Arhive pe categorii: A. POVESTI

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

Sunt un scriitor al cărui suflet a fost fărâmițat de temperaturile contrastante ale deșertului în care îmi nasc ciornele, spălat de valurile necruțătoare ale vremii. Ignoranța cu care mi-am născut primele cuvinte a fost salvatoare. Nu știam că există scriitori care se cred moștenitorii de drept ai creației literare, după cum nu știam că există atât de mulți oameni care cred că Muza este o ființă discreționară, favorizând arianismul literar, consumator de best-seller-uri traduse în mare parte pentru ideea de câștig.

Foto: Oana Damsescu

Într-o zi am văzut o clepsidră inertă, așezată pe masa a doi librari care dezbăteau eticheta de autor român contemporan. Le-a luat puțin să îl discrediteze, afirmând că Universului îi place, discreționar și el, să ofere seva creației cu precădere vesticilor. Am privit spre ei prin golul prăfuit al cupei superioare, apoi mi-am permis să le întorc clepsidra cu nisipul împotriva gravitației. Nisipul este o ființă magnetică, încărcându-se cu haina fină a creației literare, cu cât mai mult în mișcare, cu atât mai multă încărcare. Le-aș fi spus atât de multe lucruri, dacă nu le-ar fi fost mintea plină de cărți alese pe sprânceană, licitate pe bani mulți și promovate la fel ca medicamentele. Dar cui? Le-aș fi spus că am prieteni în țările de unde se importă nisip elitist, care au aceeași experiență ca a autorului român în fața editurilor mari, dar cui să spun?

Din „Ciornele unui scriitor tăcut”, pag. 141-142 – Manuscris

© Cosmisian

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Ciornele unui scriitor tăcut – fragment

Noaptea este ca o fâșie de orizont pe care nu a atins-o vreo privire, ca plutirea unui vultur la înălțime acolo nu există om, ea este pieptul din care liniștea perfectă își expiră oftatul. Te-ai întrebat adesea ce obiceiuri am eu când scriu, ce fac, ce simt, ce caut. Ei bine, dragul meu, obiceiul meu este noaptea. Formularea este corectă doar dacă te îndepărtezi puțin de gramatică pentru acest joc al imaginilor. Eu noaptea! Sau, eu noaptea liniște. Eu liniște. Eu liniștea scriu. Scriu când nopții îi este liniște, într-atât de suavă, de lină, încât eu pot să nasc cuvinte lipsite de influența cuvintelor ce au fost, neatinse de viitorul lor.

Am sufletul lipit de nemărginirea nopții, a celei din jurul casei mele, a celei ce nu se numește noapte când este în Univers. Înainte de a scrie primul cuvânt, chiar înainte de a avea vreo pornire spre primele bătăi de inimă ale metaforei, pe mine mă vei găsi iubind liniștea. Sunt un scriitor ce nu are mintea plină de idei. A mea este locul de unde liniștea plonjează spre ceea ce vor citi alții, acolo unde pana aripilor devine pana cu care îi scriu metaforei un rol nedefinit.

Ai crede că mi-am propus să te umilesc spunându-ți că atunci când mie îmi e liniște noaptea, scriu. Liniștea aceea nu este absența sunetelor. Mi-am întinerit pieptul cu sunete pe care cerneala le transformă în suspinul personajelor, în bucuria lor, în chip de om chiar. Te-aș lua cu mine în norul din care liniștea dictează pulsul ploii, acolo unde dansul gândurilor predă cursuri capitolelor ce întotdeauna pornesc din partea superioară a paginii, poate și din dorința de a spune că începutul oricărei povești este susținut antigravitațional.

Noaptea este o ființă care nu reproșează nimic. Ea te ajută să interiorizezi neajunsul zilei. Întotdeauna mi s-a părut că ziua este mult prea scurtă pentru dorința mea de a da frâu liber cuvintelor. Am atât de multe de spus, iar cuvintele vor să aibă libertatea de a fi scrise fără întreruperile pe care le are duetul minților ce conversează. Iată un secret pe care îl prețuiesc în sânul nopții. Cuvintele mele au un răsunet mai puternic atunci când sunt absorbite în chipul palid al hârtiei albe, dându-i acesteia o șansă la visare.

Am întâlnit mulți oameni a căror bătaie a inimii trădează prea multe zbateri pentru a supraviețui într-o lume ostilă. Fac prea puțin să îi salvez, poate și pentru că mâna mea se transformă într-un șnur ce atârnă după mine, ca o dovadă a faptului că nu le pot fi de folos. Mi-a rămas doar neajunsul lor. Unele personaje din cărțile mele și-au personalizat recuzita din neajunsul zilelor acelor oameni pe care eu nu îi pot ajuta. Iată aici un secret al scrisului despre care sunt mai mult decât rezervat să îl împărtășesc cu tine. Ai crede, și acest lucru pe bună dreptate, că și întrevederile noastre pot deveni recuzită. Am spus că această teamă a ta ar putea fi justificată. Nopțile mi le petrec cioplind aripi făcute din neajunsurile zilei. Cele mai mari aripi sunt sculptate din neajunsurile mele. Le asimilez fără să le știrbesc privirea. Pe aceasta o poți regăsi în ochii personajelor mele, cel puțin în anumite ipostaze. Noaptea este o ființă ce și-a strâns recuzita din suspinele zilei, atunci când ele dor.

Scriu doar atunci când mă desprind de vâltoarea zilei. Cuvintele pe care le folosesc au o topica a lor, născută din dorința lor de armonie. Mi-am obișnuit cuvintele cu pretențiile mele, iar lor nu le-a fost dificilă supunerea. Spre deosebire de frunze, a căror cădere armonioasă prevestește înghețul sufletesc, mie îmi cad cuvintele precum stelele o fac în nopțile senine. Mi-am căutat cititori care să-mi privească scriitura așa cum o fac ființele străvezii, prin care se poate vedea iubirea atunci când numără stelele căzătoare. Te-ai întrebat ce sunt stelele căzătoare și unde cad? Metafora este ca o ploaie de stele ce cad departe de pământ, deși o fac adânc în inima celor ce iubesc până în miezul nopții. Metafora pe care o înscriu pe negrul nopții este o priveliște pe care o poți doar surprinde cu privirea, uimit, fără a-i putea limita misterul și trecerea.

M-ai întrebat dacă un scriitor ca mine, mai mult retras decât interesat în a-și măsura fontul scriiturii cu al elitei, are obiceiuri. Dintr-acelea care favorizează scrisul. Îți pot spune doar că nu pot adormi decât atunci când oboseala îmi devine dulce, iar dulceața îi vine din satisfacția cu care îmi recitesc ultimul paragraf scris, înainte de a mă așeza în pat. Îmi place să le ofer personajelor mele atenția cuvenită. Adorm cu zâmbetul pe buze. Tu nu așa adormi?

© Cosmisian

Foto

Protejat: Ciornele unui scriitor tăcut – manuscris

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

D E S T Ă I N U I R I – Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii

„S-a ridicat și a ieșit din labirintul în care o lăsase el, nu ca să se piardă, ci doar ca să nu se plictisească așteptându-l. El nu știa că labirintul în care o lăsase în așteptare era chiar mintea lui. Nu s-a întrebat niciodată de ce Ioana i-a rămas tăcută în umbră, ea nu a forțat niciodată revenirea. O crease pentru a-și stăvili dorința de a fi cunoscut în interior, acolo unde cei doi se simt dintotdeauna la fel, una. Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit. Pentru ea, tăcerea lui era pulsul pe care îl împrumutase iubirea unei relații născute în sânul devenirii. Metafora poate înflori armonios între vibrațiile pulsului.”

Ei i-a căzut întotdeauna bine să rămână în tăcerea lui, cu care s-a hrănit

D E S T Ă I N U I R I

D E S T Ă I N U I R I

Am încărunțit mergând pe drumuri prea puțin atinse de condeiul scriitorului ce poartă la gât eșarfa inspirației, magic însoțit de muză. De câteva zile scriu o carte cu puține personaje, cu o repetiție pe care un cititor ar remarcat-o imediat, considerând-o plictisitoare. Deși am investit mult timp în a-mi crea o lume proprie a scrisului, nu pot afirma că am făcut un progres vizibil. Doar că povestea pe care o scriu nu a fost niciodată menită să-și prindă destinul de pagini albe, pe fâșii de nesfârșit. O scriu doar în mintea mea, în liniște și răbdare. O scriu pe mintea mea, o capodoperă a ciornelor nescrise.

Fotografie preluată

Cosmisian

Frânturi din „Fetița cu Codițe și Firul Narațiunii”, cap. 33

„Câțiva dintre călători i-au făcut loc fetiței, încurajând-o să urce prima. Nu a pierdut o așa ocazie, urcând lent, privind în sus, puțin în jos, cu pieptul plin de emoție, așa cum cerul senin se emoționează în pragul ploii, strângând la piept nori plini de răcoare. Mintea ei genera scenariul perfect pentru călătorie, doar că pentru aceasta îi erau necesare mai multe locuri, că doar avea un echipaj. Știa că la un moment dat drumul spre Hațeg va fi inundat de o mare secretă, iar autobuzul se va transforma într-un Velier colosal, cu care va reuși să străbată marea, salvându-i pe toți.

Șoferul și-a întors privirea spre culoarul autobuzului, încă mustind cu călători dezorientați. Le-a dat un ultim  minut de pregătire, a închis ușa din față a autobuzului. Turase puțin motorul, fapt ce a bucurat copiii, vibrând la unison cu trupurile încântate ale micuților. În tăcere, o fetiță se pregătea să conducă pe ascuns autobuzul spre o călătorie pe care o vedeau doar ochii ei migdalați. Un autobuz condus spre destinație pe două drumuri în același timp, pregătit să înfrunte greutățile mării. Fetița-căpitan era la datorie.

Odată pornit, autobuzul a devenit cea mai mare descoperire pentru copiii ce călătoreau pentru prima dată spre casa bunicilor sau a neamurilor. Să stai pe un scaun și să vezi trecând cu viteză pe lângă tine păduri pline de nuanțe de verde, dispărând în coada ochiului, făcând loc satelor aliniate pe ambele părți ale drumului proaspăt asfaltat. Casele erau ornate cu mozaicuri din gresie ornamentală, lucind în mod inconfundabil în soare. Porțile înalte ascundeau lumi nebănuite, despre care nu puteai decât să gândești o fracțiune de secundă. Din loc în loc puterau fi văzute bunici îmbrăcate în straie multicolore, unele așezate pe băncuțe din lemn de brad, al cărui miros îl simțeam involuntar, altele sprijinite de cârje improvizate, unele încă verzi, putând prinde rădăcini dacă ar fi fost să rămână mai multe minute fixate în același lor. Un interes deosebil în aveau roțile, pentru că din tot ansamblul autobuzului, doar acestea le atrăgeau atenția câinilor. Ei erau singurii care lătrau la roți. Copiii imitau cât puteau, spre disperarea părinților.”

© Cosmisian
Foto: 7-themes

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

Protejat: Manuscris „Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

„Săgeata lui Viacent” în imagini

„Săgeata lui Viacent” în imagini


Vă recomand să vizualizați pozele la dimensiunea lor maximă. Să vedeți păpădia prin ochiul meu de mare păpădiator


Să știi că nu mă așteptăm să alergi atât de repede. Ai dispărut pe când eu încă făceam un bulgăraș de zăpadă. Când să ți-l ofer în zbor, nu te-am mai găsit. Timpul a făcut să îngheț cu el în mână, să devin eu însămi o plămădeală de îngheț, cu forme de degete care au imprimat retragerea într-o ființă a petalelor galbene.

Surprinderea mi-a născut dorința și pasiunea de a mă ascunde și de a nu mai reveni. Așa cum orice păpădie face. Nu am știut că joaca mea cu tine îmi va aduce un anotimp întreg de neființă, în care totul a înghețat. Aveam sufletul încorsetat în îngheț. Așa credeam eu că o păpădie înghețată va rămâne în nedevenire.

Am văzut prin ferestrele înghețate ale sufletului meu o floare, zveltă, luminoasă și liberă, dar mâinile îmi erau cuprinse de o amorțire nebănuită. Nu știam că înghețul din ochi mă reflectă. Fiecare gând spre tine producea un zgomot metalic înghețat.

Am îndrăznit să privesc și am simțit că îmi spulber întreaga ființă doar ca să te ating. Am auzit cum sufletul mi se sparge în formă de semințe, ca într-o oglindă ce reflecta o păpădie. Tot departe erai.

Lucrurile conflictuale se îngrămădeau pentru a forma o săgeată nemaivăzută, cu un fel de vârf translucid, cu scopul de a-mi pătrunde inimă înghețată. Nu am știut dacă dezghețul îmi va face bine. Săgeata avea forma unui viacent, despre care prea puțini oameni știu.

Săgeata lui Viacent în formă de chemare, ce pătrunde între anotimpuri, e dintre acele săgeți ce te pătrund în piept în reluare, lăsând ca durerea să se instaleze treptat și incontrolabil. Apoi, am auzit din nou un sunet puternic de gheață alb-albastră. Sunetul mă orbise pe loc, iar lumina lui mă făcuse să nu-mi mai aud ticăitul slab al inimii. M-am ridicat privindu-mi degetele, mâinile, ființa, ca să constat că am devenit o nouă asemănare a mea.

Păpădia înghețată

Toată durerea s-a transformat într-o încolțire a ființei mele, o răzbatere prin perdeaua înghețată. Sunt o floare ce-a răzbătut prin iarnă. O iarnă a devenirii.

Deși erai departe, te-am simțit în vârful săgeții care m-a străpuns. Îmi întind mâna mai ușor către tine, dar când să-ți ating chipul luminos, mi-am dat seama că noua devenire mi-a produs o replică mai mică. Din ceața care se ridica mi-a apărut o fetiță cu vise mari, care mă smulge din dezghețul meu și mă apropie tare la pieptul ei. Am strâns-o la piept cu multă iubire, de care nici nu credeam că sunt capabilă.  Apoi mi-ai apărut.

Îi aud sufletul că își dorește să…

… sunt puf de păpădie, iar pentru ea, dorință vie!

Sunt păpădia ta schimbătoare

M-ai prins de mâna când palma îmi era rece,
M-ai prins de suflet sperând că dorul trece,
M-ai prins de inimă cu-o agrafă de cristal,
M-ai făcut o păpădie cu desprinsele-i petal’,
M-ai iubit aşa cum doar tu ştii că eram,
M-ai făcut să mă iubesc, şi chiar speram.

Să-ţi fiu înflorită ca o păpădie iubitoare,
Să-ţi las guriţa să mă sărute printr-o apăsare,
Să-ţi atingi chipul de vrăjitor de cuvinte,
Să-ţi creezi alinturile calde, să mă alinte,
Să-ţi apleci sărutul pe gâtu-mi pulsând,
Să-ţi imprimi iubirea într-al meu gând.

Te-am lăsat să pleci fără să-ţi explic ceva,
Te-am făcut să crezi că încă mai sunt a ta,
Te-am înşelat să ai aşteptări nesfârşite,
Te-am făcut să crezi că nu mă schimb nicicând,
Te-am făcut să-ţi faci zilele un chin muribund,
Te-am făcut orice, dar tu m-aştepţi sperând.

Dacă vin acum, mă mai recunoşti că sunt ca tine?
Dacă încerc să-ţi întind palma să mi-o săruţi, e bine?
Dacă vin cu inima goală, fără să te mai iubească?
Dacă te-am transformat într-o amintire dureroasă?
Dacă încerc să scap de tine, deşi spun că eşti în mine?
Dacă aceste cuvinte sunt tristeţea ce te minte?

RE:

M-ai prins și chiar spera
Să-ți fiu într-al meu gând.
Te-am lăsat sperând
Că, dacă vin, tristețea e cea care te minte.

Foto și text © Cosmisian

Foto 16 februarie 2021 – Timișoara

Fetița cu Codițe la Fel – Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare? (Spicuiri din Cap. 10)

Fetița cu Codițe la Fel – Spicuiri din Cap. 10

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

Priveam în jurul ei.

Tăcerea se desfăta în durerea lacrimilor pe care le-am văzut pentru prima dată

arzându-le chipurile, ca o lavă a neputinței. 

Pentru prima dată în viață mă simt neputincios.

Geamănul meu, Fir al Narațiunii, lipsea.

Cu inima lui iute, plină de empatie,

aș fi schimbat fără rezerve această nefericire din viața Neasemănării.

Fetița Labirint se pierduse ea însăși?

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

© Cosmisian

Foto Jorjette

Despre Irette

Despre Irette

“Doar inima i se auzea.

O inimă ca a ei să asculți!

Auzisem un asemenea ritm

doar atunci când ne-am ridicat puțin

deasupra Căii Lactee.”

Cosmisian

Protejat: Melcul zburator si Pikralida Lunii

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Eva și Țâcă 3. O namilă de cadou

Eva și Țâcă

3. O namilă de cadou

7 mai 2020

– Eva, draga mea, m-am gândit să îți iau ceva diferit de ziua ta. Un câine. Este un Husky, de 6 luni. Ce spui, nu e fain? La mulți ani, draga mea nepoată!

M-a pupat așa de țuguiat că s-a auzit până la colțul blocului. Și-a de aici s-a luat biata de ea să îmi povestească tot ce ține de specia din care creatura făcea parte. Eu încă nu depășisem șocul că acel animal era cadoul meu, iar mătușa trecuse de la subiectul câinelui la altul, mai puțin interesant.

Atenția tuturor s-a îndreptat imediat spre namilă, când au constatat că nu se clintise deloc de unde îi șoptisem eu să șadă. Eu remarcasem asta, dar eram nesigură. Și, aveam încă dubii dacă animalul este sau nu sănătos, pentru că nu văzusem niciodată un animal care să fie înzestrat cu ochi de culoare diferită.

– Zi-i un nume, mamă!

Mi-am dat seama pe loc că mama e complice.

– Apleacă-te și lovește-l ușor pe piept, privește-l în ochii lui și spune-i pe nume. Pe numele care…

M-am uitat la ei în timp ce mă duceam spre câine. El mă urmărea cu privirea. M-am aplecat puțin, l-am privit. L-am fixat cu privirea, uitând de culoarea diferită a ochilor lui, până și-a aplecat capul într-o parte și a mârâit prietenos. Chiar îmi plăcea.

– Țâcă! Așa te cheamă, Țâcă.

Câinele părea să înțeleagă ce se întâmplă. Luasem înainte de asta un stick de carne pentru câini, pe care l-am ascuns la spate. L-am mângâiat pe bot înspre urechile ascuțite, dar micuțe. Mă privea derutant. Deși mă uitam când la un ochi, când la altul, el părea să mă înțeleagă. Avea să rămână la fel de înțelegător pentru o întreagă viață de câine, pe care am avut eu grijă să i-o fac specială, așa cum mi-o făcuse el din chiar acea primă zi de vacanță.

În aceeași zi am auzit, fără să vreau, că în familia noastră urma să se întâmple un lucru neplăcut. Ivan, tatăl lui Vladimir, se hotărâse în sfârșit să se mute în Ucraina. Oricum era mai mult acolo, dar acum această plecare părea la fel de definitivă ca intenția celor doi soți de a divorța. Vestea aceasta m-a făcut să îl privesc mai cu drag și compasiune pe Vladimir. Cred că e dificil să afli că îți divorțează părinții. Mno, nu știu…

© Cosmisian

Eva și Țâcă – 2. Musafiri

 Eva și Țâcă

2. Musafiri 

7 mai 2020

Se aude soneria. Noi avem o sonerie îngrozitoare. Sună ca o pasăre care uită să se oprească. Singura mea concurentă. Mama nu suportă ca mâncarea să nu fie așezată pe masă atunci când vine cineva la noi. Așa i-a spus mama ei, așa îmi spune ea mie – masa trebuie întotdeauna pregătită înainte să apară musafirii.

Agitată din cale afară, mama a fugit la ușă, s-a uitat pe vizor și a deschis ușa. Întotdeauna se uită mai întâi pe vizor.

– Vai, ați venit! Exclamă mama cu mâinile întinse spre mătușa Georgiana. Haideți, haideți, intrați. Nu vă descălțați, doar haideți.

Din bucătărie puteam traversa cu privirea până la ușă. O vedeam pe mătușa Georgi, ca întotdeauna frumoasă. Vă voi povesti cândva despre ea. Acum vă spun doar că folosește cele mai frumoase parfumuri, pe care le simți intens, fără să te deranjeze. Uneori îmi lasă și mie unul, ceea ce e important. L-am auzit pe Vladimir încă înainte de a intra. Cred că se lovise de balustradă, asta dacă nu o lovise el intenționat. O avea și el nervii lui că l-a săltat mă-sa din pat.

– Șezi! Șezi mă, tu nu auzi de-a binelea? Aud vocea lui Vladimir.

Șezi? Cui i-a spus el șezi? Am sărit curioasă și am alergat spre ușă, când de nicăieri sare o namilă argintie cu ochii ciudați și vine direct spre mine. Am încremenit, fără să mai zic ceva, am ridicat brațele și am stors din gât un fel de „șezi!”. Și, s-a oprit în fața mea, șezând. El mă privea fix, eu încercam să mă uit la ochii lui, diferiți la culoare. Era frumos. Avea urechile cumva îndreptate spre mine, gri închis. Culoarea asta îi cădea fain și pe față, lăsând însă botul perfect argintiu.

– Varo, tu fată ce te-ai făcut tu mare!

L-am auzit pe Vladimir exclamând, fără să îmi îndepărtez ochii de la namila de câine cu ochii ciudați. Când mi-am ridicat ochii, mare surpriză aveam să văd. Oare era același mucos pe care îl suportam cu greu vară de vară la bunici? Era înalt, cât mama, subțirel și îmbrăcat neașteptat de fain. Avea și freză făcută cu gel.

– Măi să fie! Tu ești mai, Vladimire? Ce ai crescut. De data asta m-ai depășit și tu, recunosc. Stai să mă gândesc dacă m-ai depășit și la altceva… zi ceva să văd de ești mai deștept… ba nu, taci… Concluzia e că doar la înălțime m-ai depășit.

Ce să spun? A zâmbit și m-am trezit îmbrățișată. A trecut pur și simplu peste amețitul acela de câine și m-a luat în brațe. Iar câinele nu s-a clintit, de parcă eu chiar îi comandasem să șadă, iar el chiar asculta.

– No, dragilor, haideți la masă, că e aproape gata. Vă puteți spăla și aici și la baie. Unde ați vrea voi, zic și eu acum.

Ne-am așezat în jurul mesei, mama a pus mâncarea în centrul mesei și ne-a poftit să ne servim. Cum s-a așezat ea, s-a ridicat mătușa. Aș fi spus că nu e politicos să te ridici de la masă, dar știam că e de cadouri, cui să îi mai pese de reguli? Cum era de așteptat, am primit cărți, împachetate în hârtie de cadouri colorată. După grosime, puteam spera la un minim 5 titluri. Mătușa îmi aducea doar cărți bune, așa că mi-am propus să nu le despachetez decât la mamaia acasă, pe măsură ce le venea rândul. La ce nu mă așteptam să primesc era o sacoșă plină cu mâncare pentru namilă. Oare să fie și acesta cadou? Nu e cam mare pentru așa fată mică?

© Cosmisian

Eva și Țâcă 1. Prima zi de vacanță

Eva și Țâcă

1. Prima zi de vacanță

7 mai 2020

Prima zi de vacanță este cea mai îngrozitoare. Eu aș cere orișicui să nu ne mai dea prima zi de vacanță. De ce? Poate pentru că dis-de-dimineață, când mă bucur că pot dormi mai mult, ca din senin, o aud pe mama strigând:

– Eva, mamă, haide măi mamă, dar trezește-te! Mi-ai promis că ne trezim de dimineață? Haide, deschide-ți ochișorii tăi dragi să îi pupe mama!

Ce să vă spun? Mama chiar m-a crezut că eu o să mă trezesc de dimineață. De ce adulții cred că o promisiune ca aceasta se poate ține? E prima zi de vacanță, dublată de faptul că e și sâmbătă. Dublu vacanță, dublu dezamăgire. Asta e, mă trezesc. Din ochi doar, că pe aceștia îi vrea mama prima dată.

– Așa, mamă. Vezi? Ia să te pup. Acum, du-te la baie. Frumos, cum știi tu, te spală pe ochișori, apoi vii să facem 3 minute de mișcare în fața ferestrei.

Ce să vă spun? Mama insistă în fiecare dimineață pe ochi. Apoi pe ochi și apă. Apoi pe o variantă comică de înot în fața ferestrei deschise, fără apă și fără spectatori. Așa că dă din brațe până simți că îți intră în gură apă imaginară.

– Mă ajuți la pregătirea micului dejun? La 10 vine mătușa Georgiana cu verișorul tău, Vladimir. Am uitat să îți spun că anul acesta veți merge împreună la mamaie Patricia, la casă. Mai e de spus că există și un însoțitor surpriză. Despre el vei afla singură.

Ce să spun? Surprizele se țin scai de părul meu cârlionțat. Am găsit și explicație pentru o așa podoabă încâlcită ca a mea. Că vine mătușa la noi e lucru fain. Ea aduce cadouri de fiecare dată. Știe să le cumpere de la Librăria noastră de cartier, ca să nu le care de la ea de acasă. De dulciuri nu mai zic, că e singura persoană vie din acest univers care chiar mă iubește și îmi cumpără în neștire. Mă cam enervează mucosul de văru-meu, dar trag speranță că însoțitorul surpriză e chiar Ștefan, fratele lui mai mare și verișorul meu mai mare. Cu el am vrut să mă căsătoresc când eram mai mică, dar toți mi-au spus că nu te poți căsători cu verișorul tău.

– Deci, ce vrei să fac?

I-am zis eu mamei cu greutate, acestea fiind și primele mele cuvinte de azi. De acum să vedeți. Pe cât poate trage o mamă de tine să spui ceva când nu vrei, pe atât de mult te va ruga să mai taci și tu din gură, să audă și ea altceva.

– Bate și tu oalele cu puțină vegeta. Facem o omletă cu șuncă și cașcaval. Să nu bați prea tare că iar dai pe masă. Bine mamă?

Ce să spun? Cam are dreptate. Am bătut odată ouăle în castron că au sărit peste tot ca să se ferească de măiestria mea. De data asta am reușit să țin totul în castron. Așteptam de-acum semnalul de la mama, ca să fac eu omleta.

© Cosmisian

Sursă foto chicbijoux (Numele fetiței l-am schimbat)

 

Protejat: Nimburucul grădinar și păpădia balerină

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Păpădie, ciuperci și alune de pământ

Păpădie, ciuperci și alune de pământ

 

*

*

 

*

*

*

 

*

*

Sper că vă place ce fac eu de 1 mai 🙂

Cu drag,

Cosmisian

Protejat: Mi-am propus să uit complet de păpădie

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Croitorul mut – „Din Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”

Croitorul mut – „Din Acordeonul de pluș, Irette și kiriannele”

     De mine s-a apropiat doar un bărbat blajin, trecut prin multe în viață. L-am privit curios și am tăcut. Mi-a mulțumit de parcă tăcerea mea valora aprecierea cuiva. Eram prea obosit să cred că pot umple golul din ființa mea cu zgomotul nefiresc al vocii mele. Și-apoi, capul îmi era plin de conflictul interior, încât îmi era teamă că dacă voi deschide gura, îmi voi trăda zbuciumul. Și-am învățat să tac. Iar cei din jur au învățat repede să mă ignore. Iar acum, un bărbat cu părul alb ce purta conturul unei pălării satinate mă privea cu ochii lui obosiți. Părea că vede în mine ce eu nu știam că există.

     Venise însoțit de nepoțica lui, o fetița timidă cu privirea galeșă. Deja o iubeam. Aș fi vrut să o întreb cum se numește, dar aș fi pășit într-o lume care nu plăcea niciunuia dintre noi. Ne-am privit și am zâmbit. Pe ea am auzit-o scoțând un sunet apropiat de cel al unui oftat, dar nu era posibil ca o fetiță să poarte durere în inima ei. Pieptul ei era atât de mic încât nu putea suferi încă. Plus că, locul îi era deja ocupat de o creatură din pluș, cu spatele asemănător unui burduf de acordeon. Cu siguranță că de acolo izvorâse oftatul. Doar unei creaturi din puf cu trup de acordeon îi este permis să suspine în așteptarea zilelor cu zâmbete, ca cea de astăzi.

     M-am ridicat de la măsuță și i-am apropiat fetei un scaun, unul pe care îl îmbrăcasem într-o croială argintie, special pentru prințese care încă visau la o lume mai bună. I-a plăcut mult scaunul, pe care s-a urcat în genunchi, apoi și-a găsit loc între brațele primitoare ale unei lumi pe care începuse să o stăpânească deja cu privirea. Și-a așezat creatura pe genunchi și, abia atunci am observat că pe cealaltă parte, cea lipită de pieptul ei, era un jurnal. M-a privit atât de pătrunzător încât durerea din cuvintele ei nerostite mi-a înmuiat genunchii. O fetiță ce purta la piept jurnalul vocilor stinse de trecerea timpului, dornică să îi salveze pe rând. Și, asta a făcut prea mulți ani de atunci.

croitorul mut

Numele ei era Irette.

     Bărbatul plecase fără a spune ceva. Lăsase o scrisoare lungă în care explicase cât de ciudată este copila pe care nu o mai putea crește. Mi-o adusese ca pe o plăntuță neînflorită ce îi părea o simplă buruiană, fără a ști că rădăcina îi era nobilă, iar inima prea bună. O înfiase de la un negustor care s-a plâns că fetița îi este bolnavă, iar el și a sa soție nu o mai pot îngriji. Aflase după mai bine de zece ani de ce i-au abandonat fetiței sufletul în mâinile sale neputincioase. Fetița rămăsese la fel, neschimbată aproape. Nu crescuse deloc în toți acești ani. Și, toți se temeau de acest lucru. Și de creatura pe care o strângea la piept tot timpul, parcă respirând într-o singură inimă.

     Bătrânul îmi scrisese detaliat despre fetiță. O priveam stând în lumea ei argintie, prințesa nestingherită a unui destin misterios pe care și-l scria singură cu fiecare pagină pe care o însemna. M-a privit și mi-a șoptit:

     – Îți voi arăta un secret, dar promite-mi că secretului nu îi vei da niciodată ochi și gură. Am înclinat din cap afirmativ. Până să îi crească secretului gură, trebuia să îmi crească și mie.

     A deschis în fața mea jurnalului, inima creaturii cu spate ca al unui acordeon plin de aer în piept și a scris. A scris și a pronunțat numele unui copil de care doar auzisem de demult. Și-a ridicat brațele deasupra podelei și a șoptit ceva ce nu părea o limbă cunoscută. Zgomotul asurzitor al paginilor ce s-au luminat au născut în fața ochilor mei o altă ființă, ca un acordeon pufos ce părea viu. L-a privit, apoi mi-a spus:

     – Un alt copil își va regăsi drumul spre casă. Apoi a zâmbit și a început să cânte. Oare era aceeași fetiță timidă pe care o abandonase bărbatul trecut prin viață? Aș fi vrut să o întreb mai multe pe Irette, dar sunt un croitor mut. O înfiasem pe fetiță. O luasem acasă pentru a deveni martorul unei extraordinare inimi lipite de acordeonul ei cu inima de jurnal. Un jurnal al regăsirii inimilor pierdute.

     Bărbatul trecut prin multe nu îmi mulțumise pentru tăcere. O făcuse anticipat pentru locul pe care i-l voi fi dat fetei la pieptul meu tăcut.

© Cosmisian

Notă: Acest capitol face referire la ‘Pheletheo neratmah irith naa!’

O păpădie și un grădinar

O păpădie și un grădinar

De dimineață,

pe când din roua de pe frunze oglindirea-ți culegeam,

m-am întrebat ce faci,

când după devenire,

sămânța ți-ai lăsat să prindă rădăcină,

familie ți-ai format.

Să fie cu putință ca păpădia să își schimbe nebunia

și să prindă rădăcină într-o grădină unde,

pe lângă puf înaripat,

să mai existe și un grădinar, un alt bărbat?

Pictură realizată de Dorina Costras, pe care vă invit să o vizitați pe contul domniei sale.

Vezi link!

Mi-e greu să recunosc că felul meu de-a fi e diferit,

că n-am avut o naștere pe care să o știu,

de care nimeni n-a vorbit.

E dificil să te trezești într-o poveste diferită,

să vezi în flori de orice fel plăcerea cultivării în forme și culori,

dar să îți simți plăcerea într-o firavă ființă,

sălbatică,

grădinăreasa sufletului meu,

o păpădie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

– Tu ai văzut vreodată un vultur? Dar, viu…

– Vultur? Unde aș putea vedea eu un vultur? În cartier la mine sunt câțiva arbori, mult prea nefericiți să atragă un vultur.

– Așa mă gândeam și eu. Ce să caute un vultur în cartierul tău…

– De multe ori m-am întrebat ce e în capul tău. Acum, că ai scăpat înaripata din gurița ta, realizez că e bine că am ținut pentru mine o asemenea întrebare.

– Ai aruncat vreodată o piatră într-o apă adâncă, încât să auzi acel sunet gâtuit, semn că apa a înghițit piatra?

– Bine că nu ai aruncat această piatră după vulturi. Nu te-aș vedea bine încercând să scapi. Răspunsul meu este Nu. Tata m-a învățat să arunc piatra pe apă. De atunci mă întreb dacă aș reuși să alerg pe apă dacă aș prinde o viteză suficient de mare.

– Interesant, căzu el pe gânduri, interesant. Un vultur care nu se arată, o piatră care te îndeamnă la zborul pe suprafața apei și o fată care nu recunoaște că are și ea întrebări dintr-o carte de aventuri, nescrisă încă.

– Tu ai observat că suntem singuri pe aici? Oare cum am ajuns pe dealul acesta? Ce vechi sunt casele. Sau, mai bine spus, ce joase sunt. Când te uiți la trandafiri, ai impresia că sunt parte din acoperișuri, iar frunzele lor par perdele la casele acelea galbene ca lutul.

– Credeam că tu locuiești pe aici, iar eu te urmam din dorința de a te însoți până acasă. Mi-am dorit să te conduc doar ca să petrecem mai mult timp împreună. Mi-am dat seama la un moment dat că niciunul dintre noi nu locuim în această zona de case.

– Cum de ți-ai dat seama?

Băiatul zâmbi ștrengărește, ca și cum ar da impresia că este un mare detectiv.

– A, știu. Am spus că eu locuiesc într-un cartier cu pomi nu foarte primitori pentru vulturi, pe când aici nu sunt arbori de nici un fel. Totul pare atât de mic, încât cerul este la o atingere depărtare. Așa ți-ai dat seama?

– Aș minți să neg. Să neg că aș fi deștept. Dar, nu așa mi-am dat seama. Poate nu ai observat, dar de când am intrat pe drumul de piatră, casele cu grădinile lor, de fiecare parte a străzii, au apărut de la sine, ca de dincolo de orizont. Mie mi-a creat impresia că mintea ta le-a produs.

– Tu ai familie? Vezi, ne plimbăm de câteva minute pe străzi necunoscute, care ar spune celorlalți că ne-am ști de multă vreme, dar nu știu cum te numești, nu știu de unde ai apărut, dacă ai familie. Și, dacă mă gândesc bine, nu știu de ce îmi placi.


Foto: google

– Sunt Jules, fiul dintâi al părinților mei, familia Verne. Am cam fugit de acasă, de doar câteva apusuri de soare. Aveam planuri, dar nu mă așteptam să mi le desăvârșească cineva.

– Jules Verne, ca în marele povestitor din cărțile pe care le tot primesc de la părinți? Știam eu că ești real. Mi-am dorit mult timp să te întâlnesc. De asta îmi pari atât de cunoscut.

– Cărți? Mi-ai atins geanta? Jurnalele acelea sunt marele secret al vieții mele. Doar eu și doi prieteni ai mei, mai puțin obișnuiți, aș spune, mai știu de invențiile și notițele mele. Tot nu înțeleg cum ai reușit să te uiți în geanta mea fără să văd eu.

– Ești modest acum. Mă refer la cărțile pe care le am în biblioteca mea de acasă. Le citesc cu tata uneori, dar lui pare să îi fi dispărut copilul din ochi, că nu pare să ajungă un personaj din carte. Nici mama nu pare să vadă cu ochii ei mari și frumoși această lume a cărților. Un alt motiv care mă face să fug adesea de acasă în lumile mele imaginare. Poate și tu ești o ființă imaginară, altfel nu îmi explic cum de ne înțelegem atât de bine, cum de nu te sperie că am făcut să apară case înaintea noastră.

Încurcat de-a dreptul, tânărul Joji privi spre vechii lui aliați în lumi create din cuvinte, cerând parcă un ajutor pe care nu l-ar fi pronunțat în fața fetei. Ați văzut vreodată un narator care își ridică umerii a neștiință, când este să fie confruntat cu ființe ca fetița aceasta cu codițe întotdeauna la fel? Sau, cum Firul Narațiunii se pierde în fața ei, când ea pare să locuiască la ambele capetele ale poveștii, manipulând rostul lucrurilor. Când te uiți în ochii Firului de narațiune și vezi uimire și blocare, înțelegi prin ce trece un scriitor fără inspirație.

– E timpul să ne setăm prima destinație a călătoriei noastre împreună. Pentru aceasta, am pregătit un submarin. Este, mă văd nevoit să spun, această punte pe care stăm. Tânărul Jules deschisese jurnalul albastru din geantă, iar velierul se transformase într-un submarin ne mai văzut, dar atât de practic.

© Cosmisian

Chipeșul din camera de cămin – On Catchy

Chipeșul din camera de cămin – On Catchy

24 February 2020

Chipeșul din camera de cămin

Mulțumiri Echipei Catchy pentru găzduire!


*
Ai crede că Marcel este o întâmplare, că eu m-am îndrăgostit de altcineva, iar cu el am ajuns din greșeală. Sau, poate soarta și-o fi propus să îmi croiască un destin în formă de caricatură. Doar că, nu a fost așa. Fratele meu era student la Poli, în Timișoara. Eram încă la liceu când l-am vizitat prima dată.

În căminul lui mai era câteva fete rămase peste vacanță, puse pe filme seriale. Cred că doar asta făceau. Se auzea spaniola din fața căminului, mai ales că erau mai toate ferestrele deschise. Mie mi s-a părut întotdeauna comică dependența asta de telenovele. Dar, fetele de la mine din cartier vorbeau spaniola destul de bine.

Am rămas preț de câteva secunde să admir numărul de cămine pentru studenți, adunate ca într-un cartier al inteligenței. Puteau face concurență cu clădirile din cartierul din care proveneam eu. Din acea clipă, am dorit să studiez la Timișoara.

Am urcat acele scări lungi ce se opreau în fața fiecărui nivel, le-am urcat și am căutat camera fratelui meu. Când am găsit-o, am bătut ușor în ea și mi s-a spus să intru.

Știam că Darius este în camera lui. Locuia într-unul din căminele acelea mai frumoase, cu doar două persoane în cameră. Fiecare etaj mai avea și un apartament, pentru privilegiați. Acolo stătea fratele meu, privilegiat pe banii tatălui meu. Puteam paria că aveau dezordine în cameră, că se fuma până la cel mai înalt grad de asfixiere, dar nu, nici pe departe. Colegul lui, MM, un tip înalt, destul de bine făcut și chipeș, citea. Citea? Ce băiat citește în camera lui de cămin în vacanță?

– Salut! M-a salutat Chipeșul, zâmbind. Nu era destul că m-a răvășit puțin, din prima, dar a trebuit să se ridice de pe pat și să se așeze decent pe marginea acestuia, lăsând cartea frumos închisă pe pat.

– Salut, ce faci? Eu sunt…

– Elena, știu. Mi-a spus fratele tău că vii în vacanță aici. Pari puțin surprinsă că îți știu numele.

– Elena. Da, Elena mă cheamă. Și, Flavia. Nimeni nu îmi spune Flavia, că mă feresc să se afle. Deci, Elena.

– Interesant, Flavia. Uite, eu îți voi spune Flavia. E bine? Flavia, Flavia, Flavia… Glumesc! Eu sunt Marcel.

– Marcel spui? Oare despre tine mi-a tot spus fratele meu toate minunile alea? Iiiiiiii…

– Ce minuni?

– Trebuia să compensez și eu la faza asta. Ce să fac, nu prea las băieții faini să facă mișto de mine fără să le dau replica.

În timp ce lui i se părea distractiv, mie nu îmi era deloc ușor să fiu lăsată singură în cameră cu el. Unde o sta Darius, ce e cu el de mă lasă cu un străin, cu un necunoscut? Doar că îmi cam plăcea băiatul.

– Și, ce citești? Ce autor îți place?

Cred că mă luase cu valuri de căldură, de parcă sufletul îmi era o plajă pe care valurile se spărgeau, tremurând. Era normal să îmi placă de el, chiar dacă nu sunt adepta teoriei cu prima impresie, pe asta am îmbrățișat-o strâns. Deja îmi plăcea. Nu am mai vorbit despre carte. De fapt, nu îmi amintesc dacă am vorbit despre ceva anume, dar am rămas foarte veselă după timpul petrecut cu el. Veselă și foarte conștientă de ticul meu ce mă trăda de fiecare dată când un băiat mă atrăgea. Sigur el nu îl observase.

Venise între timp și Darius. Era îmbrăcat de oraș. A spus el că locuiește aproape de Centru, așa că mă așteptam ca plimbările să ne fie scurte. Îmi promisese că mergem la un fast-food nou deschis. Așa că, s-au hotărât să se organizeze. Chipeșul a ieșit pe hol și a strigat „Plecăm de la Magazinul din colț în 10 minute!” Niciunul nu ținea telefonul în mână. Oamenii ăștia nu știu că există yahoo messenger? Ce e cu ei, oare?! Băieții mei s-au mobilizat foarte repede. Eram deja jos, la colț. Ei erau calmi, așteptând cuminți, iar eu eram tare curioasă să văd cine le va onora sălbatica invitație. Nu tu telefon, nu tu confirmare…

Fetele ce păreau dependente de seriale și-au făcut apariția în grup, una mai drăguță ca alta. Le-am numărat și le-am făcut o analiză a ținutei. Una ieșea în evidență. O văzusem. Agitată mai era! Cine a furat-o pe tipa asta care arăta ca de pus pe coperta unei reviste? Era ireal de frumoasă. Pare tipul de fată cu care toți sunt prieteni, iar după distracție, se simt goliți de energie.Îmi plăcea. Ținea telefonul în mâna, apoi gesticula puțin haotic cu cealaltă mână. Nu părea nervoasă. Părea mai degrabă chinuită de anticipație. Nu mai văzusem pe nimeni atât de agitat pentru ieșiri la fast-food.

La scurt timp după aceasta, apăruse și Chipeșul. Tipa luată de pe coperta revistei a alergat ca hipnotizată spre el. Pe el îl aștepta. Parcă din neant m-a trăsnit ceva direct în creștetul capului. Eram geloasă. Pe loc nu o mai plăceam, chiar mă și întrebasem de mi-a plăcut cu adevărat la început. Doar neatenția te face pradă plăcutului de oameni care îți iau locul la iubit. Iar eu, m-am trezit brusc îndrăgostită de colegul de cameră al fratelui meu, Chipeșul care nu avea nume în mintea mea. Dar, cum să mă îndrăgostesc așa? Întrebările și gelozia incipientă s-au transformat pe loc într-o energie complexă ce mă făcea să cred că văd dincolo de aparențe. În scurt timp, am identificat câteva motive pentru care tipa își dorea să fie cu Chipeșul, din care niciunul nu părea suficient de bun ca el să accepte să îi sară așa, în brațe. Eu, în locul lui aș fi…

– No, gata? Plecăm? Că se termină mâncarea, a spus Darius. Așa că, ne-am îndreptat spre Centru în grup.

Darius este un frate de vis, dar și un bărbat atent. Își petrecuse mâna peste umărul meu și mă dirija cât să mă poată observa. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Eu, destul de independentă; el, mai echilibrat. Doar o singură soră avea. Nici pe alese nu putea avea una mai bună ca mine.
Am trecut peste Bega. Auzisem doar de păcatele pe care le poți face, de care nici Bega nu te poate spăla. Dar, oricât de comică ar părea concluzia mea, după cinci minute de observație, am înțeles și de ce. Bega era atât de murdară încât se vedea mizeria în ea. Cine să mai iasă curat din ea? Recunosc că am văzut și restaurantul acela de pe malul Begăi, dar nu mă vizualizam acolo decât cu Marcel, singuri. Mi-ar fi fost suficient. L-am văzut pe ospătarul acela subțirel, servindu-i pe cei de la masa cu flori galbene. Ce bine ar fi fost să ne fi servit pe noi doi!
Am ajuns și la Fast-food, unde am mâncat pe săturate.

Cu burta plină, ne-am plimbat prin Centru până au început să ne niște țânțarii de picioare, apoi ne-am îndreptat spre casă. Nu îmi amintesc prea multe. Eram doar cu capul în nori, acolo unde îl ascunsesem pe Chipeș de ceilalți. Să fie doar al meu. De adormit nu mai spun, că nu am adormit decât după ce am rearanjat universul ca el să fie doar al meu. Pe tipă nu am alungat-o de tot, doar că era o angajată de la Fast-food, atât de ocupată cu clienții, încât toți păreau la fel. Căzuse pradă activităților impuse de imaginația mea ca să nu mă trezesc că îmi strică scenariile.

Apoi, am adormit.

(Capitolul 3 din manuscrisul Lucette – Viața dincolo de imunitate zero)

Articol publicat pe Catchy – Link aici:

Albă ca păpădia și siropul din flori de păpădie

Albă ca păpădia și siropul din flori de păpădie

Când ți se duce vestea că păpădia este seva care îți curge prin venele de scriitor, te poți trezi cu un sticlo-borcan cu sirop de flori de păpădie. Nu ai ce face, eşti tentat să guști. O fi sau nu ca păpădia pe care ai gustată de atât de mulți ani? Nici Shakespeare nu știe răspunsul, așa că m-am adresat lui în versuri. Pe această cale, toate aprecierile mele. Promit că în trei zile beau până la fundul sticlo-borcanului.


Albă ca Păpădia

A fost odată într-o povestire, o prea frumoasă prințesă fugărită,

Era atât de albă la privire, încât credeam că e fericită,

Într-o seară-n plină vară, am urmat-o prin câmpie, dimineaţa,

Să-mi înving astfel curiozitatea secretului ce i-a dat fetei viaţa.

Avea în mână o minune albă, pe care o ținea cu drag,

S-o sufle cu puterea dorului, un gând stingher și brav,

Sau mai bine nu, căci florii din ochi o lacrimă i se desprinse,

Purtată e acum de vânt, iar pe prințesă noastră o numise,

Albă ca Păpădia, apoi o transformase în ființa de poveste,

Admir-o acum, iubirea-n suflet și ție ți-o va țese.

© Cosmisian, 22 aprilie 2017

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Paragraf preluat din Cap. 10

„Soarele și-a fixat mirarea pe ochii fetiței de 12 ani,

nefiresc de matură pentru o singurătate ca a sufletului ei,

dar atât de lipsită de experiența unei lumi

ce pare dezlipită din trecut,

dar care nu se potrivește orizontului îngust în care a fost crescută ea,

în aparenta lume a viitorului.

Ochii ei nu văzuseră mai nimic din lumea lumilor,

pentru că lumea ei era limitată

la proximitatea camerei ei micuțe de la etajul 1.

Știți doar,

dincolo de lumea lumilor,

fetița cu codițe întotdeauna la fel

locuia în scara plină de punți către alte lumi,

pe care le-a atins gândul ei, dorul ei de o alta lume.”

© Cosmisian

Sursa foto – google

%d blogeri au apreciat: