Arhive pe categorii: A. POVESTI

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire

(Partea a XIII-a)

     Muzica solemnă impunea un calm egalat doar de vocea ei, o voce făcută din cea din urmă notă a operei, nota supremă. Ai observat că avea picioarele fixate în podeaua lucioasă a podiumului puțin înălțat? Își mișca doar trunchiul și brațele. Și, ne mișca nouă inima. Uneori aveam impresia că vioara își găsise o formă muzicală atipică de a se materializa – femeia păpădie. În aplauzele sălii umbrite de o muzică aurie, orchestra îi refăcuse portativul spre un nou preludiu al unei deveniri neîncetate. Îmi regăsisem și eu iluzia pierdută, credite orchestrei ce nu se opri din forma lirică a bisului teatral. Și, o ascultam…

Era de așteptat să ne întâlnim privirile. Eu așteptam acest lucru de mult. O știam bine din cea din urmă devenire, chiar dacă o păpădie nu își amintește forma ei ce i-a precedat înflorirea. Eu însă, o știam din multele-i plecări și reveniri. Eu am fost unul dintre păgubiții ei. Cine și-a pus în gând să o stăpânească, nu îi știe încă puterea sălbăticiei ei. Au alergat după ea, au prins-o de braț când era doar o sămânță, crezând că este mai ușor de stăpânit. Păpădia nu se pune sub nicio formă în sân. Până să ți se îndeplinească visele, te trezești că ai adăpostit iluzia în forma ei perpetuă – sămânța. Oprește-i înrădăcinarea dacă mai poți! Ți s-a înfipt în piept. Din visele tale îi cresc păpădiei aripile iluziei cu care te amăgește.

Sursa poza – google – Dandelion, by MartEden

     Cânta într-o limbă pe care o cunoscusem în copilărie. Atunci eram pregătit pentru ea. Eram prea mic să îmi amintesc cât de departe ne-am încrucișat parfumul, iar teama mea este să nu fiu și eu o păpădie. Vocea ei este răvășitoare, iar umerilor mei nu le mai rezistă claviculele de durerea pe care o resimt. I-am purtat în minte senzația vocii, fără să mai pot să-i stăvilesc necunoașterea. Inima este capabilă de iubire încă de când îi pulsează prima picătura de viața prin tainicele ei odăi. Să o aud astăzi pare ireal. Mă simt ca un boboc de trandafir alb, pe care muzica îl înflorește fiecare unduire a corpului ei și îmi creionez parfumul după cum mă învață buzele ei. Șoaptele ei mă înfloresc a primăvară.

O lumină roșiatică a luminat spre locul unde auzeam șoapte în altă limbă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc. Un violoncel părea că știe bine ce note îi trebuie suavei pentru a-i adăposti la piept îmbrățișarea. Fără să vreau, m-am aplecat spre acea îmbrățișare și-am cuprins-o la pieptul meu, adăpostindu-i capul pe umărul meu cald. I-am simțit obrazul rece, ca o dimineață cu rouă din abundență. Chipul ei era ca un cer alb de dimineață, atunci când roua își adăpostește ființa pe dealurile umerilor mei. Știai ca stropii de rouă picurați de pe genele lungi ale păpădiei îți pot intensifica dorul după stele? Un strop de rouă este ca o lupă universală ce atrage cerul înstelat spre inima ta ce își bate ritmul a dor. Roua este una dintre cele mai blânde forme de condescendența a divinului spre uman. Ziua îți formează pieptul din mijlocul unui strop de rouă. Ochii femeii-păpădie erau două sfere de rouă ascunse de soare.

Concertul se terminase de mult timp. Nici nu observasem. Eram doar noi doi. Îmi înflorise din strângerile repetate și ritmice ale iubirii mele pentru ea. O păpădie ce a înflorit în sălbăticie. A mea. Și, îmi propusesem să uit complet de ea, de păpădie.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

     Îmi plac momentele acelea în care poți îngheța o scenă în doi. Oprești totul fix în acel moment în care cei doi sunt involuntar vulnerabili, se privesc fără să priceapă ce li se întâmplă. Cu precizie am făcut o incizie în poza completă pentru a izola cadrul general de cei doi. Îi priveam îndeaproape. Privirea lor se intersecta cu finețea unui fascicul laser ce își știa originea. Sau, destinația. Însă cu greu se putea spune că lumina își avea origine sau destinație la vreunul dintre ei. Privindu-i atent, am realizat că bătaia inimii lor, a emoție necontrolate, sufocantă chiar, născuse acea intersectare de priviri. Și, cum era de așteptat, anticipația este poteca umblată a iubirii. Cei doi au făcut scenarii peste scenarii, până la confuzia realității cu iluzia. Iar acum, ei se priveau. O clipă pe care eu am reușit să o descompun în iubire.

– Bună! Îi răspunse el, vădit surprins.

– Numele meu este Erika. Eram în trecere cu surioara mea, care e în vizită pentru câteva zile.

– Domnișoara a captat toată atenția. La cât de frumoasă e, pare atât de normal.

– Nu sunt prea multe locuri pe unde să o plimb, așa că am luat-o la pas cu ea spre serviciu. Îi spusesem despre tine. Mă bucur că ți-ai revenit.

– Am auzit că am fost îngrijit bine. Știi ceva despre asta?

Erika se roși. Auzise de la colegele mai experimentate că, uneori, fără explicație, ți se mai aprind călcâiele după un pacient, dar nu e ceva ce merită atenție. Dar, ei nu i se putea întâmpla. Avea garda încă sus, cu brațele apropiate în dreptul inimii. Era ceva în vocea lui…

– Ne luăm responsabilitatea în serios, nu-i așa? Și, ne-a prins și nouă bine să vedem un pacient cu adevărat în nevoie. Aproape că uitasem că suntem un Spital. Și totuși, cum ai ajuns într-un loc retras ca al nostru, aproape sfărâmat de stânci?

– Vrei să spui că aveți și Hotel aici? Ah! Credeam că nu…

– Norocul pacientului.

– Numele meu este…

Ezită. Numele lui este… își lăsă capul în jos, privind repetat forma circulară a ceștii de cafea, căutând în spatele confuziei un nume. Cum să nu-și amintească numele?

– Așa, numele tău este… A, scuze. Eu sunt Erika. Îți amintești? Știi tu, tocmai am intrat și te-am văzut privindu-mă. Numele tău este…

– Ei bine, din motive de siguranță, prefer să îți spun doar prenumele. Ce spui, e suficient?

Și-a întins măna, inspirând puternic la atingerea catifelei celei mai fine în formă de femeie, privindu-i degetele albe, străine de orice imperfecțiune. Părea pierdut.

– Bine. Oprește-te! Să păstrăm misterul. Intru în jocul tău. Până aici, tot ce știm despre tine este că nu știm nimic. Cu puterea investită de Munte, de astăzi te vei numi Tõrvik – făclie, în estoniană.

– Tõrvik? De ce nu ar fi acesta numele meu? Mi-ai văzut numele undeva.

Au zâmbit amândoi, doar că pe el în nedumerea faptul că îi spusese făclie. Făclie? Cine ar alege un asemenea nume?

– Încearcă să îți revii. Sunt încă în picioare. Nu îmi ceri să iau loc la masă? Îi spuse Erika, mirată și ea de îndrăzneala cu care îl provoca.

Se obișnuise încă de mică să își apere latura sensibilă, devenind atât de sigură pe ea, aproape de marginea controlului. Nu avea cum să îi reziste. Mai erau două scaune libere. Se așeză singură, fără a mai aștepta vreo invitație. Tânărul părea pierdut din nou. Ce îl zăpăcise atât de mult? Era un zăpăcit drăguț. Chiar era. El nu îi dăduse drumul mâinii, pe care o strângea cu spasme imperceptibile, mai mult de emoție.

Au tăcut puțin timp. Erika a așezat pe masă gogoșile primite. Ochii lui erau atât de verzi! Un verde dens ca al unei păduri neatinse. Lumina din ochii lui era ca a soarelui ce pătrundea printre frunzele pădurii direct în sufletul ei. Îl simțea atât de aproape. Nu este bine că a îndrăznit să îl viziteze?

Cosmisian

 

 

 

 

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

     Căzut pe gânduri, privea în gol spre ceașca mare de cafea. I se întâmplaseră prea multe lucruri contradictorii, iar granița ce despărțea realitatea de visare nu îi era deloc clară. Femeia munte ce-și ascunse inima în pieptul lui părea realitatea, iar visul în care era pacient fără a ști de ce, părea fără sfârșit. Îi plăcea fantasticul din ochii femeii munte, îi simțea pulsația ce-și făcuse din cutia lui toracică un soi de soclu pe care își înălța semeață inimă, dar nici de momentul în case își deschisese ochii în vis și o văzu pe tânăra învăluită în soare nu îi mai părea vis. Oare unde se afla realitatea?

Și, pe când își sorbea cafeaua cufundându-se în greul pe care îl are memoria rebelă ce nu îi dezvăluia chipul fetei, auzi tropăit pe holul dinspre Cafeterie, însoțit de chicoteli. Poate, altă dovadă că se afla într-un vis din care nu știa cum să își revină. Cine a mai văzut veselie pe coridoarele unui spital? Dar, nimic nu părea să aducă acea trezire. Contradicțiile deveneau tot mai jucăușe cu mintea lui. Își duse palma spre piept, curios dacă putea simți sau vedea acea inimă de cristal, dar simți pansament pe tot pieptul. Altă contradicție.

Îl copleșea dorul de muntele de cristal, de susurul blând al aripilor de fluture, de privirea femeii ce își găsise lumina și eliberarea doar după ce îi trezise el lumea cuprinsă de întuneric și durere, de senzația de foc și cristal lichid ce îi umplea pieptul. Dar, aievea auzise vocea veselă a unei femei ce îl veghease în zilele în care trupul încă nu putea răspunde. Iar dorul de o voce caldă, dansantă, nu îl ajuta deloc să clarifice misterul lumilor în care se simțea țintuit. Mintea îi găzduia gânduri ce zburau ca rândunicile, haotic și cu țipete, care dispăreau brusc de parcă nu zburaseră prin fața ochilor lui. Și, o căuta și pe ea. Acum căuta să prindă din zbor o voce, dar trecuseră două zile și acea voce nu își găsea deloc drum spre el. Altă dovadă că ar fi un vis. Nu dispar personajele din vis fără notificare?

Când protagonistele visului lui își făcură intrarea în Cafeterie, părea că toți le așteptau. Degeaba se uita pe furiș să le vadă. Erau înconjurate de toți. Poate puțin cam exagerat. Să fie și asta o altă piatră ce o putea așeza pe talerul balanței în favoarea gândului că totul, în cele din urmă, converge spre ideea de vis? Ar fi dorit să își șteargă din minte blândețea din vocea ce îi umplea mintea, acea pronunție ne mai auzită. Dar, cum să o facă? Îi era atât de bine să o audă. Vocea ei era parte din confuzia ce îl stăpânea de câteva zile. Și, de nu ar fi fost suficientă alarmarea din pieptul lui, aproape că își imagina cum își întindea palme cu degete căutânde spre liniștea chipului ei zâmbitor. Nu își explica de unde confuzia aceasta ce îi aducea oftatul dorului și al împlinirii.

Anabelle îl observase. Era singurul bărbat care nu se ridicase să o întâmpine. O privi pe Erika, fără a o mai întreba. Erika se roșise și vorbea în șoaptă. I se părea ei că ochii surorii ei săltau peste trupurile ce se îngrămădiseră peste ele, căutându-l pe tânărul cu ochii verzi. Apoi, o văzu pe aceasta ridicându-se, pășind lent, parcă dezarmată de toată încrederea cu care își imaginase că îl va întâlni pe tânăr. Ochii lui adăposteau munții acoperiți de verde crud, parcă stropiți cu auriul soarelui. Erau atât de verzi! Erau încrustați într-un edificiu al frumuseții masculine. Era așa cum își dorea ei. Îl privea amețită, iar palma ei aproape că se ridicase spre maxilarul lui drept, cât pentru o atingere. Dar, își retrăsese mâna atât de stângaci.

 – Bună! Îi spuse ea. Și, fusese suficient.

Conversația lor s-a terminat doar cu salutul ei, pentru că el fusese trezit la realitate. La aceea în care visul lui îi revenise ca în acele zile în care nu o putea vedea. Doar o auzise. Șoaptele ei vorbeau despre o legendă a unui om pierdut de mult în munți, rătăcit pentru iubire. De această dată, deși nu cred că se vedea, pieptul i se iluminare de la cristalele vii ale inimii încrustate în pieptul lui. Și, dădu să o atingă, involuntar. O sfârșise și el, incapabil să îi reziste. Șoapte ei îl derutase mai mult. Dacă lumea fluturilor de cristal nu există, dacă îi fusese întipărită în minte de repetatele ei vizite?

Capitolul precedent aici!

Cosmisian

Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

     Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar gustul lor m-a făcut să îmi amintesc de copilărie. Aleea nu își etalase încă măreția, iar pietrele de râu culese fără voia lor au străjuit alerta pe care sufletul meu o resimțea de fiecare dată când apărea ea. Nu am înțeles niciodată jocul crud al dezbrăcării păpădiei de petale doar pentru a-ți satisface curiozitatea pur egală cu neștiința. „Mă iubește sau nu mă iubește”. Și, de aș întreba și eu shakespearian, aș fi înțeles poezia în rimă smulsă, dar nu voi întreba. Păpădiile care-și pierd culoarea prematur îți vor invada nopțile pline de zbuciumul dorului. Nu le rupe teatral frumusețea.

Ani de zile am ascuns un secret. Și, dacă îl voi destăinui, sorții nu pot fi decât împărțiți. Ție, ție și ție… Nu știu încă dacă sunt dispus să te las în lumea petalelor smulse. Am ales gustul păpădiei în sublima-i amărăciune. „Mă iubește, ori nu mă iubește”, petalele cădeau frânte într-o umbră galbenă, asemănătoare cu razele soarelui ce își frâng apartenența pentru a ne satisface. M-a durut să îi știu dezlipirea, m-a întristat graba cu care petalele îi erau jucate ca într-un joc de pro-contra, astfel că am ales pentru mine să o rup cu totul și să o mănânc. Destul! Lăsați-mi păpădia să-și crească propria-i devenire, nu o mai tratați ca pe un juriu al nesiguranței voastre. Nu o vedeți plângând?

Păpădiile se răzbună. Nu te-ai gândit la asta, iar acum vei crede că ți-am spus secretul meu. Te-am indus voit în eroare. Am ales să fac asta pentru a mă convinge că îți pierzi curajul de a le smuge. Păpădiile își învață fiicele să zboare chiar și cu pieptul înjunghiat. „Mă iubește sau nu”, se întreabă cei cu inima lipsită de curaj, în timp ce îmi sfâșie iubita, iar eu să nu mă alătur ei? Am buzunarele pline cu fiicele ele. Le iubesc cu aceeași nemărginire, fără a avea cea mai mică impresie că ele ar fi mai multe. Le-am simțit tremurul din inima lor plăpândă. Iubita mea și-a abandonat destinele în mâna celui care și-a propus să uite complet de păpădii.

Genunchiul pământului și-a tocit speranța într-o lume în care păpădia să își vadă singură de ale ei. Mergeam liniștit pe o câmpie netedă, legat la ochi. Am sperat că nu le voi mai vedea. Parfumul buzelor mele le-a trădat prezența mea, chiar dacă îmi țineam ochii strâns închiși sub eșarfa verde. Aveam buzele amare. Am sperat că le-am salvat de la rolul teatral pe care nu și-l însușiseră, de asta le-am mâncat. De jur împrejur, fiicele ei m-au împresurat. Mi-am simțit pieptul născând puterea cu care să uit complet de ele și am ales să le șoptesc. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am întins palmele și le-am cuprins în ele, apoi le-am frecat cu putere. I-am simțit catifelarea, o puteam atinge. Iubita mea și-a propus să mă ajute să o uit. M-a sărutat în fugă și mi-a cerut să o prind.

Am alergat legat la ochi până mi-a căzut obosită în brațe. Ne-am așezat în iarbă și am ales să în iubesc șoapta, iar pieptul îmi vibra a recunoaștere și deja vu. Mă uitam prea mult în jur ca să o uit, iar acum pieptul ei stă lipit de al meu și nu pot spune că nu îmi place. Gura ei era dulce amăruie, dar cine nu și-a jurat iubirile pe tulpinițe de păpădie, nu știe ce dulce e amarul calmant al buzelor ei. I-am atins chipul alb, fin precum fiicele ei sunt. Și-a întors chipul și mi-a sărutat palmele, șoptindu-mi cuvintele acelea ce îmi ardeau de ani de zile în piept. Aveam prea multe să îi spun, iar acum șoaptele ei spuneau totul. Doar ea mi-a ars inima într-un preinfarct continuu al iubirii. Doar un iubitor ca mine știe transa pe care o aduce cu sine mâncatul de păpădie. Iubirea ei se întipărește în rațiunea de a iubi, jucându-se cu orele nocturne de dor. Mi-aș fi tras eșarfa de pe ochi, dar strălucirea ei era ca o cascadă de nori care îți răcoresc ființa. Sărutul ei te face capabil să cuprinzi soarele la piept fără a-l topi.

Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor.

Cosmisian

Pentru capitolul precedent, click aici!

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Iralda, dacă ai avea un singur moment, ce ai face cu el? Se întreba singură.

– Ei da, aș răspunde simplu: o buclă de timp! Așa aș putea intra în ea și de acolo aș putea visa la tot ce e mai frumos noapte și e la preț mare ziua. Tu?

Eu? De ce nu poți răspunde la o întrebare fără să vrei și răspunsul meu? Mulţumeşte-te cu timpul pe care ți-l acord. Cine mai vorbeşte cu tine, ciudato?

– Dacă aș putea dispărea într-o bulă de timp nu te-aș lua cu mine…

Poți face tu ce vrei, că la mine va sta bula asta a ta. Visează tu la feți frumoși în bule de săpun. O să vezi tu, viața e mai bună cu mine. Te-am părăsit eu vreodată?

– Tu crezi că există vreo posibilitate de a conserva timpul într-o bulă de timp?

Ești comică. Nu ai cum! Se știe că timpul este întotdeauna progresiv înainte. Never backwards. E clar? Te-am lămurit cu știința? Ce ai face cu un moment, unul doar?

– Buclă de timp! Insist pe asta și dacă zici că timpul merge doar înainte. Cel puțin, ar fi destul de mult înainte. Să fie! Pregătirea, mergem în călătorie!

Bine, fată! Eu vin cu tine unde vrei. Auzi, dar cam ce ar trebui să iau cu mine? Am voie să îmi iau amintirile?

– Toate? Vezi că tu le cam păstrezi.

Amintirile le iau pe toate. Aspirații pot? Că, ele sunt ca niște amintiri nedezvoltate…

– Acum filozofezi cu mine? Mai întâi, te dai verișoara lui Einstein, acum mama lui Socrate. Ce e cu tine? Vino cu ce vrei, dar se călătoreşte cu un singur bagaj. Treaba ta ce bagi la fermoar.

Dacă nu existam eu, tu crezi că ai fi rezistat? Nu vezi că mintea ta e pe alte meleaguri? Mă întreb cine ar vrea să petreacă atâta timp cu tine…

– Ia auzi la ea! Vrei să te astup? Imediat te las fără glas. Nu ai mai văzut oameni fără rațiune? Plus că tu ești și gălăgioasă. Parcă ai fi punct de control. În buclă eu fac jocul, regula. Clar?

Sper că te vei descurca să faci planuri bune în bucla ta.

– Planuri? Cine, eu? Fii serioasă. Nu avem timp pentru un moment.

Fără planuri! Altfel, sparg bula…

Sursa poza!

Cosmisian

Poate va urma!

„Forma apei”, sau cum as fi putut primi Oscar

„Forma apei”, sau cum aş fi putut primi Oscar

Iată-mă în fața unei nereușite în formă literară. Eu și recenzia nu ne potrivim. Dar, tind să mă confrunt cu o izbitoare idee pe care producătorii filmului „The Shape of Water” au promovat-o până la ideea de film Oscarian. Și, dacă o ideea aveam și eu, pe același fond îmi nășteam și idila. Dar, cuvintele sunt de prisos. Au făcut alții filmul! Aș putea spune că s-au inspirat de la mine. Așa că, laudele le primesc. Sunt de aur. Sper să primesc destul cât să îmi adun și eu de-un Oscar.

1. Trailer oficial:

2. Cele patru capitole scrise de mine în urmă cu 4 ani. 

Capitolul 1 – Click aici și Like acolo, pentru Soclul Statuii

Capitolul 2 – Click aici și Like acolo, pentru Corpul Statuii

Capitolul 3 – Click aici și Like acolo, pentru aurul Statuii

Capitolul 4 – Click aici și Like tot mie, că doar atât mizez să primesc 🙂

Concluzie: Strâng voturi pentru Mirel Pulbertte vs Oscarette

Voi ați simțit vreodată că ați regăsit teme originale în scrierile voastre pe care să le vedeți ecranizate mai apoi? Pare puțin cam îndrăzneață comparația mea de astă noapte?

Cosmisian

 

„ Visele își formau trup, colorând tot mai mult spectrul succesului pentru o viață dedicată științei. Dar, cazul creaturii din ocean a stârnit un interes mai mare pentru oamenii de știință, ce priveau amețiți un specimen tânăr de om oceanic.”

 

Simulatorul bulelor de timp

Simulatorul bulelor de timp

Serile acelea când fugi de acasă pentru a privi Asfințitul de peste coama muntelui este irațional de plăcută. Cum locuiam singură de când m-am mutat în munți, nu înțeleg de ce încă simțeam senzația aceea că voi fi prinsă alergând pe străzile largi, dincolo de depozitele de de cherestea ale domnului Duncan. Dar, făceam asta cu aceeași emoție că voi fi prinsă. Și astăzi îmi propusesem să fac același lucru. 

Știi ce iubesc eu cel mai mult la aceste momente în care nimeni nu știe că am fugit de acasă? Nu știi! Tu nu poți citi gândurile de la distanța la care îți strângi cu putere lumina care încearca din răsputeri să ajungă la mine. Știai că lumina ta este mai intensă în această seară Cumva, cel puțin mie îmi pare asta, ești mai aproape de mine. Eu așa mi te imaginez. Oare ești un produs al imaginației mele? Hm, presupun că nu. Dacă ai fi fost, te-aș fi adus de mult aici, să-mi stai aproape pe această stâncă.

Știi ce îmi place la această stâncă? Este atât de contrastantă. Dacă privesc în sus, aș putea oare să fiu absorbită de vastitatea universului cât să plutesc fără efort spre tine? Nu neg că aș vrea să o văd și pe asta, dar nu cred. Și, dacă aș privi în jos, oare aș cădea doar pentru că poate asta te-ar forța s vii să mă salvezi? Nici asta nu cred, dar aș vrea să mi se întâmple. Dar, dacă ești doar o lumină din trecut ce încă gâfâie în încercarea de a ajunge la mine, nu aș vrea să fiu salvată de osteneala pe care o intuiesc că brațele tale o resimt. Și, astea două extreme chiar îmi plac.

Știi ce am făcut azi? Am spus ieri că îți voi povesti. Doar că ieri nu avusesem ce să îți spun despre astăzi. Uite cum facem. Eu voi începe să îți povestesc, dar voi scrie și în jurnal. Ei da, acum crezi că nu sunt sigură că mă auzi și de asta și scriu, ca nu cumva să vorbesc munților și să mă asculte ecoul. Știai că ecoul este o ființă care se caută pe sine până se disipă în neant? Bine, recunosc. Mă uit spre acea lumină și sper că tu ești acolo, poate chiar mă privești, dar am și eu îndoielile mele. De asta scriu. Simt nevoia să îmi pot usca impresiile despre zilele petrecute în munți între paginile jurnalului meu așa cum făceam cu florile pe care le presam întotdeauna între paginile cărților citite.

sursa poza

Se făcuse rece, iar Iralda adormise pe stâncă, undeva între cădere și plutire. Iar lumina acelei presupuse stele părea să nu o menajeze. Părul ei strălucea atunci când lumina își disipa degetele imaginare printre șuvițe deranjate doar de adierea fină a vântului. Dar, pe ea nu o deranja nici mângâierea luminii, nici susurul blând al muntelui ce sufla spre ea cu o notă puternică de miros de pin. Spre dimineață, adormită și amorțită, mergea intuitiv pe cărarea forestieră ce o ducea spre locuința ei. Diminețile ei erau întotdeauna confuze. Părea că visase, dar nu înțelegea de unde își luase sclipiciul fin de pe piele, sau mirosul proaspăt de pin care încă îi respira în păr.

Departe de toată această repetiție, el o privea cu admirație pe ecranul simulatorului. Și, nu era singurul. Proiectul Bulelor de timp fusese dezvoltat pe parcursul a douăzeci de cicluri, dar abia acum au reușit să se înțepe într-una dintre bucle și să vadă o licărire de existență. Fiecare încercare anterioară se sfârșea prea repede cu eșecul ce se încăpățâna să își arate pe chip expresia de încântare. Nava călătorea cu lejeritate prin spațiu, departe de planeta unde locuia Iralda.

Cosmisian

Nu exclud o continuare!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 2 – Anduze

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 2 – Anduze

-Ți-ar fi greu să scrii fără inspirație? se întrebă tânărul scriitor departe de sunetul pianului. Ai scrie fără ca muza să își sprijine coatele pe luciul perfect al pianului tău?

Tentația imediată a scriitorului modern este aceea de a scrie cu sau fără el însuși, doar pentru că există aprecieri, sau să își apere inspirația neînțeleasă atunci când se găsește cineva să îi critice unicitatea. Dar el, ca tânăr ce și-a deslușit menirea de scriitor în mijlocul controversatei situații născute de coma lui Pierre, avea o altă abordare.

Primise invitația dnei Mouelle, o citise și o așezase pe măsuța lui de lemn, apoi plecase într-o vizită surpriză la casa părinților lui. Nu îi mai vizitase de mai bine de 2 ani, după despărțirea subită de Rorette. Iubirea lui învelită în plecarea ei i-a adus durere, dar l-a ajutat să plece departe de casă, într-un loc unde și-a tocit coatele pe măsuța din casa cuplului Madolen.

Aburul dens al locomotivei își descrie adesea dorința de a fi nor. Un tren vechi aduce vizitatori ce împart aerul vechi al vagoanelor cu locuitorii liniștiți ai satului Anduze. Gara mică găzduiește iluzia măreției. Un sat ce adăpostește conviețuirea unei populații obișnuite cu contraste. Anduzienii se mândresc cu contrastele lor, de la exotica plantație de bambuși, străjuită de alee protejate de desene făcute de soare printre frunze de bambus, continuând cu trenul cu aburi ce te poartă dus-întors Anduze – Saint Jean du Gard, culminând cu Le Musée du Scribe, locul favorit al tânărului nostru scriitor.

Sursa poza

Dar, să vizitezi Anduze și să speri să treci neobservat, ar fi un act de autoînșelare. Familia lui locuia destul de aproape de cea a părinților celei care ar fi constituit alegerea perfectă pentru tânărul nostru scriitor, până când a aflat că iubita lui iubea mai mult decât ar fi putut el accepta. Chiar mai mult, nu doar că împărțea un destin frânt de o iubire secretă a Rorettei, dar a și pierdut în fața alegerii impuse de iubitul secret, care i-a cerut să aleagă între el și scriitor. Și, Rorette a ales intensitatea unei iubiri secrete, despre care se poate spune doar atât. Aflase când destinele erau ferecate de alegerea ei. Pe al lui i l-a legat de un lampion pe care l-a înălțat în seara alegerii fără știrea lui. Și, l-a împins spre necunoscut. Știa că o va întâlni foarte repede. Anduze este un loc prea mic să te poți ascunde. Gândurile îi erau clare.

Ajuns în fața casei cu etaj  de pe Avenue du Pasteur Rollin, ce acoperea o Patiserie, este întâmpinat de micuța lui soră, Patricia. Dovada faptului că nu poți intra în Anduze fără ca vorba să circule mai repede decât trenul cu aburi. I se lipise de piept și cu greu se stăpânea să nu plângă. Era încă o adolescentă visătoare, iar el devenise modelul ei de bărbat realizat. Rar pleca cineva din sat. El o făcuse să își urmeze pasiunea de a scrie, iar Patricia se mândrea cu acest lucru.

Părinții l-au primit la fel de călduros, apoi au mâncat împreună depănând amintiri amestecate cu detalii ce au înflorit perioada scursă de la ultima lor cină împreună. Ochii Patriciei erau fixați pe geanta lui, pe care nu a lăsat-o din mână chiar și la masă. Știa că i-a adus cadouri, dar nu înțelegea de ce încă nu i le-a oferit. Aproape că simțea în degete textura ambalajelor care cad pe pat, urmate de țipetele ei de bucurie. Așteptarea i-a fost cu atât mai mult răsplătită, cu cât cadourile nu doar se aflau în acea geantă, ci începeau de la ea. Dar, nu îndrăznea să creadă că și acea geantă ar fi putut deveni a ei.

Va urma!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 1 – Valsul primăverii

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 1 – Valsul primăverii – Chopin

Pianul își topea adormirea de sub pătura pufoasă a zăpezii chiar sub degetele ei. Eugenne cânta la pian, iar noi, cei prezenți, asistam uluiți la apa cristalină și rece care își forma albia în sufletele noastre. Salonul Roșu rezona perfect cu unduirea degetelor ei fine, oglindind parcursul neschimbat al operei create de Chopin sub delicatata topire a albului într-o încetinire a delirului ce i-a răpus desăvârșirea culorilor pe care le-a ascuns. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în comă, înghețat, într-o stare de perfecțiune a albului rece. Și iată cum, interpretarea majestică a Eugennei topea suav perfecțiunea albului rătăcit în inima unei ființe înghețate în alb. Pierre o asculta, cuprins de reformulări înnodate în confuzie.

După o pauză de mai bine de un an, Mouelle găzduiește o Serată la Vila Rouge, acolo unde cercul intim de dinaintea accidentului lui Pierre își creionase adesea interesul pentru literatură, al îndrăgitei Mouelle și, nu în cele din urmă  al celor câțiva tineri poeți, prieteni ai Editurii și invitați speciali. Îi luase sub aripa sa, de unde penele lor își gravau versul în sufletele celor prezenti, dar și în setea paginilor veline pe care le luau cu ei. De câte ori au zămislit fluidul rimat al versului chiar sub plăcuta aromă rubinie a vinului ademenitor servit cu mândrie de Pierre! Iar când recitau, părea că inima unei vrăbiuțe speriate zvâcnea o notă pătrunzătoare, ce își făcea loc printre degetele protectoare ale neștiutului protector.

Sursa poza: Roland

Dar, seara aceasta este în sine o erată a cărții Fiorul. Actul trădării prin deces, așa cum îl prezentase Mouelle în multele incursiuni în relația ei cu Pierre înainte de  accident, a scos în evidență iubirea lor din perspectiva ei nespusă, dar internalizată. O vreme necunoscută pentru protagonistul cufundat in comă, dar povestită și repovestită de simpatizanții cititori ai cărții. Pentru Pierre, ca personaj ce impune o erată pe paginile Fiorului, confruntarea cu impresia lăsată iubitei lui, cu durerea colosală ce i-a încrustat-o acesteia litera dorului pe pereții inimii ei de tânără iubitoare, a fost un act dificil de interpretat în fața unei mulțimi ce i-a judecat plecarea. Avea să își înfrunte singur umbrele pentru a putea merge înainte. Ar fi vrut să poată repara totul printr-o simplă întoarcere în timp, dar viața impune celor drepți momente de corecție, poate chiar de resetare, iar aceasta nu este tocmai ușor când te trezești într-o piesă de teatru regizată fără știrea ta.

Ochii celor prezenți erau nedezlipiți de pe încântătoarea tânără ce le-a adus primăvara în suflet, iar lui Pierre, un scurt răgaz până la acel act special care relua declarația lui din seara accidentului. A fost o surpriză pentru toți să o asculte pe Eugenne interpretând atât de bine Chopin. Era cunoscută doar pentru marea contribuție la bunăstarea sufletului răvășit al gazdei, Mouelle Roucher. Era iubită ca o fiică, prețuită ca o prietenă care îți tolerează repetiția depresivă. Eugenne era un mister care purta multe necunoscute. Putea trece neobservată în ciuda faptului că era strălucitoare. Și chiar era.

Invitații încă soseau, în perechi, purtând pe chipuri un zâmbet ce trăda curiozitate. Știrea că Pierre își revenise din coma ce l-a făcut să pară geamănul aparaturii ce îl ventila mecanic, a reînsuflețit curiozitatea multor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Mouelle. Cel care părea un trădător prin încăpățânarea cu care se agățase de neființă, se afla acolo, poate chiar ca motiv al acestei serate. Mouelle și-a luat în serios calitatea de gazdă și le oferea deliciul prezenței ei fiecăruia dintre invitați. Cu câtă ușurință te învăluia prezența ei suavă, aristocrată. Locul Eugennei la pian fusese luat aproape neobservat de pianistul serii, un necunoscut și el pentru mulți. Doar partiturile îl știau bine.

Chiar dacă nu toți invitații se cunoșteau între ei, le-a fost ușor să intre în atmosferă. Părea că toți au sosit, mai puțin unul singur. Tânărul scriitor nu și-a făcut apariția mult așteptată, de Mouelle, de Pierre, dar cel mai mult  de către Eugenne, care tăinuia ceva mai mult în sufletul ei misterios decât se știa. Invitația îi fusese trimisă, dar oare o va onora?

Cosmisian,

Va urma!