Arhive pe categorii: Dezliterarea pe fuior de timp – Orizontul dnei Mouelle Roucheur.

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!

 

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36 Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36

Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Iubirile care nu își onorează gazdele sunt nedemne de ființa umană.

Lumina, foarte discretă pentru o ființă de gen feminin, s-a retras treptat, aproape fără a lăsa urme. Banca le-a găzduit celor doi o bună parte a serii, una liniștită și plină de trăiri care nu necesitau explicații. Acestea doar le-ar fi devalorizat. Iubirea lor nu necesita cuvinte prea multe, cel puțin nu în această seară. Cafeaua rămăsese martoră îmbrățișării lor îndelungi. Cei doi uitaseră de ea. Nu aveau nevoie de un liant pentru o iubire căutată prea mult printre vestigiile unui pod peste timp, suspendat în așteptare. De departe, păreau un cuplu cu o poveste înrădăcinată în visare.

– Porți un sacou foarte elegant. E confortabil?

– Mă ierți, cum am putut fi atât de distras? Ție îți este rece.

– Nu aș spune chiar rece. M-am încălzit puțin în îmbrățișarea noastră. Nu refuz însă…

Pierre se ridică de pe bancă, încă ținând-o pe Mouelle de mână. Își lăsă lent sacoul să îi alunece pe brațe, apoi îl roti și îl așeză peste umerii ei.

– E atât de cald în interior. Ajută-mă să îl îmbrac.

– Hmmm, să îl îmbraci? E totuși, lung.

– Ți-am spus? E cald și aici și aici și aici.

Pierre își așeză palmele peste umerii lați ai sacoului ce o învăluia, căutându-i pe ai ei. O admira,  fixând-o cu privirea în ochii ei mai mult strălucitori decât colorați. Întotdeauna s-a simțit fermecat de privirea ei. Nici nu realizase ca astăzi cât de mult îi lipsise mângâierea din ochii ei blânzi și iubitori. Făcuse o greșeală nefericită să o lase. Plătiseră amândoi un preț neașteptat de mare pentru o despărțire ilogică. Fusese o despărțire ilegitimă pentru frumosul din relația lor. Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează. Fiecare pas trebuie să fie unul în direcția pe care dorețti ca celălalt să se nască. Iubirile nu sunt păduri virgine uitate de admirație umană.

– Ești atât de frumoasă în seara asta! Mi-ai lipsit prea mult. Mi-ai lipsit deplin. Te iubesc cu greutatea faptului că ne puteam pierde pentru totdeauna.

– Sssst, te-am rugat să nu menționezi nimic despre trecut. Vom trece și pe la poarta lui. Am multe să îți povestesc. Ia-mă de mână, vreau să ne plimbăm spre mașină. E târziu și aș vrea să ne îndreptăm spre un final deosebit al acestei seri. Prefer gustul buzelor tale. Prefer să aud liniștea din îmbrățișarea ta. Destul mi-a fost lumea interioară zdruncinată din temelii. Mi-e liniște acum. Lasă-mi-o!

poza – cut de pe google

La intrarea în parc, sub lumina gălbui a unui felinar scund din fier forjat împletit, stătea parcată un Phantom, Rolls-Royce-ul fumuriu ce trăda statutul social al scriitoarei. Domnul Jerome performă cu dibăcie ritualul sobru al deschiderii portierei pentru Mouelle, apoi pentru Pierre. Întotdeauna își lua inima în dinți și îi oferea un zâmbet cald, ca de tată, încântătoarei. Nu își permitea nicio abatere de la acest ritual doar pentru ca Mouelle etala o simplitate pe care statutul ei nu i-o alterase vreodată.

– Jerome, toate bune acasă? Cum se simte Adalene?

– Chiar se simte mai bine, Madame. I-a prins bine tratamentul prescris de doctor. Ne-a fost teamă de ce era mai rău, dar am trecut și de acest nefericit incident. Vă deranjăm prea mult, ne simțim o povară pentru…

– Te rog, Jerom, te rog! îl întrerupse Mouelle. Familia ta a fost dintotdeauna apropiată familiei mele. Nu mi-aș ierta să vă știu în nevoie. Loialitatea voastră ne-a făcut mai buni, mai iubitori… Roucher vă datorează!

Pierre era tăcut. Nu știa că Mouelle este atât de implicată în viața angajaților de la Vila Rouge.  Conversația celor doi l-a prins în scurt și pe el. Mouelle era foarte atentă la orice ar putea deranja. Își trăia statutul social cu o eleganță ce întotdeauna oferea suficient loc celor din jur.  

Cosmisian. Va urma!

Capitolul anterior aici!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 – Vinul unui degustător te amețeste elegant

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 –

Vinul unui degustător te amețeste elegant

 De fapt, Mouelle avea nevoie mai mult să îl știe aproape, să vadă în el fermitate în iubire. Trăiseră în contratimp, sperând că iubirea presupusă este suficientă. După toate cele întâmplate, îi vine greu să nu scrijelească pe umerii timpului semne ale trecerii în încercarea de a fixa iubirea în două suflete călătoare. Timpul a devenit o oglindă cu două părți ce reflectă iubire în lumile pe care le unește.

Și-au dat întâlnire în parcul unde se plimbaseră Eugenne și tânărul scriitor cu luni bune înainte.

Ora 18

 Pierre venise îmbrăcat cu o helancă neagră, mulată pe interiorul unui sacou negru cu guler gri închis, din catifea. Cotierele mascau ranile produse de gândurile fixate pe coate, în nopțile tăcerii. În timp ce se apropiau unul de altul, îl studia. Întotdeauna o bucura eleganța cu care pășea, un bărbat bine, frumos cu pași plasați aproape amortizând sfâșierea distanței dintre ei. Ținea în mâna dreapta un cofrag cu două cafele mari, aburind. În mâna stângă ținea un trandafir neînflorit pe care îl lăsase în prelungirea piciorului. Galben intens. Se apropia ușor nesigur de reacția ei, dar Mouelle era deja amețită în cel mai elegant mod din prima clipă în care i-a ajuns în câmpul vizual. Vinul lui o cucerise din prima.

Se îndrăgostise de el din clipa în care îl remarcase. Se iubeau cu durerea despărțirii, dar pașii lui erau singurii de care avea nevoie relația lor. Ea stătea pe loc. Alergase prea mult pe o bandă rulantă care o ținea blocată în adormirea lui. Venise timpul să îi ofere din nou ocazia să o deguste, să se reîndrăgostească în doi.

Ajuns în dreptul ei, a privit-o calm, parcă dorind să îi reinvețe chipul, doar că Mouelle i-a simțit mișcarea ochilor pe chip și l-a aplecat spre trandafir.

sursa poza – google

– Un trandafir galben!

– Mouelle!

– Pierre!

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui, ridicând-o lent până când trandafirul ajunsese aproape de chipul ei, apoi l-a mirosit, luându-l din măna lui.

– Mi-ai adus un trandafir. Și cafea. Iar tu ești atât de elegant. Cuceritorule.

– Mintea îmi este plină de scenarii care m-au încolțit de îndată ce am fixat timpul acestei plimbări.

– Nu te gândi prea mult, Pierre. Permite-mi să te cuprind de braț. Vino, să ne plimbăm.

Pantofii cu toc înalt însoțeau cuplul tăcut într-o seară deosebită. Nu și-au spus prea multe la început. Din când în când privea trandafirul și îl mirosea.

– Să ne oprim, Pierre. Aș vrea să gust din cafea. Sunt la fel, sau voi fi nevoită să le gust pe amândouă? Mouelle nu se putea stăpâni. Îl tachină. Doar că nu se aștepta să îi răspundă. Cafelele erau la fel, dar Pierre a zâmbit și i-a spus că fiecare e specială și nu putea să se decidă pe care să i-o ofere ei. S-au oprit în dreptul unei bănci din lemn ce mărginea peretele verde al unui labirint de arbori pitici.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor. Multe erau de spus, de simțit și recuperat. Timpul trecut nu se întoarce, dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu. Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători. Puteau aștepta.

Pierre a verificat banca înainte să îi întindă o mână de sprijin celei care i-a zădărnicit orice plan de evadare. Mouelle avea pielea catifelată, iar lui îi revenea sarcina dificilă de a-i lăsa degetele să alunece din palma lui în timp ce corpul atingea banca. S-a așezat și el, s-a lăsat pe spate și a cuprins-o la piept. A inspirat adânc. L-a durut senzația de pe pieptul lui. O iubise din clipa în care s-au văzut. Imaturitatea și mentalitatea sucită l-au făcut să o lase din mână. Acum, acum nu mai dorea să o piardă. Nu din nou. Nu când o regăsise încă iubindu-l. Își duse brațul pe sub al ei, trecându-l peste abdomenul ei. O simțea, lipită de el, cum căldura ei se armoniza cu pieptul lui. O iubea.

– Am atâtea să îți spun! A șoptit Pierre în părul ei cu miros atât de proaspăt, ca al unui câmp înflorit în adierea vântului.

– Sssst, Pierre. Nu vorbi despre asta cum. Să rămânem aici, îmbrățișați. Eu zic că este suficient. Tu nu crezi la fel?

Și-a lăsat capul pe spate, atingându-i umarul. Îl privea așa, zâmbindu-i.

– Tot ce îmi doresc acum și îmi doresc mult, este un sărut.

Ultima frântură de soare a îndrăznit să își așeze curiozitatea pe pleoapele ei închise, în plin act delicat al unui sărut de prea mult timp ferecat în imaginația ei. În sfârșit putea să îi joace timpului o carte pe care acesta nu o putea citi. Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, ce străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.

Cosmisian,

Va urma!

Citeste capitolul precedent aici!

Citeste capitolul urmator aici!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Notă: Daca ați crezut că am terminat seria, ei bine, cine mai știe cum s-o termina, sau când 🙂

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Mintea ne joacă adesea pe degetele ei pătrunzătoare, asemenea mângâierii din păr într-o îmbrățișare îndelungă. Ai avut, ai risipit, ai căzut răpus într-o buclă de timp din care singur nu puteai ieși, dar din care te-a scos un tânăr care ți-a citit pe când nu puteai reacționa. Ți-a făcut bine, te-a aruncat dincolo de strânsoarea crudă a comei, dar căderea nu a fost ca o aterizare lină. Trupul ți-a căzut pe pământul dur al nopții sufletului însingurat, aproape zdrobit la vederea iluziei sinistre create de absența ta.

Tânărul cititor a fost nodul pe care viața l-a aplicat timpului. Tânăr cititor al unei cărți scrise de Mouelle în timp ce te pierdea tot mai mult, progresiv, nemilos. Pe tine te-a vindecat glasul lui când ția citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare. Puțin știai despre forța pe care o imprima glasul lui când impunea colapsului atemporal un act al desprinderii de gravitația subconștientă cu care sufletul ți s-a blocat între a fi și a deveni neființă. Te-a smuls și te-a trezit pentru a plăti pentru renunțare.

O vezi pe cea care te-a iubit până pe buza morții, te-a adorat când „Fiorul” a consemnat perfecțiunea iubirii dintre voi, capitol după capitol, incursiune la timpul trecut într-o iubire fără egal. O atingi pe tenul fin ca Drumul Mătăsii, îndurerat de dorul de a te fi lăsat să o atingi. Privirea ei cade spre durerea pe care i-o produci și nu te poate încadra cu ochii. Știi că o doare să o simți, te doare și pe tine să te simtă. Ai vrea să o săruți, dar i-ai face rău. Te iubește din mijlocul unui suflet înghețat, o face cu suspinul nesiguranței că te are. Nu te îndepărtează de dragul așteptării, dar oare tu ai rămas la fel în mijlocul nefericit al comei?

Totul s-a schimbat. Nu ți-ai imaginat vreodată că ai putea închide pentru o clipă ochii, iar lumea în întregimea ei ar putea să își schimbe destinul și orientarea față de tine. Cum oare se poate ca totul să se schimbe în timp ce tu rămâi la fel? Cum poți împăca dilema născută în tine în momentul conștientizării că lunile scurse pentru toți, au fost, în realitate o clipă în care tu nu ai făcut nimic? Ai rămas același, dar te-a schimbat momentul în care ai fost ținut cu forța de suflet ca să observi ce s-a ales de lumea din jurul tău. Ai rămas același, dar unda schimării din întregul Univers te-a secerat întro fracțiune de secundă, lăsând urme ascuțite pe genunchii ce nu au atins pământul până atunci.

Tăcerea a devenit o scenă a unui teatru mut, iar sufletele voastre au fost actori confuzi ce au amestecat recuzita. Oare buzele ei au același gust de nu te opri? Ai fi vrut să îi desprinzi conturul buzelor sărutare după sărutare. Zâmbești. Te uiți în gol și faci ciorne cu atingeri pe tâmplele și cu sărutări dulci-acrișoare din care picură vin rubiniu degustat pasional. O picătură cât un diamant se desprinde de pe buzele ei și cade, cade cu încetinitorul pe inima ta. Înainte să îl atingi cu degetele, inima ta îl absoarbe. Prinzi curaj. O vei cuceri din nou. Iubirea ta este nouă, este iubirea unui călător în timp.

*

Venise ziua în care Pierre urma să o viziteze pe Mouelle. Fiecare clipă de pregătire apăsa tot mai mult pe pieptul său, sufocându-l. Adesea m-am întrebat dacă o mai iubește. Mouelle se întreba același lucru. Lui i-a fost mai simplu să îi cucerească inima atunci când tot ce aveau era admirație fără cunoaștere, decât acum când știa cât de rănită și zbuciumată era cea care iubea dincolo de nesiguranța creată de accidentul lui. Îl iubea. Era cert acest lucru. Un fapt care sfidase lunga perioadă în care el era inert, dar care o înghețase chiar atunci când el își revenise din comă. Iar lui îi era mai dificil acum să o asigure de iubirea lui.

Cosmisian,

Va urma!

Sursa poza – google

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Mouelle Roucher, din cap. 35

Mouelle Roucher, din cap. 35

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui,

ridicând-o lent

până când trandafirul
ajunsese aproape de chipul ei,

apoi l-a mirosit,

luându-l din măna lui.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor.

Multe erau de spus, de simțit și recuperat.

Timpul trecut nu se întoarce,

dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu.

Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători.

Puteau aștepta.

 

Mouelle Roucher, Capitolul 35, Cosmisian

Sursa poza – google

 

Finalul seriei – Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Finalul seriei

– Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher –  

Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Cine s-ar fi gândit vreodată că cea mai mare provocare pentru povestea de iubire dintre Mouelle Roucher şi Pierre va fi timpul? Să spui că el trece în mod diferit datorită percepției este o notă forțată asupra neacceptării. Pentru o iubire ca a lor însă, timpul nu se mai putea măsura la fel. Timpul trece împreună cu pașii pe care îi faci pe înșirarea numerelor spre viitor. Dar, nu la fel au trecut pentru Pierre. Am stat și am analizat impactul pe care coma îl poate avea asupra unui om îndrăgostit care a făcut un pas greșit și a lăsat în urmă o femeie atât de deosebită ca Mouelle.

31165744936_55b992a107_h

Sursa poza: Google

Lacătele purtau urme însângerate ale degetelor ce le ferecau în plină noapte, când doar respirații de om mai contau. Pentru Mouelle, nopțile erau forme întunecate de insomnie asociate cu repetiții de scenarii menite să faciliteze întoarcerea lui Pierre. El apărea și dispărea de multe ori pe noapte din lumea imaginației unei iubitoare blocate pe rotirea haotică a unui carusel care nu avea oprire. Cum ai putea reproșa iubirii că a plecat? O poți privi și îi vezi tăcerea și incapacitatea, țintuită pe un pat de spital. De aceea inima ei are lacăte. Lumea lui i se opunea fără a spune ceva.

Zile și nopți au ros covorul roșu al iubirii ce ducea la inima ei. Nu credea că mai poate iubi pe cineva vreodată. Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii. Era timpul pentru schimbare. Atunci a apărut tânărul scriitor. Dar, între timp dispăruse și el din viața ei, lăsând în urmă o situație nouă. Încă îl iubea pe Pierre și dorea să recupereze timpul pierdut. Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Cosmisian, nov 2016

Sfârşit.

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Zilele păreau toate la fel, o repetiție absurdă a unor detalii plasate cu grijă în schema perfectă a unei vieți care nu dădea semne de revenire. Noaptea schimba ceva în percepția ei. Pereții păreau a-și deschide pieptul și deveneau ca o carte din care poți citi fără lumină. Gândurile prindeau culoare și formă în contact cu literele pereților-carte. Și-a dorit tăcerea nopții, dar aceasta refuza şi răsucea cuvintele între degete ca un tânăr emoționat. Poate așa își scrisese tânărul scriitor scrisorile. Primise mai multe scrisori de la el, fără a mai fi citite de cineva de la Editură. După o perioadă destul de lungă se întrezărise puțină seninătate pe chipul acestei femei ce suferea din dragoste. Cineva reușise să o trezească din adormirea în care se lăsase singură încorsetată de la accidentul lui Pierre încoace.

Nu departe de Vila dnei Mouelle, își petrecea tot mai mult timp tânărul scriitor. Încă nu îmi este clar motivul pentru care îi rămăsese astfel numele. Scria și el? Poate. Dar, dacă i se spunea astfel datorită scrisorilor pe care i le adresase dnei Mouelle? Lyonul devenea tot mai drag tânărului scriitor. Casa soților Madolen devenise locul în care ardea lemnul în soba inspirației lui, acolo unde o citea pe Mouelle, unde își năștea scrisorile ce îi încălzeau inima înghețată și alimentau speranță și liniștea. Ziua în care dl François Madolen l-a anunțat că vor pleca pentru o perioadă la țară a fost și ziua în care primise prima lui scrisoare din partea dnei Mouelle. O privise o vreme și o așezase pe vechea măsuță. A pus apă în ceainic. Apoi, și-a pregătit ceai într-o cană mare și a băut-o privind curios plicul așezat pe masă.

coperta-12-990x866

Sursă poză

„Nu îți mai dori să mori!” Plicul voluminos conținea capitolul 14 din cartea Fiorul și o invitație la lansarea de carte. Ținea în mână un capitol din cartea despre care nu știuse nimic, dar care purta cuvinte scrise de el într-o scrisoare recentă adresată dnei Mouelle Roucher. Citise de mai multe ori acel capitol și îl impresionase modul în care gândurile lui erau incluse în cartea nepublicată încă. La acea vreme nu știa că o salvase pe Mouelle de la a-și grăbi moartea în așteptarea unui eveniment ce părea să nu mai transpară. O făcuse să respire, să trăiască fiecare zi cu seninătate. Nu ar fi crezut că putea scrie cuvinte care să salveze.

Seara Dineului

Un tânăr scriitor își întâlnește scriitoarea favorită. Seara lansării de carte purta greutate dublă. Mouelle Roucher spera ca tânărul să își facă apariția și curajul de a o căuta. Se îmbrăcase misterios, într-o rochie neagră cu bretele albe ce își sprijineau forța cu care o contrastau chiar de la baza pieptului ei. Îl aștepta. Teama că el o va topi din priviri o făcuse să îmbrace o mantie de scriitoare celebră, indiferentă în fața complimentelor pe care le-ar fi primit. Tânărul era prezentabil, drăguț chiar. I-a plăcut vocea lui. Era mai învârstă decât el, dar sufletele lor se întâlniseră cu forța cu care se înțelegeau. Merita atenția ei, iar această seară putea fi considerată seara testului. Se juca doar cu cuvintele sau chiar o percepuse așa cum o oglindă percepe expunerea cuiva în fața ei?

Trecuseră luni de zile de la acel Dineu, Pierre își revenise din comă. Erau încă multe lucruri de vorbit cu el, pentru că în tot acest timp al comei în care el fusese adormit, ea a învățat să trăiască din nou. O ajutase un tânăr scriitor care plecase în vizită la părinți, după ce se asigurase că ei îi merge bine. Alt lucru care o impresionase. I-a fost alături în tot acest timp. O știa. Îi era atât de drag. Dar, era plecat și ei îi lipsea. Revenirea lui Pierre a produs în ea o nouă luptă. Părea că dragostea pentru Pierre nu se mai regăsea în cel ce pășise dincolo de amorţirea timpului. Ar fi dorit atât de mult să poată vorbi cu tânărul scriitor. Dar, nu avea niciun mod de a-i scrie. Nu îi ştia numele, nu știa unde să îl găsească.

Lunile au trecut peste tăcerea dintre ei. Pierre se refăcuse și își reluase activitatea ca degustător de vin. Avea și el un gol în inima lui. Petrecea mai mult timp cu Mouelle și era destul de temperat în a-i declara dragostea.

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul precedent aici!

 

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 31 Nu îți mai dori să mori!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 31 Nu îți mai dori să mori!

Sufletul deschis la întâmplare este supus riscului de a fi invadat. Scriitorii sunt întotdeauna angajați în riscul de a crea iluzia că inima le este deschisă. Dar, un scriitor care își scrijelește ființa în plină decepție, este, de departe, un muzeu cu porțile deschise. Toți vor putea descrie exponatele ce pulsează dincolo de geamul securizat, fără a le atinge durerea cu adevărat. Aceasta nu este cunoaștere, dar te expune riscului de a fi invadat de vizitatori. Când scrii o carte despre iubirea adormită sub pulsul artificial al comei, cititorii tăi se pot transforma în îndrumători și sfătuitori, fără a cunoaște inima care naște. Astfel ai ajuns să omori coma cu un condei ce scrie negru. Atât de apăsătoare este nuanța negrului, încât ai crezut și tu în doliul pe care l-a ancorat în ființa ta.

„Acum, că mi-ai dispărut, am revenit la singurătatea mea calmă. Nopțile mele au devenit brusc mai scurte, dar nu pentru că aș sta trează până târziu. Puterea de a te aștepta în plină noapte mi-a scăzut. Mi-a obosit sufletul și trupului nu îi mai place să aștepte. Dorm. Iubite, dorm tot mai devreme ca să îmi scurtez nopțile cu tot mai multe ore dormite. Mă trezesc dimineața cu gândul la tine, dar nu mai rămân prinsă de perna ce mi-a adormit așteptarea. Scriu iubirii să plece, iar ea naște dor. Mi-a obosit inima de repetiția zilelor. Mi-ai aprins inima cu vinul tău rubiniu, apoi ai ales să te ascunzi dincolo de pleoape nemișcate. Sunt curioasă, oare mă iubești dincolo de timp cum îmi spuneai?…” (Fiorul, Cap. 14 – Nu îți mai dori să mori!)

Accidentul lui Pierre a generat un contrast al scurgerii timpului pe o linia inexplicabilă. Coma, forța ce îngheaţă deciziile negândite. Așteptarea, pe de altă parte, pare să fie un mecanism avar care vrea să fărâmițeze timpul mai repede în speranța că îi vei reveni. Și, te trezești dimineața devreme, ca să îți dorești să apară umbra lunii pe plăpumioara înflorată a dorinței de a închide ochii spre o nouă zi. Și, lași zile în urmă, sperând că dacă le grăbești trecerea ești tot mai aproape de iubirea așteptată. Și, zilele trec, luni devine miercuri, iar duminica devine alt anotimp. Frunzele cad, obosite să-ți privească pervazul julit de coatele ce așteaptă deschiderea porții. Dar, Pierre nu vine, poarta rămâne nemișcată.

Recele dimineții încovoiază petalele ultimilor trandafiri înfloriți. Parfumul lor devine aproape imperceptibil, parfum de toamnă răcoroasă. O mașină oprește în fața porții. E Rirette, editorul principal al cărților mele. O privesc de departe, atât de elegantă, cu pălărioară ca spuma unei cafele espresso, se chinuie să înainteze cu pantofii cu toc prea subțire și înalt pentru pavajul din cuarț alb. Purta o fustă ce îi mărginea genunchii și se lipea de trupul ei tânăr, acoperit de un sacou de culoarea pălărioarei. M-a salutat veselă încercând să îmi povestească totul dintr-o suflare.

– Cobor îndată. Te rog, poftește înăuntru, i-am spus Rirettei.

Am inspirat recele dimineții cu putere de parcă aveam sufletul gol. Poate era. Doar că acum era și gol și rece. Amândouă în același timp. Speram să nu îi răpun entuziasmul. Știam că face eforturi mari pentru a mă ajuta să depășesc situația.

– Mouelle, arăți splendid! S-a apropiat cu repeziciune și m-a îmbrățișat. O făcea de fiecare dată, cu prea multa ei sinceritate și sensibilitate.

– Într-adevăr, arăt atât de consumată, iar toamnă mi-a spus că mă invidiază pentru viteza cu care îmi las frunzele să îngălbenească. Dar, nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?

– Eu trec direct la subiect. Am primit ieri o scrisoare din partea unui cititor. Nu mi-am rezistat curiozității și am citit scrisoarea. La final s-a semnat: Un scriitor mai tânăr. Uite, vezi aici, aici scrie și un PS: Pentru îndrăgita mea scriitoare, Mouelle Roucher. Rog să îi fie înmânată mica mea scrisoare dânsei. Haide, citește, că eu am citit-o de câteva ori.

– Bună dimineața, dră Rirette, bine ați revenit! Vă servesc cu o cafea? Întotdeauna este o încântare să vă revedem!

– Eugenne! Sigur că da, dar să fie o cafea mare. Și, vino repede, avem de discutat despre un domnișor. Avem o scrisoare de șapte pagini, scrise de mână. E plin de complimente la adresa scriitoarei noastre.

Mâna îi tremura. Nu ținuse prea multe scrisori scrise de mână de-a lungul vieții ei, iar acum această scrisoare venită de la un cititor. Nu este singura scrisoare, dar niciodată nu îi fusese adusă acasă, nu dimineața, nu de către Rirette. De scrisorile din partea cititorilor se ocupa cineva la Editură, de ce această scrisoare a produs un asemenea entuziasm, de ce acum? Avea convingerea fermă că entuziasmul era doar al Rirettei, pentru că, da, nu mai putea să o sensibilizeze nimic acum. Pierre a atins supremul simțirilor din ființa ei, ce putea oare să mai aprindă trăiri interioare într-o scriitoare ce aștepta în zadar iubirea? Dar, a început să citească. Decența și eleganța cu care i se adresă i-a trezit puțin interesul. Întoarce pagina, apoi următoarea, încă una și se opri. Ridică de pe măsuță plicul și căută numele expeditorului. Nu înțelegea cine poate scrie astfel. Autorul scrisorii spunea că i-a citit cărțile, dar adresarea depășea detaliile pe care le-ar putea cineva asimila din ele. Să o cunoască cineva dincolo de cuvintele în care și-a ascuns ființa? A citit cu pauze. Era liniște. Nici nu observase că Rirette plecase cu Eugenne aproape de balta în care înotau carașii supraponderali. Acest lucru nu le-a împiedicat să îi hrănească și să râde entuziasmate.

Un tânăr scriitor. Poate. Mai curând, un cunoscător al trăirilor ei intime. Doar citindu-l, simțea că îi vorbește, că îi putea înțelege inima. Deschisese din nou scrisoarea. Unde era acel paragraf despre moarte, a, da, l-a găsit. Era pe pagina a șasea, jos. Îl reciti. Forța acelor rânduri o seceră. Nu se putea desprinde de fotoliu. Libertatea ei îi venea din greutatea cu care respira. O sufoca. Tânărul avea dreptate. Și-a luat stiloul și a scris… „Nu îți mai dori să mori!” gândindu-se la capitolul 14 din Fiorul, cartea la care lucra de câteva luni.

Citea din nou din scrisoare: „Distinsă doamnă, când am primit de la Editură cartea Iubiri de croazieră și i-am citit prefața, am notat cu stiloul Dedicație:, dar mă aștept ca într-o zi să îmi scrieți chiar dvs acea dedicație. Iubirilor nu le mai știu rostul, pentru că le-am văzut navigând cu ochii spre orizont, supraevaluând momentul în care la tribord se zămislește un punct de exclamație: Pământ! Milele parcurse devin doar plutire oarbă înspre o destinație ce nu comportă siguranța împlinirii. Clipele trec, zilele devin urme pe oceanul albastru care ne împinge corabia la suprafață. Nicio amintire, niciun reper… Corabia este în sine o lume nemișcată, o croazieră modernă cu o lume fortificată în realism. M-a pus pe gânduri, distinsă doamnă. Am iubit cu o iubire care privea spre punctul numit Pământ. Am tras de zile, le-am grăbit, am rugat timpul să treacă, de parcă viața nu mai conta fără acea pată de nesiguranță sperată, numită pământ, sau viitor. Cartea dvs m-a determinat să mă opresc și să îmi las viața să prindă o nouă dimensiune, aceea a prezentului. Am grăbit totul și nu am trăit nimic. Mi-am dorit moartea involuntar, căutând să trag de viitor, să îl aduc tot mai aproape de mine. Cine sunteți, oare?”

nu-mi-muri-timpule

Foto:

Mouelle așeză scrisoarea pe măsuță, întrebând în inima ei: Oare tu cine ești? În acea seară a scris capitolul 14. O răzbatere. Nu spre viitor. O răzbatere spre ea însăși. Realizase faptul că își dorise să moară involuntar netrăind astăzi.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara.

Capitolul precedent aici!

Capitolul următor aici!

În curând, un nou capitol din Mouelle Roucher: Nu îți mai dori să mori!

În curând, un nou capitol din Mouelle Roucher:
Nu îți mai dori să mori!

Mi-am găsit în sfârșit playlistul perfect. În chineză… instrumental vorbind 🙂 Numai bine că, la noapte când liniștea inundă suflete goale, mă voi lăsa purtat într-o temă ce mă tot surprinde în ultima vreme din observații personale. Nu vă dezvălui încă despre ce e vorba, dar vă spun atât – titlul!
Nu îți mai dori să mori!
copil-papadie
Cosmisian

Dezliterare pe fuior de timp – 30 – Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii

Dezliterare pe fuior de timp – 30 – Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii

Simțurile sunt petalele nude ale frumosului absolut, pe care, activate, le poți transforma în culori vii cu care să pictezi ferestre spre lumi ascunse în inima ta. Unele ființe sunt pline de culori neutilizate, ale căror inimi sunt depozite înghețate de căldură. Când iubirii i se dă curs, trupul unei femei devine o cascadă tânără ce etalează în splendoare trăiri egalate doar de nori. Mouelle Roucher, o scriitoare ce și-a ascuns trăirile în turnul înalt al scrisului, era pe cale de a reaprinde torța iubirii. Îl iubea pe Pierre. O făcea cu greutatea unei femei care rămăsese prinsă de iubire suspendată între soare și lună, sperând ca viața să nu o lase în derivă. Trecuse ceva timp de când Pierre își revenise din comă. Nu renunțase la luptă. Viața umană este, prin definiție, o insulă a trandafirilor care renasc chiar dacă floarea le este tăiată an de an. Viața înflorește.

Timpul se săturase să alunece pe lângă iubirea neîmplinită a celor doi. Coma în care fusese aruncat Pierre o forțase pe Mouelle să iubească dincolo de trup inert, iar pe el îl salvase de risipire. Însă, o iubire fără prezența lui Pierre putea oricând să devină iluzia perfectă a unei iubiri trecute. Scrisese prea multe capitole despre iubiri trecute, despre iubiri trăite de actori amatori care jucau o piesă de teatru ale căror acte erau încurcate între ele. Timpul este și el un actor nedefinit al destinelor încețoșate. Avea propriul lui scenariu. Nescris.

Brusc, Pierre se hotărî să o viziteze pe iubita sa. Avea în minte atât de proaspăt momentul în care palma ei alunecase într-a lui pentru a susține lacătul pe care l-au închis împreună pe Podul Îndrăgostiților. Apoi, ochii înlăcrimați, trup inert și glas sugrumat în perplexitate…, aceasta era scena serii în care o părăsise pe Mouelle. Nu își putea imagina cum trebuie să fi fost pentru ea acea perioadă lungă de așteptare. Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii. Luase cu el cartea „Fiorul” deși nu intenționa să vorbească despre ea. Inima îi era entuziasmată. Ba nu, îi era plină de regretul de a-i fi răpit iubirii dreptul la uniunea a doi actori. Era timpul unui nou act, unul al acceptării și al transcendenței peste umbrele acumulate de oameni. Statutul social al iubitei lui nu trebuie să le oprească degustarea iubirii. El nu avea o meserie de degustător de vin. El însuși era un degustător, care descoperise de curând un vin păstrat în cuvinte scrise pe stejar, adăpostit în răcoarea ființei iubitei lui, chiar uitat într-o buclă de timp doar pentru a-i amplifica perfecțiunea. Vinul ascuns în pieptul iubitei lui era adevăratul vin pe care să îl deguste. Întreaga lui pregătire fusese pentru această degustare nesperat. Statutul social ce părea a le scinda iubirea era la fel de insignifiant precum diferența dintre vin și degustător. Mouelle își găsise împlinirea în iubirea lui Pierre, la pieptul lui. Era timpul ca el să își ofere pieptul. Cuvintele nu erau decât simple etape pregătitoare pentru o nouă degustare, neîntreruptă de această dată.

degustare

(Sursa foto)

Mouelle îl aștepta. Când l-a zărit în fața porții, a alergat spre el. Pierre a cuprins-o strâns în brațe, la pieptul lui. Mouelle a expirat un adânc oftat. Ființa ei era eliberată în strânsoarea iubitului ei.

Cosmisian, Timisoara. Va urma!

Capitolul precedent aici!