Arhive pe categorii: Dezliterarea pe fuior de timp – Orizontul dnei Mouelle Roucheur.

Finalul seriei – Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Finalul seriei

– Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher –  

Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Cine s-ar fi gândit vreodată că cea mai mare provocare pentru povestea de iubire dintre Mouelle Roucher şi Pierre va fi timpul? Să spui că el trece în mod diferit datorită percepției este o notă forțată asupra neacceptării. Pentru o iubire ca a lor însă, timpul nu se mai putea măsura la fel. Timpul trece împreună cu pașii pe care îi faci pe înșirarea numerelor spre viitor. Dar, nu la fel au trecut pentru Pierre. Am stat și am analizat impactul pe care coma îl poate avea asupra unui om îndrăgostit care a făcut un pas greșit și a lăsat în urmă o femeie atât de deosebită ca Mouelle.

31165744936_55b992a107_h

Sursa poza: Google

Lacătele purtau urme însângerate ale degetelor ce le ferecau în plină noapte, când doar respirații de om mai contau. Pentru Mouelle, nopțile erau forme întunecate de insomnie asociate cu repetiții de scenarii menite să faciliteze întoarcerea lui Pierre. El apărea și dispărea de multe ori pe noapte din lumea imaginației unei iubitoare blocate pe rotirea haotică a unui carusel care nu avea oprire. Cum ai putea reproșa iubirii că a plecat? O poți privi și îi vezi tăcerea și incapacitatea, țintuită pe un pat de spital. De aceea inima ei are lacăte. Lumea lui i se opunea fără a spune ceva.

Zile și nopți au ros covorul roșu al iubirii ce ducea la inima ei. Nu credea că mai poate iubi pe cineva vreodată. Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii. Era timpul pentru schimbare. Atunci a apărut tânărul scriitor. Dar, între timp dispăruse și el din viața ei, lăsând în urmă o situație nouă. Încă îl iubea pe Pierre și dorea să recupereze timpul pierdut. Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Cosmisian, nov 2016

Sfârşit.

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Zilele păreau toate la fel, o repetiție absurdă a unor detalii plasate cu grijă în schema perfectă a unei vieți care nu dădea semne de revenire. Noaptea schimba ceva în percepția ei. Pereții păreau a-și deschide pieptul și deveneau ca o carte din care poți citi fără lumină. Gândurile prindeau culoare și formă în contact cu literele pereților-carte. Și-a dorit tăcerea nopții, dar aceasta refuza şi răsucea cuvintele între degete ca un tânăr emoționat. Poate așa își scrisese tânărul scriitor scrisorile. Primise mai multe scrisori de la el, fără a mai fi citite de cineva de la Editură. După o perioadă destul de lungă se întrezărise puțină seninătate pe chipul acestei femei ce suferea din dragoste. Cineva reușise să o trezească din adormirea în care se lăsase singură încorsetată de la accidentul lui Pierre încoace.

Nu departe de Vila dnei Mouelle, își petrecea tot mai mult timp tânărul scriitor. Încă nu îmi este clar motivul pentru care îi rămăsese astfel numele. Scria și el? Poate. Dar, dacă i se spunea astfel datorită scrisorilor pe care i le adresase dnei Mouelle? Lyonul devenea tot mai drag tânărului scriitor. Casa soților Madolen devenise locul în care ardea lemnul în soba inspirației lui, acolo unde o citea pe Mouelle, unde își năștea scrisorile ce îi încălzeau inima înghețată și alimentau speranță și liniștea. Ziua în care dl François Madolen l-a anunțat că vor pleca pentru o perioadă la țară a fost și ziua în care primise prima lui scrisoare din partea dnei Mouelle. O privise o vreme și o așezase pe vechea măsuță. A pus apă în ceainic. Apoi, și-a pregătit ceai într-o cană mare și a băut-o privind curios plicul așezat pe masă.

coperta-12-990x866

Sursă poză

„Nu îți mai dori să mori!” Plicul voluminos conținea capitolul 14 din cartea Fiorul și o invitație la lansarea de carte. Ținea în mână un capitol din cartea despre care nu știuse nimic, dar care purta cuvinte scrise de el într-o scrisoare recentă adresată dnei Mouelle Roucher. Citise de mai multe ori acel capitol și îl impresionase modul în care gândurile lui erau incluse în cartea nepublicată încă. La acea vreme nu știa că o salvase pe Mouelle de la a-și grăbi moartea în așteptarea unui eveniment ce părea să nu mai transpară. O făcuse să respire, să trăiască fiecare zi cu seninătate. Nu ar fi crezut că putea scrie cuvinte care să salveze.

Seara Dineului

Un tânăr scriitor își întâlnește scriitoarea favorită. Seara lansării de carte purta greutate dublă. Mouelle Roucher spera ca tânărul să își facă apariția și curajul de a o căuta. Se îmbrăcase misterios, într-o rochie neagră cu bretele albe ce își sprijineau forța cu care o contrastau chiar de la baza pieptului ei. Îl aștepta. Teama că el o va topi din priviri o făcuse să îmbrace o mantie de scriitoare celebră, indiferentă în fața complimentelor pe care le-ar fi primit. Tânărul era prezentabil, drăguț chiar. I-a plăcut vocea lui. Era mai învârstă decât el, dar sufletele lor se întâlniseră cu forța cu care se înțelegeau. Merita atenția ei, iar această seară putea fi considerată seara testului. Se juca doar cu cuvintele sau chiar o percepuse așa cum o oglindă percepe expunerea cuiva în fața ei?

Trecuseră luni de zile de la acel Dineu, Pierre își revenise din comă. Erau încă multe lucruri de vorbit cu el, pentru că în tot acest timp al comei în care el fusese adormit, ea a învățat să trăiască din nou. O ajutase un tânăr scriitor care plecase în vizită la părinți, după ce se asigurase că ei îi merge bine. Alt lucru care o impresionase. I-a fost alături în tot acest timp. O știa. Îi era atât de drag. Dar, era plecat și ei îi lipsea. Revenirea lui Pierre a produs în ea o nouă luptă. Părea că dragostea pentru Pierre nu se mai regăsea în cel ce pășise dincolo de amorţirea timpului. Ar fi dorit atât de mult să poată vorbi cu tânărul scriitor. Dar, nu avea niciun mod de a-i scrie. Nu îi ştia numele, nu știa unde să îl găsească.

Lunile au trecut peste tăcerea dintre ei. Pierre se refăcuse și își reluase activitatea ca degustător de vin. Avea și el un gol în inima lui. Petrecea mai mult timp cu Mouelle și era destul de temperat în a-i declara dragostea.

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul precedent aici!

 

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 31 Nu îți mai dori să mori!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 31 Nu îți mai dori să mori!

Sufletul deschis la întâmplare este supus riscului de a fi invadat. Scriitorii sunt întotdeauna angajați în riscul de a crea iluzia că inima le este deschisă. Dar, un scriitor care își scrijelește ființa în plină decepție, este, de departe, un muzeu cu porțile deschise. Toți vor putea descrie exponatele ce pulsează dincolo de geamul securizat, fără a le atinge durerea cu adevărat. Aceasta nu este cunoaștere, dar te expune riscului de a fi invadat de vizitatori. Când scrii o carte despre iubirea adormită sub pulsul artificial al comei, cititorii tăi se pot transforma în îndrumători și sfătuitori, fără a cunoaște inima care naște. Astfel ai ajuns să omori coma cu un condei ce scrie negru. Atât de apăsătoare este nuanța negrului, încât ai crezut și tu în doliul pe care l-a ancorat în ființa ta.

„Acum, că mi-ai dispărut, am revenit la singurătatea mea calmă. Nopțile mele au devenit brusc mai scurte, dar nu pentru că aș sta trează până târziu. Puterea de a te aștepta în plină noapte mi-a scăzut. Mi-a obosit sufletul și trupului nu îi mai place să aștepte. Dorm. Iubite, dorm tot mai devreme ca să îmi scurtez nopțile cu tot mai multe ore dormite. Mă trezesc dimineața cu gândul la tine, dar nu mai rămân prinsă de perna ce mi-a adormit așteptarea. Scriu iubirii să plece, iar ea naște dor. Mi-a obosit inima de repetiția zilelor. Mi-ai aprins inima cu vinul tău rubiniu, apoi ai ales să te ascunzi dincolo de pleoape nemișcate. Sunt curioasă, oare mă iubești dincolo de timp cum îmi spuneai?…” (Fiorul, Cap. 14 – Nu îți mai dori să mori!)

Accidentul lui Pierre a generat un contrast al scurgerii timpului pe o linia inexplicabilă. Coma, forța ce îngheaţă deciziile negândite. Așteptarea, pe de altă parte, pare să fie un mecanism avar care vrea să fărâmițeze timpul mai repede în speranța că îi vei reveni. Și, te trezești dimineața devreme, ca să îți dorești să apară umbra lunii pe plăpumioara înflorată a dorinței de a închide ochii spre o nouă zi. Și, lași zile în urmă, sperând că dacă le grăbești trecerea ești tot mai aproape de iubirea așteptată. Și, zilele trec, luni devine miercuri, iar duminica devine alt anotimp. Frunzele cad, obosite să-ți privească pervazul julit de coatele ce așteaptă deschiderea porții. Dar, Pierre nu vine, poarta rămâne nemișcată.

Recele dimineții încovoiază petalele ultimilor trandafiri înfloriți. Parfumul lor devine aproape imperceptibil, parfum de toamnă răcoroasă. O mașină oprește în fața porții. E Rirette, editorul principal al cărților mele. O privesc de departe, atât de elegantă, cu pălărioară ca spuma unei cafele espresso, se chinuie să înainteze cu pantofii cu toc prea subțire și înalt pentru pavajul din cuarț alb. Purta o fustă ce îi mărginea genunchii și se lipea de trupul ei tânăr, acoperit de un sacou de culoarea pălărioarei. M-a salutat veselă încercând să îmi povestească totul dintr-o suflare.

– Cobor îndată. Te rog, poftește înăuntru, i-am spus Rirettei.

Am inspirat recele dimineții cu putere de parcă aveam sufletul gol. Poate era. Doar că acum era și gol și rece. Amândouă în același timp. Speram să nu îi răpun entuziasmul. Știam că face eforturi mari pentru a mă ajuta să depășesc situația.

– Mouelle, arăți splendid! S-a apropiat cu repeziciune și m-a îmbrățișat. O făcea de fiecare dată, cu prea multa ei sinceritate și sensibilitate.

– Într-adevăr, arăt atât de consumată, iar toamnă mi-a spus că mă invidiază pentru viteza cu care îmi las frunzele să îngălbenească. Dar, nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?

– Eu trec direct la subiect. Am primit ieri o scrisoare din partea unui cititor. Nu mi-am rezistat curiozității și am citit scrisoarea. La final s-a semnat: Un scriitor mai tânăr. Uite, vezi aici, aici scrie și un PS: Pentru îndrăgita mea scriitoare, Mouelle Roucher. Rog să îi fie înmânată mica mea scrisoare dânsei. Haide, citește, că eu am citit-o de câteva ori.

– Bună dimineața, dră Rirette, bine ați revenit! Vă servesc cu o cafea? Întotdeauna este o încântare să vă revedem!

– Eugenne! Sigur că da, dar să fie o cafea mare. Și, vino repede, avem de discutat despre un domnișor. Avem o scrisoare de șapte pagini, scrise de mână. E plin de complimente la adresa scriitoarei noastre.

Mâna îi tremura. Nu ținuse prea multe scrisori scrise de mână de-a lungul vieții ei, iar acum această scrisoare venită de la un cititor. Nu este singura scrisoare, dar niciodată nu îi fusese adusă acasă, nu dimineața, nu de către Rirette. De scrisorile din partea cititorilor se ocupa cineva la Editură, de ce această scrisoare a produs un asemenea entuziasm, de ce acum? Avea convingerea fermă că entuziasmul era doar al Rirettei, pentru că, da, nu mai putea să o sensibilizeze nimic acum. Pierre a atins supremul simțirilor din ființa ei, ce putea oare să mai aprindă trăiri interioare într-o scriitoare ce aștepta în zadar iubirea? Dar, a început să citească. Decența și eleganța cu care i se adresă i-a trezit puțin interesul. Întoarce pagina, apoi următoarea, încă una și se opri. Ridică de pe măsuță plicul și căută numele expeditorului. Nu înțelegea cine poate scrie astfel. Autorul scrisorii spunea că i-a citit cărțile, dar adresarea depășea detaliile pe care le-ar putea cineva asimila din ele. Să o cunoască cineva dincolo de cuvintele în care și-a ascuns ființa? A citit cu pauze. Era liniște. Nici nu observase că Rirette plecase cu Eugenne aproape de balta în care înotau carașii supraponderali. Acest lucru nu le-a împiedicat să îi hrănească și să râde entuziasmate.

Un tânăr scriitor. Poate. Mai curând, un cunoscător al trăirilor ei intime. Doar citindu-l, simțea că îi vorbește, că îi putea înțelege inima. Deschisese din nou scrisoarea. Unde era acel paragraf despre moarte, a, da, l-a găsit. Era pe pagina a șasea, jos. Îl reciti. Forța acelor rânduri o seceră. Nu se putea desprinde de fotoliu. Libertatea ei îi venea din greutatea cu care respira. O sufoca. Tânărul avea dreptate. Și-a luat stiloul și a scris… „Nu îți mai dori să mori!” gândindu-se la capitolul 14 din Fiorul, cartea la care lucra de câteva luni.

Citea din nou din scrisoare: „Distinsă doamnă, când am primit de la Editură cartea Iubiri de croazieră și i-am citit prefața, am notat cu stiloul Dedicație:, dar mă aștept ca într-o zi să îmi scrieți chiar dvs acea dedicație. Iubirilor nu le mai știu rostul, pentru că le-am văzut navigând cu ochii spre orizont, supraevaluând momentul în care la tribord se zămislește un punct de exclamație: Pământ! Milele parcurse devin doar plutire oarbă înspre o destinație ce nu comportă siguranța împlinirii. Clipele trec, zilele devin urme pe oceanul albastru care ne împinge corabia la suprafață. Nicio amintire, niciun reper… Corabia este în sine o lume nemișcată, o croazieră modernă cu o lume fortificată în realism. M-a pus pe gânduri, distinsă doamnă. Am iubit cu o iubire care privea spre punctul numit Pământ. Am tras de zile, le-am grăbit, am rugat timpul să treacă, de parcă viața nu mai conta fără acea pată de nesiguranță sperată, numită pământ, sau viitor. Cartea dvs m-a determinat să mă opresc și să îmi las viața să prindă o nouă dimensiune, aceea a prezentului. Am grăbit totul și nu am trăit nimic. Mi-am dorit moartea involuntar, căutând să trag de viitor, să îl aduc tot mai aproape de mine. Cine sunteți, oare?”

nu-mi-muri-timpule

Foto:

Mouelle așeză scrisoarea pe măsuță, întrebând în inima ei: Oare tu cine ești? În acea seară a scris capitolul 14. O răzbatere. Nu spre viitor. O răzbatere spre ea însăși. Realizase faptul că își dorise să moară involuntar netrăind astăzi.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara.

Capitolul precedent aici!

Capitolul următor aici!

În curând, un nou capitol din Mouelle Roucher: Nu îți mai dori să mori!

În curând, un nou capitol din Mouelle Roucher:
Nu îți mai dori să mori!

Mi-am găsit în sfârșit playlistul perfect. În chineză… instrumental vorbind 🙂 Numai bine că, la noapte când liniștea inundă suflete goale, mă voi lăsa purtat într-o temă ce mă tot surprinde în ultima vreme din observații personale. Nu vă dezvălui încă despre ce e vorba, dar vă spun atât – titlul!
Nu îți mai dori să mori!
copil-papadie
Cosmisian

Dezliterare pe fuior de timp – 30 – Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii

Dezliterare pe fuior de timp – 30 – Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii

Simțurile sunt petalele nude ale frumosului absolut, pe care, activate, le poți transforma în culori vii cu care să pictezi ferestre spre lumi ascunse în inima ta. Unele ființe sunt pline de culori neutilizate, ale căror inimi sunt depozite înghețate de căldură. Când iubirii i se dă curs, trupul unei femei devine o cascadă tânără ce etalează în splendoare trăiri egalate doar de nori. Mouelle Roucher, o scriitoare ce și-a ascuns trăirile în turnul înalt al scrisului, era pe cale de a reaprinde torța iubirii. Îl iubea pe Pierre. O făcea cu greutatea unei femei care rămăsese prinsă de iubire suspendată între soare și lună, sperând ca viața să nu o lase în derivă. Trecuse ceva timp de când Pierre își revenise din comă. Nu renunțase la luptă. Viața umană este, prin definiție, o insulă a trandafirilor care renasc chiar dacă floarea le este tăiată an de an. Viața înflorește.

Timpul se săturase să alunece pe lângă iubirea neîmplinită a celor doi. Coma în care fusese aruncat Pierre o forțase pe Mouelle să iubească dincolo de trup inert, iar pe el îl salvase de risipire. Însă, o iubire fără prezența lui Pierre putea oricând să devină iluzia perfectă a unei iubiri trecute. Scrisese prea multe capitole despre iubiri trecute, despre iubiri trăite de actori amatori care jucau o piesă de teatru ale căror acte erau încurcate între ele. Timpul este și el un actor nedefinit al destinelor încețoșate. Avea propriul lui scenariu. Nescris.

Brusc, Pierre se hotărî să o viziteze pe iubita sa. Avea în minte atât de proaspăt momentul în care palma ei alunecase într-a lui pentru a susține lacătul pe care l-au închis împreună pe Podul Îndrăgostiților. Apoi, ochii înlăcrimați, trup inert și glas sugrumat în perplexitate…, aceasta era scena serii în care o părăsise pe Mouelle. Nu își putea imagina cum trebuie să fi fost pentru ea acea perioadă lungă de așteptare. Când iubești, clipele risipite nu devin amintiri. Ele devin iluzii. Luase cu el cartea „Fiorul” deși nu intenționa să vorbească despre ea. Inima îi era entuziasmată. Ba nu, îi era plină de regretul de a-i fi răpit iubirii dreptul la uniunea a doi actori. Era timpul unui nou act, unul al acceptării și al transcendenței peste umbrele acumulate de oameni. Statutul social al iubitei lui nu trebuie să le oprească degustarea iubirii. El nu avea o meserie de degustător de vin. El însuși era un degustător, care descoperise de curând un vin păstrat în cuvinte scrise pe stejar, adăpostit în răcoarea ființei iubitei lui, chiar uitat într-o buclă de timp doar pentru a-i amplifica perfecțiunea. Vinul ascuns în pieptul iubitei lui era adevăratul vin pe care să îl deguste. Întreaga lui pregătire fusese pentru această degustare nesperat. Statutul social ce părea a le scinda iubirea era la fel de insignifiant precum diferența dintre vin și degustător. Mouelle își găsise împlinirea în iubirea lui Pierre, la pieptul lui. Era timpul ca el să își ofere pieptul. Cuvintele nu erau decât simple etape pregătitoare pentru o nouă degustare, neîntreruptă de această dată.

degustare

(Sursa foto)

Mouelle îl aștepta. Când l-a zărit în fața porții, a alergat spre el. Pierre a cuprins-o strâns în brațe, la pieptul lui. Mouelle a expirat un adânc oftat. Ființa ei era eliberată în strânsoarea iubitului ei.

Cosmisian, Timisoara. Va urma!

Capitolul precedent aici!

Dezliterare pe fuior de timp – 29 – Perfecțiunea ta este suspendată pe cupola visării

Dezliterare pe fuior de timp – 29 –  Perfecțiunea ta este suspendată pe cupola visării

„Dacă ai ști ce este în inima mea, cum te iubesc și cât de departe merge dragostea mea pentru tine… ” Cuvinte pe care adesea le gândim fără ocazia de a întreba, cu atât mai puțin de a primi un răspuns care să fie mai mult decât eleganță politicoasă. Mouelle nu mai putea spune asta. „Fiorul” l-a condus pe Pierre într-o lume nebănuită, o lume unde concepția lui despre iubire i-a fost supusă unor provocări conceptuale din care nu a avut decât de învățat. Să crezi că părăsindu-ți iubita datorită diferențelor de statut social ar salva-o de la rătăcire, ar însemna că definiția iubirii este atât de îngustă în inima ta. După citirea cărții „Fiorul” trebuie că sistemul tău de supraviețuire numit iubire este dovedit inadecvat și neadaptat. Cât de adesea ne-am dorit puterea de a citi gândurile cuiva privitoare la iubire, dar înclin să cred că fiecare gând ar fi frânt de subiectivismul nostru îmbibat în curiozitate. Și, în cele din urmă, dragostea este mai presus de gândurile ce o acoperă în mister. Lectura cărții i-a adus lui Pierre o formă etalată și sistematică a unei iubiri pe care el a aruncat-o într-o buclă de timp ce a depăsit de mult posibilitatea de a-i număra repetiția, ca a unei clepsidre ce și-a pierdut reperul. Dar, încă îl iubea. Și totuși, cartea îl prezenta ca pe un personaj din trecut care i-a condus inima scriitoarei spre lumina atrăgătoare a unui labirint fără înțeles. El făcuse acest lucru. Din dragoste. Din teamă. Cu dor.

asteptare

(Sursa foto – google)

„Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul precum răsăritul o face, acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea suspendată pe cupola visării. Te voi atinge pe părul negru ce își răsfiră șuvițele în plină adiere, îți voi mângâia chipul alb ca perfecțiunea unei luni pline într-o noapte senină, prinsă de orizont cu nasturi turnați din praf de stele. Sărutările tale sunt prinse între ele ca petalele unui trandafir roșu ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă. Văd. Privesc prin ochii tăi universul și văd în el iubire și credință. Când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a gândit în doi. Un el și o ea. Le-a făcut un singur ochi în care se regăsesc cei doi în perfecțiunea iubirii. Când mă vei pierde, iubite, caută-mă în lumea ascunsă în privirea noastră. Mă vei regăsi doar de aproape…”

Îi era sete de dragoste. Lumea lui Pierre își regăsise  busola într-o carte parcă scrisă pentru a-i ghida ființa înapoi spre iubita lui, Mouelle. Cuvintele au devenit forța motrice a unei relații de iubire ce a zăpăcit înghețul ființei umane cufundate în coma insensibilității. Iubirea fără cuvinte este o carte necitită.

Cosmisian, Timișoara. Va urma!

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Dezliterare pe fuior de timp – 28 – Un scriitor fără inspirație

Dezliterare pe fuior de timp – 28 – Un scriitor fără inspirație

Timpul are personalități multiple. Nu a stat niciodată în umbră, actor principal în piese jucate deodată pe mai multe scene. L-am admirat, l-am urât, l-am ținut de haina plecării, l-am împins când a dorit să mai zăbovească. Timpul își cunoaște recuzita și dispune de ea în cel mai creativ mod. Timpul este cea mai nevorbită ființă din literatură, întotdeauna dorindu-și o cale prin care gândurile lui să prindă formă, să contureze vieți și să o facă armonios cu prețul unei povești scrise de mai mulți autori.

Departe de casa închiriată unde își petrecea Pierre momente de regăsire, tânărul scriitor părea să piardă din interesul pentru lumea dnei Mouelle. Gândurile lui îi fuseseră spulberate în amorțire, o stare deloc convenabilă pentru un scriitor. Un scriitor fără simțire este ca o pădure cufundată într-un somn lipsit de viață. Mi-aș fi dorit ca acesta să o viziteze pe dna Mouelle în această perioadă în care se părea că speranța își regăsise în sfârșit drum spre povestea ei. Dar, tânărul scriitor se plimba singur prin parcul unde se plimbase cu Eugenne. Doar că mintea lui era departe de povestea ce părea a acumula emoție și regăsire în alte suflete, departe de al lui. Un scriitor fără inspirație este un simplu trecător ce poate admira Universul fără a-i mai căuta înțelesul.

Când știi că nu mai ai inspirație ca scriitor, sufletul tău este chinuit de incertitudine de parcă trăirile interioare țin de numărul de cuvinte care își deprind formă din mintea aglomerată de noapte. Prima reacție este tocmai aceea de a scrie. Este ca un om care se trezește în miez de noapte cu picioarele amorțite și nu se poate abține să nu se ridice pe ele și să pășească. A scrie fără inspirație este ca primul pas pe care îl faci pe un picior amorțit. Dar, scriitorul nostru tânăr nu era conștient de neputința sa de a scrie. Se plimba fără a simți sau trăi prea mult, răcorindu-și ființa din verdele ce se închidea tot mai mult în nuanță. Era atât de liniștit.

sistemul_celor_sapte_cuvinte

(sursa fotografie)

Cuvintele au o lume a lor, iar numărul lor nu este infinit. Cu toții admirăm flori smulse din pământul ce le-a purtat înfrumusețarea până spre desăvârşire, apoi a venit un artist, un scriitor ce le-a defrișat din lumea lor pentru a le regrupa într-o lume nou, adoptivă și artificială. Un scriitor care nu știe să te aducă în sălbăticia cuvintelor, aranjate după aparente întâmplări cu miros sălbatic, nepăsător, este un circar neexperimentat al scenelor prea comune astăzi. Cât de bine îi prindea tânărului scriitor pauza de scris. Putea să trăiască o vreme printre cuvinte nenăscute, nerostite, și neadoptate. Povestea dnei Mouelle Roucher este un câmp sălbatic și neașteptat de parfumat. Să consemnezi trăirile personajelor impune liniștea unei plimbări pe înserate cu tălpile goale.

Un scriitor fără inspirație.

Vas urma!

Cosmisian, Timișoara

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Dezliterare pe furior de timp – 27 – „…forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…”

Dezliterare pe furior de timp – 27 – „…forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…”

Vântul cald al verii nu avea ce să tulbure. Îi auzeam povestea de dincolo de fereastră, de unde îmi puteam odihni trupul obosit de incapacitatea de a-i da curs timp de o buclă de timp și o dilemă ce se contura tot mai mult în mintea mea. Perioada mea de spitalizare se finalizase în singurătate. Nu mă mai vizitase nimeni de la vizita surprinzătoare a femeii-vin. Externarea fusese un succes medical, dar și un edificiu al singurătăţii la care ajunsesem ca supraviețuitor al comei. Am rămas același, un om care nu a experimentat nimic în această clipă de comă prelungită și totuși, realizarea că încă trăiesc m-a blocat între intersecții de existență. Pe de-o parte, nu am avut nicio conștiență a trecerii timpului, a situației în care am lăsat-o pe Mouelle. Pe de altă parte, punând cap la cap cele câteva repere temporale, m-am îngrozit în ce situație am lăsat-o pe cea care mi-a degustat și înmiresmat sufletul. Ce putea face oare?

Prima noapte și primele gânduri ale unei noi vieți. Ființa mea era ca un ceas uitat în cutia capitonată cu negrul catifelei ce contrasta înghețul lui Cronos. Timpul părea că și-a uitat menirea. Când trăiești fără să îți vezi timpul scurgându-se înainte ești prins în cochilia nefirească a unui somn treaz. Nu mă puteam opri la memorii ce păreau a renaște în forma hibridă a unei bucurii înfășurate în regret. O căutam pe Mouelle în acele încercări ale timpului trecut de a rezista în fața amneziei. Cât aș fi vrut să pot fi asigurat că nu am pierdut-o pe Mouelle. O iubeam atât de mult!

Oboseala mă sugruma, iar gândurile se rarefiau până la formațiuni nedefinite de reacții primare ce mă determinaseră să caut, mai mult involuntar și intuitiv, un pat. Am adormit îmbrăcat, parcă încercând să recuperez ținuta cu care mi-am obișnuit zilele conștiente de dinainte de accident. Nu îmi amintesc să fi visat ceva. O liniște absolută s-a ridicat de la nivelul podelei din lemn masiv ce m-a acoperit în recele nopții.

Locuiam într-o casă închiriată. O tânără îmi aducea zilnic fructe și lupta cu neputința mea de a mă ridica din depresia pe care a născut-o revenirea la viață. Zilele se legau între ele prin nopți răcoroase fără să le mai înțeleg rostul. Suferința mea nu trebuie compătimită. Ea este incomparabilă ci cea pe care a îmbrăcat-o Mouelle în tot acest timp. O iubeam atât de mult, dar i-am transformat iubirea într-o imposibilitate dureroasă.

Casa unde locuiam era destul de drăguță. În camera de zi, o camera destul de largă, lumina gălbuie a soarelui pătrundea răsfrântă de frunzele abia formate ale unei vițe de vie. Mobilierul stacojiu lucios, cu canapele voluminoase dispuse în două dintre laturile încăperii, față în față, erau lucrate cu o tapițerie parcă împletită, iar acest lucru mă făcuse curios de fiecare dată să îi simt textura, parcă dornic să îi învăț lucrătura, poate poate voi atinge iscusința celui ce a lucrat-o. Luminată din fiecare colț de lămpi înalte cu soclu din marmură, camera nu avea nicio lumină sprijinită de tavan. Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată. Peretele era plin de tablouri dispuse monocrom, toate având aceeași tip de ramă. Deși am revenit asupra lor, nu am recunoscut pe nimeni. Dar, o mare parte a lor ilustrau diverse etape ale unei fetițe cu obrăjorii perfecți, părul ușor ondulat și scurt, răsfrânt cu mândrie peste umeri.

Un pian neatins ca o iubire uitată ce și-a înstrăinat dorul zăcea trist în apropierea ușilor din sticlă, culisante, care conduceau spre o curte interioară și o grădină destul de mare. M-am așezat pe băncuţă fermă din fața pianului, strecurându-mi genunchii cu atenție. O lecție învățată din adolescență; pianul cere respectul celui ce îi va lovi interiorul. Doar lovituri susținute pot încânta urechea ascultătorilor. Pianul este un instrument al sunetelor răsfrânte. Am cântat puțin la pian, o delectare pe care nu o mai avusesem de mult timp.

www.pinterest.com_68947

(Sursă foto – google)

În această dimineață, pe lângă fructe, tânăra mi-a lăsat câteva cărți pe bancheta din piele din holul casei. Cărți scrise de Mouelle. Am luat un măr mare și am cuprins o carte destul de groasă, m-am îndreptat spre curte unde știu că văzusem o băncuță cu spătar. Cu ochii în carte, m-am blocat în tocul ușii, cu un pas aproape făcut peste pragul lat al acesteia, inima mi s-a aprins când am citit titlul unui capitol: „Apusul unei iubiri supreme – Pierre” Am citit câteva rânduri, apoi am întors cartea să îi citesc coperta din spate:

„… inimii mele îi lipsea apa răcoroasă a râului ce îmi umplea albia ei, o inimă ce nu mai păstra decât forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…” (Fiorul, pag. 184)

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul anterior aici!

Capitolul urmator aici!

Mouelle Roucher – Rezumatul celor 26 de capitole

Mouelle Roucher – Rezumatul celor 26 de capitole

Povestea dnei Mouelle Roucher se desfăşoară în perioada în care Pierre, iubitul acesteia, este în comă
Burgheză şi scriitoare, publică un număr de cărţi. Când publică FIORUL, îl cunoaşte şi pe tânărul scriitor, cel care relatează povestea. În FIORUL, Pierre este descris ca fiind dragostea ei supremă, dar este mort
În realitate, el era în comă, în urma unui accident survenit chiar în seara în care cei doi şi-au declarat iubirea pe Podul Îndrăgostiţilor, dar şi seara în care el a părăsit-o pentru că, fără să ştie ea, el nu putea trece peste diferenţele de statut social. Ea burgheză, el degustător de vin. Simplu. În rest, cuvinte simple, încercări nereușite de a contura trăirile interioare ale personajelor.

– Simplu ca-n viaţă, da, îmi place că ai putut sintetiza atât de clar şi m-ai adus la zi. Crezi că scriitorul se va îndrăgosti de Mouelle?

– Scriitorul este tânăr…

– Întotdeauna ne îndrăgostim de povestea altora de dragoste şi vrem s-o trăim şi noi.

– Şi, între capitole, există un curs interesant de întâlniri între el şi Eugenne, tânăra care locuieşte cu dna Mouelle Roucher.

– Eu vreau să se îndrăgostească de Mouelle chiar dacă este mai tânăr. Capacitatea ei de a iubi este infinit mai fascinantă decât tinereţea Eugenniei…

YellowRose.Cosmisian

În curând, Capitolul 27:

„Vântul cald al verii nu avea ce să tulbure. Îi auzeam povestea de dincolo de fereastră, de unde îmi puteam odihni trupul obosit de incapacitatea de a-i da curs timp de o buclă de timp și o dilemă ce se contura tot mai mult în mintea mea. Perioada mea de spitalizare se finalizase în singurătate. Nu mă mai vizitase nimeni de la vizita surprinzătoare a femeii-vin. Externarea fusese un succes medical, dar și un edificiu al singurătații la care ajunsesem ca supraviețuitor al comei. Am rămas același, un om care nu a experimentat nimic în această clipă de comă prelungită și totuși, realizarea că încă trăiesc m-a blocat între intersecții de existență. Pe de-o parte, nu am avut nicio conștiență a trecerii timpului, a situației în care am lăsat-o pe Mouelle. Pe de altă parte, punând cap la cap cele câteva repere temporale, m-am îngrozit în ce situație am lăsat-o pe cea care mi-au degustat și înmiresmat sufletul. Ce putea face oare?

…”

Cosmisian

Dezliterare pe fuior de timp – 26 – Un degustător care savurează vinul riscă totul

Dezliterare pe fuior de timp – 26 – Un degustător care savurează vinul riscă totul

4e8466e072dfe

Sursa foto

Aerul și-a făcut partener din tuburile unui nai ce dansa misterios cu sunete, unele răgușite și întârziate, altele fine și rarefiate ca norii priviți din vârful unui munte. Voce catifelată și parfum fin ce renunțase să poarte un nume consacrat, ochi veseli și strălucitori, atât de calzi încât în îmbrățișarea lor îmi încălzeam curajul de a-i vorbi, o femeie ce luase vinul din mine și îl trecuse prin inima ei, ca apoi să îl armonizeze cu aerul din pieptul ei. O priveam zâmbind atât de eliberator…

O priveam în ochii ei căprui, ascunși de propria lor strălucire. O lumină pe care nu o puteai trece cu vederea. Îmi doream de prea mult timp să călătoresc pe cursul lor magic, să pot aluneca fin în inima ce ei o exprimă, iar acum îmi vedeam întreaga ființă prinsă de o plută simplă, nesigură, ce părea din moment în moment a se dezintegra în privirea ei. Câtă forță în acei ochi! Cât de ușor le-am cedat.

Simțeam că îmi pierd avantajul în fața unei femei, din degustător desăvârșit, alunecam tot mai sigur spre un alt destin. Mouelle nu vorbea cu mine. Îmi șoptea. Aerul proaspăt ce înflorea din gura ei era conturat atât de suav de buzele ei de un roșu strident. Simțeam pentru prima dată acea gură de vin menită doar să îmi împrumute desăvârșirea ei. Am înghițit. Un degustător care savurează vinul riscă totul. Dar, aromele păreau nu doar a fi perfecte, dar și permanente. Aveam în fața mea o femeie care a trecut atât de ușor de încrederea mea în sine. O sorbeam din priviri. Cuvintele ei șoptite îmi răscoleau întreaga ființă. Am înghițit din nou. Îmi plăcea gustul acestui nou vin. Un vin-femeie.

Seara aceasta m-a pus în dificultate. Eram atras pentru prima dată de o femeie din burghezie. Nu se știa prea mult despre această doamnă, dar misterul pe care îl manifesta nu îi putea acoperi statutul social pe care îl etala atât de desăvârșit. Spre deosebire de aceasta, eu îmi îmbrăcam trupul într-un soi de camuflaj social care să permită jocului meu o existență efemeră. Apoi, dispăream în lumea vinurilor mele. O lume a pământului sacru pentru vin. Eram eu şi vinul. Ne știam atât de bine. Eu îi știam perfecțiunea, el îmi știa aspirația de a-i atinge răsfrângerea perfecţiunii asupra întregii mele ființe. Un degustător de vin este ca un poet care nu poate exprima stări decât prin cuvinte.

Lejeritatea cu care ne-am oferit admirația și timpul m-au încântat. Dar, să fie aceasta doar o tulburare a vinului meu? Se juca această creatură cu mine, ca apoi să mă lase prins de pereții transparenți ai cupei de vin în care m-a dizolvat? Conștiența statutului meu social funcționa ca o protecție, o certitudine pe care o așezam pe masa degustărilor mele. Doar azi am simțit că mă sugruma în calea unei nemărturisite dorințe de a o transcede: Doream tot mai mult să beau vinul-femeie. Să îi simt aroma învăluindu-mi teama, inundându-mi întregul trup, exacerbând fiecare ramificație intimă a dorințelor mele. Venise vremea să ridic onorariul de la final de seară. În acel plic se ascundea și nota distinctivă impusă de această minunată doamnă. Era atât de normal să îmi văd apreciată reprezentația. Doar că în această seară am devenit prea conștient de impuse limite.

Am iubit o ființă venită din altă lume, sperând să ne pierdem distincțiile sociale, însă eu nu mi-am depășit această situație. Mouelle părea să nu țină cont de aceste lucruri, pe care le considera detalii nesemnificative. Și, ca să mă asigure de acest lucru, a etalat întotdeauna o frumusețe de caracter și o încântare diafană cu acces direct în inima ei. Mouelle iubea dincolo de noțiuni. Cu ea simțeam o nouă dimensiune a Universului, care transcede limitarea impusă de norme sociale pertinente. Mă iubea irezistibil. Știa că mă blocam adesea în acele norme impuse de societate pe care nu le-a respectat niciodată. A suferit enorm în momentul în care i-am dat cheia de la lăcățelul nostru și am părăsit-o. Dar m-a iubit dincolo de moartea în care îmi fusese prinsă existența. M-a iubit și în ziua în care a venit în prima vizită la spital. Puteam oare trece peste această ‘incapacitare’ în care fusesem paralizat pentru a o iubi și eu?

1560_vinulet

Sursa foto

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul precedent aici!

Capitolul următor aici!