POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 17 – Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

– 17 –

Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

     Liniștea și rutina și-au pierdut gloria. Rătăcitorul din munți a devenit un bărbat care nu știa decât că viața de acum este în sincron cu visul lui mult prea realist. O urmărea cu privirea și mintea i se umplea cu sunetul cristalelor ce se reuniseră în acea seară de demult în care ochii lui fuseseră răvășiți de frumusețea ei. Un munte ce era o femeie, o femeie formată în fața ochilor lui din fluturi care erau cristale de curând trezite, iar ca doză supremă de șoc, aceștia i-au pătruns fără permisiune direct în cutia toracică, zdruncinându-i întreaga inimă, invadând-o, făcându-i pieptul să bată în tandem cu cel al femeii. Mai puteai spune că inima ei de cristal nu era conținută în inima lui?

     Trecuse mult timp peste visul lui, iar norii ce o conturaseră pe tânără păreau a se disipa. Cerul era tot mai senin și clar. Se regăsea tot mai mult în lumea aceasta. Se vedeau tot mai des, povesteau orice, până spre miezul nopții. Ei nu i-a spus de vis, dar cuvintele îl trădau. O iubea fără efort, o dorea necontenit.

     Entuziasmul pusese stăpânire pe amândoi, contagios și vindecător. Deși pare greu de crezut, Erika putea fi chiar mai entuziasmată decât o știau cu toții. Nu mai fusese nicio singură noapte în care singurătatea să o aștepte acasă. Singurătatea plecase cu un tren spre necunoscut, fără bilet de întoarcere.

*

Sursa foto

     Era miercuri seara. Casa Erikăi era plină de o energie ne mai simțită vreodată. Bucătăria fusese asediată încă de la prânz.  Dna Schultz își instalase tabăra cu toate ustensilele ei într-o bucătărie ce nu fusese folosită aproape deloc. Pe tot locul erau cărți, așa că era mai curând o bibliotecă. Până astăzi. Mirosurile alese de mâncare se simțeau străine de casa tinerei, dar pătrundeau lent în ungherele sufletului ei. Inevitabil era condusă spre bucătăria plină de viață a copilăriei ei, unde părinții ei se jucau în bucătărie gătind. Oh, atât de mult îi lipsea tatăl ei, glasul lui tandru, ademenitor!

      Ca din vis, fusese adusă la realitate de soneria montată pe tocul ușii. Nu reacționase deloc. Nici nu știa că are așa ceva. Nu o vizitase nimeni, niciodată. Sunetul acela pătrunzător devenise insistent. Oaspeții soseau pe rând, fiecare preferând să folosească doar soneria. După primele acorduri, Erika era instant la ușă. Deschidea ușa veselă. Chiar era uimită că primirea musafirilor putea produce plăcere.

     Sentimentul acesta era întrucâtva nou. Doar în casa copilăriei ei mai văzuse mulți oameni, asta până să îl plece subit tatăl pe cealaltă lume. Aș exagera oare să spun că viața ei din acel moment era ca o carte scrisă în întregime, din care autorul se hotărăște brusc să scoată personajul principal și toate ramificațiile acestuia în viața celorlalte personaje? Pot spune însă că aceasta a devenit viața familiei ei după ce tatăl a fost șters din poveste. Aproape nimic nu a mai fost ca înainte, excepție fiind sfârșiturile de săptămână când se gătea. Iată de ce Erika simțea în întregul ei suflet acel dor al trecutului neegalat până astă seară.

     Domnul Schultz a adus câteva scaune. Erika nu avea prea multe locuri unde să așezi musafiri. Nimeni nu știa exact cine pe cine a invitat, dar scaunele pliabile păreau să anunțe o seară cu mulți invitați. Și, dacă nu se știa câți vor veni, un fapt era sigur. Motivul acestei seri. Marko (numele real al lui Tõrvik) urma să anunțe într-un cadru intim dorința lor de a se căsători.

      Logodna. Un act de consacrare pentru o viața împreună din care puteau întrevedea bucurie și poate câțiva copii. Era o seară surpriză tocmai pentru gazdă. Erika nu știa adevăratul motiv pentru care se strângeau oamenii la ea. Crezuse cu onestitate în sufletul ei tandru că se vrea o primire oficială a lui Marko în mica loc comunitate de prieteni. Logodna fusese departe de orice ar fi îndrăznit ea să întrevadă.

     Invitații s-au adunat în camera de zi. Liniștea și chicotelile sporeau emoția care îi cuprindea pe toți, chiar dacă aceasta varia în conținut și intensitate în funcție de ce știa fiecare despre motivul adevărat al acestei seri grozave.

     Soneria i-a luat pe toți prin surprindere. Se uitau unii la alții, curioși. Sperau să vadă cine lipsește. Marko a alergat la ușă, făcându-i semn Erikăi să stea liniștită că se ocupă el de preluarea musafirilor. Dar, cine lipsea?

     Ușa de la intrarea în apartament era mascată de un perete ce nu permitea să vezi imediat în camera de zi, fapt care a sporit curiozitatea tuturor, mai ales ca șoaptele de dincolo de perete te forțau să vrei să mergi să verifici.

      După câteva minute, Marko pătrunde în cameră și le urează tuturor invitaților o seară specială și, ca să amplifice caracterul ei, le spune tuturor că are doi invitați speciali. Oricâte încrucișări de priviri sau șoapte am surprins, nimănui nu i-a venit în minte ceea ce părea evident, mai ales datorită faptului că toți, mai puțin Erika, știau motivul pentru care se adunaseră acolo.

      – Vă rog să intrați!

     Se auzise un „Mulțumesc!” pierdut, blajin, ca al unei fete. Era chiar Anabelle, care intrase cu mama ei de mână, dar și cu un cadou ambalat frumos într-o plasă voluminoasă.

     – Bună seara! Le spusese la fel de blajin și blând mama fetelor.

     Erika amuțise și nu putea găsi explicație pentru ce se petrecea în casa ei. Emoția o cuprinsese din toate părțile când în minte îi trecuse fix acest gând – Tõrvik al ei plănuise seara aceasta atât de bine încât, ca de niciunde, mama și sora ei erau și ele prezente. S-au așezat pe fotoliul masiv, Anabelle stând pe genunchiul mamei ei. Erika tremura de emoție, cu pumnii strânși până la durere.

     Din liniștea presărată pe suflete calme se putea întrezări un nou destin regăsit al unor ființe care își croiseră drum din lumi de vis, din lumi de speranță. Deși Erika îl cunoscuse de câteva luni, timpul părea a uni destinele într-o iubire ce împlinea dorințe mai mult intuite și sperate, decât exprimate în cuvinte. Erau atât de dragi împreună, chiar dacă pe Erika nu o crezuse nimeni sedusă de un necunoscut într-un timp atât de scurt. Pentru ea, toți tinerii erau necunoscuți. Dar, poate că, trăsătura distinctivă a fetei fusese tocmai lipsa de cuvinte care să exprime dorințele ce o făceau să adoarmă prea adesea direct pe fotoliul spațios, ascunsă sub o păturică moale.

      Până atunci, singurătatea ei nu durea. Era doar un fapt constatat și asimilat. O durea mai mult maniera în care bărbatul acesta, necunoscutul, îi aprindea lumina în sufletul cu făclia din privirea lui în adâncă noapte de demult crezută a fi o normalitate. Când o lumina, piesele sufletului ei se reașezau în acel mod care nu doar că prindea formă, ci și armonie și liniște.

     Prea mulți ani sufletul ei a fost zdruncinat de pierdere tatălui. Și, dacă nimic nu îi putea aduce întregirea sufletului de fiică fără tată, iată că din noapte a apărut un rătăcitor care să îi zdruncine resemnarea.

     Pieptul lui le conținea iubirea, iar inima ei bătea cel mai bine în cadența respirației lui. În acea seară o ceruse de soție în fața celor care o cunoșteau, dar despre această seară poate vă voi vorbi în viitor.

     Iubirea lui o lumina. Chipul ei părea a nu mai putea reține strălucirea inimii lor comune formată din fluturi de cristal.

© Cosmisian, Timișoara

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

*

     De partea cealaltă a poveștii noastre, o tânăra domnișoară cu pieptul plin de încântare, se pregătea pentru călătoria spre casă. Vacanța ei trecuse pe sub genele ei subțiri și negre, iar dorul de mamă părea că prinsese glas într-un final. Copleșită de intensitatea zilelor petrecute în munți, știa că sora ei este în sfârșit preocupată și de propria ei fericire. În trup firav de fecioară se înfiripau semnele maturizării. Și, ale înțelegerii. Mintea ei făcea analize și conexiuni pe care nu le făcuse niciodată cu o asemenea intensitate.

Sursa poza

     Au fost și seri în care Erika era complet absorbită de palmele tânărului nou intrat în viața tuturor, iar ea îndrăznise cu ajutorul dnei Schiltz să atingă vasta lume a bucătăritului. Și, cu o iubitoare a artei gătitului ca doamna Schiltz, era imposibil să nu învețe câteva dintre cele mai apetisante feluri de mâncare tradiționale, specifice muntelui. Cu fiecare rețetă pe care o încerca sub atenta supraveghere a bucătăresei, în Anabelle se înfiripa dorința de a găti pentru mama ei. Se visa în bucătăria de acasă, gătind. O surprindea măiestria cu care fiecare condiment folosit te poate duce în altă lumea a gustului, distinctă paletă a gustului.

Notă: Capitolul în întregime este pe PC-ul meu 🙂

Cosmisian

 

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

     …

Îl deranja mult faptul că nu își putea aminti decât parafrazările unui vis fantastic, a unei idile rupte din ceva ce părea de demult o legendă pentru locuitorii orașului de munte, în locul unde fusese găsit mai mult mort decât viu. Gândul neputinței de a ști cine era, căldura cu care fusese primit în acea comunitate, prezența Erikăi, privirea încântată a doamnei Schiltz când apăreau împreună, îl amețeau.

De ce nu putea avea și el un trecut simplu, ca al omului obișnuit? De ce Erika îl răscolea în piept, acolo unde îl ardea oridecâte ori își amintea de fluturii de cristal ce l-au făcut un om ce poartă în piept inima unei femei-munte?

Nopțile lui erau incursiuni în umbrele unei realități pe care o purta în inimă. Nicio noapte nu făcea excepție. Visa muntele. Visa cum se apropia de el cu o făclie ce abia reușea să rupă întunericul chinuitor al nopții. Căuta și căuta un munte, o femeie ce nu mai părea munte, ci o femeie fără chip definit, care dispărea din fața ochilor lui oridecâte ori o atingea. Și, dacă succesiunea aceasta nu era suficient de zăpăcitoare, femeia îl striga pe numele pe care Erika i-l dăduse, apoi își răsucea capul înainte de a alerga departe de el.

– Tõrvik! Tõrvik! Tõrvik! Se auzea suav o voce. Dar, în loc să o vadă din nou pe femeia din vis dispărând din fața lui, de această dată, nu mai vedea pe nimeni; simțea o căldură ca unor degete ce îi alunecau pe chip, atingându-i buzele, bărbia, maxilarul…

Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

     Îmi plac momentele acelea în care poți îngheța o scenă în doi. Oprești totul fix în acel moment în care cei doi sunt involuntar vulnerabili, se privesc fără să priceapă ce li se întâmplă. Cu precizie am făcut o incizie în poza completă pentru a izola cadrul general de cei doi. Îi priveam îndeaproape. Privirea lor se intersecta cu finețea unui fascicul laser ce își știa originea. Sau, destinația. Însă cu greu se putea spune că lumina își avea origine sau destinație la vreunul dintre ei. Privindu-i atent, am realizat că bătaia inimii lor, a emoție necontrolate, sufocantă chiar, născuse acea intersectare de priviri. Și, cum era de așteptat, anticipația este poteca umblată a iubirii. Cei doi au făcut scenarii peste scenarii, până la confuzia realității cu iluzia. Iar acum, ei se priveau. O clipă pe care eu am reușit să o descompun în iubire.

– Bună! Îi răspunse el, vădit surprins.

– Numele meu este Erika. Eram în trecere cu surioara mea, care e în vizită pentru câteva zile.

– Domnișoara a captat toată atenția. La cât de frumoasă e, pare atât de normal.

– Nu sunt prea multe locuri pe unde să o plimb, așa că am luat-o la pas cu ea spre serviciu. Îi spusesem despre tine. Mă bucur că ți-ai revenit.

– Am auzit că am fost îngrijit bine. Știi ceva despre asta?

Erika se roși. Auzise de la colegele mai experimentate că, uneori, fără explicație, ți se mai aprind călcâiele după un pacient, dar nu e ceva ce merită atenție. Dar, ei nu i se putea întâmpla. Avea garda încă sus, cu brațele apropiate în dreptul inimii. Era ceva în vocea lui…

– Ne luăm responsabilitatea în serios, nu-i așa? Și, ne-a prins și nouă bine să vedem un pacient cu adevărat în nevoie. Aproape că uitasem că suntem un Spital. Și totuși, cum ai ajuns într-un loc retras ca al nostru, aproape sfărâmat de stânci?

– Vrei să spui că aveți și Hotel aici? Ah! Credeam că nu…

– Norocul pacientului.

– Numele meu este…

Ezită. Numele lui este… își lăsă capul în jos, privind repetat forma circulară a ceștii de cafea, căutând în spatele confuziei un nume. Cum să nu-și amintească numele?

– Așa, numele tău este… A, scuze. Eu sunt Erika. Îți amintești? Știi tu, tocmai am intrat și te-am văzut privindu-mă. Numele tău este…

– Ei bine, din motive de siguranță, prefer să îți spun doar prenumele. Ce spui, e suficient?

Și-a întins măna, inspirând puternic la atingerea catifelei celei mai fine în formă de femeie, privindu-i degetele albe, străine de orice imperfecțiune. Părea pierdut.

– Bine. Oprește-te! Să păstrăm misterul. Intru în jocul tău. Până aici, tot ce știm despre tine este că nu știm nimic. Cu puterea investită de Munte, de astăzi te vei numi Tõrvik – făclie, în estoniană.

– Tõrvik? De ce nu ar fi acesta numele meu? Mi-ai văzut numele undeva.

Au zâmbit amândoi, doar că pe el în nedumerea faptul că îi spusese făclie. Făclie? Cine ar alege un asemenea nume?

– Încearcă să îți revii. Sunt încă în picioare. Nu îmi ceri să iau loc la masă? Îi spuse Erika, mirată și ea de îndrăzneala cu care îl provoca.

Se obișnuise încă de mică să își apere latura sensibilă, devenind atât de sigură pe ea, aproape de marginea controlului. Nu avea cum să îi reziste. Mai erau două scaune libere. Se așeză singură, fără a mai aștepta vreo invitație. Tânărul părea pierdut din nou. Ce îl zăpăcise atât de mult? Era un zăpăcit drăguț. Chiar era. El nu îi dăduse drumul mâinii, pe care o strângea cu spasme imperceptibile, mai mult de emoție.

Au tăcut puțin timp. Erika a așezat pe masă gogoșile primite. Ochii lui erau atât de verzi! Un verde dens ca al unei păduri neatinse. Lumina din ochii lui era ca a soarelui ce pătrundea printre frunzele pădurii direct în sufletul ei. Îl simțea atât de aproape. Nu este bine că a îndrăznit să îl viziteze?

Cosmisian

 

 

 

 

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

     Căzut pe gânduri, privea în gol spre ceașca mare de cafea. I se întâmplaseră prea multe lucruri contradictorii, iar granița ce despărțea realitatea de visare nu îi era deloc clară. Femeia munte ce-și ascunse inima în pieptul lui părea realitatea, iar visul în care era pacient fără a ști de ce, părea fără sfârșit. Îi plăcea fantasticul din ochii femeii munte, îi simțea pulsația ce-și făcuse din cutia lui toracică un soi de soclu pe care își înălța semeață inimă, dar nici de momentul în case își deschisese ochii în vis și o văzu pe tânăra învăluită în soare nu îi mai părea vis. Oare unde se afla realitatea?

Și, pe când își sorbea cafeaua cufundându-se în greul pe care îl are memoria rebelă ce nu îi dezvăluia chipul fetei, auzi tropăit pe holul dinspre Cafeterie, însoțit de chicoteli. Poate, altă dovadă că se afla într-un vis din care nu știa cum să își revină. Cine a mai văzut veselie pe coridoarele unui spital? Dar, nimic nu părea să aducă acea trezire. Contradicțiile deveneau tot mai jucăușe cu mintea lui. Își duse palma spre piept, curios dacă putea simți sau vedea acea inimă de cristal, dar simți pansament pe tot pieptul. Altă contradicție.

Îl copleșea dorul de muntele de cristal, de susurul blând al aripilor de fluture, de privirea femeii ce își găsise lumina și eliberarea doar după ce îi trezise el lumea cuprinsă de întuneric și durere, de senzația de foc și cristal lichid ce îi umplea pieptul. Dar, aievea auzise vocea veselă a unei femei ce îl veghease în zilele în care trupul încă nu putea răspunde. Iar dorul de o voce caldă, dansantă, nu îl ajuta deloc să clarifice misterul lumilor în care se simțea țintuit. Mintea îi găzduia gânduri ce zburau ca rândunicile, haotic și cu țipete, care dispăreau brusc de parcă nu zburaseră prin fața ochilor lui. Și, o căuta și pe ea. Acum căuta să prindă din zbor o voce, dar trecuseră două zile și acea voce nu își găsea deloc drum spre el. Altă dovadă că ar fi un vis. Nu dispar personajele din vis fără notificare?

Când protagonistele visului lui își făcură intrarea în Cafeterie, părea că toți le așteptau. Degeaba se uita pe furiș să le vadă. Erau înconjurate de toți. Poate puțin cam exagerat. Să fie și asta o altă piatră ce o putea așeza pe talerul balanței în favoarea gândului că totul, în cele din urmă, converge spre ideea de vis? Ar fi dorit să își șteargă din minte blândețea din vocea ce îi umplea mintea, acea pronunție ne mai auzită. Dar, cum să o facă? Îi era atât de bine să o audă. Vocea ei era parte din confuzia ce îl stăpânea de câteva zile. Și, de nu ar fi fost suficientă alarmarea din pieptul lui, aproape că își imagina cum își întindea palme cu degete căutânde spre liniștea chipului ei zâmbitor. Nu își explica de unde confuzia aceasta ce îi aducea oftatul dorului și al împlinirii.

Anabelle îl observase. Era singurul bărbat care nu se ridicase să o întâmpine. O privi pe Erika, fără a o mai întreba. Erika se roșise și vorbea în șoaptă. I se părea ei că ochii surorii ei săltau peste trupurile ce se îngrămădiseră peste ele, căutându-l pe tânărul cu ochii verzi. Apoi, o văzu pe aceasta ridicându-se, pășind lent, parcă dezarmată de toată încrederea cu care își imaginase că îl va întâlni pe tânăr. Ochii lui adăposteau munții acoperiți de verde crud, parcă stropiți cu auriul soarelui. Erau atât de verzi! Erau încrustați într-un edificiu al frumuseții masculine. Era așa cum își dorea ei. Îl privea amețită, iar palma ei aproape că se ridicase spre maxilarul lui drept, cât pentru o atingere. Dar, își retrăsese mâna atât de stângaci.

 – Bună! Îi spuse ea. Și, fusese suficient.

Conversația lor s-a terminat doar cu salutul ei, pentru că el fusese trezit la realitate. La aceea în care visul lui îi revenise ca în acele zile în care nu o putea vedea. Doar o auzise. Șoaptele ei vorbeau despre o legendă a unui om pierdut de mult în munți, rătăcit pentru iubire. De această dată, deși nu cred că se vedea, pieptul i se iluminare de la cristalele vii ale inimii încrustate în pieptul lui. Și, dădu să o atingă, involuntar. O sfârșise și el, incapabil să îi reziste. Șoapte ei îl derutase mai mult. Dacă lumea fluturilor de cristal nu există, dacă îi fusese întipărită în minte de repetatele ei vizite?

Capitolul precedent aici!

Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

Spitalul Orășenesc este unul dintre acele locuri unde locuitorii de la munte mergeau cu drag și încredere. Deși avea și o secție de Urgențe, rar s-a întâmplat să aud sirenele ambulanței. Bine, este de recunoscut faptul că am auzit sirena recent în noaptea dinspre luna decembrie, când a născut Retha, soția pădurarului nostru. Născuse doi băieți, gemeni în toată regula. În rest, liniștea domnea de la Cafeterie până în cel mai de ocolit salon. Și, dacă nu era pentru misteriosul nostru rătăcitor prin munți, liniștea ar fi planat peste noi fără curiozități. El însă, a cam schimbat puțin lucrurile, bulversând rutina locului.

Venise vremea să o duc pe Anabelle la Spital, acolo unde liniștea domnea plină de curiozități, ale celor de acolo, a mea, iar acum, întrucâtva și a surioarii mele. Ne țineam de mână, într-o plimbare fără scop, din magazin în magazin. Într-o comunitate ca a noastră, a oamenilor din munți, toți știu suficient despre ceilalți, încât Anabelle era bucuria tuturor. Nu v-am spus asta, dar niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată, dar surprizele se țineau și ele de mână. Ca de altfel și faptul că vom vizita acea oază a sufletelor care căutau alin pentru artritele obraznice care nu aveau niciun respect pentru vârstnici.

– Erika! Uite, ai văzut? Vreau și eu! Arătând spre o căciulă care avea două șnururi excesiv de lungi, roz, la a căror capete pluteau parcă două biluțe pufoase de roz-telescopic, asemenea unor ochi rătăcitori de melc.

– Haide, pui mic să vedem!

– Bună ziua! Spunem amândouă în același timp, apoi chicotim ca două surori ce suntem în fața sincronizării.

Din spatele tejghelei, așezat pe un scaun înalt, semeț și în același timp accesibil, stătea calm soțul doamnei Schiltz. De teamă să nu se îngrașe prea tare, domnul Joseph și-a deschis un magazin de îmbrăcăminte, mai mult handmade.

– Ia te uită ce frumusețe de domnișoară îmi vizitează mie prăvălioara!

Ca un atlet, sare repede din scaun și iese în întâmpinarea noastră. Am petrecut câteva minute împreună, vorbind de parcă Anabelle crescuse printre ei. Lămurit, toți știau de surioara mea, pentru că nu i-am scutit de povestea ei. Am plecat de acolo cu o căciulă împletită chiar de domnul Joseph. Iar ochii roz-telescopici ai căciulii se adăposteau în palmele domnișoarei. I-aș fi cumpărat orice! Iar Anabelle era atât de onestă și recunoscătoare.

În drum spre Spital am intrat și pe la doamna Schiltz, care ne aștepta. Cineva o sunase ca să îi vândă informația. Ne-a poftit să prânzim împreună cu dânsa. La scurt timp a sosit și domnul Joseph. Atunci am aflat că ei încă luau prânzul împreună. Puteai vedea iubirea dintre ei din privirile lor, sau din modul în care se țineau ocazional de mână peste masă. Iată de unde își alimentează doamna tachinările. Deși nu avuseseră copii, amândoi păreau a ști drumul spre inima noastră. Am mâncat într-o familie ce părea a noastră. Eram fericite și sătule. Și cu o punguliță de gogoși delicioase, glazurate într-un roz apetisant.

Sursă poză!

– Pui mic, e timpul să mergem mai departe. Am o altă surpriză pentru tine.

– Alta? Să știi că eu o sun pe mama să mă lase la tine tot anul. Vreau toată ziua surprize.

– Și la școală cine merge? Vrei să facem schimb?

– Am glumit, Eri, dar e frumos la tine. Nu am făcut nimic și tu îmi faci surpriză după surpriză.

S-au luat din nou de mână și au mers aproape fără direcție, până când au ajuns în fața Spitalului. Era înconjurat de un parc micuț, prevăzut cu băncuțe rustice pe alocuri. Construcția era făcută în așa manieră încât nu aveai senzația unui spital de oraș, ci mai curând a conac. Dar, obiectivul era prevăzut cu o inscripție greu de trecut cu vederea. Cel puțin asta spera Erika.

– Uite Spitalul! Aici lucrezi tu. Vreau să văd. Haide, mă duci cu tine? Dar, făcea asta în timp ce o trăgea deja pe Erika de mână înspre treptele din piatră ale ușilor de acces.

– Dar, Anabelle, în spitale sunt pacienți, oameni bolnavi, de ce ai vrea tu să mergem noi acolo?

– Tu ai veni la mine la școală? Cred că da.

De fapt, în mintea amândurora, Spitalul era echivalentul unui singur pacient. Pacientul cu ochii verzi, pe care amândouă doreau să îl vadă.

Capitolul precedent aici!

Va urma!
Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

Dimineața a sosit mult mai devreme pentru făptura cu inimă fără răni. Se trezise mult prea devreme pentru nevoia mea de mai simți puțin căldura păturii. O urmăream și eu. Un Fascicul de Minune pătrundea printre pleoapele mele ușor arcuite, vesel și curios. Deschisese fereastra de la living spre culmea muntelui de unde soarele urma să îi caute ochii bărbatului rătăcit pe patul spitalului. Sau, poate pe ai mei. Își așezase o păturică adunată frumos sub coatele ei mici. Privea. Și desena. Surioara mea desena îmbrățișarea munților.

Am coborât cu mare atenție din pat și m-am strecurat în bucătărie. Acolo aveam ascunsă prima surpriză pentru dimineața cea mai importantă. Știam că următoarele dimineți își vor diminua impactul. Și aceasta cel mai probabil pentru că Anabelle mă va convinge să i le dau pe toate astăzi. Cumva, în avans. Iar eu nu cred că voi rezista.

– Pui mic, vino repede, repede!

Cu o tresăltare în piept, micuța s-a întors și a constatat că Erika nu era în pat. La cât de mic era apartamentul, nu era dificil de presupus că sora ei era deja în bucătărie. Ascunsese desenul sub păturică. Nu i-l putea dărui încă.

– Imediat, imediat vin! Strigă Anabelle.

– Haide, vino repede că am nevoie de ajutorul tău.

– Eri, imposibil, nu…

În loc să alerge spre cadoul așezat cu mare grijă pe o măsuța din marmură, aproape de sticluțele cu bujori ornamentali, Anabelle a alergat spre brațele deschise ale surorii ei. Se emoționase atât de tare încât lacrimile ei de fericire păreau izvoare încântătoare din munți.

Sursă poză!

– Te-ai gândit că asta îți voi pregăti pentru azi? Dar, spune sincer!

– Pot să o iau în brațe? 

Își îndreptă cu teamă palmele ei și o ridică cu teamă de pe masă. Părea ca o lume antică împrejmuită de ziduri groase și înalte, cu porți ce părea mult prea permisive. Lumea din interior putea fi observată din toate părțile. O ridicase și o așezare cu atenție la piept, apoi o mirosi. Mirosul acela, oh, te transporta în trecut, acolo unde începuturile își ascundeau poveștile în nesiguranță și necunoaștere. Își închisese ochii și îi mulțumi Erikăi pentru o asemenea surpriză. Cât de bine o știa. Cât de profundă îi era mulțumirea.

– Vino să te țin și eu în brațe, că mă faci să lupt cu fiecare milimetru al cadoului să te recâștig.

Anabelle primise un set excepțional de scrieri clasice pentru adolescenți, recopertate pentru a se potrivi cu cele primite de la tatăl lor. Dacă nu el le-a vorbit despre lumile ascunse în spatele paginilor, atunci cine?

Le-a luat pe toate și le-a dus cu mare grijă în camera ei. A îngenuncheat pe covorașul roșu din lână împletită cu fire subțiri de alb și le-a pus direct în troler. Ca să fie sigură. S-a întors în bucătărie și a îmbrățișat-o pe Erika în timp ce aceasta pregătea micul dejun.

– Nu-i așa că îți este dor de tata? Adesea aș vrea să povestesc cu el…

– Da, domnișoară, îmi lipsește mult. Dar, tu și mama ați făcut o treabă tare bună. Voi m-ați ajutat să fac din dorul de tată o încurajare de a merge înainte cu o inimă curajoasă. Tata a fost un om minunat până în ultima clipă. Să știi că te-a iubit foarte mult. Cel mai mult! Și eu! Și mama! Ești cadoul nostru nesperat. Tu nu realizezi încă ce mult ne-ai înfrumusețat nouă viața. Da, îmi lipsește tata, dar îl văd tot în tine. Și el era frumos ca tine. Cel mai frumos bărbat. El este cel mai frumos bărbat. Iar tu, domnișoară, ești cea mai frumoasă femeie din toate lumile.

– Așa cred și eu!

Puritatea acestei copile mă copleșea. Nu era tristă atunci când se gândea la tata. Am crescut-o într-o lume în care el era încă prezent. Nu o înșelam. Mama nu credea că trebuie să îi încrustezi copilei durerea pe care noi două o mângâiam pe frunți și pe brațe. Copiii ar trebui lăsați să viseze!

 

Capitolul precedent aici!

Va urma!

Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Ajunse acasă, am fost asaltată de întrebări. Anabelle trăsese cu urechea. Șmecheră ea! Oare era ceva evident în ochii mei și eu nu remarcam? Atât de puțin mă cunosc?

– So, soră, asta este surpriza? Ai un iubit cu ochi verzi? Eu când îl pot vedea? E frumos? Are palmele fine cum ai spus că ai vrea tu?

– Domnișoară, nu te-a învățat surioara ta mai mare că nu este frumos să tragi cu urechea? Spune!

– Ce tremur ai în voce, Eri!

– Nu te potolești? Să știi că ți-am pregătit câte o surpriză pentru fiecare dimineață în care te vei trezi în casa aceasta. Lasă acum tu întrebările astea copilărești. Haide, fugi și te schimbă, avem de povestit în seara asta.

– Aha, deci îmi spui…

– Domnișoară! Îndreaptă-ți spatele și fuguța de te schimbă.

Seara trecuse bine, iar fetele au povestit orice până când Anabelle adormise sprijinită cu capul pe genunchii surorii ei. Erika o mângâia în păr, jucându-se cu șuvițele aprinse de aur solar, răsucindu-le pe deget. Și, mintea îi zbură fără a-i lăsa vreun drept la ripostă, ducând-o spre scenarii după scenarii. Liniștea nopții îi era prielnică. De mult timp nu își mai lăsase loc pentru un om. Selectase din sectorul „așteptări” al creierului ei un trecut bun pentru pacientul numărul 1 al anotimpului dezghețului. Mintea ei îi ștersese orice urmă de suspiciune omului din mintea ei. Era curat, fără mistere.

Hm, de fapt, îi rescrise o filă întreagă de mistere, ca să fie incitant și demn de curiozitatea ei. Și da, era blând. O văzuse în ochii lui care au adăpostit răsăritul unui soare semeț, de munte. Glasul lui nu și-l putea încă lăsa liber în mintea ei, dar ar fi vrut să îl audă strigând-o pe nume. Căzuse serios pe gânduri. Mintea ei își rotea întregul ansamblu al rotițelor precum un ceas de puțin timp tras. Secundele sunt secunde pentru un ceas de demult uitat pe un raft înalt al vieții. Acolo îl lăsase doar ca să nu mai ticăie pentru ceva desconsiderat. Dar, momentul acela nefiresc al intersecției ochilor lor! Brusc, mecanismul se pornise.

Prima secundă! A doua. Tic-tac. Ceva i se instalase în piept. O durere care îi strângea ființa până la o stare de sufocare i se cuibărise în pieptul ei tânăr. Fără avertisment, o sumedenie de trăiri i se activaseră în minte, dar ticăitul avea o singură direcție. El! Adormise în liniștea unei nopți calde. Doar respirația încrezută a puiului ei se mai auzea. Și, un ecou al unui ceas de curând tras.

În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Sursă poză

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul Precedent aici!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

 

– Eu? Ce să spun eu despre el?

Și, iată-mă pe mine, sfioasă în fața doamnei Schiltz, încercând să prezint fișa medicală a pacientului, doar că pe dânsa nu o interesa vreo schemă de tratament. Deși bărbatul nu își dădu încă drumul la vorbă, parcă amuțit după accident și mirarea că încă trăiește, se simțea vădit tot mai bine. Vizitele dese în salon păreau mai curând făcute cu scopul de a alimenta bârfa și zvonul că el ar fi atât de apropiat descrierii care făcea orice femeie să viseze la picurii de rouă ce se preling pe umerii dimineții sub atingerea degetelor lui. Ce era să îi spun?

– Arată bine, spun eu tremurând, apoi adaug repede că putea fi mai rău, putea muri chiar! Pe neașteptate, îmi simţeam obrajii arzând puternic. Nu mai simţisem așa ceva până atunci.

– Drăguțo, lasă ce faceți voi la Spital. Se va face bine la câtă grijă primește deja! S-a grăbit să adauge ea doamna Schiltz, zâmbind sugestiv.

Vedea oare în ochii mei altceva decât credeam eu că se poate vedea în ei?

Sursa poza!

– Recunosc, mă atrage puțin. Pare totuși prea misterios, cine știe ce o fi fost în spatele accidentului. Dacă a vrut să… să… cine știe… M-am uitat întâmplător la mâinile lui și nu am văzut decât urma lăsată de o verighetă groasă și o cicatrice mare pe piept. Dar, ca bărbat, așa, el…

– Eu am auzit că arată destul de bine. După ce se face bine, aș vrea să îl invit la un ceai. Nu cred că mai ai scăpare. Trec anii peste tine, fata mea, iar tu îți macini sufletul până ce singurătatea te dezumanizează. Și, uite un bărbat gata făcut, matur și frumos. Crezi că nu știe că ai avut grijă de el? O vrea și el să se recompenseze cumva.

– Ei, nu mai glumiți, chiar nu simt nevoia de compania vreunui bărbat. Numai ce a venit Anabelle. Ea este puiul meu scump, priviţi-o ce frumos stă ea adormită lângă mine.

– Și el poate sta cu capul pe piciorul tău, privindu-te…

– Are niște ochii! Când soarele s-a aplecat spre valea noastră…

Brusc mi-am dat seama că mă pierd în explicații. E posibil ca doamna Schiltz să îmi fi întins vreo capcană? Poate că doar eu elaborez totul în tăcerea minții mele. Viața mea avea deja complicațiile ei, trecutul încă mă ținea trează până la epuizare. De ce i-o plăcea trecutului doar noaptea, nu știu. Dar, un bărbat la care să mă gândesc este de departe cel mai neașteptat lucru după anii în care am fost ca imunizată împotriva subiectului. Nu credeam că pot uita de conversațiile dese cu trecutul. Ceva se schimbase la mine. Nesomnul lua altă formă. Cumva, răsărise soarele în mijlocul nopților mele întunecate, iar mintea mea făcea conversații cu un presupus erou al inimii muntelui. Bărbatul cu făclie îmi ilumina ultimele trei nopți, sau cel puțin eu adormeam cu un oftat de liniște și mulțumire.

Să vină oare un nou început peste viața mea?

Cosmisian,

Va urma!

Capitolul precedent aici!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

Ca de fiecare dată în viață, poveștile triste se țes adânc în interiorul inimii noastre, formând o platoșă dură ce ne separă de orice ar putea să ne facă rău. Gândurile mi se îngrămădiseră, parcă dorind să anihileze umbra de lumină a soarelui, sau a tânărului adus la spital. Nu îmi imaginez eu nimic, spun doar că mi-a trezit oarecum dorința de a respira din nou, de a mai dezlega din funiile cu care mi-am asigurat inima că nu mai cedează vreunei iubiri. Dar, m-am sufocat, m-am adâncit singură în ceva ce părea mai bun ca iubirea. Anabelle anticipase vizita, am să i-o fac memorabilă. Nu știu încă cum, că viața la munte nu este foarte spectaculoasă pentru o adolescentă rebelă.

M-am pregătit puțin pentru venirea ei, dar știu că se va bucura de mine mai mult decât de surprizele pe care oricum i le-am făcut, sau mai bine spus, i le-am adunat de prin toamnă. Vine și mândra de ea la mine în debut de primăvară la munte. Mi-am pus pe telefon Valsul Fluturilor, Spanadokias. Cumva, fluturii mă fascinează chiar dacă aici îi poți admira doar o perioadă scurtă de timp. O ascult în căști oridecâte ori pot. Suflete solitare, suflete simple, ascunse în bătăile sacadate ce îl fac pe fluture să salte, să zboare în trepte, oarecum haotic, fără o țintă pe care să o prevezi. Îmi seamănă incredibil. Oare și lui i-au fost retezate aripile, lăsat în urmă pradă insectelor devoratoare? Nu îi port pică pentru caracterul solitar. Nu îi invidiez viața și strălucirea efemeră. Mă regăsesc mult în viața unui fluture.

Am ajuns la Gară cu puțin înainte ca trenul să sosească, iar când micuța mea soră a coborât, mi-a înseninat dimineața veştejită de nesomn și oboseală. A coborât cu grijă din tren, apoi a lăsat rucsăcelul și valiza roză pe peron, alergând parcă prea exersat spre mine, de parcă ar fi repetat în mintea ei secunda îmbrățișării.

– Pui mic, i-am spus eu, smotocind-o cu drag, apoi am îmbrățișat-o cu drag la piept, repetând – pui mic, pui mic ce îmi ești tu mie tare drag! Să te privesc, frumusețea mea, tare dor mi-a fost de tine.

– Eri, am o surpriză pentru tine, eu am făcut-o! Stai, să vezi, e chiar aici, uite! Închide ochii, toți, strânși că te văd dacă nu.

Mi-a cuprins palma și mi-a cerut să o țin întinsă, cu ochii încă închiși, toți ochii. Era atât de comică.

– Am simțit, e rece și are formă de apă care curge printre degete dar nu cade. Da? Am ghicit?

– Nu, Eri, nu. Mai zi, hai că e ușor că doar eu l-am făcut pentru tine. Ce e? Ai ghicit?

– E un, o, sau un cu o… Da?

– Eri, e un colier pe care l-am făcut eu cu mama pentru tine. E frumos, deschide ochii să vezi. Nu e așa că e frumos? Vezi? Are două inimioare prinse într-o inimă mai mare. Mama a spus că inimile noastre erau ascunse în inima ei înainte să ne naștem. Tata chiar știa asta. Îți place, Eri. Așa-i că da?

M-au năpădit lacrimile. Nu mă așteptam la o surpriză care să mă atingă atât de tare. Am strâns-o din nou la piept, cu palma așezată pe capul ei. O iubesc pe fetița asta atât de pură. Ce inimă fără răni are. Doar pe Anabelle o știam cu o inimă fără răni. Oh, cum aș crea să o văd crescând doar astfel. Cum ar arăta o lume plină de oameni ale căror inimi nu au fost zdrobite de nefericirile vieții, care să nu se fi ascuns de orice, de rău și de bine, doar din teama că cineva ar atenta la forma lovită a ei.

– Pui drag, te iubesc! Eri te iubește atât de mult, că ar vrea ca toată viața ei să poate acest colier fantastic. Să știi că și eu am ceva pentru tine. Am o brățară pe care am primit-o de la o colegă în facultate și mi-a spus să o ofer celei mai deosebite persoane din viața mea. Tu ești acea persoană. Draga mea Anabelle.

– Eri, mi-e foame. Haide să mâncăm.

I-am luat bagajele și le-am dus la mașină, apoi am mers la doamnă Schiltz, cea mai bună bucătăreasă din zonă. Ne pregătise un prânz de vis, chiar dacă visul ar fi cu ochii deschiși și cu masa plină de bunătăți. Prânzul a fost fantastic. Iar doamna Schiltz nu s-a dezis nici acum de eticheta de chief în ale bucătăritului. Fericirea vine în bucăți digerabile, iar la dânsa o poți servi în prea multe feluri.

– Pui mic, ție îți e somn, nu-i așa?

– Un pic tot îmi este, dar nu e mare somnul. M-am trezit foarte devreme de teamă că pierd trenul.

S-a așezat pe canapea, am învelit-o cu o păturică pufoasă și am sărutat-o pe frunte. De mai multe ori. Și-a deschis ochii și m-a privit ca o ființa din altă lume, una a perfecțiunii și integrității de care eu eram atât de străină. A adormit repede.

Doamna Schiltz avea momente în care vorbea despre Munte și legenda ce circula despre bărbatul care fusese răpit în inima muntelui. Se spune că de atunci primăvara și-a regăsit drumul spre noi, iar femeile suspină întotdeauna prinse în mreaja fantastică a gândului că există acolo, în munte, un om care poate înmuia până și inima de munte. Existau și semne, fluturi cu aripi transparente ca de cristal zburdau aievea prin fața noastră.

– Tu ce spui despre băiatul acela care a fost adus la voi la spital?

Va urma!
Cosmisian – Timișoara

Capitolul precedent aici!

Capitolul următor aici!