Arhive pe categorii: A. POVESTI

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Notă: Daca ați crezut că am terminatseria, ei bine, cine mai știe cum s-o termina, sau când 🙂

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Mintea ne joacă adesea pe degetele ei pătrunzătoare, asemenea mângâierii din păr într-o îmbrățișare îndelungă. Ai avut, ai risipit, ai căzut răpus într-o buclă de timp din care singur nu puteai ieși, dar din care te-a scos un tânăr care ți-a citit pe când nu puteai reacționa. Ți-a făcut bine, te-a aruncat dincolo de strânsoarea crudă a comei, dar căderea nu a fost ca o aterizare lină. Trupul ți-a căzut pe pământul dur al nopții sufletului însingurat, aproape zdrobit la vederea iluziei sinistre create de absența ta.

Tânărul cititor a fost nodul pe care viața l-a aplicat timpului. Tânăr cititor al unei cărți scrise de Mouelle în timp ce te pierdea tot mai mult, progresiv, nemilos. Pe tine te-a vindecat glasul lui când ția citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare. Puțin știai despre forța pe care o imprima glasul lui când impunea colapsului atemporal un act al desprinderii de gravitația subconștientă cu care sufletul ți s-a blocat între a fi și a deveni neființă. Te-a smuls și te-a trezit pentru a plăti pentru renunțare.

O vezi pe cea care te-a iubit până pe buza morții, te-a adorat când „Fiorul” a consemnat perfecțiunea iubirii dintre voi, capitol după capitol, incursiune la timpul trecut într-o iubire fără egal. O atingi pe tenul fin ca Drumul Mătăsii, îndurerat de dorul de a te fi lăsat să o atingi. Privirea ei cade spre durerea pe care i-o produci și nu te poate încadra cu ochii. Știi că o doare să o simți, te doare și pe tine să te simtă. Ai vrea să o săruți, dar i-ai face rău. Te iubește din mijlocul unui suflet înghețat, o face cu suspinul nesiguranței că te are. Nu te îndepărtează de dragul așteptării, dar oare tu ai rămas la fel în mijlocul nefericit al comei?

Totul s-a schimbat. Nu ți-ai imaginat vreodată că ai putea închide pentru o clipă ochii, iar lumea în întregimea ei ar putea să își schimbe destinul și orientarea față de tine. Cum oare se poate ca totul să se schimbe în timp ce tu rămâi la fel? Cum poți împăca dilema născută în tine în momentul conștientizării că lunile scurse pentru toți, au fost, în realitate o clipă în care tu nu ai făcut nimic? Ai rămas același, dar te-a schimbat momentul în care ai fost ținut cu forța de suflet ca să observi ce s-a ales de lumea din jurul tău. Ai rămas același, dar unda schimării din întregul Univers te-a secerat întro fracțiune de secundă, lăsând urme ascuțite pe genunchii ce nu au atins pământul până atunci.

Tăcerea a devenit o scenă a unui teatru mut, iar sufletele voastre au fost actori confuzi ce au amestecat recuzita. Oare buzele ei au același gust de nu te opri? Ai fi vrut să îi desprinzi conturul buzelor sărutare după sărutare. Zâmbești. Te uiți în gol și faci ciorne cu atingeri pe tâmplele și cu sărutări dulci-acrișoare din care picură vin rubiniu degustat pasional. O picătură cât un diamant se desprinde de pe buzele ei și cade, cade cu încetinitorul pe inima ta. Înainte să îl atingi cu degetele, inima ta îl absoarbe. Prinzi curaj. O vei cuceri din nou. Iubirea ta este nouă, este iubirea unui călător în timp.

*

Venise ziua în care Pierre urma să o viziteze pe Mouelle. Fiecare clipă de pregătire apăsa tot mai mult pe pieptul său, sufocându-l. Adesea m-am întrebat dacă o mai iubește. Mouelle se întreba același lucru. Lui i-a fost mai simplu să îi cucerească inima atunci când tot ce aveau era admirație fără cunoaștere, decât acum când știa cât de rănită și zbuciumată era cea care iubea dincolo de nesiguranța creată de accidentul lui. Îl iubea. Era cert acest lucru. Un fapt care sfidase lunga perioadă în care el era inert, dar care o înghețase chiar atunci când el își revenise din comă. Iar lui îi era mai dificil acum să o asigure de iubirea lui.

Cosmisian,

Va urma!

Sursa poza – google

Capitolul precedent aici!

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Povestea acordeonului de pluș – adopție inversată

Sunetele sunt destinația auzului. Mă întreb adesea dacă sunt singurul care a căzut pradă acestui dans nefiresc al sunetelor produse în delirul bucuriei de către kirianne. Dar, pe cine să întreb? Am pătruns prin adopție într-o lume fantastică, unde Irette, mica mea minune, m-a atras cu o debordantă încredere. Și, nu se manifesta niciodată astfel în prezența vreunui vizitator.

Fetița asta pur și simplu avea încredere în tăcerea mea. Îmi plăcea să o privesc trecându-și degetele fine printre paginile jurnalului ei precum o făcea în părul ei mătăsos, iar paginile își schimbau nescrisul în povești așa cum o făcea părul ei atunci când îi lăsa soarelui bucuria de a i-l acoperi cu fundițe din raze strălucitoare. Eu o adoram. Era Irette a mea.

Creștea în inima mea pe măsură ce îmi împărtășea din viața celor care urmau a fi răpiți de acordeonul lor din pluș. Un om și-o poveste tristă. Un om și o atingere fină pe chip în plină iluminare – o altă viață salvată pentru o nouă devenire. Un acordeon din pluș pentru fiecare nou început. Nu întâlnisem niciodată pe cineva mai iubitor decât ea. Îi plăcea să îi cuprind chipul în palma mea, pe care o cuprindea cu ambele ei mânuțe și o potrivea pe picioarele mele. Apoi, se așeza cu chipul ei viu și misterios pe piciorul meu. Niciodată nu mi-a cerut să îi spun vreo poveste. Credea în acel moment unic, al kiriannelor. Cu timpul m-am obișnuit cu sunetele lor, chiar le distingeam gândurile puțin. Ele erau o reflexie a memoriilor pe care le aveau copiii.

Cu ochii ei nu m-am obişnuit. Poți oare să te obișnuiești cu albastrul fantastic al ochilor ei? Doar norii pufoși ce îi treceau prin ochi trădau uneori cât de visătoare este fetița mea. Visătoare și preocupată de soarta multor copii, ea însăși copilă, sau cel puțin așa părea.

Ce este adopția când vine vorba de Irette? Cine oare a înfiat pe cine? Am trăit din tinerețe cu gândul că sunt un croitor singur, cu o casă deschisă, dar fără inimă. Să fie de la muțenia mea? Sau, poate muțenia mea se născuse în sânul nefericit al zilelor ce nu cer nopți? Ai crede că eu am înfiat-o pe copilă, dar cel fără de familie este înfiat. Iar, în cazul nostru, Irette avea o lume întreagă. Mă simțeam adoptat.

Împărtășeam o lume misterioasă a unei fetițe ce nu crește, a unor kirianne țipătoare tot mai dragi și, bineînţeles, a unui copil ce se pierduse de sine la maturitate, dar reîntregit de răpirea unui acordeon de pluș viu și strălucitor. Aș fi cerut serilor răcoroase dreptul la iluzie. Este un drept al tăcerii să nu te simți obligat să spui altora despre o asemenea răsturnare de situație. Un tată adoptiv al unei fetițe ce l-a înfiat.

O contradicție demnă de povestea noastră.

Cosmisian                                                                                                           Sursa poza

Va urma!

Mouelle Roucher, din cap. 35

Mouelle Roucher, din cap. 35

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui,

ridicând-o lent

până când trandafirul
ajunsese aproape de chipul ei,

apoi l-a mirosit,

luându-l din măna lui.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor.

Multe erau de spus, de simțit și recuperat.

Timpul trecut nu se întoarce,

dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu.

Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători.

Puteau aștepta.

 

Mouelle Roucher, Capitolul 35, Cosmisian

Sursa poza – google

 

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

În loc de explicații pentru absență, o trio-păpădie

Sursa poză – printerest

Povestea mea de astăzi

Am stat mult până mi-am găsit cuvintele. Explicațiile animației de mai jos cred că sunt foarte la subiect 🙂

Vă propun un experiment cu păpădie!

Vă propun un experiment cu păpădie!

Cine nu s-a întrebat vreodată dacă păpădia galbenă este una și aceeași cu cea albă, pe care o suflăm în vânt, fie trăiește pe o planetă unde nu cresc păpădii, deși eu știu una unde cresc – Undeva în îndepărtata Galaxie Ubgunduri Delftis, pe planeta Ptelifloris, fie nu s-a coborât niciodată la nivelul copilăriei, în care păpădia a animat prieteni și curtoazii, inventivitatea de a crea trompete din tulpinițe, brățări, coliere sau cununi din păpădii. Adesea, puful de păpădie, care este de fapt sămânța, a făcut din mulți dintre noi visători cu ochii deschiși.

De aceea, vă propun un experiment simplu, pe care îl putem face fiecare dintre noi cu resurse minime și cu răbdare.

Culegeți 7 păpădii galbene pe care să le puneți într-un pahar cu apă. Schimbați sau adăugați apă la nevoie. Nu le aruncați atunci când pare că s-au uscat. Din sânul aparentei ofiliri își crează păpădia multitudinea de deveniri, pe care le puteți sufla în voie sau le puteți ascunde în sân, pentru o dorință, două.

Experimentul este pentru propria voastră satisfacție. Aș spune că, după ce veți vedea sub ochii voștri aceste deveniri multiple ale păpădiei, îmi veți înțelege mai bine scrierile.

Dacă doriți să îmi scrieți (cu poze) impresiile voastre, rog email pe cosmisian@yahoo.com cu subiect: Mi-am propus să uit complet de păpădii.

Am lăsat câteva fotografii cu traseul pe care trebuie să îl ia păpădiile voastre. Dacă se abat de la traseu, ați descoperit o nouă specie. Să îmi păstrați și mie câteva semințe. 🙂

O seară bună!

 

 

 

La final, puteți oferi cuiva un buchețel de păpădii zburătoare.

Și, cu ocazia aceasta, vă fac cunoștintă cu fiica mea. I-am făcut poză în copilărie. Acum arată la fel pentru că îmi seamănă. Noi nu îmbătrânim, cel puțin așa pare în poze.

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

Ca de fiecare dată în viață, poveștile triste se țes adânc în interiorul inimii noastre, formând o platoșă dură ce ne separă de orice ar putea să ne facă rău. Gândurile mi se îngrămădiseră, parcă dorind să anihileze umbra de lumină a soarelui, sau a tânărului adus la spital. Nu îmi imaginez eu nimic, spun doar că mi-a trezit oarecum dorința de a respira din nou, de a mai dezlega din funiile cu care mi-am asigurat inima că nu mai cedează vreunei iubiri. Dar, m-am sufocat, m-am adâncit singură în ceva ce părea mai bun ca iubirea. Anabelle anticipase vizita, am să i-o fac memorabilă. Nu știu încă cum, că viața la munte nu este foarte spectaculoasă pentru o adolescentă rebelă.

M-am pregătit puțin pentru venirea ei, dar știu că se va bucura de mine mai mult decât de surprizele pe care oricum i le-am făcut, sau mai bine spus, i le-am adunat de prin toamnă. Vine și mândra de ea la mine în debut de primăvară la munte. Mi-am pus pe telefon Valsul Fluturilor, Spanadokias. Cumva, fluturii mă fascinează chiar dacă aici îi poți admira doar o perioadă scurtă de timp. O ascult în căști oridecâte ori pot. Suflete solitare, suflete simple, ascunse în bătăile sacadate ce îl fac pe fluture să salte, să zboare în trepte, oarecum haotic, fără o țintă pe care să o prevezi. Îmi seamănă incredibil. Oare și lui i-au fost retezate aripile, lăsat în urmă pradă insectelor devoratoare? Nu îi port pică pentru caracterul solitar. Nu îi invidiez viața și strălucirea efemeră. Mă regăsesc mult în viața unui fluture.

Am ajuns la Gară cu puțin înainte ca trenul să sosească, iar când micuța mea soră a coborât, mi-a înseninat dimineața veştejită de nesomn și oboseală. A coborât cu grijă din tren, apoi a lăsat rucsăcelul și valiza roză pe peron, alergând parcă prea exersat spre mine, de parcă ar fi repetat în mintea ei secunda îmbrățișării.

– Pui mic, i-am spus eu, smotocind-o cu drag, apoi am îmbrățișat-o cu drag la piept, repetând – pui mic, pui mic ce îmi ești tu mie tare drag! Să te privesc, frumusețea mea, tare dor mi-a fost de tine.

– Eri, am o surpriză pentru tine, eu am făcut-o! Stai, să vezi, e chiar aici, uite! Închide ochii, toți, strânși că te văd dacă nu.

Mi-a cuprins palma și mi-a cerut să o țin întinsă, cu ochii încă închiși, toți ochii. Era atât de comică.

– Am simțit, e rece și are formă de apă care curge printre degete dar nu cade. Da? Am ghicit?

– Nu, Eri, nu. Mai zi, hai că e ușor că doar eu l-am făcut pentru tine. Ce e? Ai ghicit?

– E un, o, sau un cu o… Da?

Inima

– Eri, e un colier pe care l-am făcut eu cu mama pentru tine. E frumos, deschide ochii să vezi. Nu e așa că e frumos? Vezi? Are două inimioare prinse într-o inimă mai mare. Mama a spus că inimile noastre erau ascunse în inima ei înainte să ne naștem. Tata chiar știa asta. Îți place, Eri. Așa-i că da?

M-au năpădit lacrimile. Nu mă așteptam la o surpriză care să mă atingă atât de tare. Am strâns-o din nou la piept, cu palma așezată pe capul ei. O iubesc pe fetița asta atât de pură. Ce inimă fără răni are. Doar pe Anabelle o știam cu o inimă fără răni. Oh, cum aș crea să o văd crescând doar astfel. Cum ar arăta o lume plină de oameni ale căror inimi nu au fost zdrobite de nefericirile vieții, care să nu se fi ascuns de orice, de rău și de bine, doar din teama că cineva ar atenta la forma lovită a ei.

– Pui drag, te iubesc! Eri te iubește atât de mult, că ar vrea ca toată viața ei să poate acest colier fantastic. Să știi că și eu am ceva pentru tine. Am o brățară pe care am primit-o de la o colegă în facultate și mi-a spus să o ofer celei mai deosebite persoane din viața mea. Tu ești acea persoană. Draga mea Anabelle.

– Eri, mi-e foame. Haide să mâncăm.

I-am luat bagajele și le-am dus la mașină, apoi am mers la doamnă Schiltz, cea mai bună bucătăreasă din zonă. Ne pregătise un prânz de vis, chiar dacă visul ar fi cu ochii deschiși și cu masa plină de bunătăți. Prânzul a fost fantastic. Iar doamna Schiltz nu s-a dezis nici acum de eticheta de chief în ale bucătăritului. Fericirea vine în bucăți digerabile, iar la dânsa o poți servi în prea multe feluri.

– Pui mic, ție îți e somn, nu-i așa?

– Un pic tot îmi este, dar nu e mare somnul. M-am trezit foarte devreme de teamă că pierd trenul.

S-a așezat pe canapea, am învelit-o cu o păturică pufoasă și am sărutat-o pe frunte. De mai multe ori. Și-a deschis ochii și m-a privit ca o ființa din altă lume, una a perfecțiunii și integrității de care eu eram atât de străină. A adormit repede.

Doamna Schiltz avea momente în care vorbea despre Munte și legenda ce circula despre bărbatul care fusese răpit în inima muntelui. Se spune că de atunci primăvara și-a regăsit drumul spre noi, iar femeile suspină întotdeauna prinse în mreaja fantastică a gândului că există acolo, în munte, un om care poate înmuia până și inima de munte. Existau și semne, fluturi cu aripi transparente ca de cristal zburdau aievea prin fața noastră.

– Tu ce spui despre băiatul acela care a fost adus la voi la spital?

Va urma!
Cosmisian – Timișoara

Fluturi de cristal!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

*

Începuturi

Dimineața își făcuse loc în inima munților destul de devreme, iar alarma de la ceasul Erikăi suna cu puțin peste momentul răsăritului. Astăzi era liberă! Dar, nu ca să își refacă energia, întrucât puștoaica era deja în tren. Mai avea timp să îi pregătească surprizele cu care o înveselea întotdeauna pe sora ei mult mai mică. O iubea foarte mult. Am căzut pe gânduri.

Încă își amintește cum o văzuse prima dată venind acasă, în brațele mamei ei, strânsă la piept. Un ghemotoc mic și roz, dar fin. Mama se aplecase cu un genunchi sprijinit de pardosea pentru a le face cunoștință celor două surori. Erika privea surprinsă la pachețelul splendid de roz cu păr blond și rar. Acum avea 12 ani, nu mai era un copil, putea mult mai mult decât părinții știau.

După ce i-a atins năsucul Anabellei și aceasta a zâmbit, mişcându-şi buzele într-un mod nemaivăzut, pe loc s-a stabilit o prietenie între cele două. Venise rândul să o țină în brațe. Era atât de firavă și ușoară, chiar și pentru o fetiţă de 12 ani tot micuță părea. Și așa era, pentru că Anabelle se născuse prematur. Fără complicații. Creștea destul de încet, dar a luat-o la pas mic încă de la 8 luni. Erau nedespărțite, o ușurare pentru părinți. Mai ales când aceștia se retrăgeau serile și îi cereau să nu intre în dormitor. Avea deja 14 ani, nu mai era doar o copilă, știa că ceva se petrecea în camera aceea. Într-o seară i-a auzit certându-se, iar de atunci o făceau tot mai des. Nu a știut de ce se certau, credea adesea că era din cauza ei, că o mai neglija pe surioara ei ca să învețe pentru cursurile la care se înscrisese.

O ușă trântită. Asta își amintește. Iar de atunci, tatăl ei nu a mai revenit niciodată acasă. Se certaseră din nou, iar Erika a intrat peste ei. Plângeau amândoi, îmbrățișați strâns și vorbeau tare. Au amuțit când au văzut-o pe Erika în tocul ușii, ținând-o pe puștoaică de mână, privindu-i. Acum au început să plângă fetele. I-a luat mult mamei să le calmeze, încercând din răsputeri să le asigure că ei se iubesc foarte mult și că, acum le este greu, dar ele sunt prea mici să înțeleagă. În cealaltă cameră, așezat pe scaunul înalt de la birou, sprijinit în coate, tatăl lor vorbea la telefon. Tot ce își amintește Erika este suspinul cu care a confirmat faptul că locuiau „la Nr. 78. Pe aleea cu arborii pitici.”

Sursa poza

Soneria sună insistent. Mama alergă spre ușă. Deschisese cu repeziciune și le spusese că „el este în cameră, întins pe pat. S-a întâmplat, s-a întâmplat! Mi-este atât de teamă, vă rog să faceți orice, orice!” Ochii îi erau inundați de lacrimi, iar eu nu înțelegeam nimic. Nu îi dădusem drumul din mână puștoaicei, iar ea mă urma tăcută peste tot prin casă. Oamenii cu targa au intrat în camera părinților, l-au așezat pe ea, i-am pus o mască de oxigen pe față. Acela a fost momentul în care mi s-a frânt sufletul meu adolescentin. Abia atunci realizasem…

Nu voi uita niciodată privirea lui în timp ce l-au luat. L-au dus, atât de departe, încât nu s-a mai întors niciodată acasă. Lacrimile mamei mele nu l-au făcut bine, iar agonia ei a continuat până în ziua în care s-a stins tata. Îl vizitam la spital cât de des puteam, dar s-a dus în mai puțin de 2 săptămâni. Niciodată nu am întrebat ce s-a întâmplat cu adevărat. Știu doar că mama se ofilise. Eu mă răcisem și căutam orice scuză ca să rămân acasă, singură. Și plângeam. Nu știam de ce o făceam. Nu mă liniștea. Nu mă ajuta. Iar el nu mai venea acasă. Anii care au urmat au fost foarte dificili pentru noi, mai ales financiar. Mama nu mai putea plăti facturile la timp, așa că, la un moment dat a adus o bonă acasă. Își luase un al doilea serviciu. Lucra cu o pauză mică între servicii.

Anabelle părea singurul lucru bun ce ne rămăsese. Era haioasă și făcea numai prostioare. Ne făcea să ne uităm lipsa de culoare și de bucurie. Vorbeam tot mai puțin cu mama. Știam că o doare că tata se stinsese atât de crud, secerat de o boală de care nu mi se spusese încă. Pe mama o țineam adesea în brațe. Aveam toate trei obiceiul de a ne cuprinde în brațe. Acesta a fost începutul unei vieți care trăia tot mai umbrită de durere. Mă simțeam neprotejată. Îmi lipsea tare mult tata. La scurt timp începusem liceul și speram să îmi fie mai bine.

Cosmisian, Va urma!

Fluturi de cristal 6

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 6 – O femeie ca ea trebuia învinsă din nou, într-un mod complet diferit, pentru a renaște, pentru a se lumina din sânul ființei ei ascunse.

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 6 – O femeie ca ea trebuia învinsă din nou, într-un mod complet diferit, pentru a renaște, pentru a se lumina din sânul ființei ei ascunse.

– Aici, vă rog! Îi spuse Erika șoferului de taxi, care o lăsă puțin mai în față decât ce i se ceruse, dar cel puțin fusese un șofer tăcut, care a lăsat-o în lumea ei.

Deschisese ușa de la apartament cu grijă, apoi își așeză cheile în vasul de murano pe care îl ținea în hol mai mult pentru chei decât pentru decor. Cu un pantof în mână și cu celălalt încă pe piciorul stâng, se îndreptă spre camera de zi, pe care o vedea destul de puțin. Se întorsese în hol, verificase ușa, își așeza pantofii cu grijă, apoi se dusese direct în bucătărie unde își turnă un pahar de vin roșu. Câțiva pași și ajunsese în camera de zi, se așeză în fotoliu, privind la coperta unei cărți de curând cumpărate. În doar câteva clipe se putea să umple casa, atât de mică era, și totuși cât de goală și pustie o găsea de fiecare dată.

Dar, mintea îi revenea la incidentul de ieri, destul de neobișnuit pentru o zonă atât de liniștită ca aceea. Ridicase cupa de vin și o învârti lent aproape de nas, gustând puțin. Apoi o așeză pe masa de sticlă fumurie, răsuci cupa până perfecţiunea circulară o mulțumi. O legendă despre un bărbat care se rătăcise în munți, în inima munților, înghițit parcă de munți. S-o fi simțit și muntele singur, își spusese Erika râzând. Cel puțin el își dorește pe cineva, pe când mie mi-a fost destul pentru restul vieții. Ridicase cartea, dar nu avea nicio energie să citească. Cât să mai și citească despre viața altora? Cât să mai tolereze ideea că personaj după personaj își găsește fericirea aproape accidental? Și, parcă îi și vede pe rând, sau pe toți, personaj după personaj, îndrăgostindu-se iremediabil de un suflet numai și numai pentru el făcut.

Ațipise cu cartea căzută pe picior, sprijinită confortabil în fotoliul primitor. O trezi teama că nu se poate trezi dimineață. Și chiar credea că este dimineață, dar nu pentru că se simțea odihnită, ci pentru că lumina televizorului pătrundea nemiloasă prin cortina ochilor ei verzi. Nu mai dormise bine de mult timp, dar să adoarmă pe fotoliu era un succes. Ce ar trebui să facă o femeie care nu poate dormi datorită durerilor de care nu se putea desprinde, dar la care nu dorea să se mai gândească? Sau, la cel care i le produse.

Sursă poză google

Se ridicase de pe fotoliu și revenise în bucătărie. A privit în gol nedefinit, apoi s-a aşezat pe canapea, trăgând învelitoarea peste ea, adormind stoarsă de orice putere.

Cine ar fi crezut că succesul în educație și începutul unei cariere medicale ascundeau cele mai teribile lucruri care i se pot întâmpla unei femei? Că, atât de mare îi fusese durerea din inimă încât devenise dură ca un munte impenetrabil, lipsit de inimă, de vreo intrare. Privea adesea în gol, lipsită de orice amintire care să o tulbure. Dar, tot amintirile înecate în lacrimi reveneau să o trezească. Nu mai suporta să se trezească aruncată din căldura somnului într-un gol adânc, unde mintea îi țiuia de durere și suspine. Și, nu putea spune nimănui. Și, nu ar fi făcut-o vreodată. Nu credea oricum în obligația morală de a-i povesti unui potențial iubit întreaga înșiruire a defectelor și nereușitelor. Secretele inimii ei erau tăinuite prea adânc în memoriile ei, prea lipite de ființa ei ca să permită cuiva să le atingă. Se învăluise în mister și întuneric pentru a se proteja.

Dormea. O priveam dormind un somn incolor, un somn de care nu puteai prinde niciun vis. Doar că viselor le trebuie prea puțin timp să sfideze rezistența impusă a certitudinii că ar mai putea apărea ceva nou în viața ei. Erika visa. Visa scena în care soarele reușise să lumineze nu doar chipul muntelui ce fusese adormit de iarnă, ci, chiar peste umărul ei, o rază intensă răzbătu până în ochii stinși ai bărbatului găsit în munți. Privirile lor se găsise pentru prima dată, doar că insistența cu care se priveau nu avea cronometru. Dacă ea îi putea vedea și revedea clipa în care ochii reveniseră la culoare și strălucire când fuseseră atinși de lumina soarelui, ca într-o buclă atemporală fascinantă, lui îi rămăsese un trup ca de femeie cuprinsă de umeri de lumina protectoare a soarelui.

Pentru prima dată în ultimii doi ani, Erika zâmbea. Chiar și pentru clipă, într-un vis, un zâmbet reușise să o cucerească. Cu adevărat. Fără pretenția de a zâmbi din complezență. Acel zâmbet născut din adâncul ei, de care uitase, parcă prins de pereții inimii ei la fel de ferm cum o fac cristalele de interiorul unui munte, reușise să o învingă.

O femeie ca ea

trebuia învinsă din nou,

într-un mod complet diferit,

pentru a renaște,

pentru a se lumina

din sânul ființei ei ascunse

Va urma!

Cosmisian, Timișoara

Fluturi de cristal 5!

Fluturi de cristal 7!

Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂