POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient
Spitalul Orășenesc este unul dintre acele locuri unde locuitorii de la munte mergeau cu drag și încredere. Deși avea și o secție de Urgențe, rar s-a întâmplat să aud sirenele ambulanței. Bine, este de recunoscut faptul că am auzit sirena recent în noaptea dinspre luna decembrie, când a născut Retha, soția pădurarului nostru. Născuse doi băieți, gemeni în toată regula. În rest, liniștea domnea de la Cafeterie până în cel mai de ocolit salon. Și, dacă nu era pentru misteriosul nostru rătăcitor prin munți, liniștea ar fi planat peste noi fără curiozități. El însă, a cam schimbat puțin lucrurile, bulversând rutina locului.
Venise vremea să o duc pe Anabelle la Spital, acolo unde liniștea domnea plină de curiozități, ale celor de acolo, a mea, iar acum, întrucâtva și a surioarei mele. Ne țineam de mână, într-o plimbare fără scop, din magazin în magazin. Într-o comunitate ca a noastră, a oamenilor din munți, toți știu suficient despre ceilalți, încât Anabelle era bucuria tuturor. Nu v-am spus asta, dar niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată, dar surprizele se țineau și ele de mână. Ca de altfel și faptul că vom vizita acea oază a sufletelor care căutau alin pentru artritele obraznice care nu aveau niciun respect pentru vârstnici.
– Erika! Uite, ai văzut? Vreau și eu! Arătând spre o căciulă care avea două șnururi excesiv de lungi, roz, la a căror capete pluteau parcă două biluțe pufoase de roz-telescopic, asemenea unor ochi rătăcitori de melc.
– Haide, pui mic să vedem!
– Bună ziua! Spunem amândouă în același timp, apoi chicotim ca două surori ce suntem în fața sincronizării.
Din spatele tejghelei, așezat pe un scaun înalt, semeț și în același timp accesibil, stătea calm soțul doamnei Schiltz. De teamă să nu se îngrașe prea tare, domnul Joseph și-a deschis un magazin de îmbrăcăminte, mai mult handmade.
– Ia te uită ce frumusețe de domnișoară îmi vizitează mie prăvălioara!
Ca un atlet, sare repede din scaun și iese în întâmpinarea noastră. Am petrecut câteva minute împreună, vorbind de parcă Anabelle crescuse printre ei. Lămurit, toți știau de surioara mea, pentru că nu i-am scutit de povestea ei. Am plecat de acolo cu o căciulă împletită chiar de domnul Joseph. Iar ochii roz-telescopici ai căciulii se adăposteau în palmele domnișoarei. I-aș fi cumpărat orice! Iar Anabelle era atât de onestă și recunoscătoare.
În drum spre Spital am intrat și pe la doamna Schiltz, care ne aștepta. Cineva o sunase ca să îi vândă informația. Ne-a poftit să prânzim împreună cu dânsa. La scurt timp a sosit și domnul Joseph. Atunci am aflat că ei încă luau prânzul împreună. Puteai vedea iubirea dintre ei din privirile lor, sau din modul în care se țineau ocazional de mână peste masă. Iată de unde își alimentează doamna tachinările. Deși nu avuseseră copii, amândoi păreau a ști drumul spre inima noastră. Am mâncat într-o familie ce părea a noastră. Eram fericite și sătule. Și cu o punguliță de gogoși delicioase, glazurate într-un roz apetisant.
– Pui mic, e timpul să mergem mai departe. Am o altă surpriză pentru tine.
– Alta? Să știi că eu o sun pe mama să mă lase la tine tot anul. Vreau toată ziua surprize.
– Și la școală cine merge? Vrei să facem schimb?
– Am glumit, Eri, dar e frumos la tine. Nu am făcut nimic și tu îmi faci surpriză după surpriză.
S-au luat din nou de mână și au mers aproape fără direcție, până când au ajuns în fața Spitalului. Era înconjurat de un parc micuț, prevăzut cu băncuțe rustice pe alocuri. Construcția era făcută în așa manieră încât nu aveai senzația unui spital de oraș, ci mai curând a conac. Dar, obiectivul era prevăzut cu o inscripție greu de trecut cu vederea. Cel puțin asta spera Erika.
– Uite Spitalul! Aici lucrezi tu. Vreau să văd. Haide, mă duci cu tine? Dar, făcea asta în timp ce o trăgea deja pe Erika de mână înspre treptele din piatră ale ușilor de acces.
– Dar, Anabelle, în spitale sunt pacienți, oameni bolnavi, de ce ai vrea tu să mergem noi acolo?
– Tu ai veni la mine la școală? Cred că da.
De fapt, în mintea amândurora, Spitalul era echivalentul unui singur pacient. Pacientul cu ochii verzi, pe care amândouă doreau să îl vadă.
Va urma!
Cosmisian