Arhive pe categorii: Efine, Jopf si Urh – exploratori ai Tinutului Umbarth

Efine, Jopf si Urh – 3 – Doi sori

Efine, Jopf si Urh – 3 – Doi sori

sori

Un fluier răsuna încet printre tufele de plentherae, ca o adiere fină de gânduri printre firicelele de nisip ce trepidau magnetic în calea muzicii. Speram din tot sufletul să nu mă fi văzut cineva. Mi-am scos de la piept cronica groasă învelită în eșarfa Clepsidrei Universului, pe care a binevoit să mi-o ofere la plecare. Răsfoiesc cu grijă pagină după pagină în căutarea uneia goale în care să consemnez ce mai era nou. Dar, cum se întâmplă deseori, m-am pierdut între pagini scrise de demult, puteam spune asta dupa culoarea cernelei, care părea de mult prinsă de paginile răsfoite ale cronicii mele.

În sfârșit o consemnare a celor trei exploratori. Numele lor întotdeauna mi-a stârnit curiozitate. Nu v-am spus nimic despre ei? Privirea s-a prins de un cuvânt. Unul singur. Am pus degetul pe el și am atins literele îngroșate ale acestuia, parcă ieșite în evidență. Nu remarcasem faptul că sunetul fluierului încetare de ceva timp, fiind prins de amintiri, acele pagini scrise ce vor a ne ține legați de trecut. Spre deosebire de mulți, un cronicar nu trebuie să scrie nimic personal. Înzestrat cu capacitatea de a surprinde trăiri și sentiment, cronicarul poate reda cu acuratețe generațiilor ce stau să vină, secvențe prețioase ale trecutului. Cronicarul este un corset strâns pe gândirea generațiilor viitoare. 

Scrii ca să rămână, stătea scris în cronică. E mai avantajos decât să simți și-atât. Aici, spun eu, avem noi un mare necaz. Un om ce nu știe să consemneze trăiri cred că le uită mai ușor, noi însă naștem povești cu personaje vii, ne lipim amintirile pe cadre ce rămân. Dar, cronicarul meu, aș prefera să fiu prinsă de simțiri ce au nume, decât sâ stau inertă și să-mi uit trăirile.

Am atins din nou acel cuvânt. Încă îi simțeam parfumul, iar glasul ei părea să îmi șoptească repetat că nu mă va uita nici până la moarte și că nimic nu îi putea lua amintirea sutelor de ore petrecute împreună. Ochii ei mari, mă priveau dincolo de cuvinte, direct în suflet, acolo unde nu lăsasem pe nimeni înainte. Îi avea mari, mari și cu lacrimi ce anunțau despărțire. Mi-am întins palma deschisă spre ea, să îi ating ochii înlăcrimați, dar nu era acolo.

Când ochii îi erau înlăcrimați simțea cât de mult am reușit să pătrund în inima ei, iar când îmi zâmbea, ochii ei se luminau precum cei doi sori ce grăbeau strălucire pe Terrum Akuat.

Am închis cartea, lăsându-mi degetele semn de carte la acel singur cuvânt care îmi aducea aminte de întreaga noastră iubire. Era numele ei. Gravat cu trăiri pe care nu le voi descrie, așa cum gravezi numele unui umbarthian pe o cutie Olsaff la trecerea în al doilea stadiu de maturitate.

Epoci de-a rândul s-a consemnat că iubirile umbarthiene sunt la fel de ascunse în suflet, precum misterele pe care le purta Clepsidra Universului în inima ei mare. Oare am fost acea iubire pe care să o păstreze atât de adânc în ființa ei încât să nu I poata uita?

Sunetul fluierului se auzea din nou, de această dată mai aproape de mine. Am înfăsurat cartea și am ascuns-o la piept. Am privit printre stânci înspre locul de unde auzeam sunetul fluierului. În puteam vedea, deși erau la o distanță apreciabilă de mine. Erau ei, Efine, cu o robă vișinie prinsă la gât, Jopf, subțire și înalt, pregătind un foc la baza unei stâncă și, aplecat în genunchi cu mâinile într-o geantă, Urh, mic și îndesat. După cum am spus, vă voi spune mai multe despre ei.

Cosmisian, 24 februarie 2014

Mai multe aici:  https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/efine-jopf-si-urh-exploratori-ai-tinutului-umbarth/

Va urma!

Efine, Jopf si Urh – 2 – Clepsidra Universului

Efine, Jopf şi Urh – 2 –  Clepsidra Universului

 Aşezaţi la încrucişarea celor doi Sori ai planetei Ufixiolis, copii de Felucixieni cu abilităţi testate luau notiţe despre secretele păstrate din vremuri când Clepsidra Universului îşi întinerea scurgerea prin treptele dezvoltării. Fiinţă a cărei prezenţă era un privilegiu al mileniilor, Clepsidra nu doar iubea timpul, ci şi cuvintele ce ascundeau secrete, piloni ai existenţei. Fiică a Timpului şi a Inspiraţiei, Clepsidra şi-a făcut loc între Sfătuitorii Lumilor încă de tânără.

 În calitate de Cronicar al acestei îndepărtate Galaxii, mă simt onorat ori de câte ori Clepsidra îşi lăsa strălucirea peste umbrele atipicei mele existenţe, trasând cu precizie o complexă hartă a spaţiului interior ce face din mine un cronicar. Cu o existenţă îndelungă, Clepsidra nu doar a fost martora civilizaţiilor superioare, ci şi-a împletit destinul cu al lor. Timpul nu este doar o rigla rigidă ce măsoară existenţa. Mai curând, el este un Dascăl ce spera să-şi educe fiica printr-o participare empirică în viaţa civilizaţiilor. Asigurată de tatăl său, Clepsidra absoarbe cu pasiune orice “coronație” a vorbirii, cunoscând limbajul civilizaţiilor trecute şi al celor prezente. De la Inspiraţia, mamă a Celor Dăruiţi, a învăţat nu doar să adăpostească în inimă cuvinte, ci să le iubească convertindu-le în mistere ce pot fi transmise muritorilor doar în situaţii critice.

 – Ia loc, mi-a șoptit Clepsidra, sărutându-mă prieteneşte pe obraz. Astăzi am dansat pe nisipul umed de pe Ufixiolis. Ştiam că cei trei exploratori înnoptaseră în apropierea oceanului, şi-am vrut să le atrag atenţia. I-am privit îndeaproape de mult timp. Sunt cu inimă bună, plămădeli de fiinţă cu spirit aventurier ce va sprijini îndeaproape eforturile Consiliului Sfătuitorilor.

 Jurnal Auriu înfăşurat cu o eşarfă luminoasă îşi făcuse loc de la pieptul Clepsidrei, pe care îl deschisese într-un loc anume ce părea pregătit cu atenţie de dinainte. Am ridicat privirea spre chipul ei. Să îl descriu e greu, dar ochii îi erau ca două planete verzi, mari şi luminoase, clare ca oceanul liniştit, înconjurate de două inele discrete ce defineau verdele-i clar. Buzele, pe care le-am remarcat de îndată ce mi-a şoptit numele, erau conturate într-o insulă aprinsă, cu lavă aprinsă ce le încălzea. Cuvintele îi erau puţine. “Vreau ca timpul nostru împreună să fie important!” mi-a transmis din priviri.

lira

Lira

 Corpul îi era în formă de Liră, vibrând în acelaşi timp în diferite limbi pe care urechea mea nu le auzise niciodată, m-a uluit. Strădania mea de a mă prinde de o singură limbă m-a ameţit. În cele din urmă, Clepsidra mi-a făcut semn să o privesc în ochi, ceea ce am făcut aproape convins că îmi va traduce ce vorbeşte, dacă nu toate limbile, cel puţin una. Apoi am înţeles! Inima ei vorbeşte o limbă a secretelor, pe care o înţelege doar acela ce se lasă absorbit de cântecul ochilor ei, aşa cum o Liră nu cântă mai multe melodii doar pentru că are mai multe corzi, ciupite cu degete delicate. Treptat am auzit o singură melodie, cuvintele ei erau transmise direct în inima mea. Ochii ei! Le căutam privirea cu toată fiinţa mea.

 Seara s-a aşternut pe nisipul inimii mele. Clepsidra m-a sărutat pe frunte şi m-a privit din nou. Mistere nebănuite transmiteau ochii ei.

 Cât despre Efine, Jopf şi Urh – fiinţe tinere despre care sunt atât de multe de spus, promit să vă scriu în curând!

Mai multe aici:  https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/efine-jopf-si-urh-exploratori-ai-tinutului-umbarth/

Va urma!

Efine, Jopf și Urh – 1 – Exploratori ai Tinutului Umbarth

Efine, Jopf şi Urh – 1 – Exploratori ai Ţinutului Umbarth

doi-sori

 Poate te-ai întrebat cine sunt cei trei exploratori despre care nu ai auzit până astăzi. Ei bine, eu nu aş începe cu ei, ci cu ţinutul menţionat în titlul poveştii. Ţinutul Umbarth. O compoziţie de dealuri mai mult stâncoase, acoperite de o vegetaţie de plentherae plină de flori şi fructe.

Ne aflăm în Rezervaţia Terrum Akuat din Galaxia Pixell III, undeva în Univers. Nu mă întrebaţi cum am ajuns aici. Răspunsul este simplu. Niciodată nu am fost altundeva. De când mă ştiu, am fost un locuitor al acestui ţinut. Planeta este o minunată gazdă pentru două civilizaţii dominante: Umbarthienii şi Storienii. Convieţuirea celor două civilizaţii a fost pricină de mari lupte până la apariţia unui grup de exploratori despre care nu se poate vorbi prea mult din lipsă de informaţie.

Umbarthienii

 Fiinţe sociabile, calme, dispuse să convieţuiască cu orice altă creatură de pe Terrum Akuat, excepţia constituind-o storienii, pe care nu îi puteau tolera nici olfactiv, umbarthienii fiind înzestraţi cu un nas pe cât de dezvoltat în perceperea mirosului, pe atât de mare, dar nici vizual. Împodobit cu diverse podoabe, nasul devenise un simbol al puterii şi al grandorii.

 Umbarth – Organizare

  Umbarthienii locuia dintotdeauna la poalele dealurilor împodobite de stânci ce găzduiau din abundenţă tufe de plentherae gumuria, deosebit de importante pentru aceştia. Organizaţi în comunităţi de până la 200 de suflete, numite Bohumme, cunoscute pentru iscusinţa cu care transformau marile fructe de gumuria în pasta pe care o comprimau în tuburi făcute din nuiele de fijelle, ce creşteau în toate pădurile. După stoarcere, pasta se usca timp de câteva zile şi era utilizată în alimentaţie.

Fiecare bohumme era condusă de o familie de umbarthieni, dintr-o clasă superioară ce păstra şi perpetua cultura comunităţii.

 Umbarth – Civilizaţie

 Civilizaţia este componentă de căpătâi a fiecărei comunităţi de fiinţe inteligenţe, cu simţ existenţial. Ea este cumulul experienţelor de grup, a principiilor şi semnelor distinctive cu care se îmbracă acea comunitate la un moment dat. Aş spune că, limbajul pe care l-au dezvoltat reprezintă cel mai bine superioritatea acestora. Scrierea este elevată, folosindu-se caractere Balmude, deloc simple. Fiecare caracter este scris în două segmente pe care le poţi interpreta doar după principii complexe.

Limbajul sofisticat în aparenţă este moştenirea fiecărui umbarthian, născându-se cu capacitatea de comunicare orală. Pentru a scrie, un umbarthia va participa în primii 11 ani ai vieţii la cursurile organizate de familia din conducerea comunităţii.

Cosmisian, 24 mai 2013

Mai multe aici:  https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/efine-jopf-si-urh-exploratori-ai-tinutului-umbarth/

Va urma!