îşi încarce spatele cu tot ce putea apuca pentru a aduce de-ale gurii celor puţini ce îl aşteptau. Abundenţa i-a cerut să aleagă între abundenţa personală şi cea a familiilor flămânde. Preţul era mare, însă jocul fusese început. Raha alesese abundenţa comunităţii.

Cu o mişcare precisă, Abundenţa smulsese un fruct ce creştea aproape de tulpina subţire a unui arbore necunoscut, cu frunze înguste şi verzi cu dungi. I-l înmânase tânărului şi îi ceruse să mănânce. Pământul s-a cutremurat şi Raha a devenit un munte mic plin de hrană. Animalele goneau în toate părţile, doar unele erau blânde şi aproape că veneau aproape de oameni pentru a fi vânate. Raha nu mai apărea. De atunci se povesteşte la fiecare sărbătoare a muntelui Raha despre actul de sacrificiu al acestui tânăr, care a ales să devină un munte pentru a le permite celor dragi lui să supravieţuiască.

Îmi luasem notiţe cu detaliile pe care le surprindeam. Le am încă la mine şi sper să reuşesc să redau cândva întreaga poveste. Cert este că aceşti oameni se considerau descendenţii unui sacrificiu însemnat. Muntele Raha le definea viaţa pe linia tânărului ce şi-a lăsat propria siguranţă în mâinile Abundenţei, pentru că familiile ajunse pe insulă să o guste. De aici şi numele comunităţii.

Francesca îşi privea tatăl cu drag în timp ce acesta povestea cu lacrimi în ochi despre munte. Eu mă gândesc că Raha îi fusese strămoş direct. Băieţelul Francescăi stătea lipit de pieptul mamei, ascultând cu atenţie, parcă înţelegând ce i se spunea. Aş fi ratat atât de mult dacă aş fi ales să locuiesc în zona turistică. Aş fi experimentat doar luxul vestic într-o locaţie ce ar fi trebuit prezervată. Francesca îmi vorbea. Eram prea fascinat şi confuz ca să o pot înţelege bine. Spunea ceva despre peşte. Peşte mare, repetă. Am remarcat o îmbunătăţire a atitudinii ei faţă de viaţă. O simţeam că ascunde o istorie tristă, fapt evidenţiat în absenţa zâmbetului ei.

După o zi plină adormisem destul de îngândurat. Aveam tot mai multe gânduri. Francesca o reflecta tot mai mult pe Anieta. Mă respecta şi oarecum mă îngrijea cu tandreţe, pe care aş încadrat-o mai mult în categoria ospitalier-maternală.

Autor: Cosmisian, 26 ianuarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 5 – Conflictul valorilor

Francesca, Parione Ak! Capitolul 5 – Conflictul valorilor

Mi-am măsurat întotdeauna viaţa prin prisma succesului. Valorile mele îşi conturau existenţa în jurul succesului în care mă simţeam atât de bine. Am crescut singur la părinţi, tata fiind un inginer plin de energie, iar mama lucra în cadru Catedrei de Psihologie a universităţii din oraşul în care am locuit. Am crescut cu o educaţie catolică destul de liberală, principiile etice fiind baza răsplăţilor primite. Abaterile de la disciplina morală a familiei erau pedepsite într-un mod ilustru. Orice prostiuță era echivalată cu o prezentare de 10 minute a unui animal la alegerea tatălui meu. Nu trebuie să vă gândiţi prea mult, tatăl meu întotdeauna găsea cele mai stranii animale de pe planetă. Uneori aveam impresia că le alegea doar pe cele uitate de extratereştri pe pământ. Bineînţeles, glumesc!

Părinţii mei s-au iubit mult. Tatălui meu îi datorez mult respect pentru modul în care se comporta cu mama mea. Tatăl meu se detaşa în mod evident de toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Uneori aveam impresia că tata meu era nesigur cu privire la căsătoria lui cu mama, întrucât părea că tot timpul o curtează. Adesea ne trezeam cu soneria de la poartă sunând solemn. Mama întotdeauna zâmbea şi alerga spre oglindă înainte să întrebe cine e. Trebuia să arate bine pentru acest vizitator.

Buchete nenumărate de flori, întotdeauna roşu cu cel puţin o floare albă. La intrare, cu o uşoară aplecare de spate, cu un picior puţin rămas în spate, ca un martor tăcut, înmânarea buchetului lăsa în urmă un chip vesel, ştrengăresc al tatălui meu, şi aceeaşi întrebare: Domnişoară, îmi permiteţi să vă sărut mâna?!

Am crescut la casă. De fapt, era mai mult un fel de vilă, deşi o parte nu era niciodată folosită. Nimeni nu vorbea despre acea parte, iar eu am îndrăznit o singură dată să întreb de ea şi am sigilat pentru totdeauna orice formă de curiozitate. Aveam puţină pădure, o baltă în care puteai zări adesea carasus auratus, peştişorii auri pe care uneori îi păstrează miniatural copiii în boluri sferice fără prea mult spaţiu. Tata ne spunea că atât romanii cât şi chinezii obişnuiau să crească această specie de peşti în palatele lor. Noi i-am lăsat să înoate în balta făcută de Jan Sebasthian, bunicul meu, special pentru ei.

Linia educaţională a fost o împletire a dorinţelor tatălui meu ce se regăseau în visele mele din copilărie. Totul a început cu Căpitanul Jorgensen. Mi-a fost cel mai apropiat prieten din copilărie. Echipat cu aceeaşi ţinută sofisticată bleu, întotdeauna pregătit să mă apere, l-am pierdut într-o zi într-o misiune simplă de salvare a planetei Jupiter de la impactul dezastruos al unui meteorit, pe care l-am denumit Einde. Din nefericire pentru Căpitanul Jorgensen, impactul cu meteoritul a fost dezastruos, nu pentru Jupiter însă, ci pentru Căpitan. Tatăl meu mi-a spus meteoritul l-a surprins deoarece direcţia deplasării acestuia nu viza poziţia Căpitanului. Impactul a fost dezastruos, nu doar pentru Căpitan, ci mai cu seamă pentru mine. Aş spune că aceasta a fost cea mai nefericită experienţă pe care o avusesem vreodată.

Fără să realizez atunci, conversaţia pe care am purtat-o cu tatăl meu mi-a definit direcţia în educaţie şi carieră, iar succesul nu a întârziat să îşi etaleze prezenţa alături de mine. Îmi amintesc şi acum de modul în care tatăl meu m-a consolat. Ştia că pentru mine promisiunea achiziţionării unui alt Robot salvator nu îmi va aduce nicio alinare. Aveam nevoie de explicaţii. Cum a fost posibil ca Jorgensen să fie surprins şi eliminat din misiunea salvatoare tocmai de un meteorit ce şi-a originat mişcarea din braţele mele. Aproape de casă, bunicul montase o masă din lemn şi câteva scăunele. Îţi dădea impresia unei mese de la un popas din munţi. Acolo, la acea masă, tatăl meu mi-a explicat diferenţa dintre reacţiile pe care le are un om şi cele pe care un robot nu le poate avea în fără unui atac prin surprindere. Am refuzat teoria tatălui meu deşi era evident validată de pierderea suferită în acea zi. Astfel s-a născut pentru prima dată în mine dorinţa de a lucra în domeniul roboticii, în sectorul dezvoltării senzorilor ce i-ar permite acestuia să surprindă atacuri în virtutea unor senzori ce ar simula sau împrumuta capacitatea fiinţelor cognitiv superioare. Practic vorbind, m-am lansat într-un proiect ce urma să îmi definească atât carieră cât şi succesul repetat în sfera inovaţiilor pe care le prezentăm an de an la Convenţiile internaţionale în robotică aplicată sferelor domestice şi militare, clădind pe aceeaşi idee.

Meteoritul Einde îşi are locul sau special în laboratorul de acasă. L-am încastrat într-o vitrină din sticlă, cu un fundat ce reprezintă spaţiul şi luminiţe ce-ar reprezenta planete. Pe Căpitan l-am pierdut. O piatră şi un robot din plastic! Originea unei vieţi de creaţie în robotică inovativă a unui institut de succes.

Valorile culese de mine în cadrul familiei au făcut dintr-o piatră şi un robot martorul unei vieţi de succes. Aveam 32 de ani. Convenţia din Washington avea să îmi schimbe viaţa. De fapt, nu convenţia în sine, unde primisem recunoaşterea internaţională şi două contracte pentru dezvoltarea cercetării şi aplicarea acestora în domeniul medicinei recuperatorii. Pe partea militară aveam rezerve. Domnul Eurber se ocupa de contracte.

Conversaţia cu soţii Rugorov mi-a indus o stare de liniştire din avântul meu spre infinit. Eram singur. Preţuisem succesul şi realizările profesionale incomensurabil. Întreaga mea atenţie era focusată pe realizări.

Îmi amintesc faptul că priveam formaţiunile de nori pestre care zburam spre casă. În mintea mea s-a conturat vivid episodul în care Einde şi-a originat deplasarea spre Jupiterul meu, distrugându-i Apărătorul. Era ca şi cum mă vedeam pe mine luând asupra mea sarcina de a proteja planeta, fiind distrus de care invazia meteorică, murind înainte să realizez faptul că Jupiter putea absorbi impactul fără nicio problemă. Viaţa mea era mai largă în cuprindere decât cariera mea. Carierei îi acordasem întreaga mea viaţă. Aveam 32 de ani. Doar 32. La această vârstă mulţi bărbaţi sunt încă insuportabil de imaturi, cucerind femei doar pentru a le cerşi maternitatea surogat. Eu creasem un imperiu tehnologic în jurul unei idei. Banii mei nu şi-a găsit niciodată drum spre distracţii, cluburile nu îmi măsuraseră niciodată greutatea corpului. Şi totuşi, ce sunt toate acestea? În acele momente de singurătate, în care mai vedeam cate un bunic mergând la toaleta de la mijlocul avionului, eu îmi conturam primele semne de întrebare. Momente solemne.

Obosit de norii întunecaţi pe care îi privisem multe minute, mi-am găsit drum spre buzunarul ataşat scaunului din faţă. Am pipăit şi-am extras prima revistă pe care o simţisem lucioasă. Ştiam că voi avea o cale de distragere de la gândurile ce îmi invadaseră siguranţa de sine.

Pagina 7. Cum să ştii dacă partenerului tău îi plac atenţiile făcute?! Neinteresant. Nu aveam unul. Cadouri nu făceam decât rar.

Pagina 13. Instituţiile de învăţământ din Marea Britanie. Părea interesant. Mi-am oprit puţin privirea la două subtitluri. Apoi, numele unei fotografii părea drăguţ. Câteva minute am numărat minusculele cărămizi ce defineau zidul principal al intrării în Universitate. Eram curios câte sunt pe nivel, pe verticală până sus…

Pagina 83. Arhipelagul Insulelor Vrăjite. Iniţial am crezut că este o glumă, însă Oceanul Pacific găzduieşte un astfel de arhipelag. De fapt, Galapagos este una dintre minunile lumii, după părerea mea, numele oficial al arhipelagului.

Atunci am simţit cum meteoritul aventurii m-a lovit iremediabil.

Îmi doream să plec pe una dintre acele insule, dar pe una neînsemnată, unde numărul turiştilor este redus. Preferam să fie redus, nu inexistent. Aveam astfel o minimă siguranţa că nu voi deveni o pierdere colaterală în războiul speciilor.

Întreb acum, ce sunt valorile? Sunt acele embleme ce ne transformă în persoane educate, cu o inflexibilitate în a renunţa la cariera noastră, sau capacitatea noastră de a acorda atenţie Omului mai presus decât activităţii acestuia?!

Conflictul urma să nască aventură. Aventura vieţii mele. Pe insula mea simţeam că renasc. Francesca?

Autor: Cosmisian, 26 ianuarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 4 – Primii pasi

Capitolul 4

Primele semne

În timpul convenţiei din Washington am luat masa cu un cuplu rus, Ivan şi Nubira Rugorov, cercetători la Institutul din Moscova, preocupaţi de genetică şi implementarea roboticii în medicină recuperatorie. Prânzul a fost bogat, iar ideile îşi făceau loc printre felurile de mâncare cu uşurinţă. Mă impresionase relaţia lor. Îmi amintea mult de Thorburn şi Anieta. De fapt, fascinaţia îşi împletea existenţa cu durere şi dorul pe care îl simţeam adesea la stimuli ce-mi aminteau de regretatul meu prieten plecat dintre noi.

Anieta făcea parte din stafful IHR. De această dată nu mai era necesară pregătirea cafelei. Detaliile prezentării erau puse la punct, astfel că ne puteam bucura de fiecare moment petrecut împreună.

Soţii Rugorov veniseră cu cele două fiice. Lubliova şi Iana. Adolescenţe cu aere boemice. Frumoase foc, blonde dealtfel, îmbrăcate cu mult roşu. Imposibil să nu le remarci. Olsen fusese atras în special de Iana, fiica mai tânără a familiei, ce-l trata cu multă atenţie pe noul ei frate, cum îi spunea lui.

Desertul. Negrese cu îngheţată. Multă îngheţată. Negresele erau fierbinţi, de-a dreptul delicioase. Încă din Facultate învăţasem să sting neatenţia de a mânca prea mult cu îngheţată. Râdeam. Copiii vorbeau în colţul lor, jucându-se cu îngheţată. Făceau acoperiş şi aşteptau să vadă al cui se va topi prima dată. Nubira părea puţin frământată, prinsă într-o lume a ei, fără a ştii că o urmăream deja de câteva minute. Ivan povestea entuziasmat despre pescuitul la copcă, cât entuziasm, câtă pasiune în nereuşitele sale! Din senin, Nubira întreabă: „De cât timp sunteţi căsătoriţi şi cum v-aţi cunoscut?” Anieta îşi fixă privirea spre mine, iar chipul ei palid se colorase brusc şi devenise ca o căpşunică tânără, albă cu pete roşii. Parcă îmi cerea mie să ofer explicaţii, ştiind cât de greu îi era să vorbească despre dispariţia neanunţată a soţului ei.

Anieta însemna mult pentru mine, însă relaţia noastră nu a depăşit niciodată sfera permisă celui mai bun prieten al soţului ei. O respectam şi o consideram încă soţia lui Thorburn, mentorul meu. Niciodată nu mi-am încălcat statutul etic. Glumele mele nu au comportat niciodată dublu înţeles, niciodată cu tentă sexuală. De fapt, glumesc doar cu copiii. Rarele schimburi de cuvinte cu Anieta au fost împrejmuite cu atenţie, delicateţe şi o notă sobră ce nu permitea minţii să se aventureze în direcţii nedorite, sau dorite din curiozitate. Ţinuta profesională a Anietei nu a generat niciodată curiozitate şi nu a instigat spre dorinţe sexuale provocate de decolteuri grandioase sau fuste prea generoase cu mintea unui bărbat singur. E intrigant, mă gândesc acum, într-o lume nouă, unde ţinuta prin definiţie este generoasă cu părţile trupurilor ciocolatii ce lucesc la soare.

Revenind la întrebarea adresată pe nepregătite nouă, am decis să le povestesc pe scurt cele întâmplate şi tipul nostru de relaţionare. Nubira şi-a dat seama de implicaţiile emoţionale ale întrebării ei şi şi-a cerut scuze amândurora, zâmbind şi spunând că totuşi ar trebui să ne gândim la o relaţie serioasă, stându-ne atât de bine împreună. Am zâmbit cu toţii. Pentru a atenua puţin situaţia creată, Ivan a redirecţionat conversaţia către inovaţiile prezentate în prima seară.

La despărţire, copiii au schimbat adresele de pe site-urile de socializare. Ne-am îndreptat spre camerele rezervate, separat, în Hotelul Woodward Building. Ajuns în cameră am rămas fixat pe un obiect transparent din cameră. Mă gândeam. Mă întrebam dacă Anieta a luat vreodată în calcul faptul că îi eram apropiat, îi iubeam copilul, o tratam cu un respect maxim, şi lucra aproape de mine de când terminaserăm studiile. E drept că îmi plac destul de multe la ea. E atât de drăguţă uneori, iar zâmbetul ei, mai ales în timpul acestei călătorii şi-a dovedit farmecul, capacitatea de a mă acapara, de a mă determina să mă pierd în parfumul lui. Imaginea înceţoşată pe care o privisem vreme de câteva minute devenise clară. Era o miniatură a hotelului, executată din sticlă. Eram singur! Nu mă simţisem singur niciodată. Aveam tot ce îmi doream, dar mă simţeam singur. Singur!

Am luat telefonul în mână şi m-am gândit să sun pe cineva ca să îmi alin puţin senzaţia de singurătate. Pe cine să sun? Am renunţat. Am deschis laptopul, am intrat pe platformă de comunicare pe care rar intram. Se spunea că dacă nu ai cont acolo, nu exişti. Adevărat sau fals? Înclinăm să cred că acele punctuleţe verzi ce reprezintă activitatea pe chatul paginii de facebook indică spre socializare. Oameni ce nu erau singuri. Ei existau. Eu? Nu existam. Mă simţeam singur. Contrastul reuşitei profesionale cu cel al senzaţiei de singurătate era incredibil. Strălucirea orbitoare cu care am fost acoperit asta seară la prezentarea proiectului medical a pălit în faţa neînţelesei singurătăţi. Îmi cuprinsesem gulerul cămăşii, apoi nasture după nasture mi-am desfăcut cămaşa, şi am rămas aşa până târziu în noapte.

Acesta a fost debutul alegerii mele de a mă muta pe Insula mea miraculoasă. O insulă ce trebuia să mă vindece de singurătate. Nu am spus nimănui despre singurătatea ce pulsa noaptea. La întoarcere am început să înlocuiesc nopţile nedormite cercetând, cu acele nopţi în care ieşeam pe una dintre terasele casei ce se conturau de la cel de-al doilea nivel al casei. Vă voi descrie terasele, ele fiind cea de-a treia categorie de bunuri. Îmi petreceam timpul în compania câtorva animăluţe pe care le creşteam cu grija şi ajutorul unui îngrijitor ce mă vizita săptămânal. Am devenit conştient de prezenţa fiecărei vietăţi.

Cosmisian, 24 ianuarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 3 – Comparatiile sunt derivate

Francesca, Parione Ak! Capitolul 3 – Comparaţiile sunt derivate

Comparaţiile sunt derivate ale percepţiei pe care un om o atribuie unui grup de două sau mai multe obiecte supuse analizei, mi-a spus cândva soţul Anitei, când încă îşi impregna geniul asupra mea. Thorburn mi-a fost mentor. Era mai mic decât mine cu 2 ani, însă mintea lui emana cu un geniu de diamant, faţetat şi definit. Când avea o idee, era aproape imposibil să naşti o alta mai bună. Era într-o formă intelectuală incredibilă. Îi duc dorul tare mult. Înainte să ne părăsească, nu îmi petreceam nopţile în demisolul casei mele, cercetând. Thorburn era o reală inspiraţie. Ah! Mă întreb cum rezistă Anieta. Cuprinşi de o dragoste iremediabilă, atenţi şi veseli, adesea nebunatici şi jucăuşi, şi-au încolţit fiul cu o atitudine matură, totuşi plină de pasiune şi bucurie, făcându-l pe Olsen un artist al veseliei. Oare cum se descurca Olsen fără tatăl lui?

În suflet purtam vina lipsei de preocupare. Anita şi Olsen fuseseră oarecum lăsaţi în grija mea. Am devenit conştient de responsabilitatea morală fara de ei doar aici, pe insulă, reflectând la situaţia Francescăi. Băieţelul ei era destul de mic, plăpând, un negricios atât de dulce că îmi venea să îl ascund în căsuţa mea, să îl învăţ să doarmă pe pat, pentru că în scurt timp mi-am făcut unul. Încă nu știam cum se numește băiatul Francescăi. Amândoi locuiesc la rudele răposatului soţ, conform obiceiului. Purtam vina de a o trata pe Anita ca pe o simplă secretară, iar acum încercam să compensez față de Francesca, ce nu făcusem faţă de soţia răposatului meu mentor Thorburn.

Pe insulă lui Petru, pe care o denumeam eu Petra, mă integrasem destul de bine în comunitate, fără a-i altera obiceiurile sau tradiţiile. Orice lucru străin lor, îl ţineam departe de prezenţa lor. Decisesem să compar, să analizez și să mă adaptez. Nu mi-a fost uşor, nu îmi este nici astăzi. Dar, cine sunt eu, un vizitator care îi poate părăsi oricând, să apar dintr-o barcă şi să le schimb istoria? Nu îmi permiteam să le fac o asemenea nedreptate.

Francesca. Au trecut câteva luni şi am reuşit să o privesc în ochi pentru prima dată. A fost o privire susţinută. Ochii ei căprui, puţin oblici, au scăpat pentru prima dată o rază de lumină. Pleoapele ei nu s-au grăbit să îi umezească ochii. Apoi, şi-a retras privirea, întorcându-se grăbită spre coşul împletit în care culegeam fructe din apropierea satului. Era seara în care tot satul ieşea la cules, iar Francesca se ataşase involuntar de mine.

Voi descrie viaţa de aici pe parcurs în jurnalul meu. Simplitatea cu care aceştia îşi umpleau ziua era incredibilă. Pentru un om cu o structură profesională ca a mea, simplitatea era o durere necunoscută, însă, forţa cu care simplitatea acestora mă cuprindea îmi oferea pace interioară. Trecuseră câteva luni, luni în care am fost asimilat cu bucurie de ei, în care au fost răbdători să îmi indice obiectele de vânătoare, obiecte folosite la culesul fructelor şi ierburilor din pădure sau de pe muntele despre care doar mi-au povestit. Învăţasem o parte din limbajul lor, nu foarte bogat în material lingvistic. Francesca îmi vorbise de câteva ori, preţ de câteva fraze, dar, aproape de fiecare dată râdea de mine.

Limba era doar vorbită, fondul lexical reprezentând aceeaşi simplitate de care am amintit anterior. Forţat de împrejurări, îmi notasem până în prezent 294 de cuvinte, pe care le clasificasem deja în grupe. Uneori, seara, mă jucam cu fonetica. Spre exemplu, atunci când Francesca venea dimineaţa să mă trezească, bătea în uşă cu o nucă de cocos agăţată de partea superioară a peretelui, şoptind: Parione ak! Într-o dimineaţă, atât de devreme încât nici soarele blând nu îşi făcuse apariţia, satul zumzăia de vivacitate. Era o sărbătoare! Am asociat-o cu anticipaţia zilei, întrucât îmi este imposibil să îi atribui altă semnificaţie. Când soarele schiţase prima rază dinspre ocean, cu toţii au izbucnit într-o exclamaţie plină de bucurie: Parione Urduu! Copiii indicau frenetic spre soare strigând Urduu, Urduu! Iniţial am crezut că parione înseamnă trezire. Dar, pe cât de simplă este limba, prin asociere am ajuns la concluzia că Parione înseamnă: a te arăta, a-ţi face prezenţa vizibilă.

Nu e minunat să ştii că dimineaţă de dimineaţă există o persoană

Care să vină să îţi ceară să-ţi faci prezenţa vizibilă ei?

Autor: Cosmisian, 24 ianuarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 2 – Conventia Mobility Advanced Robotics – Washington

Capitolul 2 – Convenția Mobility Advanced Robotics – Washington

Anieta era secretara mea. Știa orice mișcare făceam. Ne înțelegeam atât de bine încât îi permiteam să vină la serviciu uneori cu Olsen, fiul acesteia, de 12 ani. Cu toții ne pregătiserăm intens cu două proiecte pentru Convenția anuală din Washington dedicată Roboticii militare și medicale. Proiectele noastre nu defineau roboți per se, ci subansamble menite să permită stabilitatea părților active în poziție verticală. Cât de simplu era să alergi după o minge, să prinzi din fugă un obiect mic, cât de multă mândrie trezea prinderea unei mingi pe neașteptate de către Olsen. Aplicat roboților industriali, situația suferea o schimbare incredibilă. Nu poți surprinde un robot cu o minge pe care el să o prindă sau să o paseze mai departe.

Mintea umană cuprinde o neașteptată capacitate de procesare a informației în mișcare, de adaptare la stimuli aleatorii pe care în robotică nu îi putem încă aplică. Să vezi un robot jucând volei ar constitui un motiv de mândrie profesională fără mărgini pentru un inginer. La aceasta lucram noi. Pașii se fac cu greu, subansamble de mișcări, planuri complexe, sute de ore de teste, nopți nedormite, cafele uitate, mese ratate, socializare adesea trecută pe plan secund, toate pentru două minute de prezentare în fața unei comisii tehnice. Dar, echipa noastră de la IHR era focusată intens și unidirecţional spre aceste două minute.

Anieta, ca orice secretară, învățase cât de importanță este cafeaua pentru mine. Repeta poveste cafelei de 3-4 ori pe zi, cu un zâmbet uluitor ce provenea de pe chipul ei alb, cu ochi albaștri, iar părul ei blond, ușor ondulat la spate, făcea din recepția cafelei un ritual sacru. Anieta îmi aducea cu precizie cafeaua, precizie dictată de intuiția ei. O făcea pentru că știa cât de repede uitam de ea după ce primeam cafeaua, astfel asigurându-și liniștea pentru câteva ore.

Astăzi, împreună cu prima cafea, Anieta îmi adusese un plic mare, cu logo-ul Convenției. M-a privit zâmbitoare. Astăzi îi remarcasem și buzele, erau acoperite de un roz lucios, făcându-i zâmbetul curat și cristalin precum izvorârea unui râușor din lumea lui ascunsă. I-am mulțumit cu speranța că cele două proiecte înaintate comisiei să fi produs interesul maxim dorit.

*

Francesca nu era deloc asemănătoare Anietei. Amândouă îmi erau apropiate. În timp ce privirea caldă, zâmbetul susținut de un chip alb, cu un păr îngrijit, blond și ondulat, făceau din Anieta o bună reflexie a activității unui creator de metale flexibile, Francesca își menținuse liniștea simplă de pe chipul ciocolatiu, mâinile deloc fine o făceau o femeie muncitoare, obișnuită cu pământul și greul. Francesca nu mi-a oferit niciodată confortul de a primi. Era o maestră în a-mi indica ce să fac, de unde să îmi procur singur cele de trebuință.

Un lucru comun celor două femei, era dispariția neașteptată a soților acestora. Amândurora le lăsase viața un traseu dificil de urmat, copii de crescut în absența unui tată sfătuitor. Sfidând orice dificultate, amândouă au dat dovadă de echilibru în viața personală, cât și în cea profesională, căreia îi atribuiau valențe personale, întrucât ambele oarecum lucrau pentru mine.

De Francesca nu m-am apropiat prea mult, cel puțin nu în termenii cu care eram eu obișnuit. Cu greu am reușit să învăț puțin din limba comunității, să asimilez cultura și tradițiile pentru a evita greșeli ce mă constituiau fie într-un ignorant vrednic de dispreț, fie într-un subiect de amuzament, cum adesea mi s-a întâmplat, devenind ocazie de veselie instanță pentru comunitatea de băștinași ai insulei.

*

La demisolul reședinței mele dețineam un laborator incredibil de dotat, unde lucram noaptea sau în weekend, o replică exactă, dar miniaturizată a Laboratorului Alfa, situat în Institutul IHR. Mă simțeam incredibil de bine când pășeam pe ultima treaptă a scărilor ce conduceau spre ușa principală a Laboratorului meu personal, blindată și prevăzută cu un sistem de protecție avansat. Senzorii montați pe dispozitivul de accesare a primei uși îmi măsurau inclusiv ritmul cardiac, o măsură de siguranță cu dublă semnificație, preventivă, în cazul unei tentative de furt, caz în care cu siguranță ritmul cardiac s-ar fi schimbat într-o aritmie. Când această aritmie era asociată cu o a două persoană, un jet de substanță gazoasă albicioasă inundă anticamera, substanță ce conținea și puțină substanță sedativă, senzorii alertând automat echipele de intervenție. Al doilea caz, era acela în care nu aveam dispoziția potrivită pentru cercetare. Protocolul nu îmi permitea accesarea laboratorului într-o asemenea situație. Cercetarea implică minte lucidă, concentrare maximă, pe când stările tulburi mă trimiteau mai degrabă la o ședință de relaxare la etaj. Mă opresc aici cu detaliile sistemului de securitate. Fapt este că, în laboratorul meu îmi puteam desfășura aceeași activitate, lipsindu-mi doar cafeaua Anitei însoțită de aceea înclinare spre stânga a capului ei, zâmbetul ce trăda un amestec de bucurie cu intenția de a-mi aminti că sunt om, printre oameni, nu doar un robotician.

Revenind la scrisoare. Am deschis emoționat plicul după care m-am oprit. M-am ridicat, privindu-l de la înălțime. Gândurile mele străbăteau continentul și oceanul spre scaunul pe care urma să îl ocup în Washington, auzind parcă aplauzele abundente ale participanților, iar ochii mi i-am îndreptat spre fereastră mare și clară, pe care era lipită o pagină cu un motto personal, scris de dl Eurber pentru a-și induce o stare de perseverență:

“Perseverența este dozarea susținută a energiei și a interesului înspre un obiectiv clar, conturat și dorit”

Domnul Eurber fixase telefonul în furcă. M-am ridicat și m-am deplasat spre biroul lui. Văzându-mă cu plicul în mână mă poftește ridicat în picioare, pregătindu-mi scaunul. Am rămas câteva minute pe acel scaun, recunosc, mai confortabil decât al meu.

În următoarele 2 luni am lucrat intens pentru a finaliza cele două proiecte. Le voi prezenta în viitor. Pentru moment, pot spune că am reușit să creăm capacitatea unui braț robotic de a surprinde obiecte în mișcare aleatorie. Nu stăm prea bine cu prinderea, dar cu surprinderea am fost iluștri. Al doilea proiect a fost unul militar. Fără detalii.

Cosmisian, 24 ianuarie 2013

Francesca, Parione Ak! Capitolul 1 – Ganduri prinse de nisipul alb

Francesca, Parione Ak!
Capitolul 1 – Gânduri prinse de nisipul alb

Soarele portocaliu își învăluia prezența, parcă dorind să mă pregătească pentru retragerea-i obișnuită, nu după nori, ci după oboseala noastră, a muritorilor. Am ieșit din casă pentru a-mi arăta simpatia pentru căldura cu care am fost asistat în ziua aceasta. Răcoarea se instalase prea repede, puțin nestatornică, gâdilând urechiușele pașnice ale ierbii. Nisipul alb își schimbă forma imperceptibil, lăsându-se mângâiat de vântul juvenil ce se juca printre grăunțele dezordonate, întocmai cum un băiețel se joacă cu părul mamei sale adormindu-i în brațele calde.

De curînd mă mutasem pe o insulă din Pacific, parte din Arhipelagul Insulelor Vrăjite. Fusese numită Saint Paola’s Prayer Shore pentru că fusese descoperită de către un contingent catolic ce se îndreptă spre nou, cruciați moderni, mai conservatori, ce încercaseră – fără succes – convertirea indigenilor la catolicism.

Ce căutăm eu acolo? Nimic. Mi-am definit adesea seriozitatea și maturitate cu termeni mari. Am hotărât să renunț la tot, să mă retrag singur, cu un braț de caiete, înarmat cu multe creioane și câteva selecții de carte. Nu auzisem prea multe despre insula aceasta, însă puținele cuvinte îmi asiguraseră siguranță că nu voi fi devorat de mai știu eu ce felină din prima zi.

Ajuns pe insulă, am fost întâmpinat de Francesca, o tânără cu chipul liniștit, ciocolatiu, ochii căprui, dar șterși. De pe țărm până la căsuța unde urma să stau în prima noapte nu a scos niciun cuvânt. Am coborât din barcă ce mă adusese de pe Victoria’s Crown până pe țărm. Francesca ținea în mâna stângă un carton rupt după linii trasate stângaci, un carton ce fusese folosit înainte pentru altcineva. Pe carton scria cu verde: Onerion. Odată cu venirea mea aici, am hotărât să mă numesc Onerion. Pe Francesca am urmat-o tăcut, neștiind dacă înțelege limba engleză. Ajuns la căsuța din lemn, am rămas fixat timp de 10 minute în fața intrării, în soare. Soarele era destul de blând.

Plecasem dintr-un orășel din Europa de Vest, lăsasem în urmă un serviciu bun, inginer automatician. Într-o dimineață, cu 15 minute înainte de începerea zilei de cercetare, m-am strecurat în biroul șefului meu pentru a-mi anunța intenția de a părăsi în aceeași zi Centru de Cercetare IHR, pentru câteva luni, înclinând spre un termen nedeterminat. În fața căsuței la asta m-am gândit. Ce contrariată i-a fost privirea dlui Eurber când i-am comunicat temător intenția de a pleca. Au urmat zeci de minute de argumente. La toate avusesem răspuns. Dosare întregi pregătite, laptopul de serviciu cu toate parolele scrise pe un proces-verbal, împreună cu o listă detaliată a documentelor pe care le-am acumulat în procesul cercetării. Avusesem grijă ca Elderberg, juniorul meu asistent să știe tot ce fac. Da! Ce fac, te întrebi. Mai bine spus, ce făcusem până să plec. Studiul meu cuprindea o serie de proiecte cu privire la flexibilitatea brațelor metalice, un proiect adiacent unei inovații în domeniul roboților industriali. Împreună cu dl Eurber refăcusem câteva proiecte ce aveau menirea să permită o mișcare multiplă și exactă, aproape de cea a unei mâini, a unor roboţi. Doar că, mâna nu vede. Brațele roboților erau prevăzute cu 11 camere și 82 de senzori. Destul despre asta.

Francesca mă privi timidă și îmi indică intrarea în căsuță. Patru stâlpi fermi împlântați în pământul nisipos țărmuiau construcția simplă din lemn, aproape aranjată pentru a formă un fel de zid ce se asemăna mai degrabă cu un gard îngrămădit cu brațe de lemn pentru a împrejmui o grădină ce ascundea o casă părăsită. Dar, aceasta era casa în care urma să mă odihnesc în această noapte. Am oftat. Oare am făcut bine că am plecat? Secționat de lumea în care eram cineva, cu conturi în bancă ce nu îmi serveau aici la nimic, cu o mașină luxoasă pe care o lăsasem în garaj, după ce o lustruisem din nou, nu pentru că ar fi comportat vreo particulă căzută neglijent pe roșul aprins al caroseriei, ci, ca un fel de consolare, de rămas bun. Prinsă cu un fel de mâner ce străbătea până pe cealaltă parte, stătea agățată o ușă mică, cu spații vizibil de deranjante, scârțâind și trosnind din toate unghiurile, parcă dând alarma în restrânsa comunitate, anunțând venirea unui alt tânăr cuceritor ce urma să plece la fel de repede ca toți ceilalți, după ce amintirea lumii părăsite devenea insuportabilă.

Pe Francesca o lăsăm deoparte acum, deși ea a devenit un fel de umbră tăcută până în prezent. Nu a dispărut, iar loialitatea cu care îmi deservește nevoile curente este uimitoare. Voi reveni însă mai târziu asupra parteneriatului tacit dintre noi. În jurul gleznelor purta câteva șiraguri de pietre strălucitoare, ale căror semnificație urma să o înțeleg abia într-un târziu. Aș avea atât de multe de spus despre ea.

Aș fi vrut să mă așez liniștit pe pat. L-am căutat. M-am gândit că e ridicat pentru a permite încăperii să îmi servească drept cameră de zi. Pat nu am găsit, scaun nu am găsit, iar pământul ce constituia pardoseaua era tare neliniștit, cu mici denivelări ce păreau mai degrabă ofense aduse la adresa statutului meu de occidental. Am zâmbit, ce altceva era să fac. Pe cine era să iau la rost?! Mda, aici ar trebui acoperit cu puțin pământ, spațiile dintre brațele de lemn ar trebui acoperite cu nuiele sau crengi de palmier, sau ce voi găsi eu pe aici.

Mi-am lăsat cele două valize din fibră într-un colț, am băut puțină apă și-am ieșit pentru a inspecta așezarea. Am deschis ușa cu atenția pentru a-i înțelege mecanismul de deschidere-închidere. Ușa nu avea niciun sistem de protecție, pe când acasă poartă metalică se deschidea la simplă apropiere a mașinii. Casă îmi era prevăzută cu un sistem avansat de protecție. Bunurile mele se defineau în trei categorii. Prima categorie, cea mai importantă, situată la primul nivel, unde pereții găzduiau mici încrustări din aluminiu, făcute după câteva proiecte futuriste din ceea ce considerăm eu biblioteca viitorului. Dețineam la plecare o colecție de 4200 de titluri în diferite limbi, fiind abonat la câteva edituri cu cerințe specifice, pentru a nu pierde niciun titlu dorit, iar în două locuri aveam ecrane 3D conectate la un supercalculator, prototip, numit Prior2, cu ecrane 3D Kiopsa și un sistem audio personalizat Rombur, ce își adapta sunetul fiecărui satelit în funcție de poziția mea în cameră de la un anumit moment dat, oferindu-mi una dintre cele mai bogate experiențe audio întâlnite vreodată. Dețineam o colecție vastă de muzică și filme, pe care le accesăm vocal. Liniștea insulei era dintre cele mai plăcute lucruri din ultimi ani ai vieții mele, sunetul vântului printre ramurile dense ale pădurii din apropiere, păsările și sunetele vietăților pe care urmă să le cunosc, defineau una dintre cele mai impresionante experiențe audio, live, la care nu visasem.

Pe drumul nisipos ce ducea în sat puteam vedea urme de animale. Cel puțin existau șanse să mănânc produse lactate. Oboseala amestecată cu foamea își dăduseră mâinile, tulburându-mă tot mai mult. Îmi doream să mănânc, însă nu știam exact dacă mâncarea îmi va fi servită, sau trebuia să alerg prin pădurea alăturată să prin mai știu eu ce viețuitoare pe care să o gătesc.

Cosmisian, 24 ianuarie 2013

In curand seria: Francesca, Parione Ak!

În intervalul următor, nedefinit, dar sigur următor, voi scrie o serie nouă, intitulată:

Francesca, Parione Ak!

În limba indigenă, Parione Ak! Înseamnă: Arată-te! Fă-ţi prezenţa vizibilă!, constituind o chemare adresată unei singure persoane, alese, un fel de curtare, pe care Onerion nu o înţelesese la vremea respectivă. Cine e Onerion? Un cercetător la un Institut de robotică, implicat în studierea mobilităţii şi anticipării mişcării, mai ales a celei prin surprindere, aplicată roboţilor. Acesta se hotărăşte să se relocheze pe o insulă din Arhipelagul Insulelor Vrăjite din Oceanul Pacific, o insulă pe care au poposit în trecut catolicii, în încercarea nereuşită de a converti indigenii la catolicism.

Aici o cunoaşte pe Francesca, despre care veţi afla la vremea potrivită. Am scris trei capitole, dar le voi reda doar după ce am minim 6, posibil mâine.

Până una alta, să vă redau câte-un pasaj din fiecare capitol, ca să anticipaţi seria.

ECUADOR-GALAPAGOS-TOURISM

Francesca, Parione Ak!

Capitolul 1

Ganduri prinse de nisipul alb

Soarele portocaliu isi invaluia prezenta, parca dorind sa ma pregateasca de retragerea-i obisnuita, nu dupa nori, ci dupa oboseala noastra, a muritorilor. Am iesit din casa pentru a-mi arata simpatia pentru caldura cu care am fost asistat ziua aceasta. Racoarea se instalase prea repede, putin nestatornica, gadiland urechiusele pasnice ale ierbii. Nisipul alb isi schimba forma imperceptibil, lasandu-se mangaiat de vantul juvenil ce se juca printre grauntele dezordonate, intocmai cum un baietel se joaca cu parul mamei sale adormindu-i in bratele calde.

….

Capitolul 2

Conventia Mobility Advanced Rototics – Washington

Anieta, ca orice secretara invatase cat de importanta este cafeaua pentru mine. Repeta poveste cafelei de 3-4 ori pe zi, cu un zambet uluitor ce provenea de pe chipul ei alb, cu ochi albastri, iar parul ei blond, usor ondulat la spate, facea din receptia cafelei un ritual sacru. Anieta imi aducea cu precizie cafeau, precizie dictata de intuitia ei. O facea pentru ca stia cat de repede uitam de ea dupa ce primeam cafeaua, astfel asigurandu-si linistea pentru cateva ore.

Astazi, impreuna cu prima cafea, Anieta imi adusese un plic mare, cu logo-ul Conventiei. M-a privit zambitoare. Astazi ii remarcasem si buzele, erau acoperite de un roz lucios, facandu-i zambetul curat si cristalin precum izvorarea unui rausor din lumea lui ascunsa. I-am multumit cu speranta ca cele doua proiecte inaintate comisiei sa fi produs interesul maxim dorit.

Francesca nu era deloc asemanatoare Anietei….

Capitolul 3

Comparatiile sunt derivate

Comparatiile sunt derivate ale perceptiei pe care un om o atribuie unui grup de doua sau mai multe obiecte supuse analizei, mi-a spus candva sotul Anitei, cand inca isi impregna geniul asupra mea. Thorburn mi-a fost mentor. Era mai mic decat mine cu 2 ani, insa mintea lui emana cu un geniu de diamant, fatetat si definit. Cand avea o idee, era aproape imposibil sa nasti o alta mai buna. Era intr-o forma intelectuala incredibila. Ii duc dorul tare mult. Inainte sa ne paraseasca, nu imi petreceam noptile in demisolul casei mele, cercetand. Thorburn era o reala inspiratie. Ah! Ma intreb cum rezista Anieta. Cuprinsi de o dragoste iremediabila, atenti si veseli, adesea nebunatici si jucausi, si-au incoltit fiul cu o atitudine matura, totusi plina de pasiune si bucurie, facandu-l pe Olsen un artist al veseliei. Oare cum se descurca Olsen fara tatal lui?

Limba era doar vorbita, fondul lexical reprezentand aceeasi simplitate de care am amintit anterior. Fortat de imprejurari, imi notasem pana in prezent 294 de cuvinte, pe care le clasificasem deja in grupe. Uneori, seara, ma jucam cu fonetica. Spre exemplu, atunci cand Francesca venea dimineata sa ma trezeasca, batea in usa cu o nuca de cocos agatata de un partea superioara a peretelui, soptind: Parione ak! Intr-o dimineata, atat de devreme incat nici soarele bland nu isi facuse aparitia, satul zumzaia de vivacitate. Era o sarbatoare! Am asociat-o cu anticipatia zilei, intrucat imi este imposibil sa ii atribui alta semnificatie. Cand soarele schitase prima raza dinspre ocean, cu totii au izbucnit intr-o exclamatie plina de bucurie: Parione Urduu!  Copiii indicau frenetic spre soare strigand Urduu, Urduu! Initial am crezut ca parione inseamna trezire. Dar, pe cat de simpla este limba, prin asociere am ajuns la concluzia ca Parione inseamna: a te arata, a-ti face prezenta vizibila.

Nu e minunat sa stii ca dimineata de dimineata exista o persoana

care sa vina sa iti ceara sa-ti faci prezenta vizibila ei?

Am scapat mai multe pasaje. 🙂

Lectura placuta.