Arhive pe categorii: Dezliterarea pe fuior de timp – Orizontul dnei Mouelle Roucheur.

În perfecțiunea iubirii

În perfecțiunea iubirii

Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul,

 precum răsăritul o face,

acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea

suspendată pe cupola visării.

Te voi atinge pe părul negru

ce își răsfiră șuvițele în plină adiere,

îți voi mângâia chipul tău alb

ca perfecțiunea unei luni pline

într-o noapte senină,

prinsă de orizont

cu nasturi turnați din praf de stele.

Sărutările tale sunt prinse între ele

ca petalele unui trandafir roșu

ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă.

Văd.

Privesc prin ochii tăi universul

văd în el iubire și credință.

Când l-a făcut pe om,

Dumnezeu l-a gândit în doi.

Un el și o ea.

Le-a făcut un singur ochi

în care se regăsesc cei doi

în perfecțiunea iubirii.

Când mă vei pierde, iubite,

caută-mă!

în lumea ascunsă în privirea noastră.

Mă vei regăsi doar de aproape…

(Poem scris de Mouelle Roucher)

© Cosmisian, 2018

Sursa poza – google (Clepsidra infinitului)

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – franturi Vol. 2

Frânturi din Vol. 2 al seriei Mouelle Roucher

„Acasă” își dublează valențele

     Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare. Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

     Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon. Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

      Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greşelile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.

     Dar, venise timpul să plece din nou departe de familie. Era de dorit. Începuse să se gândească la Lyon tot mai des. Exista o liniște interioară în asta oridecâte ori o făcea.

     Cea mai neașteptată revedere se întrezărise fix în trunchiul solid al săptămânii, joi dimineață. În plină stradă, în Anduze, parcă împrumutați poveștii de acasă ce își pierdu treptat farmecul, au apărut soții Madolen. Se țineau de mână și râdeau. Aflaseră de la Mouelle că tânărul scriitor era în vizită la părinți, așa că se hotărâră repede să îi facă o vizită. Și, nu le-a luat foarte mult timp să se pună pe călătorit.

     Vechiul lor Peugeot 203, încă funcțional, devenise sursa lor de delectare, iar Franța le oferea din plin frumusețile. Mașina era suficient de lentă cât să le permită deliciul călătoriei. Ceea ce părea a fi o călătorie de cel mult cinci ore cu mașina, în realitatea devenise o incursiune în iubirea celor doi. Depănau amintire după amintire, fără a se grăbi.

     Au ajuns cu o seară înainte în Valence, unde au și înnoptat în casa părintească a soției. Se iubeau atât de mult la vârsta lor înaintată încât nu își puteau aminti episoadele cu umbre ale iubirii lor. Cum obișnuia să spună adesea domnul Madolen – Iubirea ne este atât de frumoasă. Ce-i dacă mai sunt umbre? Întotdeauna există lumină dincolo de aparențe. Se iubeau simplu.

     Ajunși în Anduze destul de devreme, au mers direct la casa familiei tânărului, doar ca să afle despre el lucruri pe care ei doar le intuiau. Nu căutau confirmare pentru decizia pe care o luaseră de mai bine de un an, dar căldura cu care i-au primit a fost o confirmare că luaseră cea mai bună decizie. Patriciei i-a luat puțin timp să se simtă bine lipită de buni Madolen, cum o numise atât de spontan și repede. Cu siguranță că nu s-au așteptat ca părinții tânărului să știe atât de multe despre ei. Ospitalitatea familiei tânărului scriitor era însăși definiția cu care puteai îmbrăca un cuvânt. Sucul de mere făcut pe loc era atât de parfumat și răcoros, încât puteai crede cu greu că merele ascundeau o aromă atât de distinctă și nobilă în ele.

     După ce au mulțumit pentru ospitalitate, au plecat înspre Cafeneaua unde aflaseră că îl pot găsi pe băiatul acestei familii deosebite, unul cum și-au dorit și ei. Apropiindu-se de tânărul scriitor, încercau să dea impresia unei întâlniri din întâmplare. La cât de mult ținea la ei, chiar și anunțat de vizită, tot surprins și încântat ar fi fost. A alergat spre ei și i-a îmbrățișat strâns pe amândoi, mai mult decât emoționat. I-a invitat la el acasă, dar ei au spus că sunt în drum spre Notarul de pe Avenue du Pasteur Rollin, unde au de semnat câteva documente importante. Au insistat veseli să îi însoțească, iar el a cedat cu gândul că poate acest lucru i-ar putea ajuta în vreun fel.

     Parcă amețit de surpriză, tânărul nostru a acceptat fără prea multe întrebări sau riposte să semneze. Avea să realizeze că aceștia îi lăsaseră lui casa din Lyon. Casa împreună cu toate cărțile adunate o viață întreagă. Casa împreună cu un transfer de 45.000 de euro. Ei erau mult prea entuziasmați, el era mult prea depășit ca să înțeleagă ce i se întâmplase.

     După ce i-au predat documentele ce îl făceau proprietarul de drept, i-au amintit de ziua în care i-au dat o cheie misterioasă. Cum ai putea uita de cheia pe care o porți de mulți ani cu tine și te întrebi dacă nu cumva te-ai legat de o amintire pe care nu ai avut-o, sau de un viitor ce nu se mai regăsește în planul pe care Universul l-ar fi croit pentru tine dacă ar fi fost și o ușă pe care să o deschidă acea cheie?!

     Dar, niciodată nu s-a gândit să o arunce. Cheia aceea devenise un simbol. Un simbol al faptului că întotdeauna există o cale de a merge mai departe chiar și când nu știi cum.

     – Pui, în partea veche a casei există o cameră pe care nu am deschis-o nici noi de mult timp. Te-ai întrebat adesea de ce am montat pe acel perete acel tablou ne suspendat, care atingea podeaua. Ei bine, acel tablou este de fapt o ușă. Fotografia prinsă la mijloc în dreapta… ascunde încuietoarea. Mai departe, vei descoperi tu însuți. Dar, nu te grăbi! I-a spus, doamna Madolen.

     – Mi-ați dat o cheie care să deschidă o ușă-tablou într-o parte a casei unde eu nu am ajuns niciodată? Ce misterios pare!

     – Noi suntem prea entuziasmați acum. Te lăsăm să asimilezi ce ți se întâmplă. Noi avem acum o lume înainte. Haide să te îmbrățișăm. Să ne auzim cu bine. Trimitem noi o carte poștală. Cred că se mai vând…

     Încă amorțit de cele petrecute în mai puțin de 30 de minute, tânărul scriitor își luă rămas-bun de la cei care i-au găzduit cea mai specială parte a vieții lui. Cine oare să îi fi dat lui prima lui carte scrisă de Mouelle Roucher? Oare nu chiar ei i-au lăsat și adresa Editurii, în caz că l-ar fi interesat? Și, cât l-a marcat prima carte, a doua, a treia…

     A stat în picioare în mijlocul străzii, privindu-i cum se îndepărtau fericiți în mașina lor veche și credincioasă. Acasă nu a mers imediat. Cu 30 de minute în urmă se gândea să le spună părinților că sosise timpul să se întoarcă la Lyon, însă acum avea să le spună că se va duce la EL ACASĂ!

Sursa poza – google!

     Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugenne îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma? Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

      Gâtul ei subțire, atât de firav și alb, era însemnat de o aluniță pierdută pe câmpul…

© Cosmisian, Timișoara

Va urma!

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2


Excepția o făcuse cel de la care se aștepta cel mai puțin – cel pe care îl trădase!

*

    Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greselile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.  (Din Vol. 2 – Mouelle Roucher)

Cosmisian

 

Spicuiri din Mouelle Roucher – 2

 

 

 

 

Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

 

 

 

 

 

Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon.

 

 

Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

(Mouelle Roucher, Vol. 2)

Cosmisian

Spicuiri din Mouelle Roucher

„Era de așteptat să o întâlnească pe cea pe care o iubise cu atâta poezie. Privirea ei era o suită de versuri ce cântau pline de culoare, chiar dacă le uitase parfumul. Era dimineață. Sâmbătă, mai exact. Aroma croissantelor împresura fără milă cafeaua servită la Cafenea, în josul străzii. Era locul unde nu o aștepta pe Rorette. Nu atunci. Dar, viața este o repetiție oarbă a coincidențelor, o nebănuitoare aliniere de pași pe care îi facem fără intenție. S-a așezat la masa din colț, cea care dădea spre fereastra întredeschisă, plină de flori. Și, parfum. Și, liniște. Se mai auzea din când în când nisipul deranjat de roțile bicicletelor ce coborau cu frânele puse.” (Mouelle Roucher, Vol. 2)

Sursa poza – google

Cosmisian

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 2 – Anduze

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 2 – Anduze

-Ți-ar fi greu să scrii fără inspirație? se întrebă tânărul scriitor departe de sunetul pianului. Ai scrie fără ca muza să își sprijine coatele pe luciul perfect al pianului tău?

Tentația imediată a scriitorului modern este aceea de a scrie cu sau fără el însuși, doar pentru că există aprecieri, sau să își apere inspirația neînțeleasă atunci când se găsește cineva să îi critice unicitatea. Dar el, ca tânăr ce și-a deslușit menirea de scriitor în mijlocul controversatei situații născute de coma lui Pierre, avea o altă abordare.

Primise invitația dnei Mouelle, o citise și o așezase pe măsuța lui de lemn, apoi plecase într-o vizită surpriză la casa părinților lui. Nu îi mai vizitase de mai bine de 2 ani, după despărțirea subită de Rorette. Iubirea lui învelită în plecarea ei i-a adus durere, dar l-a ajutat să plece departe de casă, într-un loc unde și-a tocit coatele pe măsuța din casa cuplului Madolen.

Aburul dens al locomotivei își descrie adesea dorința de a fi nor. Un tren vechi aduce vizitatori ce împart aerul vechi al vagoanelor cu locuitorii liniștiți ai satului Anduze. Gara mică găzduiește iluzia măreției. Un sat ce adăpostește conviețuirea unei populații obișnuite cu contraste. Anduzienii se mândresc cu contrastele lor, de la exotica plantație de bambuși, străjuită de alee protejate de desene făcute de soare printre frunze de bambus, continuând cu trenul cu aburi ce te poartă dus-întors Anduze – Saint Jean du Gard, culminând cu Le Musée du Scribe, locul favorit al tânărului nostru scriitor.

Sursa poza

Dar, să vizitezi Anduze și să speri să treci neobservat, ar fi un act de autoînșelare. Familia lui locuia destul de aproape de cea a părinților celei care ar fi constituit alegerea perfectă pentru tânărul nostru scriitor, până când a aflat că iubita lui iubea mai mult decât ar fi putut el accepta. Chiar mai mult, nu doar că împărțea un destin frânt de o iubire secretă a Rorettei, dar a și pierdut în fața alegerii impuse de iubitul secret, care i-a cerut să aleagă între el și scriitor. Și, Rorette a ales intensitatea unei iubiri secrete, despre care se poate spune doar atât. Aflase când destinele erau ferecate de alegerea ei. Pe al lui i l-a legat de un lampion pe care l-a înălțat în seara alegerii fără știrea lui. Și, l-a împins spre necunoscut. Știa că o va întâlni foarte repede. Anduze este un loc prea mic să te poți ascunde. Gândurile îi erau clare.

Ajuns în fața casei cu etaj  de pe Avenue du Pasteur Rollin, ce acoperea o Patiserie, este întâmpinat de micuța lui soră, Patricia. Dovada faptului că nu poți intra în Anduze fără ca vorba să circule mai repede decât trenul cu aburi. I se lipise de piept și cu greu se stăpânea să nu plângă. Era încă o adolescentă visătoare, iar el devenise modelul ei de bărbat realizat. Rar pleca cineva din sat. El o făcuse să își urmeze pasiunea de a scrie, iar Patricia se mândrea cu acest lucru.

Părinții l-au primit la fel de călduros, apoi au mâncat împreună depănând amintiri amestecate cu detalii ce au înflorit perioada scursă de la ultima lor cină împreună. Ochii Patriciei erau fixați pe geanta lui, pe care nu a lăsat-o din mână chiar și la masă. Știa că i-a adus cadouri, dar nu înțelegea de ce încă nu i le-a oferit. Aproape că simțea în degete textura ambalajelor care cad pe pat, urmate de țipetele ei de bucurie. Așteptarea i-a fost cu atât mai mult răsplătită, cu cât cadourile nu doar se aflau în acea geantă, ci începeau de la ea. Dar, nu îndrăznea să creadă că și acea geantă ar fi putut deveni a ei.

Va urma!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 1 – Valsul primăverii

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 1 – Valsul primăverii – Chopin

Pianul își topea adormirea de sub pătura pufoasă a zăpezii chiar sub degetele ei. Eugenne cânta la pian, iar noi, cei prezenți, asistam uluiți la apa cristalină și rece care își forma albia în sufletele noastre. Salonul Roșu rezona perfect cu unduirea degetelor ei fine, oglindind parcursul neschimbat al operei create de Chopin sub delicatata topire a albului într-o încetinire a delirului ce i-a răpus desăvârșirea culorilor pe care le-a ascuns. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în comă, înghețat, într-o stare de perfecțiune a albului rece. Și iată cum, interpretarea majestică a Eugennei topea suav perfecțiunea albului rătăcit în inima unei ființe înghețate în alb. Pierre o asculta, cuprins de reformulări înnodate în confuzie.

După o pauză de mai bine de un an, Mouelle găzduiește o Serată la Vila Rouge, acolo unde cercul intim de dinaintea accidentului lui Pierre își creionase adesea interesul pentru literatură, al îndrăgitei Mouelle și, nu în cele din urmă  al celor câțiva tineri poeți, prieteni ai Editurii și invitați speciali. Îi luase sub aripa sa, de unde penele lor își gravau versul în sufletele celor prezenti, dar și în setea paginilor veline pe care le luau cu ei. De câte ori au zămislit fluidul rimat al versului chiar sub plăcuta aromă rubinie a vinului ademenitor servit cu mândrie de Pierre! Iar când recitau, părea că inima unei vrăbiuțe speriate zvâcnea o notă pătrunzătoare, ce își făcea loc printre degetele protectoare ale neștiutului protector.

Sursa poza: Roland

Dar, seara aceasta este în sine o erată a cărții Fiorul. Actul trădării prin deces, așa cum îl prezentase Mouelle în multele incursiuni în relația ei cu Pierre înainte de  accident, a scos în evidență iubirea lor din perspectiva ei nespusă, dar internalizată. O vreme necunoscută pentru protagonistul cufundat in comă, dar povestită și repovestită de simpatizanții cititori ai cărții. Pentru Pierre, ca personaj ce impune o erată pe paginile Fiorului, confruntarea cu impresia lăsată iubitei lui, cu durerea colosală ce i-a încrustat-o acesteia litera dorului pe pereții inimii ei de tânără iubitoare, a fost un act dificil de interpretat în fața unei mulțimi ce i-a judecat plecarea. Avea să își înfrunte singur umbrele pentru a putea merge înainte. Ar fi vrut să poată repara totul printr-o simplă întoarcere în timp, dar viața impune celor drepți momente de corecție, poate chiar de resetare, iar aceasta nu este tocmai ușor când te trezești într-o piesă de teatru regizată fără știrea ta.

Ochii celor prezenți erau nedezlipiți de pe încântătoarea tânără ce le-a adus primăvara în suflet, iar lui Pierre, un scurt răgaz până la acel act special care relua declarația lui din seara accidentului. A fost o surpriză pentru toți să o asculte pe Eugenne interpretând atât de bine Chopin. Era cunoscută doar pentru marea contribuție la bunăstarea sufletului răvășit al gazdei, Mouelle Roucher. Era iubită ca o fiică, prețuită ca o prietenă care îți tolerează repetiția depresivă. Eugenne era un mister care purta multe necunoscute. Putea trece neobservată în ciuda faptului că era strălucitoare. Și chiar era.

Invitații încă soseau, în perechi, purtând pe chipuri un zâmbet ce trăda curiozitate. Știrea că Pierre își revenise din coma ce l-a făcut să pară geamănul aparaturii ce îl ventila mecanic, a reînsuflețit curiozitatea multor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Mouelle. Cel care părea un trădător prin încăpățânarea cu care se agățase de neființă, se afla acolo, poate chiar ca motiv al acestei serate. Mouelle și-a luat în serios calitatea de gazdă și le oferea deliciul prezenței ei fiecăruia dintre invitați. Cu câtă ușurință te învăluia prezența ei suavă, aristocrată. Locul Eugennei la pian fusese luat aproape neobservat de pianistul serii, un necunoscut și el pentru mulți. Doar partiturile îl știau bine.

Chiar dacă nu toți invitații se cunoșteau între ei, le-a fost ușor să intre în atmosferă. Părea că toți au sosit, mai puțin unul singur. Tânărul scriitor nu și-a făcut apariția mult așteptată, de Mouelle, de Pierre, dar cel mai mult  de către Eugenne, care tăinuia ceva mai mult în sufletul ei misterios decât se știa. Invitația îi fusese trimisă, dar oare o va onora?

Cosmisian,

Va urma!

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!

 

Protejat: Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36 Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Protejat: Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 – Vinul unui degustător te amețeste elegant

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos: