Arhive pe categorii: Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Notă: A se citi după lecturarea capitolului din link!

M-am întrebat adesea cum aș putea descrie în cel mai simplu mod o kirianna. Și, când dorința m-a apăsat cel mai tare, iar genunchii încă rezonau cu solul peste care au căzut din nou, în fața mea, ca o pleiadă persuasivă, kirianne cu chipul lucid și luminiscent ce își etalau cu eleganță fastul. Și, când le-am atins chipul prins în catifelare umedă, am realizat că erau fine ca meduzele. Cel puțin asta mi-a fost prima senzație.

M-am uitat în jur și nu mai era nimeni. Singur într-o lume în care m-am născut după ce am înfrânt reversul luminii, o moarte înghețat de întunecată. Singur. Un om care încă purta urme de întuneric pe umeri, dar care a pătruns cu totul în lumea kiriannelor. Sunt lucruri pe care vrei să le poți înmagazina ca să le poți dovedi altora spectacolul inimaginabil al dansului acestor ființe, dar din prima clipă în care le-am atins, mi-am dorit să nu vorbesc vreunui nefiresc despre nuanța de lumină majestică pe care o emanau distinsele.

Capul lor era uluitor. Aveam să descopăr că ele mă vizitaseră în copilărie, camuflate în verdele răşinoaselor ce îmi permiteau să intru pe furiș în curtea Grădiniței. Doar când era pe ascuns, sărind prin tunelul kiriannelor camuflate în verde crud, puteam pătrunde nestingherit în lumea fantastică pe care ochii mei o purtau în loc de pleoape. Dar, nu le-am recunoscut atunci. Undeva, în plin monument al fascinației de copil, adoram chipul ce mă privea indiferent din ce unghi încercam să îl surprind. Ce poate fi mai surprinzător ca acest moment al reconcilierii dintre trecut și minune?

Copilăria mea este un pasaj verde învăluit în chipuri de kirianne camuflate, cu care schimbam vise. Le mângâiam antenuțele ce se încovoiau în tăcere sub atingerea mea, în timp ce eu depuneam eforturi de a le șterge argintiul de pe verde. Oare știam că se camuflează? Poate că, în felul lor îmi vorbeau. Doar adulții se tem de țipătul lor. Pe mine m-au ademenit adesea prin acoperișul spart al căsuței vechi înspre o lume a cărților vechi, necitite de prea mulți ani. Aveam palmele ticsite de praful fin al așteptării. Nimic nu poate înlocui momentul unic al deschiderii unei cărți prin ceea ce eu credeam că este o rază de lumină ce pătrundea prin spărturile acoperișului vechi. Dar, nu erau spărturi. Nu erau raze. Erau kirianne care luminau fascicul după fascicul pașii pe care visele îi făceau.

Copilăria mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi. De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie. Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut?

Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură.

Cosmisian,

Va urma!                                                                                        Citește capitolul anterior aici!

 

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Sunetele sunt destinația auzului. Mă întreb adesea dacă sunt singurul care a căzut pradă acestui dans nefiresc al sunetelor produse în delirul bucuriei de către kirianne. Dar, pe cine să întreb? Am pătruns prin adopție într-o lume fantastică, unde Irette, mica mea minune, m-a atras cu o debordantă încredere. Și, nu se manifesta niciodată astfel în prezența vreunui vizitator.

Fetița asta pur și simplu avea încredere în tăcerea mea. Îmi plăcea să o privesc trecându-și degetele fine printre paginile jurnalului ei precum o făcea în părul ei mătăsos, iar paginile își schimbau nescrisul în povești așa cum o făcea părul ei atunci când îi lăsa soarelui bucuria de a i-l acoperi cu fundițe din raze strălucitoare. Eu o adoram. Era Irette a mea.

Creștea în inima mea pe măsură ce îmi împărtășea din viața celor care urmau a fi răpiți de acordeonul lor din pluș. Un om și-o poveste tristă. Un om și o atingere fină pe chip în plină iluminare – o altă viață salvată pentru o nouă devenire. Un acordeon din pluș pentru fiecare nou început. Nu întâlnisem niciodată pe cineva mai iubitor decât ea. Îi plăcea să îi cuprind chipul în palma mea, pe care o cuprindea cu ambele ei mânuțe și o potrivea pe picioarele mele. Apoi, se așeza cu chipul ei viu și misterios pe piciorul meu. Niciodată nu mi-a cerut să îi spun vreo poveste. Credea în acel moment unic, al kiriannelor. Cu timpul m-am obișnuit cu sunetele lor, chiar le distingeam gândurile puțin. Ele erau o reflexie a memoriilor pe care le aveau copiii.

Cu ochii ei nu m-am obişnuit. Poți oare să te obișnuiești cu albastrul fantastic al ochilor ei? Doar norii pufoși ce îi treceau prin ochi trădau uneori cât de visătoare este fetița mea. Visătoare și preocupată de soarta multor copii, ea însăși copilă, sau cel puțin așa părea.

Ce este adopția când vine vorba de Irette? Cine oare a înfiat pe cine? Am trăit din tinerețe cu gândul că sunt un croitor singur, cu o casă deschisă, dar fără inimă. Să fie de la muțenia mea? Sau, poate muțenia mea se născuse în sânul nefericit al zilelor ce nu cer nopți? Ai crede că eu am înfiat-o pe copilă, dar cel fără de familie este înfiat. Iar, în cazul nostru, Irette avea o lume întreagă. Mă simțeam adoptat.

Împărtășeam o lume misterioasă a unei fetițe ce nu crește, a unor kirianne țipătoare tot mai dragi și, bineînţeles, a unui copil ce se pierduse de sine la maturitate, dar reîntregit de răpirea unui acordeon de pluș viu și strălucitor. Aș fi cerut serilor răcoroase dreptul la iluzie. Este un drept al tăcerii să nu te simți obligat să spui altora despre o asemenea răsturnare de situație. Un tată adoptiv al unei fetițe ce l-a înfiat.

O contradicție demnă de povestea noastră.

Cosmisian                                                                                                           Sursa poza

Va urma!

Citeste capitolul urmator aici!

Povestea acordeonului de pluș – Secretul poieniței din munți

Povestea acordeonului de pluș – Secretul poieniței din munți

Susurul apei ce alerga spre vale m-a impresionat. M-am întrebat adesea dacă apa în totalitatea ei cântă oridecâte ori coboară din munte, sau muntele își deschide inima și cântă apei un cântec al căutării, un cântec al devenirii. Ploaia și zbuciumul tunetelor ei brăzda pădurea sub al căror frunze cânta muntele. Am căutat să mă adăpostesc de umbra nopții și am alergat spre poienița înverzită de la iarba de jos până la frunzele cupolă ale arborilor bătrâni ce ascundeau o lume prea puțin atinsă. Sunetul strident al unor ființe incandescente ca focul alb mă atrăsese până după prima tufă de unde priveam. Erau multe ființe adunate în jurul unei fetițe ce părea să le cunoască îndestulător. M-am apropiat și m-a cuprins teama că rațiunea încetase să existe în apropierea unui asemenea tablou. Fetița le vorbea ființelor cu trupuri ca focul alb, ce pluteau în jurul ei și gângureau entuziasmate, privindu-se mirate și vesele între ele, dar în același timp privind-o pe povestitoare.

Nu știu ce m-a impresionat cel mai mult în acest spectacol al luminii aproape transparente ce compunea trupurile acelor ființe, ca al meduzelor ce iluminau oceanul cu lumina lor transparentă în plină noapte, sau chipul fetiței ce le-a atras atenția. Fetița nu vorbea o limbă pe care o puteam înțelege. S-a ridicat de pe iarbă și în sunetele stridente ale ființelor a șoptit lin ‘Pheletheo neratmah irith naa!’ Am încremenit. Șoaptele ei prindeau culoare deasupra trupului ei micuț și își înfășurau rotirea în forma unei ființe ciudate, cu picioare și brațe subțiri și lungi, cu pieptul ca burduful unui acordeon viu, pufos și drăgălaș. Încă plutea când brațele fetiței l-au cuprins și l-au adus aproape de pieptul ei micuț.

thuja-orientalis2

Sursa poza

Pe rând, ființele au gângurit asurzitor și încântător lucruri aproape de urechile acordeonului de pluș abia născut. Apoi, se retrăgeau în cercul luminos din care proveneau. Fetița aceasta locuia aproape de poieniță, în casa unui croitor misterios care o adoptase de curând. Cei doi erau diferiți de toți. Sufletele lor ascundeau o lume ce nu impunea forța cuvintelor pentru a etala puterea iubirii ce se înfiripase între ei, de parcă el îi era tată dintotdeauna, iar ea o fiică orfană de mamă ce își găsise întreaga bucurie a vieții la pieptul lui cald. Fetița croitorului purta în inima ei un secret. Limba pe care o vorbea nu o înțelegeam. Sunetele pe care le șoptea din mijlocul kiriannelor ce luminau din întregul lor trup acompaniau naștere de ființă magică, care inspira la naștere memoriile celor ce se pierduseră de sine și timp, timp comprimat în forma lui pură, formă de memorii ce reîntregesc om.

Adesea m-am întrebat ce caută un acordeon de pluș în viața personajelor reîntregite de Irette. Ce o făcuse pe ea să le caute reîntregirea pe linia invizibilă a timpului născut din scrisul ei, din șoapta ei? Șoapta ei era atât de misterioasă și puternică încât putea naște din mirosul persistent al cernelii, un acordeon de pluș. Oare trecutul ei măsurat în alt fel de noțiune a timpului să o fi sensibilizat, iar ea să nu se poată abține în a expira din pieptul ei micuț timp, acel timp conținut în burduful imaginar al unui piept de acordeon? O durea oare acea frântură de timp smulsă din inima ei și transpusă în pieptul unui acordeon?

Nu departe de casa croitorului mut, un copil ce mirosea a rășină proaspăt scursă din scoarța unui brad primise un acordeon din pluș. Povestea lui nu o voi spune niciodată. Dispăruseră din trecutul lor pentru a-l reîntregi pe al meu într-un viitor nu foarte îndepărtat, aproape de Viena.

Frunzele reci ale toamnei își rostogoleau nuanțele pe pământul ros de timp, într-o dureroasă căutare după echilibrul născut din adierea unui vânt somnoros. Născut din suflul respirației ei, m-am înfoiat cu timp, ca atunci când iei o gură de aer și te scufunzi adânc. Doar că mie nu îmi lipsea aerul, ci timpul. Iar, Irette mi-l insuflase la pieptul ei. Acum îl conțineam cât să pot întregi ființe. Când un acordeon își întregește omul pentru care s-a născut, devine o kirianna, plină de memoriile frumoase ale celui pe care l-a salvat.

Cosmisian,

Va urma!

Capitolul precedent!

Povestea acordeonului de pluș – Tăcerea croitorului mut redus la conversație

Povestea acordeonului de pluș – Tăcerea croitorului mut redus la conversație

Desi (view link) și-a făcut timp să citească capitolul despre Irette și Croitorul mut. A urmat un dialog pe care am dorit să îl păstrez în prim-planul acestei serii. Mi-a plăcut deschiderea pe care mi-a dat-o înspre un nou capitol, pe care îl voi scrie în acest weekend. Mulțumesc, Desi!

Desi: Locul de la pieptul tău tăcut pare a fi ideal pentru oftatul unei inimi neacordate.

Croitorul mut: Posibil că urechea tăcută a unei inimi neacordate să găsească sincron la pieptul meu tăcut. Ar implica o neacordare iniţială. Dar, când două inimi neacordate se potrivesc, putem spune doar că şi-au găsit gama lor. Iar Irette, hm, Irette chiar are o inimă mare, chiar neacordată fiind. Cine ar mai căuta reîntregirea sufletelor pierdute de sine, căzute într-o discordanţă prinsă de un culoar de timp pe care numai un acordeon de plus îl poate comprima, scoţând aerul de la mijloc sub forma unor bătăi de inimă? Şi, uite cum tu ai devenit inspiraţia pentru următorul capitol. Mulţumesc.

Desi: Culoar de timp comprimat de un acordeon de plus… Irette precis te priveşte înduioşată: îi oferi atâtea posibilităţi de a simţi timpul! Chiar şi o inimă rătăcită în note aritmice se poate considera încântată de suflul respiraţiei tale: atât şi nimic mai mult, fără aşteptări, fără sincronizări, fără idealuri ci doar odihnă şi un pic de inspiraţie. Să te tot laşi cuprins…

Croitorul mut: Irette este atipică. Îţi plac fetiţele atipice, care încă păstrează un jurnal personal, secret despre copii nefericiţi? Şi-a definit căutarea în compania kiriannelor, fiinţe pe care încă doresc să le deseneze cineva. Am încercat până acum să ademenesc două talente, dar cred că le-am inspirat insanitate, chiar şi când eu cred că le-a descris fiinţele foarte uşor de desenat. Ar trebui să fac un concurs de creaţie kiriennească. Revenind la Irette, o văd… mă priveşte!

Desi: E chemare privirea unei fetiţe atipice sau cenzura pentru respiraţiile ei? Trăieşte într-un trecut dat de un jurnal trist, se pare. Poate că din conturul kiriannelor, ar putea grava ea însăşi desenul ce s-ar potrivi pentru fiinţele care nu vor trup, ci culoare şi dimensionare iluzorie.
Hai că m-am pierdut printre atâtea teme posibile ale unui desen. Of! Tot mai bine îmi stă oftatul lângă o inimă ce nu cuvântă.
E bine de tine, tu o vezi!

first-embrace

Croitorul mut:

Irette se afla în Felfurther de două zile și deja scrisese un capitol ce nu va fi menționat aici. Fiecare capitol scris era destinat pentru a pune în mișcare destine ce îți reîntregeau îmbrățișarea pe puntea grăbită a timpului. De pe buzele ei roșii au fost rostite de-a lungul sutelor de ani șoapte care trezeau de pe cupola timpului o ființă magică ce atingea chipul vesel pentru o clipă al pierduților copii.

Era timpul ca cerneala să-și croiască blânda conturare pe paginile mate ale jurnalului magic. Irette zâmbea gândindu-se la noua sa poveste. Am încercat să pătrund în magia cuvintelor ei, dar paginile nu conțineau cuvinte, ci o structură vie de irizație similară interiorului unei pietre desprinsă din mângâierea nisipului auriu de pe malul unei mări însingurate.

Sunete ascuțite au invadat piața, ca un țiuit nedeslușit al unor kirianne înaripate din povești. Irette și-a ridicat privirea, apoi jurnalul ei i-a urmat înălțarea. De pe buzele ei am auzit un susur lin, ‘Pheletheo neratmah irith naa!’ Sunetul kiriannelor a devenit asurzitor, fiind nevoit să îmi acopăr urechile. Le auzeam atât de strident de parcă le izvora sunetul din mintea mea. Paginile scrise s-au desprins de jurnal într-o efervescență de culori care parcă zămisleau în fața mea o ființă prin a cărui suflet curgeau culorile nașterii sale.

Brusc, atât de brusc chiar, sunetul kiriannelor s-a oprit, iar eu am căzut pe genunchi atât de dur încât le-am simțit durerea până în maxilare, de parcă puterea de a sta îmi fusese dată de neînțelesele sunete. În brațele domnișoarei se mișca o ființă stranie, dar frumoasă. Părea un acordeon, o jucărie de pluș vie, colorată. Irette a mângâiat-o pe chip și, cu brațele întinse a eliberat-o în aer. Ființa de pluș a dispărut pur și simplu. Oare de aici își naște acordeonul de pluș poveștile neînțelese?”

Desi: Mai simţi şi acum durerea aceea dată de nesunete? Îmi pare rău pentru tine, dar cred că din această suferinţă s-a născut înţelegerea misterului acordeonului de plus.
Am să mai răsfoiesc poveştile şi sper să nu le desluşesc pe toate, aşa încât să tot am motiv să caut, să tot caut… Sigur o să ai tu grijă: pânzele tivite cu fir de cuvinte neinfinite sunt deja alambicate. Cât îmi place!

Croitorul mut: Tăcere!

Urmează un nou capitol!
Cosmisian

Sursa foto

Povestea acordeonului de pluș – Deja-vu îngemănat

Povestea acordeonului de pluș – Deja-vu îngemănat

Notă: A se citi în conexiune cu capitolul – click aici!

– De fiecare dată când tu mă încurajezi sunt un învingător. Simt că nimic nu mă poate învinge. Oare vom putea vreodată să ne trăim viața departe unul de celălalt și să nu simțim același lucru? Și, nu mă refer la ce avem acum. Amândoi știm că într-o zi ne vom îndrăgosti și vom pleca. Mda, tu vei cunoaște…, eu voi iubi…

Privirea Luciei se lipi de podeaua de fag lustruit de la pașii nenumărați ai copiilor fără părinți. E greu să te trezești la viața orfan, alături de un frate geamăn care cu greu face față ideii că suntem orfani. Știa că viața le-a oferit experiența unică a faptului de a fi împreună, pentru că nu au simțit niciodată nevoia de a iubi cu forța sau din pură necesitate umană. Ei se iubeau și se protejau pentru că erau orfani. Sau, pentru că erau gemeni. Și toți o știau. Mai ales aceia care au dorit să adopte doar pe unul dintre ei. Iar anii treceau…

– Tu știi că nimic nu ne poate separa. Eu cred că ceilalți nici nu știu că suntem două persoane. Tu ce crezi, ei ne văd? Dacă suntem doar un singur om și noi ne vedem doi? Apoi, Lucia a râs, văzând nedumerirea de pe chipul naiv al lui Paul. Haide, draghi, știi bine că suntem doi. Doar tu ești băiețel, iau eu fetiță. Nu se vede asta?

– Iar m-ai prins. Chiar am crezut că suntem unul singur, și acela sunt eu. Dar acum, dacă mă uit bine, te văd și pe tine și chiar nu ești ca mine. I-a ieșit și lui gluma, doar că era prea târziu să demonstreze că s-a prins la timp. Fața lui l-a trădat spontan, iar Lucia știa să exploateze un asemenea chip sincer.

– De ce crezi că se nasc gemenii dacă nu au părinți? Doi părinți și un copil – povestea altora. A noastră… Eu te iubesc, uite cât de mult o fac! Lacrimile din ochii ei căprui, mari, strălucitori, o dovedeau. Fiecare emoție din suflețelul ei era prea ușor trădată de lacrimi abia născute, translucide ca inima unui copil crescut în iubire. Oare lacrimile ei erau semințele unei iubiri pe care nu dorea să o limiteze în cuvinte?

Lucia se născuse prima. Era o seară de primăvară, aerul proaspăt purta cu el bucuria unei vieți noi ce răsărise după o iarnă lungă de așteptare. Știau că nu este singura. Era de așteptat ca primul născut să fie o fetița. Apoi, un băiețel. Semănau perfect la chip, gemenii minunați pe care i-au așteptat de prea mult timp. Dar, acum au sosit. Bucuria a fost desăvârșită de surpriza pe care prietenii le-au făcut-o când au revenit acasă cu bebelușii. Născuți din iubire, primiți acasă de prietenii părinților cu admirație şi multe brațe și pupici pe mânuțele lor mititele.

Trecuse prea puțin timp de la bucuria lor. A celor patru. Un nefericit accident le-a curmat viața părinților, lăsând minunea îngemănată ca într-o sală de așteptare de unde nu mai venea nimeni să îi ia. Prietenilor le-a fost prea dificil să îi adopte, și-au ajuns înapoi în grija asistentelor de la maternitate. I-au iubit și i-au compătimit, dar cum puteau oare să îi păstreze acolo pe termen lung?! Nu puteau. Anii au trecut peste îngemănarea celor doi, iar iubirea frățească au învățat-o unul de la altul. Și-o simţeau într-un mod extraordinar.

Cosmisian_gemenii

Oare te-ai gândit că gemenii nu știu că simt la fel în primii ani ai vieții lor? Ei trăiesc atât de îngemănați în simțirile lor de parcă ar avea un deja vu perpetuu, unul al unei ființe în două existențe. Nu aveau să afle despre raza de speranță pe care ei o purtau spre Adina. Adina era medicul pediatru unde Paul o sfârșea adesea, mai mult pentru că îi plăcea îmbrăţişarea acesteia. Lucia era nelipsită de la vizitele fratelui ei la medic. Le plăcea mult cu Adina. Într-o zi, Adina le-a dăruit celor doi un acordeon din pluș. Îl primise de la un prieten de-al ei, pilot de curse scurte al unei companii aviatice din Franța. Nici el nu îl cumpărase. Îl primise și el de la o stewardesă care îl știa neatent cu băiețelul lui. Doar că, în cursa aceea, i se întâmplase ceva extraordinar. Doi gemeni îi fuseseră aduși în cabină. Lor le-a dat acordeonul de pluș, apoi au dispărut. Nu exista nicio dovadă că au fost acolo. Doar el îi văzuse. Experienţa aceea l-a marcat foarte tare încât a mers acasă și s-a împăcat cu soția sa, iar fiului său i-a oferit mai mult decât un cadou ce nu îi era destinat. În schimb, i-a oferit un tată.

Pe Adina o știa de mult timp. Se văzuseră la Paris cu mai mulți ani în urmă, venită cu proaspătul ei soț în luna de miere. Știa de la ei că nu pot avea copii și regreta mai mult faptul că el și-l neglijase pe al său. Când i-a vizitat, le-a vorbit despre experiența din avion și despre dispariția copiilor, a gemenilor încondeiați în perfectă asemănare, brăzdați de unică asemănare. Dacă nu ar fi existat acel acordeon din pluș bizar în cel mai plăcut fel, ar fi crezut că a avut o halucinație. L-a purtat mult cu el, iar gândul la acei copii nu îi dădea pace.

– Eu știu doi copii gemeni! A sărit Adina din brațele largi ale fotoliului. Paul, băiețelul, se lovește adesea. Noi ne-am gândit adesea să îi înfiem. Ne-ar face tuturor viața mai frumoasă. Ce spui Ivan, nu este acesta un semn, o confirmare? Și, Adina strângea acordeonul de pluș la piept, convinsă că toate lucrurile au scopul lor dat.

Va urma.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

În curând: Povestea acordeonului de pluș – Deja-vu îngemănat

În curând:

Povestea acordeonului de pluș – Deja-vu îngemănat

Notă: A se citi în conexiune cu capitolul – click aici!

Din text:

„Tu știi că nimic nu ne poate separa. Eu cred că ceilalți nici nu știu că suntem două persoane. Tu ce crezi, ei ne văd? Dacă suntem doar un singur om și noi ne vedem doi? Apoi, Lucia a râs, văzând nedumerirea de pe chipul naiv al lui Paul. Haide, draghi, știi bine că suntem doi. Doar tu ești băiețel, iau eu fetiță. Nu se vede asta?”

valentine-1003237_960_720

Cosmisian

 

Povestea acordeonului de pluș – Croitorul mut

Povestea acordeonului de pluș – Croitorul mut

Notă: Acest capitol face referire la ‘Pheletheo neratmah irith naa!’

De mine s-a apropiat doar un bărbat blajin, trecut prin multe în viață. L-am privit curios și am tăcut. Mi-a mulțumit de parcă tăcerea mea valora aprecierea cuiva. Eram prea obosit să cred că pot umple golul din ființa mea cu zgomotul nefiresc al vocii mele. Și-apoi, capul îmi era plin de conflictul interior, încât îmi era teamă că dacă voi deschide gura, îmi voi trăda zbuciumul. Și-am învățat să tac. Iar cei din jur au învățat repede să mă ignore. Iar acum, un bărbat cu părul alb ce purta conturul unei pălării satinate mă privea cu ochii lui obosiți. Părea că vede în mine ce eu nu știam că există.

Venise însoțit de nepoțica lui, o fetița timidă cu privirea galeșă. Deja o iubeam. Aș fi vrut să o întreb cum se numește, dar aș fi pășit într-o lume care nu plăcea niciunuia dintre noi. Ne-am privit și am zâmbit. Pe ea am auzit-o scoțând un sunet apropiat de cel al unui oftat, dar nu era posibil ca o fetiță să poarte durere în inima ei. Pieptul ei era atât de mic încât nu putea suferi încă. Plus că, locul îi era deja ocupat de o creatură din pluș, cu spatele asemănător unui burduf de acordeon. Cu siguranță că de acolo izvorâse oftatul. Doar unei creaturi din puf cu trup de acordeon îi este permis să suspine în așteptarea zilelor cu zâmbete, ca cea de astăzi.

M-am ridicat de la măsuță și i-am apropiat fetei un scaun, unul pe care îl îmbrăcasem într-o croială argintie, special pentru prințese care încă visau la o lume mai bună. I-a plăcut mult scaunul, pe care s-a urcat în genunchi, apoi și-a găsit loc între brațele primitoare ale unei lumi pe care începuse să o stăpânească deja cu privirea. Și-a așezat creatura pe genunchi și, abia atunci am observat că pe cealaltă parte, cea lipită de pieptul ei, era un jurnal. M-a privit atât de pătrunzător încât durerea din cuvintele ei nerostite mi-a înmuiat genunchii. O fetiță ce purta la piept jurnalul vocilor stinse de trecerea timpului, dornică să îi salveze pe rând. Și, asta a făcut prea mulți ani de atunci.

croitorul mut

Numele ei era Irette.

Bărbatul plecase fără a spune ceva. Lăsase o scrisoare lungă în care explicase cât de ciudată este copila pe care nu o mai putea crește. Mi-o adusese ca pe o plăntuță neînflorită ce îi părea o simplă buruiană, fără a ști că rădăcina îi era nobilă, iar inima prea bună. O înfiase de la un negustor care s-a plâns că fetița îi este bolnavă, iar el și a sa soție nu o mai pot îngriji. Aflase după mai bine de zece ani de ce i-au abandonat fetiței sufletul în mâinile sale neputincioase. Fetița rămăsese la fel, neschimbată aproape. Nu crescuse deloc în toți acești ani. Și, toți se temeau de acest lucru. Și de creatura pe care o strângea la piept tot timpul, parcă respirând într-o singură inimă.

Bătrânul îmi scrisese detaliat despre fetiță. O priveam stând în lumea ei argintie, prințesa nestingherită a unui destin misterios pe care și-l scria singură cu fiecare pagină pe care o însemna. M-a privit și mi-a șoptit:

– Îți voi arăta un secret, dar promite-mi că secretului nu îi vei da niciodată ochi și gură. Am înclinat din cap afirmativ. Până să îi crească secretului gură, trebuia să îmi crească și mie.

A deschis în fața mea jurnalului, inima creaturii cu spate ca al unui acordeon plin de aer în piept și a scris. A scris și a pronunțat numele unui copil de care doar auzisem de demult. Și-a ridicat brațele deasupra podelei și a șoptit ceva ce nu părea o limbă cunoscută. Zgomotul asurzitor al paginilor ce s-au luminat au născut în fața ochilor mei o altă ființă, ca un acordeon pufos ce părea viu. L-a privit, apoi mi-a spus:

– Un alt copil își va regăsi drumul spre casă. Apoi a zâmbit și a început să cânte. Oare era aceeași fetiță timidă pe care o abandonase bărbatul trecut prin viață? Aș fi vrut să o întreb mai multe pe Irette, dar sunt un croitor mut. O înfiasem pe fetiță. O luasem acasă pentru a deveni martorul unei extraordinare inimi lipite de acordeonul ei cu inima de jurnal. Un jurnal al regăsirii inimilor pierdute.

Bărbatul trecut prin multe nu îmi mulțumise pentru tăcere. O făcuse anticipat pentru locul pe care i-l voi fi dat fetei la pieptul meu tăcut.

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul precedent aici!

Povestea acordeonului de pluș – Pianistul secret

Povestea acordeonului de pluș – Pianistul secret

Notă: A se citi în conexiune cu capitolul 2 – Click aici

Unele lucruri le fac din pură obișnuință, fără a mă mai întreba dacă se necesită o evaluare a acțiunilor mele. Unul dintre acele lucruri, obicei ce și-a prins existența de pasivitatea mea, este timpul petrecut pe treptele reci din marmură ale Operei Garnier, unde îmi vizualizez reprezentațiile din fiecare seară de concert. Pianul mi-a devenit o obligație față de talentul pe care l-am descoperit în copilărie, iar partiturile cu care mi-am tapetat micuța încăpere unde studiam, au devenit destinații turistice spre care îmi îndreptam visarea. Studiate îndeajuns, partiturile puteau cu siguranță deveni o hartă către o lume ascunsă după un paravan invizibil. Și, am făcut acest lucru. La fel cum am studiat și învățat fiecare destăinuire arhitecturală din acest fabulos Palat al Operei. Viața și-a dat tot concursul pentru a mă ajuta să mă bucur din plin de o lume cuprinsă între notele desfășurate de octave înghețate într-un cadru generos al unui Bösendorfer Imperial Grand, cu note atât de profunde, încât vibrația lor pășește nestingherită pe treptele reci până în locuri misterioase ale Operei, acolo unde subteranul este temelia hidoasă a unui fabulos edificiu.

Marble-Stairway-Palais-Garnier-Paris-France

Toate clădirile și toate experiențele umane își fundamentează originea într-un substrat pământiu pe care îl folosesc diferit pentru a emerge din umbre și uitare spre o formă sau alta de dezvoltare. Pe mine m-au dus părinții la grădiniță într-o dimineață în care soarele era încă tânăr, dar generos cu auriul său moale când pășea departe de lumea mea tristă. Părinții nu au mai venit după mine. Nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei, nu știam dacă s-au pierdut de mine sau li s-a întâmplat ceva. Știu doar că eu am rămas câteva zile în apropierea grădiniței, iar într-o zi m-am pierdut și eu. A urmat un episod negru, unul despre care evit să vorbesc. Evit să mi-l amintesc. L-am acoperit cu partituri. M-a cescut Opera și coridoarele ei ascunse, locuri neatinse decât de praf, de uitare și de incredibil.

Într-o încăpere pierdută în timp, am locuit eu în toți acești ani. Acolo mi-am lipit harta către lumea de deasupra. Pianul lovit pe care am învățat să cânt era o replică. Nu în sine. Ci în reprezentare. Două ființe abandonate între umbre și structuri de susținere, se ajută una pe alta să depășească refuzul celor de sus de a-i primi cu brațele deschise. Mi-am făcut un ideal, m-am agățat de o iluzie în două acte, am vorbit cu tăcerea unui pian din care se desprindeau sunetele cele mai diverse și complexe. Ne-am învățat unul pe altul și ne-am restaurat în aceeași măsură pentru a sfida lipsa brațelor cu care nu am fost primiți.

Nicio iubire nu poate rezista dacă primește doar. Un pian abandonat își dă și ultima notă pentru cineva care îl restaurează la gloria sa de odinioară. Un pianist crescut la picioarele unui pian își varsă și ultima picătură de sudoare pentru a restaura locul ce i se cuvine mentorului său, pianul. Anii au trecut și cele două ființe din umbră au crescut împreună în contrast cu singura jucărie pe care pianistul o avusese vreodată, un acordeon din pluș, ce încă păstra neștearsă octava ce i-a hașurat blănița. Nu își amintea de unde îl primise, dacă îl primise vreodată. Părea mai curând a fi un gardian al notelor și al supraviețuirii. În anii ce s-au acoperit de uitare, pianistul și-a readus la strălucire pianul. Un singur lucru mai lipsea – Concertul Extraordinar al unui pianist secret.

BosendorferImperial800624

Liniștea se așterne peste întregul Palat al Operei doar câteva zile pe an. Cu eforturi neștiute, pianistul secret a reușit să aducă pianul în Sala de spectacole. A lustruit pianul pentru ultima dată înainte de a privi înspre sală, înclinându-se într-un salut prelungit, adresat unei mulțimi imaginare ce îl ovaționa frenetic. Apoi, așezându-se pe banchetă, s-a lăsat condus într-o magnifică interpretare a Concertului Nr. 1, al său, al pianului, al lui Chopin. Reprezentația a continuat după o pauză scurtă în care pianistul a salutat din nou publicul imaginar. S-a așezat din nou pentru a încheia reprezentația vieții sale, Concertul Nr. 5 al lui Beethoven.

Nicio clipă nu a bănuit că fusese privit în tot acest timp de Directorul Artistic al Operei Garnier. Un concert secret pentru restaurarea unui simbol al sunetelor. Un concert secret pentru o regăsire de sine pentru un pianist secret.

Cosmisian, Va urma.

                    Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Sursa foto – google/

Povestea acordeonului de pluș – Durerea pe care o resimțea în genunchii regretului

Povestea acordeonului de pluș – Durerea pe care o resimțea în genunchii regretului

Notă introductivă: Acest capitol ar trebui citit după acesta: Click pe link pentru articol!

Umbre lovite de stropii reci ai nopții și trecători grăbiți spre casă. Cum să nu îți dorești acest lucru? Era prea rece ca să visezi. Visele adevărate se nasc doar la temperaturi mai mari de 20°C. Încă mă întreb de ce am cumpărat umbrelă dacă nu îmi amintesc de ea decât atunci când stropii reci coboară pe gât spre spate. Pe palma dreaptă aveam o zgârietură. O realizare artistică de calitate; mă zgâriasem într-o plasă de cumpărături. Dacă mă zgâriam la buze în încercarea de a sigila un cadou, viața ar fi fost mai bună, dar nu mi s-a întâmplat mie asta. Ploua.

Încă îmi amintesc de acel domn care a dorit să întipărească în mine ideea de supraviețuire. Ce ai face în caz că te prinde ploaia și nu ai umbrelă? A întrebat el. Am râs. Sau, i-am râs în față. Acum aș fi vrut să am umbrela. A, știu, am mai spus asta. Dar, chiar aș vrea asta. Destul de aproape am zărit copertina unei tonete ce servea în timpul zile drept punct de distribuire presă. Încă se mai vând ziare. M-am apropiat și era dezolantă. Geamurile mici erau sparte. Am rămas uluit să văd în interiorul ei strâmt un băiețel ce strângea la piept un braț de ziare. Oare credea că se poate încălzi cu ele? Acum aș fi vrut să am la mine încă o bluză. I-aș fi dat-o, dar ce am pe mine nu mai dau la nimeni. Mi-a părut rău de copil, dar nu atât de tare cât să fac ceva pentru el. Măcar el avea un loc ferit de vânt și ploaie. Eu, nu.

Am ajuns acasă într-un târziu. Mi-am luat un prosop mare și am făcut un duş cu apă foarte caldă, aproape fierbinte. Doar nu era să mă răcesc… Ceva nu îmi dădea pace. Apa șiroia pe trupul meu rece și frânturi de imagini parcă se formau în mintea mea… erau amintiri. Oare amintirile se formează după ce ploaia te uda până îți îngheață inima? Sau, recele nopții și al ploii ți le aduce înapoi? Cum puteam trece atât de nepăsător pe lângă acel copil? Și, dacă nu era real? Dacă eram chiar eu însumi când eram încă un băiețel fugit de acasă? Nu, nu puteam fi. Că, doar nu mă pot întâlni cu mine însumi, doar din perioade diferite ale vieții mele. Putea fi doar o coincidență, dar să mi se întâmple mie? Un copil în ploaie care îmi amintea atât de mult că fusesem și eu pus într-o asemenea situație. Dar, pe mine mă hrănise un tânăr cu orez gol. Îmi amintesc cum se chinuia să pronunțe orez în chineză. El se oprise să îmi ofere mâncarea sa. Atunci am fugit. Am fugit și am tot fugit, an după an, zi după zi.

Nu este ușor să îți îngrijești frații și surorile cu puținul orez primit de la străini. De atunci am tot fugit. Am încercat să uit de familia lăsată în urmă, doar de mine nu puteam uita. Îi iubisem. Dar, i-am abandonat pe toți. Era prea mici. Aveam ochii cenușii. Brusc mi-am amintit. Pare ca un deja vu, unul chinuitor. Când ți se întâmplă, nu știi ce a fost prima dată, trecutul din senzația ta sau prezentul dintr-un trecut pe care nu știi sigur dacă l-ai experimentat cu adevărat. Fapt este că, simțeam că mi se mai întâmplase. Nu eram străin de acea senzaţie interioară. Aveam nevoie de o călătorie în timp. Să schimb trecutul. De n-aș fi plecat!

Ei da, de n-ai fi plecat, a strigat din coridor servieta din piele maron. De n-ai fi plecat, poate că încă mai cerșeai prin Orașul Chinezesc. Dar, azi ai tot ce nu ai fi putut visa tu atunci. Erai lipsit de viitor, ca o boabă de orez alb. Dar, acum ești departe.

Apa dușului a acoperit fără dificultate aceste gânduri contradictorii. Omul stătea în fotoliul său din piele, scump. Îi reveniră în minte frații și surorile lui. Mici. Erau la fel de mici ca în ziua în care i-a părăsit. El a progresat financiar, social, dar ei au rămas la fel de mici. Și, flămânzi. Și, bucuroși când fratele lor mai mare le aducea mâncare. Anii au trecut și e prima dată când el le simte lipsa. Prima dată când se întreabă unde ar putea fi ei. Și, nimeni nu i-a bătut în ușa. Niciun acordeon de pluș nu îl putea salva. Nu îl putea răpi cu lumina sa caldă, nici cu atingerea sa moale și iubitoare. Se blocase, dar nu în trecut, ci într-o inimă mai rece decât ploaia. Inima îi era grav bolnavă de fugă. De dorul după cei de care nu și-a făcut nicio clipă griji.

Acordeonul de pluș nu le putea ajuta. El salvează doar copii. Iar el nu mai este un copil. Ochii lui cenușii din Orașul Chinezesc erau acum colorați, dar lipsiți de viață. Ceva îi dădea impresia că între el și copilul din trecut, pierdut printre mesele pline de mâncare, exista o legătură produsă în chiar această noapte. Părea că din trecut îi era adus copilul din el. Căzu pe genunchi și se rugase. Greutatea că și-a abandonat nu doar frații și surorile, ci și propria viață îl mistuia. S-a ridicat din durerea pe care o resimțea în genunchii regretului, și-a luat servieta din piele, cea care marca succesului lui și a plecat cu un taxi spre aeroport. Copilul cu ochii cenușii îi fusese redat. Era timpul să își caute familia.

Cosmisian,

Va urma.

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Povestea acordeonului de pluș – golul înghețat al verdelui argintiu din ochii lui Orint

Povestea acordeonului de pluș – golul înghețat al verdelui argintiu din ochii lui Orint

Acest articol a apărut pe Catchy.ro din 8 septembrie 2015 sub

Oare chiar mă iubește și pe mine cineva?

(Din seria Povestea acordeonului de pluș – https://gandurineinfinite.wordpress.com/category/povesti/povestile-acordeonului-de-plus/)

Mulți au fost aceia care și-au îmbrățișat acordeonul de pluș în momentele speciale ale regăsirii. V-ați întrebat, cu siguranță, de ce dispar copiii îmblânziți de tăcere și lipsă de culoare, dar întrebarea mea nu este aceasta.

Când l-am văzut pe Orint primind primul său cadou, un acordeon de pluș cu brațe subțiri, colorate, m-am văzut pe mine în copilărie, dorindu-mi acele prețioase secunde în care primești un cadou, pe care îl pui oricum de-o parte, pentru că, oricât de mult ai dorit un obiect, în spatele acestuia întotdeauna ședea un mare dubiu al existenței: ”Oare chiar mă iubește și pe mine cineva?”

Câte cadouri puteau pierde valoare în față atenției oferite de părinți, câți copii puteau evita să fie înjumătățiți în încăpățânata lor așteptare ce i-a încimentat în trecut! O clipă de părinte și o viață de om complet înainte. O clipă de iubire părintească pentru lumină permanentă pe chipul micuților. Dar, acea clipă a devenit o așteptare permanentă ce a secționat ființa interioară a multor copii cu ochi-contur și chip între lumi, cu respirația între trecut și viitor.

Dacă vă întrebați în ce timp trăiesc cei de lângă voi, priviți-le ochii. Ochii multora ascund teama de prezent. Astfel că, pus față în față cu momentul în care copii de culoare gri, cu privirea în jos, primeau ființă ruptă din lumea kiriannelor, mi-am spus că, dacă aș putea vedea ce văd ei, aș accepta mai ușor momentul dispariției lor. Ți-ai dorit vreodată să vezi ce văd copiii când dispar? Ți-ar insufla claritate punctele de hotar nefericite din viața acestor ochi creați din lacrimi și prinși în locuri de jos? Dacă v-ați dorit acest lucru, astăzi vă voi lua în lumea ochilor copiilor dispăruți în îmbrățișarea sărutului kiriannelor. De unde credeți voi că le venea strălucire micuților ce rând pe rând își luminau plecarea spre un al punct al existenței lor?

Orint a fost cel care m-a determinat să învăț valoarea momentului în care ochii văd. Trebuie să fie dificil pentru noi să acceptăm lipsa unei vederi kiriannice asupra vastității pur-albe a lumii din inimă de copil. Copiii cu vedere kiriannică sunt apariții pasagere în prezentul cuiva. Credeți voi că ei sunt vizibili? Ei sunt acele frânturi de ființă rămase în urmă pentru a deveni ochi cu puterea prezentului în strălucire neașteptată.

Aveam 28 de ani și câteva săptămâni de când fusesem promovat într-o nouă poziție în cadrul Departamentului de Cercetare Socio-Cultural al Universității de Psihologie din Deferitos. Toate mergeau mai mult decât bine până în ziua în care profesorul Urich Bromerberg mi-a cerut să îl înlocuiesc într-o activitate ce părea simplă. Un fel de interviu ce părea de prisos.

Ajuns mai devreme, am rămas pe coridorul principal al facultății, privind prin ferestrele incredibil de mari parcul interior ce găzduia una dintre cele mai plăcute fântâni ce înspuma lacul artificial parcă săpat în umbra arborilor argintii. Stângaci, dar cu o încredere inexplicabilă, un tânăr cu părul creț și blond m-a salutat și mi-a spus că a venit pentru interviu. L-am privit și vreme de câteva secunde m-am pierdut în ochii lui. Erau verzi-argintii cum nu am mai văzut niciodată, asemeni unor licheni verzi desprinși de pe crenguțe argintii de brad cu nuanţe mirositoare ce îți înghețau întreaga ființă. Am scuturat puțin din umeri cât să nu mă prindă fiorul și golul din ființa tânărului. Ați simțit vreodată că ochii unora pur și simplu sunt ca o trecere înspre o lume neformată încă, în așteptarea de a-și ridica primele forme existențiale?

11947470_961848883854091_3282888299680166266_n

L-am invitat în biroul profesorului și l-am servit cu un ceai de mere verzi cu scorțișoară. Mi-a fost greu să privesc o ființă ce povestea o istorie nefirească. O copilărie minunată, până într-o zi, în care a aflat că părinții lui au ales să plece departe de el. Era atât de mic, dar știa că părinții lui s-au stins. Fusese ascuns în dulapul masiv din bucătăria de vară a bunicii lui surde, când mătușa lui îi povestea bunicii nedreptatea de a-și vedea sora prinsă într-un accident în munți. Apoi, a auzit scenariul de dezinformare pus la cale de cele două, menit să îl protejeze. Atunci i s-au schimbat ochii.

Ochii unei lumi neformate încă, sunt ochii verzi-argintii ce au înghețat în momentul în care un copil a realizat că o minciună ce se dorea a-l proteja, îl va îngheța în neîncredere, singurătate și ceață. Ochii lui au încetat să strălucească, chiar dacă erau scăldați în lacrimile ascunse în singurătatea nopții. Anii au trecut peste el, dar nu a reușit niciodată să își dezghețe ființa. A rămas încă „Orint, înghețatul”. Până în momentul acesta, ochii lui erau goi, dar verzi-argintii de perfect de goi. Durerea ființei lui era covârşitoare până la punctul la care te storcea de energie. Te simțeai prins ca într-un vis copleșitor în inima unui deșert în care trăgeai după tine un orb fără o parte a sufletului său. Și nu te puteai opri doar pentru că soarele te topea din toate părțile și te lăsa fumegând.

L-am ascultat privind în golul înghețat al verdelui argintiu din ochi. Pășeam deja împreună cu el prin anii copilăriei lui, cuprindeam cărțile adolescenței sale ce îi deveniseră o lume a refugiului interior, al unui gol înghețat în formă de tânăr cu părul blond. Pe aceștia tineri nu trebuie să îi încurajați să citească, pentru că ei aleg să își caute propria lor poveste în fiecare carte citită. Iubiri necondiționate, iertare mângâiată pe frunte de copil ce așteaptă să-i fie indicată greșeala, doar pentru a simți căldura unei mame ce nu se enervează, care are răbdare să îi fie motivată orice abatere prin ochi de copil, nu prin cruzimea lumii celor mari. Dar, Orint era o umbră cenușie. Am simțit să îl cuprind în brațe și apoi i-am șters lacrimile ce nu alunecau din ochi. Când l-am atins, mi-am simțit ființa străfulgerată și am văzut o casă în apropierea unei păduri. Era ca în visul meu ce părea că nu vrea să mă părăsească.

Ca prin ceață am văzut scaunul pe care Orint îşi prinsese privirea de perete era gălbui, crăpat de anii scurși de când băiatului nu îi mai sclipeau ochii. Bătrâna a lovit cu spatele un dulap negru, care în partea superioară avea ornamente sculptate de parcă era un rege al liniștii. O jucărie de pluș ciudată a căzut chiar în fața băiatului. Brațele jucăriei erau subțiri, albastre. Băiatul s-a înseninat brusc, aplecându-se spre podea pentru a ridica ceva ce părea a fi un acordeon viu, colorat, grăsuț. Băiatul l-a cuprins cu brațele, așezându-și chipul pe umărul acordeonului, brațele subțiri și-au alunecat culoarea spre chipul băiatului. Chipul i-a rămas alb de calcar, iar ochii i s-au umplut de lacrimi luminate, care i-au fost absorbite de albul uscat al ochilor, până aceștia au devenit ca un lac liniștit sub lumina caldă a lunii.

Acordeonul s-a întors brusc spre mine, învăluindu-mă cu o senzație stranie că am fost martor al unei experiențe ce nu mi se cuvenea. Bătrâna gătea neobosită. Mănuțele acordeonului de pluș i-au atins ochii până când lumina a trecut prin ele, apoi au dispărut lent ca o lumină ce se stinge după bolta unui deal. Bătrâna continua să gătească. M-am întors spre pădure și mi-am sprijinit spatele de peretele rece al casei. Ce s-a întâmplat oare cu băiatul cu ochii-licheni scăldați în ploaie de seară?” (citat din Povestea acordeonul de pluș – Orint, verde-argint). Ochii băiatului au devenit vii ca prospețimea unei ramuri nedesprinse de brazi verzi-argintii. Mi-a zâmbit cu ochii-prezent și a plecat incredibil de fericit.

Rămăsesem singur într-o încăpere plină de lumină și sunete ce păreau kirianne fericite. O altă poveste a acordeonului de pluș și-a dat înapoi copilul dispărut.