Arhive pe categorii: A. POVESTI

Lucette – Chipeșul

Lucette – Chipeșul

     Ai crede că Marcel este o greșeală, că eu m-am îndrăgostit de altcineva, iar cu el am ajuns din greșeală. Sau, poate soarta și-o fi propus să îmi croiască un destin în formă de caricatură. Doar că, nu a fost așa. Fratele meu era student la Poli, în Timișoara. Eram încă la liceu când l-am vizitat de sărbătorile pascale.

     În căminul lui mai era câteva fete puse pe filme seriale. Cred că doar asta făceau. L-am însoțit pe Darius în camera lui. Locuia într-unul din căminele alea mai frumoase, cu doar două persoane în cameră. Colegul lui, MM, un tip înalt, destul de bine făcut și chipeș, citea. Citea? Ce băiat citește în camera lui de cămin în vacanță? Puteam paria că aveau dezordine în cameră, că se fuma până la cel mai înalt grad de asfixiere, dar nu, nici pe departe.

     – Salut! M-a salutat Chipeșul, zâmbind. Nu era destul că m-a răvășit puţin, din prima, dar a trebuit să se ridice de pe pat și să se așeze decent pe marginea acestuia, lăsând cartea frumos închisă pe pat.

     – Salut, ce faci? Eu sunt…

     – Elena, ştiu. Mi-a spus fratele tău că vii în vacanță aici. Pari surprinsă puțin că îți știu numele.

     – Elena. Da, Elena mă cheamă. Și, Flavia. Nimeni nu îmi spune Flavia, că mă feresc să se afle.

     – Interesant, Flavia. Uite, eu îți voi spune Flavia. E bine? Flavia, Flavia, Flavia…

     Lui i se părea distractiv, mie deloc ușor să fiu lăsată în cameră cu el. Unde o sta Darius, ce e cu el de mă lasă cu un străin, cu un necunoscut? Dar, îmi plăcea băiatul.

     – Și, ce citești? Ce autor îți place?

     Cred că mă luase cu valuri de căldură, de parcă sufletul îmi era o plajă pe care valurile se spărgeau tremurând. Era normal să îmi placă de el, chiar dacă nu sunt adepta teoriei cu prima impresie, pe asta am îmbrățișat-o strâns. Deja îmi plăcea. Nu am mai vorbit despre carte. De fapt, nu îmi amintesc dacă am vorbit despre ceva anume, dar am rămas foarte veselă după timpul petrecut cu el. Veselă și foarte conștientă de ticul meu ce mă trăda de fiecare dată când un băiat mă atrăgea. Sigur el nu îl observase.

     Venise între timp și Darius. Era îmbrăcat de oraș. A spus el că locuiește aproape de Centru. Îmi promisese că mergem la KFC. Așa că, s-au hotărât să se organizeze. Chipeșul a ieșit pe hol și a strigat „KFC – plecăm de la Magazinul din colț în 10 minute!” Niciunul nu ținea telefonul în mână. Oamenii ăştia nu știu că există Mess? Ce e cu ei, oare?! Băieții mei s-au mobilizat foarte repede. Eram deja jos, la colț. Ei erau calmi, așteptând cuminți, iar eu eram tare curioasă de cine le va onora sălbatica invitație. Nu tu telefon, nu tu confirmare…

     Fetele ce păreau dependente de seriale și-au făcut apariția în grup, una mai drăguță ca alta. Le-am numărat și le-am făcut o analiză a ținutei. Una ieșea în evidență. O văzusem, agitată mai era. Cine a furat-o pe tipa asta care arăta ca de pus pe coperta unei reviste. Părea ireal de frumoasă. Deja îmi plăcea. Ținea telefonul în mâna, apoi gesticula puțin haotic cu cealaltă mână. Nu părea nervoasă. Părea mai degrabă chinuită de anticipație. Nu mai văzusem pe nimeni atât de agitat pentru puiul de la KFC.

     La scurt timp după asta, apăruse și Chipeșul. Tipa luată de pe coperta unei reviste a alergat ca hipnotizată spre el. Pe el îl aștepta. Parcă din neant m-a trăznit ceva direct în creştetul capului. Eram geloasă. Pe loc nu o mai plăceam, chiar mă și întrebasem de mi-a plăcut la început. Iar eu, m-am trezit brusc îndrăgostită de colegul de cameră al fratelui meu. Chipeșul care nu avea nume în mintea mea. Dar, cum să mă îndrăgostesc așa? Întrebările și gelozia incipientă s-au transformat pe loc într-o energie complexă ce mă făcea să cred că văd dincolo de aparențe. În scurt timp am identificat câteva motive pentru care tipa îți dorea să fie cu Chipeșul, din care niciunul nu părea suficient de bun ca el să accepte să îi sară așa în brațe. Eu, în locul lui…

     – No, gata? Plecăm? Că se termină aripile de la KFC a spus Darius. Așa că, ne-am îndreptat spre Centru în grup.

     Darius este un frate de vis, dar și un bărbat atent. Își petrecuse mâna peste umărul meu și mă dirija cât să mă poată observa. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Eu destul de independentă, el mai echilibrat. Doar o singură soră avea. Nici pe alese nu putea avea una mai bună.

     Am trecut peste Bega. Auzisem doar de păcatele pe care le poți face, de care nici Bega nu te poate spăla. Dar, oricât de comică ar părea concluzia mea, după cinci minute de observație, am înțeles și de ce. Bega era atât de murdară încât se vedea mizeria în ea. Cine să mai iasă curat din ea? Recunosc că am văzut și restaurantul acela de pe malul Begăi, dar nu mă vizualizam acolo decât cu el, singuri. Mi-ar fi fost suficient. L-am văzut pe ospătarul acela subțirel, servindu-i pe cei de la masa cu flori galbene. Ce bine ar fi fost să ne fi servit pe noi doi!

     Am ajuns și la KFC, ne-am plimbat prin Centru până au început să ne piște țânțarii de picioare, apoi ne-am îndreptat spre casă. Nu îmi amintesc prea multe. Eram doar cu capul în nori, acolo unde îl ascunsesem pe Chipeș de ceilalți. Să fie doar al meu. De adormit nu mai spun, că nu am adormit decât după ce am rearanjat universul ca el să fie doar al meu. Pe tipă nu am alungat-o de tot, doar că era o angajată de la KFC. Și, era foarte ocupată, să nu mă trezesc că îmi strică scenariile.

     Apoi, am adormit.

Cosmisian, Timișoara.

 Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

 Lucette – Iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita

     Liniștea cea mai profundă doare cel mai rău. Era trecut de miezul nopții când ceasul de pe măsuța înaltă a anunțat grav ora 3 am. Părea că și pe el îl doare pieptul, pentru că de acolo își izvora el puterea de a-mi aminti că odihna este pentru oameni ca mine. Aflasem de puțin timp cât de gravă îmi era boala, iar de atunci mă temeam să adorm. Și, nu pentru că aș fi încetat să trăiesc. Deseori am stat aproape de soțul meu, privindu-i somnul lin sau chinuit. Când tresărea, îl mângâiam pe chip pentru a-i alunga durerile din vis. Și, îmi reușea. În noaptea aceasta am fost surprinsă de durerea din pieptul mecanizat al ceasului. Nu adormisem, nu aș fi putut să o fac.

     De ce „autoimună”? Nu puteam fi eu autoimună? Nu puteam fi și eu o soție și o mamă cu preocupări normale? M-am ridicat, lăsând pe fotoliu jurnalul scris pe jumătate. Am mers cu pașii ușor apăsați pe podelele brune ale holului lat spre camera unde domnea o altă liniște, una a neștiinței. Lucette strângea la piept o neștiință salvatoare. Ușa camerei era întredeschisă. Stătea sprijinită pe umbra ce cădea perpendicular pe mocheta moale din cameră. M-am lăsat pe tocul ușii și am tăcut. Am privit-o dormind. Gândurile se răspândiseră în mintea mea. Înainte, gândurile îmi erau ca un strop de cerneală pe care îl converteam în scrieri, ca în plină noapte să mă văd pe mine însămi topită în disper într-o masă neuniformă de dispersie a nescrisului. Eram deprimată de-a binelea, dar îmi permiteam acest lux. Lucette dormea cu un iepuraș pufos strâns la piept.

     Când m-am întors la jurnal, am făcut-o încetinind timpul, alunecând pe rând pe firul poveștilor ce se ascundeau în ramele prinse pe pereți în cel mai hazliu mod. Lucetta le stabilise locul, ceea ce însemna arta ei haotică desăvârșită. Una dintre cele mai importante rame găzduia prima poză făcută de ea la 4 ani. O tufă de iarbă uscată de soarele neiertător al deșertului. Îi pusesem nume. Purtată de gânduri într-un ritm mult încetinit, m-am trezit din nou secerată de durerea din pieptul ceasului. Îmi amintea nu doar că după 3 am, negreșit vine 4 am. Trist, dar l-am înțeles. Neînsuflețitul mă trimitea cât mai departe de el, de parcă trecerea timpului se făcea doar în apropiere de el.

     M-am așezat pe fotoliu, mi-am așezat piciorul stâng peste cel drept, iar palmele cu degetele petrecute între ele le-am așezat pe genunchi. Îmi iubeam soțul atât de mult. El părea cea mai bună definiție a iubirii. Treptat, mintea mi-a alunecat spre alte iubiri ale adolescenței, iubiri stinse în grabă cu preț prea mare oferit iluziei că poți uita. Nu am uitat niciodată. Mi-am amintit cuvintele spuse de un băiat care m-a iubit cândva: „ai fost şi vei fi iubita mea…” Nu i-am spus atunci că îl iubeam şi niciodată după, pentru că pur şi simplu am ştiut că nu pot duce acea dragoste cu mine. Cumva, în adâncul sufletului meu am ştiut asta.

      Uneori auzim târziu în viaţă ceea ce ne dorim să auzim de la acea persoană… Te-ai gândit vreodată cam câte regrete rămân în urma iubirilor pe care nu doar că nu le-am mărturisit atunci, dar pe care le-am ucise şi îngropat încă din faşă din cauza imposibilităţii de a fi materializate?

     Iubim oameni pe care nu avem nici voie, nici dreptul să-i iubim. Dar o facem, riscându-ne propria inimă. O facem, dar de ce? Pentru că iubirea nu întreabă niciodată. Ea ne intră în suflete, ne fragilizează pentru o vreme, ne injectează un drog în vene, apoi dispare, lăsându-ne euforici sau leşinaţi la marginea drumului. Iată cum ne împânzim sufletele cu iluzii rebele.

     Adevărul este că toţi trăim ascunși în învelişul nostru cu identitate strict personală. Rar lăsăm pe altcineva să ne pătrundă lumea, iar atunci când o facem, în loc să devenim mai puternici, devenim mai fragili. Cu toate astea, devenim dependenţi de această stare, pentru că atunci când iubim, creierul şi inima ajung la un consens. Fragili şi extrem de uşor de frânt şi totuşi există atât de multă putere în această fragilitate!

     Somnul liniștitor al acelei nopți prelungite venise foarte repede peste dorința ei flămândă de a accumula doruri pe care nu știa dacă le va păstra cu adevărat după posibilul colaps. S-a așezat în pat alături de Marcel, iar el a stns-o instinctiv la pieptul lui. Somnul le-a fost scurt, pentru că în casa lor locuia un mic titirez cu părul creț, ca o încurcătură de labirinturi suprapuse.

Cosmisian

Lucette – A fost cândva prea puţin în viața ta

A fost cândva prea puţin în viața ta


Notă: aceste versuri, rearanjate puțin, îi aparțin lui Marcel. Le scrisese după ce a aflat de la medici că soția lui…


Ai simţit vreodată cum tai cu vorbele tale alte vorbe,

sugrumându-le literele cu putere,

scoţând din miezul lor secretele cuvinte,

ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?

 

Ai simţit cum mergi pe cărări labirintice,

iar în urma paşilor tăi se ţese viitorul, 

un viitor ce priveşte acuzator

din ruinele ierbii strivite?

 

Ai simţit cum e să minţi un copil

doar pentru a-i salva o copilărie

ce deja a murit în ochii lui,

dar pe care tu nu o crezi dispărută?

 

Ai simţit cum îţi înghiţi propriile lacrimi,

doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale

în mascarada de cretă

ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?

 

Ai simţit cum involuntar revii

la locul amintirii dureroase,

adunând pe furiş visele,

speranţele fărâmiţate în alizeul timpului?

 

Ai simţit cum florile se ofilesc

doar cu o singură privire

ce poartă trista decadență

în flăcările nestingherite ale neiertării?

 

Ai simţit cum clipele lovesc

în fiinţa ta ca nişte secole de istorie nescrisă,

pe care sălăjluiesc nefireștile doruri

purtate pe potecile neatinse?

 

Ai simţit cum tăcerile te asurzesc

cu melodia lor vaporoasă,

strivindu-ţi singurătatea

până la disperarea limbajului semnelor?

 

Ai simţit frica ce-ţi şuieră prin oase

ca un tunet străfulgerat din neputinţă,

și gândurile ce se ceartă între ele,

iar inima-şi îngroapă glasul în tumultul lor?

 

Ai simţit toamna

scuturându-se subtil de fructele coapte,

născute din florile ofilite în primăvară îngheţată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?

 

Ai simţit cum e să cazi în văi întunecate,

să tremuri de teamă,

iar la capătul ei să descoperi lumina tămăduitoare

despre care alții au spus încrezători că există?

 

Ai simţit cum este să primeşti

tot ce ai visat

în clipa când ai renunţat

să mai trăiești sperând?

 

Ai simţit cum sufletul îți rugineşte în tăcere

oridecâte ori calci peste alte suflete,

doar pentru că speri

să îl tocești pe al tău?

 

Ai simţit cum e să iubeşti până la epuizare,

o fiinţă de la care nu ţi-a rămas

decât amintirea că a fost cândva,

prea puţin, mult prea puţin, în viaţa ta?

 

Ai simţit…?

Cosmisian


Poza nu îmi aparține mie, dar am îndrăznit să o determin să aparțină nopții și toamnei ce îmi scutură fructele coapte.


 

Lucette – Visele frumoase se împlinesc ziua

Visele frumoase se împlinesc ziua

O privi îndeaproape. Ochii fetei se stingeau puțin câte puțin în fiecare zi, iar el nu putea face nimic pentru a-i ține la fel de lucizi și strălucitori ca înainte. Era, până la urmă, lumina ochilor lui. Un tată singur și o fetiță bolnavă. O adora încă de mică. Acum era mare, împlinise de curând opt ani. Atâtea comparații între Lucette și mama ei încât și eu, povestitorul acestui episod, recunosc că am devenit puțin gelos. Un bărbat ce își iubea fiica pentru că era atât de mult ca soția lui. Era tot ce era prețios lăsat în urmă de ea. O fiică ce ducea mai departe trăsăturile femeii care a născut-o. Dar, din nefericire, ducea și o boală autoimună, crudă. Sufletul lui se ruga adesea să o vadă trează în fiecare dimineață. Abia adormea. Era consumat de teama că o poate lăsa singură în pragul morții. De ce trebuie să i se întâmple din nou același lucru, de ce să îi fie calamitat sufletul până la cel mai înalt grad de traumatizare?

Auzisem de o posibilitate de tratament care putea întârzia nefericirea. Chiar vorbisem cu prof. Dr. Bogdan Neculceriu despre Clinica din Londra unde se făcuseră progrese în îmbunătățirea condiției celor căzuți sub greutatea acestei boli. Și, pentru că mama fetei fusese sora mea mai mică, pe care am iubit-o atât de mult, eram dispus să plătesc pentru întreaga procedură. Banii nu au fost niciodată o problemă pentru familia noastră. Se spune că banii nu pot împiedica soarta cuiva. Vestea că Lucette a fost acceptată pentru acel tratament experimental a fost o dovadă impresionantă. Mai mult nu puteam. Eram atât de entuziasmat de posibilitate încât era să trec pe roșu. Bine că noaptea nu se prea circulă pe Bulevard. Am parcat repede în fața casei și am alergat pe aleea pietruită să dau vestea cea bună.

Casa mirosea a munte. Lucette își dorise tare mult să facă un traseu din Retezat, pe care îl văzuse într-o filmare făcută de noi cu mult înainte ca ea să apară pe lume. Casa era plină de ramuri de pin. Mirosul de rășină aducea adesea bucurie pe chipul micuței. Era destul de conștientă că suferea de aceeași nefericire ca mama ei. Cum poți anula cunoașterea prematură pe care o vezi atât de clar pe chipul unui copil? Să nu te rogi ca el să trăiască etern? Și, dacă nu putem face excepție de la cruzimea cu care viața poate să ne fie curmată, în cazul nepoatei mele speram ca acest lucru să se întâmple mult mai târziu. Iată o veste bună cu care mă puteam prezenta și la această oră târzie în casa lui Marcel.

L-am găsit aproape adormit lângă patul înalt al nepoatei mele. Mă durea să văd neputința lui, dar era evident că, oricare ar fi deznodământul acestei povești, iubirea lui îi va aduce fetei bunăstare sufletească până în ultima clipă. Doar că, de această dată, nu venisem să încerc să îl încurajez pe cel care purta pe umeri o povară atât de dificilă, prea crudă. Lucette adormise cu zâmbetul pe chip, dar și cu un soi de iepuraș cu blănița din fire brune, parcă împletite de mângâierile ei. Din întunericul nopții ce mărginea moartea, am adus vestea cea bună. Începând cu dimineața următoare, Lucette începea procedura de pregătire pentru plecarea în Marea Britanie. Au fost cazuri în care pacienții s-au simțit mai bine din săptămâna pregătitoare.

Între timp, venise și Juliette. Cât de mult mă ajutase cu pregătirile pentru transportarea nepoatei noastre în Londra. Ajunsese aseară la 19:50. Veștile erau bune. Adusese și cadourile pe care Lucette le cerea de fiecare dată. Cărți. Cartea era singurul cadou pe care îl cerea. Iar mătușa ei, draga mea soție, era mai mult decât încântată să în aducă multe. Cele mai deosebite cărți erau cele semnate de autori. Juliette îi știa pe unii dintre autori. Erau cărțile despre care vorbeau cu orele pe internet când nu puteam fi cu ea. Dar, acum eram aici, emoționați la gândul că într-o săptămână îi puteam oferi micuței noastre nepoate un nou început. Aș vrea să vă spun mai multe, dar e timpul să vorbim cu Marcel. Visele frumoase se împlinesc ziua.

Poza nu îmi aparține. Sursa – google

Cosmisian

 

Trandafirii și bicicleta – 2

Trandafirii și bicicleta – 2

     Brațele îi erau julite, puțin aici, puțin acolo. Dar, cine a spus că teribilismul nu naște lumi poetice, pline de petale de trandafiri? Gândește-te cum l-ar fi privit trecătorii dacă ar fi rupt trandafiri doar ca să le simtă spinii. Te-ai gândit? Bun! Deci, îmi dai dreptate. O bună ocazie pentru bietul grădinar involuntar.

      Înconjurat de trandafiri, unii încă neatinși, unii despinați pe brațele lui albe, băiatul deveni brusc conștient de întregul univers. Își ridică ochii spre blocurile din apropierea petalelor de trandafir. M-am dat repede în spate, știam că în acele momente se amplifică acuitatea vizuală. Sunt sigur că m-a văzut. Dar, era ca un moment de reflexie, de parcă eu mă uitam la mine. Văzu o perdea ce îsi căuta verticalitatea, unduindu-se ușor. Doi. Până acum, doi au văzut momentul în care a trecut printre trandafiri. Nimeni nu îl putea certa că s-a aplecat să le simtă parfumul.

     A șoptit în taină. Nu știu ce a spus, dar dacă e ca mine, cred că a suspinat de durerea pe care nu trebuia să o vadă nimeni. Lanțul căzuse, dar la fel o făcuse și el. Băieții de la bloc rămăseseră înspăimântați pe locul unde îl lăsase pe Blond să pedaleze singur. Și ei s-au uitat în toate direcțiile. O făcuseră înainte de băiat, pentru că m-au văzut. Nu mă retrăsesem încă. Am vrut să le adâncesc senzația din conștiință. Păreau să o mai aibă. Au știut și ei că i-am văzut, de aici și teama lor de a se distra pe seama nereușitei blondului.

      Cuprinse bicicleta de ghidon, o ridică și se asigură că lanțul stă din nou unde îi este locul. Observă încă un spin împlântat în brațul stâng. Zgârietura ce conducea spre locul în care aterizase spinul părea o dâră dreaptă de nori ce preferă să se prindă la întrecere cu albul pielii lui. Dar, zgârietura se roșise repede.

      Era timpul să înapoieze bicicleta. Îl ustura în tot mai multe locuri. Își trecuse piciorul peste bara bicicletei, se așeză cât să se poată împinge cu picioarele de asfaltul rugos. Acum, își înfrunta mai multe neajunsuri în același timp. Prinsese puțină viteză, așa că picioarele lui se agățară novice de pedale. I-a mai luat puțin să nu se mai uite la roata din față, apoi a mers drept. În dreptul băieților a frânat cu un picior, dezechilibrându-se puțin. De data asta nu a căzut. Se simțea atât de bine. A plecat singur săltând până l-a ascuns plopul de privirea mea. Aș fi vrut să văd mai mult, dar poate e mai bine astfel.

Cosmisian

 

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire (Partea a XIII-a)

Mi-am propus să uit complet de păpădii și le-am crescut din rouă noua devenire

(Partea a XIII-a)

     Muzica solemnă impunea un calm egalat doar de vocea ei, o voce făcută din cea din urmă notă a operei, nota supremă. Ai observat că avea picioarele fixate în podeaua lucioasă a podiumului puțin înălțat? Își mișca doar trunchiul și brațele. Și, ne mișca nouă inima. Uneori aveam impresia că vioara își găsise o formă muzicală atipică de a se materializa – femeia păpădie. În aplauzele sălii umbrite de o muzică aurie, orchestra îi refăcuse portativul spre un nou preludiu al unei deveniri neîncetate. Îmi regăsisem și eu iluzia pierdută, credite orchestrei ce nu se opri din forma lirică a bisului teatral. Și, o ascultam…

Era de așteptat să ne întâlnim privirile. Eu așteptam acest lucru de mult. O știam bine din cea din urmă devenire, chiar dacă o păpădie nu își amintește forma ei ce i-a precedat înflorirea. Eu însă, o știam din multele-i plecări și reveniri. Eu am fost unul dintre păgubiții ei. Cine și-a pus în gând să o stăpânească, nu îi știe încă puterea sălbăticiei ei. Au alergat după ea, au prins-o de braț când era doar o sămânță, crezând că este mai ușor de stăpânit. Păpădia nu se pune sub nicio formă în sân. Până să ți se îndeplinească visele, te trezești că ai adăpostit iluzia în forma ei perpetuă – sămânța. Oprește-i înrădăcinarea dacă mai poți! Ți s-a înfipt în piept. Din visele tale îi cresc păpădiei aripile iluziei cu care te amăgește.

Sursa poza – google – Dandelion, by MartEden

     Cânta într-o limbă pe care o cunoscusem în copilărie. Atunci eram pregătit pentru ea. Eram prea mic să îmi amintesc cât de departe ne-am încrucișat parfumul, iar teama mea este să nu fiu și eu o păpădie. Vocea ei este răvășitoare, iar umerilor mei nu le mai rezistă claviculele de durerea pe care o resimt. I-am purtat în minte senzația vocii, fără să mai pot să-i stăvilesc necunoașterea. Inima este capabilă de iubire încă de când îi pulsează prima picătura de viața prin tainicele ei odăi. Să o aud astăzi pare ireal. Mă simt ca un boboc de trandafir alb, pe care muzica îl înflorește fiecare unduire a corpului ei și îmi creionez parfumul după cum mă învață buzele ei. Șoaptele ei mă înfloresc a primăvară.

O lumină roșiatică a luminat spre locul unde auzeam șoapte în altă limbă a copilăriei pe care nu mi-o amintesc. Un violoncel părea că știe bine ce note îi trebuie suavei pentru a-i adăposti la piept îmbrățișarea. Fără să vreau, m-am aplecat spre acea îmbrățișare și-am cuprins-o la pieptul meu, adăpostindu-i capul pe umărul meu cald. I-am simțit obrazul rece, ca o dimineață cu rouă din abundență. Chipul ei era ca un cer alb de dimineață, atunci când roua își adăpostește ființa pe dealurile umerilor mei. Știai ca stropii de rouă picurați de pe genele lungi ale păpădiei îți pot intensifica dorul după stele? Un strop de rouă este ca o lupă universală ce atrage cerul înstelat spre inima ta ce își bate ritmul a dor. Roua este una dintre cele mai blânde forme de condescendența a divinului spre uman. Ziua îți formează pieptul din mijlocul unui strop de rouă. Ochii femeii-păpădie erau două sfere de rouă ascunse de soare.

Concertul se terminase de mult timp. Nici nu observasem. Eram doar noi doi. Îmi înflorise din strângerile repetate și ritmice ale iubirii mele pentru ea. O păpădie ce a înflorit în sălbăticie. A mea. Și, îmi propusesem să uit complet de ea, de păpădie.

Cosmisian

Capitolul precedent aici!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 14 – O clipă descompusă în iubire

     Îmi plac momentele acelea în care poți îngheța o scenă în doi. Oprești totul fix în acel moment în care cei doi sunt involuntar vulnerabili, se privesc fără să priceapă ce li se întâmplă. Cu precizie am făcut o incizie în poza completă pentru a izola cadrul general de cei doi. Îi priveam îndeaproape. Privirea lor se intersecta cu finețea unui fascicul laser ce își știa originea. Sau, destinația. Însă cu greu se putea spune că lumina își avea origine sau destinație la vreunul dintre ei. Privindu-i atent, am realizat că bătaia inimii lor, a emoție necontrolate, sufocantă chiar, născuse acea intersectare de priviri. Și, cum era de așteptat, anticipația este poteca umblată a iubirii. Cei doi au făcut scenarii peste scenarii, până la confuzia realității cu iluzia. Iar acum, ei se priveau. O clipă pe care eu am reușit să o descompun în iubire.

– Bună! Îi răspunse el, vădit surprins.

– Numele meu este Erika. Eram în trecere cu surioara mea, care e în vizită pentru câteva zile.

– Domnișoara a captat toată atenția. La cât de frumoasă e, pare atât de normal.

– Nu sunt prea multe locuri pe unde să o plimb, așa că am luat-o la pas cu ea spre serviciu. Îi spusesem despre tine. Mă bucur că ți-ai revenit.

– Am auzit că am fost îngrijit bine. Știi ceva despre asta?

Erika se roși. Auzise de la colegele mai experimentate că, uneori, fără explicație, ți se mai aprind călcâiele după un pacient, dar nu e ceva ce merită atenție. Dar, ei nu i se putea întâmpla. Avea garda încă sus, cu brațele apropiate în dreptul inimii. Era ceva în vocea lui…

– Ne luăm responsabilitatea în serios, nu-i așa? Și, ne-a prins și nouă bine să vedem un pacient cu adevărat în nevoie. Aproape că uitasem că suntem un Spital. Și totuși, cum ai ajuns într-un loc retras ca al nostru, aproape sfărâmat de stânci?

– Vrei să spui că aveți și Hotel aici? Ah! Credeam că nu…

– Norocul pacientului.

– Numele meu este…

Ezită. Numele lui este… își lăsă capul în jos, privind repetat forma circulară a ceștii de cafea, căutând în spatele confuziei un nume. Cum să nu-și amintească numele?

– Așa, numele tău este… A, scuze. Eu sunt Erika. Îți amintești? Știi tu, tocmai am intrat și te-am văzut privindu-mă. Numele tău este…

– Ei bine, din motive de siguranță, prefer să îți spun doar prenumele. Ce spui, e suficient?

Și-a întins măna, inspirând puternic la atingerea catifelei celei mai fine în formă de femeie, privindu-i degetele albe, străine de orice imperfecțiune. Părea pierdut.

– Bine. Oprește-te! Să păstrăm misterul. Intru în jocul tău. Până aici, tot ce știm despre tine este că nu știm nimic. Cu puterea investită de Munte, de astăzi te vei numi Tõrvik – făclie, în estoniană.

– Tõrvik? De ce nu ar fi acesta numele meu? Mi-ai văzut numele undeva.

Au zâmbit amândoi, doar că pe el în nedumerea faptul că îi spusese făclie. Făclie? Cine ar alege un asemenea nume?

– Încearcă să îți revii. Sunt încă în picioare. Nu îmi ceri să iau loc la masă? Îi spuse Erika, mirată și ea de îndrăzneala cu care îl provoca.

Se obișnuise încă de mică să își apere latura sensibilă, devenind atât de sigură pe ea, aproape de marginea controlului. Nu avea cum să îi reziste. Mai erau două scaune libere. Se așeză singură, fără a mai aștepta vreo invitație. Tânărul părea pierdut din nou. Ce îl zăpăcise atât de mult? Era un zăpăcit drăguț. Chiar era. El nu îi dăduse drumul mâinii, pe care o strângea cu spasme imperceptibile, mai mult de emoție.

Au tăcut puțin timp. Erika a așezat pe masă gogoșile primite. Ochii lui erau atât de verzi! Un verde dens ca al unei păduri neatinse. Lumina din ochii lui era ca a soarelui ce pătrundea printre frunzele pădurii direct în sufletul ei. Îl simțea atât de aproape. Nu este bine că a îndrăznit să îl viziteze?

Cosmisian

 

 

 

 

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 13 – Nu dispar personajele din vis fără notificare?

     Căzut pe gânduri, privea în gol spre ceașca mare de cafea. I se întâmplaseră prea multe lucruri contradictorii, iar granița ce despărțea realitatea de visare nu îi era deloc clară. Femeia munte ce-și ascunse inima în pieptul lui părea realitatea, iar visul în care era pacient fără a ști de ce, părea fără sfârșit. Îi plăcea fantasticul din ochii femeii munte, îi simțea pulsația ce-și făcuse din cutia lui toracică un soi de soclu pe care își înălța semeață inimă, dar nici de momentul în case își deschisese ochii în vis și o văzu pe tânăra învăluită în soare nu îi mai părea vis. Oare unde se afla realitatea?

Și, pe când își sorbea cafeaua cufundându-se în greul pe care îl are memoria rebelă ce nu îi dezvăluia chipul fetei, auzi tropăit pe holul dinspre Cafeterie, însoțit de chicoteli. Poate, altă dovadă că se afla într-un vis din care nu știa cum să își revină. Cine a mai văzut veselie pe coridoarele unui spital? Dar, nimic nu părea să aducă acea trezire. Contradicțiile deveneau tot mai jucăușe cu mintea lui. Își duse palma spre piept, curios dacă putea simți sau vedea acea inimă de cristal, dar simți pansament pe tot pieptul. Altă contradicție.

Îl copleșea dorul de muntele de cristal, de susurul blând al aripilor de fluture, de privirea femeii ce își găsise lumina și eliberarea doar după ce îi trezise el lumea cuprinsă de întuneric și durere, de senzația de foc și cristal lichid ce îi umplea pieptul. Dar, aievea auzise vocea veselă a unei femei ce îl veghease în zilele în care trupul încă nu putea răspunde. Iar dorul de o voce caldă, dansantă, nu îl ajuta deloc să clarifice misterul lumilor în care se simțea țintuit. Mintea îi găzduia gânduri ce zburau ca rândunicile, haotic și cu țipete, care dispăreau brusc de parcă nu zburaseră prin fața ochilor lui. Și, o căuta și pe ea. Acum căuta să prindă din zbor o voce, dar trecuseră două zile și acea voce nu își găsea deloc drum spre el. Altă dovadă că ar fi un vis. Nu dispar personajele din vis fără notificare?

Când protagonistele visului lui își făcură intrarea în Cafeterie, părea că toți le așteptau. Degeaba se uita pe furiș să le vadă. Erau înconjurate de toți. Poate puțin cam exagerat. Să fie și asta o altă piatră ce o putea așeza pe talerul balanței în favoarea gândului că totul, în cele din urmă, converge spre ideea de vis? Ar fi dorit să își șteargă din minte blândețea din vocea ce îi umplea mintea, acea pronunție ne mai auzită. Dar, cum să o facă? Îi era atât de bine să o audă. Vocea ei era parte din confuzia ce îl stăpânea de câteva zile. Și, de nu ar fi fost suficientă alarmarea din pieptul lui, aproape că își imagina cum își întindea palme cu degete căutânde spre liniștea chipului ei zâmbitor. Nu își explica de unde confuzia aceasta ce îi aducea oftatul dorului și al împlinirii.

Anabelle îl observase. Era singurul bărbat care nu se ridicase să o întâmpine. O privi pe Erika, fără a o mai întreba. Erika se roșise și vorbea în șoaptă. I se părea ei că ochii surorii ei săltau peste trupurile ce se îngrămădiseră peste ele, căutându-l pe tânărul cu ochii verzi. Apoi, o văzu pe aceasta ridicându-se, pășind lent, parcă dezarmată de toată încrederea cu care își imaginase că îl va întâlni pe tânăr. Ochii lui adăposteau munții acoperiți de verde crud, parcă stropiți cu auriul soarelui. Erau atât de verzi! Erau încrustați într-un edificiu al frumuseții masculine. Era așa cum își dorea ei. Îl privea amețită, iar palma ei aproape că se ridicase spre maxilarul lui drept, cât pentru o atingere. Dar, își retrăsese mâna atât de stângaci.

 – Bună! Îi spuse ea. Și, fusese suficient.

Conversația lor s-a terminat doar cu salutul ei, pentru că el fusese trezit la realitate. La aceea în care visul lui îi revenise ca în acele zile în care nu o putea vedea. Doar o auzise. Șoaptele ei vorbeau despre o legendă a unui om pierdut de mult în munți, rătăcit pentru iubire. De această dată, deși nu cred că se vedea, pieptul i se iluminare de la cristalele vii ale inimii încrustate în pieptul lui. Și, dădu să o atingă, involuntar. O sfârșise și el, incapabil să îi reziste. Șoapte ei îl derutase mai mult. Dacă lumea fluturilor de cristal nu există, dacă îi fusese întipărită în minte de repetatele ei vizite?

Capitolul precedent aici!

Cosmisian

Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

  Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor (Partea a XII-a)

     Mi-am propus să uit complet de păpădii, dar gustul lor m-a făcut să îmi amintesc de copilărie. Aleea nu își etalase încă măreția, iar pietrele de râu culese fără voia lor au străjuit alerta pe care sufletul meu o resimțea de fiecare dată când apărea ea. Nu am înțeles niciodată jocul crud al dezbrăcării păpădiei de petale doar pentru a-ți satisface curiozitatea pur egală cu neștiința. „Mă iubește sau nu mă iubește”. Și, de aș întreba și eu shakespearian, aș fi înțeles poezia în rimă smulsă, dar nu voi întreba. Păpădiile care-și pierd culoarea prematur îți vor invada nopțile pline de zbuciumul dorului. Nu le rupe teatral frumusețea.

Ani de zile am ascuns un secret. Și, dacă îl voi destăinui, sorții nu pot fi decât împărțiți. Ție, ție și ție… Nu știu încă dacă sunt dispus să te las în lumea petalelor smulse. Am ales gustul păpădiei în sublima-i amărăciune. „Mă iubește, ori nu mă iubește”, petalele cădeau frânte într-o umbră galbenă, asemănătoare cu razele soarelui ce își frâng apartenența pentru a ne satisface. M-a durut să îi știu dezlipirea, m-a întristat graba cu care petalele îi erau jucate ca într-un joc de pro-contra, astfel că am ales pentru mine să o rup cu totul și să o mănânc. Destul! Lăsați-mi păpădia să-și crească propria-i devenire, nu o mai tratați ca pe un juriu al nesiguranței voastre. Nu o vedeți plângând?

Păpădiile se răzbună. Nu te-ai gândit la asta, iar acum vei crede că ți-am spus secretul meu. Te-am indus voit în eroare. Am ales să fac asta pentru a mă convinge că îți pierzi curajul de a le smuge. Păpădiile își învață fiicele să zboare chiar și cu pieptul înjunghiat. „Mă iubește sau nu”, se întreabă cei cu inima lipsită de curaj, în timp ce îmi sfâșie iubita, iar eu să nu mă alătur ei? Am buzunarele pline cu fiicele ele. Le iubesc cu aceeași nemărginire, fără a avea cea mai mică impresie că ele ar fi mai multe. Le-am simțit tremurul din inima lor plăpândă. Iubita mea și-a abandonat destinele în mâna celui care și-a propus să uite complet de păpădii.

Genunchiul pământului și-a tocit speranța într-o lume în care păpădia să își vadă singură de ale ei. Mergeam liniștit pe o câmpie netedă, legat la ochi. Am sperat că nu le voi mai vedea. Parfumul buzelor mele le-a trădat prezența mea, chiar dacă îmi țineam ochii strâns închiși sub eșarfa verde. Aveam buzele amare. Am sperat că le-am salvat de la rolul teatral pe care nu și-l însușiseră, de asta le-am mâncat. De jur împrejur, fiicele ei m-au împresurat. Mi-am simțit pieptul născând puterea cu care să uit complet de ele și am ales să le șoptesc. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am întins palmele și le-am cuprins în ele, apoi le-am frecat cu putere. I-am simțit catifelarea, o puteam atinge. Iubita mea și-a propus să mă ajute să o uit. M-a sărutat în fugă și mi-a cerut să o prind.

Am alergat legat la ochi până mi-a căzut obosită în brațe. Ne-am așezat în iarbă și am ales să în iubesc șoapta, iar pieptul îmi vibra a recunoaștere și deja vu. Mă uitam prea mult în jur ca să o uit, iar acum pieptul ei stă lipit de al meu și nu pot spune că nu îmi place. Gura ei era dulce amăruie, dar cine nu și-a jurat iubirile pe tulpinițe de păpădie, nu știe ce dulce e amarul calmant al buzelor ei. I-am atins chipul alb, fin precum fiicele ei sunt. Și-a întors chipul și mi-a sărutat palmele, șoptindu-mi cuvintele acelea ce îmi ardeau de ani de zile în piept. Aveam prea multe să îi spun, iar acum șoaptele ei spuneau totul. Doar ea mi-a ars inima într-un preinfarct continuu al iubirii. Doar un iubitor ca mine știe transa pe care o aduce cu sine mâncatul de păpădie. Iubirea ei se întipărește în rațiunea de a iubi, jucându-se cu orele nocturne de dor. Mi-aș fi tras eșarfa de pe ochi, dar strălucirea ei era ca o cascadă de nori care îți răcoresc ființa. Sărutul ei te face capabil să cuprinzi soarele la piept fără a-l topi.

Mi-am propus să uit complet de păpădii și astăzi am adormit sărutat de mama lor.

Cosmisian

Pentru capitolul precedent, click aici!