Efine, Jopf si Urh – 3 – Doi sori
Un fluier răsuna încet printre tufele de plentherae, ca o adiere fină de gânduri printre firicelele de nisip ce trepidau magnetic în calea muzicii. Speram din tot sufletul să nu mă fi văzut cineva. Mi-am scos de la piept cronica groasă învelită în eșarfa Clepsidrei Universului, pe care a binevoit să mi-o ofere la plecare. Răsfoiesc cu grijă pagină după pagină în căutarea uneia goale în care să consemnez ce mai era nou. Dar, cum se întâmplă deseori, m-am pierdut între pagini scrise de demult, puteam spune asta dupa culoarea cernelei, care părea de mult prinsă de paginile răsfoite ale cronicii mele.
În sfârșit o consemnare a celor trei exploratori. Numele lor întotdeauna mi-a stârnit curiozitate. Nu v-am spus nimic despre ei? Privirea s-a prins de un cuvânt. Unul singur. Am pus degetul pe el și am atins literele îngroșate ale acestuia, parcă ieșite în evidență. Nu remarcasem faptul că sunetul fluierului încetare de ceva timp, fiind prins de amintiri, acele pagini scrise ce vor a ne ține legați de trecut. Spre deosebire de mulți, un cronicar nu trebuie să scrie nimic personal. Înzestrat cu capacitatea de a surprinde trăiri și sentiment, cronicarul poate reda cu acuratețe generațiilor ce stau să vină, secvențe prețioase ale trecutului. Cronicarul este un corset strâns pe gândirea generațiilor viitoare.
Scrii ca să rămână, stătea scris în cronică. E mai avantajos decât să simți și-atât. Aici, spun eu, avem noi un mare necaz. Un om ce nu știe să consemneze trăiri cred că le uită mai ușor, noi însă naștem povești cu personaje vii, ne lipim amintirile pe cadre ce rămân. Dar, cronicarul meu, aș prefera să fiu prinsă de simțiri ce au nume, decât sâ stau inertă și să-mi uit trăirile.
Am atins din nou acel cuvânt. Încă îi simțeam parfumul, iar glasul ei părea să îmi șoptească repetat că nu mă va uita nici până la moarte și că nimic nu îi putea lua amintirea sutelor de ore petrecute împreună. Ochii ei mari, mă priveau dincolo de cuvinte, direct în suflet, acolo unde nu lăsasem pe nimeni înainte. Îi avea mari, mari și cu lacrimi ce anunțau despărțire. Mi-am întins palma deschisă spre ea, să îi ating ochii înlăcrimați, dar nu era acolo.
Când ochii îi erau înlăcrimați simțea cât de mult am reușit să pătrund în inima ei, iar când îmi zâmbea, ochii ei se luminau precum cei doi sori ce grăbeau strălucire pe Terrum Akuat.
Am închis cartea, lăsându-mi degetele semn de carte la acel singur cuvânt care îmi aducea aminte de întreaga noastră iubire. Era numele ei. Gravat cu trăiri pe care nu le voi descrie, așa cum gravezi numele unui umbarthian pe o cutie Olsaff la trecerea în al doilea stadiu de maturitate.
Epoci de-a rândul s-a consemnat că iubirile umbarthiene sunt la fel de ascunse în suflet, precum misterele pe care le purta Clepsidra Universului în inima ei mare. Oare am fost acea iubire pe care să o păstreze atât de adânc în ființa ei încât să nu I poata uita?
Sunetul fluierului se auzea din nou, de această dată mai aproape de mine. Am înfăsurat cartea și am ascuns-o la piept. Am privit printre stânci înspre locul de unde auzeam sunetul fluierului. În puteam vedea, deși erau la o distanță apreciabilă de mine. Erau ei, Efine, cu o robă vișinie prinsă la gât, Jopf, subțire și înalt, pregătind un foc la baza unei stâncă și, aplecat în genunchi cu mâinile într-o geantă, Urh, mic și îndesat. După cum am spus, vă voi spune mai multe despre ei.
Cosmisian, 24 februarie 2014
Mai multe aici: https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/efine-jopf-si-urh-exploratori-ai-tinutului-umbarth/
Va urma!