Arhive pe categorii: A. POVESTI

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Fără planuri! Doar un moment într-o buclă de timp!

Iralda, dacă ai avea un singur moment, ce ai face cu el? Se întreba singură.

– Ei da, aș răspunde simplu: o buclă de timp! Așa aș putea intra în ea și de acolo aș putea visa la tot ce e mai frumos noapte și e la preț mare ziua. Tu?

Eu? De ce nu poți răspunde la o întrebare fără să vrei și răspunsul meu? Mulţumeşte-te cu timpul pe care ți-l acord. Cine mai vorbeşte cu tine, ciudato?

– Dacă aș putea dispărea într-o bulă de timp nu te-aș lua cu mine…

Poți face tu ce vrei, că la mine va sta bula asta a ta. Visează tu la feți frumoși în bule de săpun. O să vezi tu, viața e mai bună cu mine. Te-am părăsit eu vreodată?

– Tu crezi că există vreo posibilitate de a conserva timpul într-o bulă de timp?

Ești comică. Nu ai cum! Se știe că timpul este întotdeauna progresiv înainte. Never backwards. E clar? Te-am lămurit cu știința? Ce ai face cu un moment, unul doar?

– Buclă de timp! Insist pe asta și dacă zici că timpul merge doar înainte. Cel puțin, ar fi destul de mult înainte. Să fie! Pregătirea, mergem în călătorie!

Bine, fată! Eu vin cu tine unde vrei. Auzi, dar cam ce ar trebui să iau cu mine? Am voie să îmi iau amintirile?

– Toate? Vezi că tu le cam păstrezi.

Amintirile le iau pe toate. Aspirații pot? Că, ele sunt ca niște amintiri nedezvoltate…

– Acum filozofezi cu mine? Mai întâi, te dai verișoara lui Einstein, acum mama lui Socrate. Ce e cu tine? Vino cu ce vrei, dar se călătoreşte cu un singur bagaj. Treaba ta ce bagi la fermoar.

Dacă nu existam eu, tu crezi că ai fi rezistat? Nu vezi că mintea ta e pe alte meleaguri? Mă întreb cine ar vrea să petreacă atâta timp cu tine…

– Ia auzi la ea! Vrei să te astup? Imediat te las fără glas. Nu ai mai văzut oameni fără rațiune? Plus că tu ești și gălăgioasă. Parcă ai fi punct de control. În buclă eu fac jocul, regula. Clar?

Sper că te vei descurca să faci planuri bune în bucla ta.

– Planuri? Cine, eu? Fii serioasă. Nu avem timp pentru un moment.

Fără planuri! Altfel, sparg bula…

Sursa poza!

Cosmisian

Poate va urma!

„Forma apei”, sau cum as fi putut primi Oscar

„Forma apei”, sau cum aş fi putut primi Oscar

Iată-mă în fața unei nereușite în formă literară. Eu și recenzia nu ne potrivim. Dar, tind să mă confrunt cu o izbitoare idee pe care producătorii filmului „The Shape of Water” au promovat-o până la ideea de film Oscarian. Și, dacă o ideea aveam și eu, pe același fond îmi nășteam și idila. Dar, cuvintele sunt de prisos. Au făcut alții filmul! Aș putea spune că s-au inspirat de la mine. Așa că, laudele le primesc. Sunt de aur. Sper să primesc destul cât să îmi adun și eu de-un Oscar.

1. Trailer oficial:

2. Cele patru capitole scrise de mine în urmă cu 4 ani. 

Capitolul 1 – Click aici și Like acolo, pentru Soclul Statuii

Capitolul 2 – Click aici și Like acolo, pentru Corpul Statuii

Capitolul 3 – Click aici și Like acolo, pentru aurul Statuii

Capitolul 4 – Click aici și Like tot mie, că doar atât mizez să primesc 🙂

Concluzie: Strâng voturi pentru Mirel Pulbertte vs Oscarette

Voi ați simțit vreodată că ați regăsit teme originale în scrierile voastre pe care să le vedeți ecranizate mai apoi? Pare puțin cam îndrăzneață comparația mea de astă noapte?

Cosmisian

 

„ Visele își formau trup, colorând tot mai mult spectrul succesului pentru o viață dedicată științei. Dar, cazul creaturii din ocean a stârnit un interes mai mare pentru oamenii de știință, ce priveau amețiți un specimen tânăr de om oceanic.”

 

Simulatorul bulelor de timp

Simulatorul bulelor de timp

Serile acelea când fugi de acasă pentru a privi Asfințitul de peste coama muntelui este irațional de plăcută. Cum locuiam singură de când m-am mutat în munți, nu înțeleg de ce încă simțeam senzația aceea că voi fi prinsă alergând pe străzile largi, dincolo de depozitele de de cherestea ale domnului Duncan. Dar, făceam asta cu aceeași emoție că voi fi prinsă. Și astăzi îmi propusesem să fac același lucru. 

Știi ce iubesc eu cel mai mult la aceste momente în care nimeni nu știe că am fugit de acasă? Nu știi! Tu nu poți citi gândurile de la distanța la care îți strângi cu putere lumina care încearca din răsputeri să ajungă la mine. Știai că lumina ta este mai intensă în această seară Cumva, cel puțin mie îmi pare asta, ești mai aproape de mine. Eu așa mi te imaginez. Oare ești un produs al imaginației mele? Hm, presupun că nu. Dacă ai fi fost, te-aș fi adus de mult aici, să-mi stai aproape pe această stâncă.

Știi ce îmi place la această stâncă? Este atât de contrastantă. Dacă privesc în sus, aș putea oare să fiu absorbită de vastitatea universului cât să plutesc fără efort spre tine? Nu neg că aș vrea să o văd și pe asta, dar nu cred. Și, dacă aș privi în jos, oare aș cădea doar pentru că poate asta te-ar forța s vii să mă salvezi? Nici asta nu cred, dar aș vrea să mi se întâmple. Dar, dacă ești doar o lumină din trecut ce încă gâfâie în încercarea de a ajunge la mine, nu aș vrea să fiu salvată de osteneala pe care o intuiesc că brațele tale o resimt. Și, astea două extreme chiar îmi plac.

Știi ce am făcut azi? Am spus ieri că îți voi povesti. Doar că ieri nu avusesem ce să îți spun despre astăzi. Uite cum facem. Eu voi începe să îți povestesc, dar voi scrie și în jurnal. Ei da, acum crezi că nu sunt sigură că mă auzi și de asta și scriu, ca nu cumva să vorbesc munților și să mă asculte ecoul. Știai că ecoul este o ființă care se caută pe sine până se disipă în neant? Bine, recunosc. Mă uit spre acea lumină și sper că tu ești acolo, poate chiar mă privești, dar am și eu îndoielile mele. De asta scriu. Simt nevoia să îmi pot usca impresiile despre zilele petrecute în munți între paginile jurnalului meu așa cum făceam cu florile pe care le presam întotdeauna între paginile cărților citite.

sursa poza

Se făcuse rece, iar Iralda adormise pe stâncă, undeva între cădere și plutire. Iar lumina acelei presupuse stele părea să nu o menajeze. Părul ei strălucea atunci când lumina își disipa degetele imaginare printre șuvițe deranjate doar de adierea fină a vântului. Dar, pe ea nu o deranja nici mângâierea luminii, nici susurul blând al muntelui ce sufla spre ea cu o notă puternică de miros de pin. Spre dimineață, adormită și amorțită, mergea intuitiv pe cărarea forestieră ce o ducea spre locuința ei. Diminețile ei erau întotdeauna confuze. Părea că visase, dar nu înțelegea de unde își luase sclipiciul fin de pe piele, sau mirosul proaspăt de pin care încă îi respira în păr.

Departe de toată această repetiție, el o privea cu admirație pe ecranul simulatorului. Și, nu era singurul. Proiectul Bulelor de timp fusese dezvoltat pe parcursul a douăzeci de cicluri, dar abia acum au reușit să se înțepe într-una dintre bucle și să vadă o licărire de existență. Fiecare încercare anterioară se sfârșea prea repede cu eșecul ce se încăpățâna să își arate pe chip expresia de încântare. Nava călătorea cu lejeritate prin spațiu, departe de planeta unde locuia Iralda.

Cosmisian

Nu exclud o continuare!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 2 – Anduze

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 2 – Anduze

-Ți-ar fi greu să scrii fără inspirație? se întrebă tânărul scriitor departe de sunetul pianului. Ai scrie fără ca muza să își sprijine coatele pe luciul perfect al pianului tău?

Tentația imediată a scriitorului modern este aceea de a scrie cu sau fără el însuși, doar pentru că există aprecieri, sau să își apere inspirația neînțeleasă atunci când se găsește cineva să îi critice unicitatea. Dar el, ca tânăr ce și-a deslușit menirea de scriitor în mijlocul controversatei situații născute de coma lui Pierre, avea o altă abordare.

Primise invitația dnei Mouelle, o citise și o așezase pe măsuța lui de lemn, apoi plecase într-o vizită surpriză la casa părinților lui. Nu îi mai vizitase de mai bine de 2 ani, după despărțirea subită de Rorette. Iubirea lui învelită în plecarea ei i-a adus durere, dar l-a ajutat să plece departe de casă, într-un loc unde și-a tocit coatele pe măsuța din casa cuplului Madolen.

Aburul dens al locomotivei își descrie adesea dorința de a fi nor. Un tren vechi aduce vizitatori ce împart aerul vechi al vagoanelor cu locuitorii liniștiți ai satului Anduze. Gara mică găzduiește iluzia măreției. Un sat ce adăpostește conviețuirea unei populații obișnuite cu contraste. Anduzienii se mândresc cu contrastele lor, de la exotica plantație de bambuși, străjuită de alee protejate de desene făcute de soare printre frunze de bambus, continuând cu trenul cu aburi ce te poartă dus-întors Anduze – Saint Jean du Gard, culminând cu Le Musée du Scribe, locul favorit al tânărului nostru scriitor.

Sursa poza

Dar, să vizitezi Anduze și să speri să treci neobservat, ar fi un act de autoînșelare. Familia lui locuia destul de aproape de cea a părinților celei care ar fi constituit alegerea perfectă pentru tânărul nostru scriitor, până când a aflat că iubita lui iubea mai mult decât ar fi putut el accepta. Chiar mai mult, nu doar că împărțea un destin frânt de o iubire secretă a Rorettei, dar a și pierdut în fața alegerii impuse de iubitul secret, care i-a cerut să aleagă între el și scriitor. Și, Rorette a ales intensitatea unei iubiri secrete, despre care se poate spune doar atât. Aflase când destinele erau ferecate de alegerea ei. Pe al lui i l-a legat de un lampion pe care l-a înălțat în seara alegerii fără știrea lui. Și, l-a împins spre necunoscut. Știa că o va întâlni foarte repede. Anduze este un loc prea mic să te poți ascunde. Gândurile îi erau clare.

Ajuns în fața casei cu etaj  de pe Avenue du Pasteur Rollin, ce acoperea o Patiserie, este întâmpinat de micuța lui soră, Patricia. Dovada faptului că nu poți intra în Anduze fără ca vorba să circule mai repede decât trenul cu aburi. I se lipise de piept și cu greu se stăpânea să nu plângă. Era încă o adolescentă visătoare, iar el devenise modelul ei de bărbat realizat. Rar pleca cineva din sat. El o făcuse să își urmeze pasiunea de a scrie, iar Patricia se mândrea cu acest lucru.

Părinții l-au primit la fel de călduros, apoi au mâncat împreună depănând amintiri amestecate cu detalii ce au înflorit perioada scursă de la ultima lor cină împreună. Ochii Patriciei erau fixați pe geanta lui, pe care nu a lăsat-o din mână chiar și la masă. Știa că i-a adus cadouri, dar nu înțelegea de ce încă nu i le-a oferit. Aproape că simțea în degete textura ambalajelor care cad pe pat, urmate de țipetele ei de bucurie. Așteptarea i-a fost cu atât mai mult răsplătită, cu cât cadourile nu doar se aflau în acea geantă, ci începeau de la ea. Dar, nu îndrăznea să creadă că și acea geantă ar fi putut deveni a ei.

Va urma!

Mouelle Roucher. Volumul 2. Capitolul 1 – Valsul primăverii

Mouelle Roucher

Volumul 2

Capitolul 1 – Valsul primăverii – Chopin

Pianul își topea adormirea de sub pătura pufoasă a zăpezii chiar sub degetele ei. Eugenne cânta la pian, iar noi, cei prezenți, asistam uluiți la apa cristalină și rece care își forma albia în sufletele noastre. Salonul Roșu rezona perfect cu unduirea degetelor ei fine, oglindind parcursul neschimbat al operei create de Chopin sub delicatata topire a albului într-o încetinire a delirului ce i-a răpus desăvârșirea culorilor pe care le-a ascuns. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în comă, înghețat, într-o stare de perfecțiune a albului rece. Și iată cum, interpretarea majestică a Eugennei topea suav perfecțiunea albului rătăcit în inima unei ființe înghețate în alb. Pierre o asculta, cuprins de reformulări înnodate în confuzie.

După o pauză de mai bine de un an, Mouelle găzduiește o Serată la Vila Rouge, acolo unde cercul intim de dinaintea accidentului lui Pierre își creionase adesea interesul pentru literatură, al îndrăgitei Mouelle și, nu în cele din urmă  al celor câțiva tineri poeți, prieteni ai Editurii și invitați speciali. Îi luase sub aripa sa, de unde penele lor își gravau versul în sufletele celor prezenti, dar și în setea paginilor veline pe care le luau cu ei. De câte ori au zămislit fluidul rimat al versului chiar sub plăcuta aromă rubinie a vinului ademenitor servit cu mândrie de Pierre! Iar când recitau, părea că inima unei vrăbiuțe speriate zvâcnea o notă pătrunzătoare, ce își făcea loc printre degetele protectoare ale neștiutului protector.

Sursa poza: Roland

Dar, seara aceasta este în sine o erată a cărții Fiorul. Actul trădării prin deces, așa cum îl prezentase Mouelle în multele incursiuni în relația ei cu Pierre înainte de  accident, a scos în evidență iubirea lor din perspectiva ei nespusă, dar internalizată. O vreme necunoscută pentru protagonistul cufundat in comă, dar povestită și repovestită de simpatizanții cititori ai cărții. Pentru Pierre, ca personaj ce impune o erată pe paginile Fiorului, confruntarea cu impresia lăsată iubitei lui, cu durerea colosală ce i-a încrustat-o acesteia litera dorului pe pereții inimii ei de tânără iubitoare, a fost un act dificil de interpretat în fața unei mulțimi ce i-a judecat plecarea. Avea să își înfrunte singur umbrele pentru a putea merge înainte. Ar fi vrut să poată repara totul printr-o simplă întoarcere în timp, dar viața impune celor drepți momente de corecție, poate chiar de resetare, iar aceasta nu este tocmai ușor când te trezești într-o piesă de teatru regizată fără știrea ta.

Ochii celor prezenți erau nedezlipiți de pe încântătoarea tânără ce le-a adus primăvara în suflet, iar lui Pierre, un scurt răgaz până la acel act special care relua declarația lui din seara accidentului. A fost o surpriză pentru toți să o asculte pe Eugenne interpretând atât de bine Chopin. Era cunoscută doar pentru marea contribuție la bunăstarea sufletului răvășit al gazdei, Mouelle Roucher. Era iubită ca o fiică, prețuită ca o prietenă care îți tolerează repetiția depresivă. Eugenne era un mister care purta multe necunoscute. Putea trece neobservată în ciuda faptului că era strălucitoare. Și chiar era.

Invitații încă soseau, în perechi, purtând pe chipuri un zâmbet ce trăda curiozitate. Știrea că Pierre își revenise din coma ce l-a făcut să pară geamănul aparaturii ce îl ventila mecanic, a reînsuflețit curiozitatea multor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Mouelle. Cel care părea un trădător prin încăpățânarea cu care se agățase de neființă, se afla acolo, poate chiar ca motiv al acestei serate. Mouelle și-a luat în serios calitatea de gazdă și le oferea deliciul prezenței ei fiecăruia dintre invitați. Cu câtă ușurință te învăluia prezența ei suavă, aristocrată. Locul Eugennei la pian fusese luat aproape neobservat de pianistul serii, un necunoscut și el pentru mulți. Doar partiturile îl știau bine.

Chiar dacă nu toți invitații se cunoșteau între ei, le-a fost ușor să intre în atmosferă. Părea că toți au sosit, mai puțin unul singur. Tânărul scriitor nu și-a făcut apariția mult așteptată, de Mouelle, de Pierre, dar cel mai mult  de către Eugenne, care tăinuia ceva mai mult în sufletul ei misterios decât se știa. Invitația îi fusese trimisă, dar oare o va onora?

Cosmisian,

Va urma!

Să vă povestesc…

Să vă povestesc…

Am găsit puiuţul de porumbel când încă avea puf şi nu ştia nici să mănânce singur, cu atât mai puțin să zboare. Probabil căzuse din cuib, dar nu am reperat niciun cuib. În schimb, I-am luat acasă. L-am hrănit mai mult forţat (eu mă forțam, nu el; lui îi plăcea) cu grăunţe şi apoi apă, cum ar fi făcut orice mamă-porumbească de treabă. Cel puţin el îmi căuta mâna şi gângurea tremurând din aripioare. Nu de frică. Stabilisem noi că nu vom face nimic de frică.

Când i-au crescut penele, săream gardul în curtea Grădiniţei (care acum nu mai este) şi îmi strecuram palma pe sub burtica lui, ţinându-l astfel de picioruşe. Îl săltăm şi îl trăgeam în jos uşor, cât să îl determin să dea din aripi. După mai multă practică, porumbelul meu a învăţat să zboare puţin, aruncat în sus. Şi, ateriza în apropiere.

Ieşeam zilnic cu el la activităţi, însoţit uneori de copiii de la bloc, caz în care nu trădam manevrele de zbor şi semnalele secrete. Cumva, nu ştiu din ce motiv, porumbelul mă plăcea. În scurt timp a învăţat să zboare cam la un metru-doi de sol, până într-o zi când a luat-o în sus ca nebunul şi l-am văzut pe colţul blocului, deasupra de balconul de la etajul 4. După asta, a dispărut. Am crezut că şi-a luat viaţa-n piept şi aerul în pană. Am strigat eu după el cum îl strigam eu, dar nimic. La câteva ore după asta, porumbelul şi-a făcut din neant apariţia şi a aterizat pe umărul meu în faţa blocului. Eram prieteni speciali pentru că treaba cu aterizatul o făcea din ce în ce mai des. Şi, mânca din palma mea.

Mă ştiau toţi vecinii. La noi în faţa blocului era o pompă de apă pentru cei care udau asfaltul vara, dar şi pentru intervenţiile celor de la Pompieri. Întotdeauna era apă din abundenţă acolo, aşa că exemplarul meu de cinste plana împreună cu ceilalţi porumbei la adăpat şi îmbăiat. Era încă pui. Pentru mine, tot pui a rămas. Chiar dacă un individ ce conducea o Dacie a trecut în viteză şi porumbelul meu nu a mai avut timp să zboare spre umărul meu. Am plâns multe zile şi nicio promisiune că mi se va da alt porumbel nu a ajutat. Şi, să spui că primesc un porumbel poştaş în schimbul porumbelului meu, m-a ofensat. Al meu era porumbel de porumbel.

Umărul drept încă îşi simte prietenul care nu a mai aterizat niciodată pe el. Sau, nu a mai plecat de pe umăr. Voi aţi avut necuvântătoare cu aripi cu care să aveţi o astfel de prietenie?

Cosmisian

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

Spitalul Orășenesc este unul dintre acele locuri unde locuitorii de la munte mergeau cu drag și încredere. Deși avea și o secție de Urgențe, rar s-a întâmplat să aud sirenele ambulanței. Bine, este de recunoscut faptul că am auzit sirena recent în noaptea dinspre luna decembrie, când a născut Retha, soția pădurarului nostru. Născuse doi băieți, gemeni în toată regula. În rest, liniștea domnea de la Cafeterie până în cel mai de ocolit salon. Și, dacă nu era pentru misteriosul nostru rătăcitor prin munți, liniștea ar fi planat peste noi fără curiozități. El însă, a cam schimbat puțin lucrurile, bulversând rutina locului.

Venise vremea să o duc pe Anabelle la Spital, acolo unde liniștea domnea plină de curiozități, ale celor de acolo, a mea, iar acum, întrucâtva și a surioarei mele. Ne țineam de mână, într-o plimbare fără scop, din magazin în magazin. Într-o comunitate ca a noastră, a oamenilor din munți, toți știu suficient despre ceilalți, încât Anabelle era bucuria tuturor. Nu v-am spus asta, dar niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată, dar surprizele se țineau și ele de mână. Ca de altfel și faptul că vom vizita acea oază a sufletelor care căutau alin pentru artritele obraznice care nu aveau niciun respect pentru vârstnici.

– Erika! Uite, ai văzut? Vreau și eu! Arătând spre o căciulă care avea două șnururi excesiv de lungi, roz, la a căror capete pluteau parcă două biluțe pufoase de roz-telescopic, asemenea unor ochi rătăcitori de melc.

– Haide, pui mic să vedem!

– Bună ziua! Spunem amândouă în același timp, apoi chicotim ca două surori ce suntem în fața sincronizării.

Din spatele tejghelei, așezat pe un scaun înalt, semeț și în același timp accesibil, stătea calm soțul doamnei Schiltz. De teamă să nu se îngrașe prea tare, domnul Joseph și-a deschis un magazin de îmbrăcăminte, mai mult handmade.

– Ia te uită ce frumusețe de domnișoară îmi vizitează mie prăvălioara!

Ca un atlet, sare repede din scaun și iese în întâmpinarea noastră. Am petrecut câteva minute împreună, vorbind de parcă Anabelle crescuse printre ei. Lămurit, toți știau de surioara mea, pentru că nu i-am scutit de povestea ei. Am plecat de acolo cu o căciulă împletită chiar de domnul Joseph. Iar ochii roz-telescopici ai căciulii se adăposteau în palmele domnișoarei. I-aș fi cumpărat orice! Iar Anabelle era atât de onestă și recunoscătoare.

În drum spre Spital am intrat și pe la doamna Schiltz, care ne aștepta. Cineva o sunase ca să îi vândă informația. Ne-a poftit să prânzim împreună cu dânsa. La scurt timp a sosit și domnul Joseph. Atunci am aflat că ei încă luau prânzul împreună. Puteai vedea iubirea dintre ei din privirile lor, sau din modul în care se țineau ocazional de mână peste masă. Iată de unde își alimentează doamna tachinările. Deși nu avuseseră copii, amândoi păreau a ști drumul spre inima noastră. Am mâncat într-o familie ce părea a noastră. Eram fericite și sătule. Și cu o punguliță de gogoși delicioase, glazurate într-un roz apetisant.

Sursă poză!

– Pui mic, e timpul să mergem mai departe. Am o altă surpriză pentru tine.

– Alta? Să știi că eu o sun pe mama să mă lase la tine tot anul. Vreau toată ziua surprize.

– Și la școală cine merge? Vrei să facem schimb?

– Am glumit, Eri, dar e frumos la tine. Nu am făcut nimic și tu îmi faci surpriză după surpriză.

S-au luat din nou de mână și au mers aproape fără direcție, până când au ajuns în fața Spitalului. Era înconjurat de un parc micuț, prevăzut cu băncuțe rustice pe alocuri. Construcția era făcută în așa manieră încât nu aveai senzația unui spital de oraș, ci mai curând a conac. Dar, obiectivul era prevăzut cu o inscripție greu de trecut cu vederea. Cel puțin asta spera Erika.

– Uite Spitalul! Aici lucrezi tu. Vreau să văd. Haide, mă duci cu tine? Dar, făcea asta în timp ce o trăgea deja pe Erika de mână înspre treptele din piatră ale ușilor de acces.

– Dar, Anabelle, în spitale sunt pacienți, oameni bolnavi, de ce ai vrea tu să mergem noi acolo?

– Tu ai veni la mine la școală? Cred că da.

De fapt, în mintea amândurora, Spitalul era echivalentul unui singur pacient. Pacientul cu ochii verzi, pe care amândouă doreau să îl vadă.

Capitolul precedent aici!

Va urma!
Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

Dimineața a sosit mult mai devreme pentru făptura cu inimă fără răni. Se trezise mult prea devreme pentru nevoia mea de mai simți puțin căldura păturii. O urmăream și eu. Un Fascicul de Minune pătrundea printre pleoapele mele ușor arcuite, vesel și curios. Deschisese fereastra de la living spre culmea muntelui de unde soarele urma să îi caute ochii bărbatului rătăcit pe patul spitalului. Sau, poate pe ai mei. Își așezase o păturică adunată frumos sub coatele ei mici. Privea. Și desena. Surioara mea desena îmbrățișarea munților.

Am coborât cu mare atenție din pat și m-am strecurat în bucătărie. Acolo aveam ascunsă prima surpriză pentru dimineața cea mai importantă. Știam că următoarele dimineți își vor diminua impactul. Și aceasta cel mai probabil pentru că Anabelle mă va convinge să i le dau pe toate astăzi. Cumva, în avans. Iar eu nu cred că voi rezista.

– Pui mic, vino repede, repede!

Cu o tresăltare în piept, micuța s-a întors și a constatat că Erika nu era în pat. La cât de mic era apartamentul, nu era dificil de presupus că sora ei era deja în bucătărie. Ascunsese desenul sub păturică. Nu i-l putea dărui încă.

– Imediat, imediat vin! Strigă Anabelle.

– Haide, vino repede că am nevoie de ajutorul tău.

– Eri, imposibil, nu…

În loc să alerge spre cadoul așezat cu mare grijă pe o măsuța din marmură, aproape de sticluțele cu bujori ornamentali, Anabelle a alergat spre brațele deschise ale surorii ei. Se emoționase atât de tare încât lacrimile ei de fericire păreau izvoare încântătoare din munți.

Sursă poză!

– Te-ai gândit că asta îți voi pregăti pentru azi? Dar, spune sincer!

– Pot să o iau în brațe? 

Își îndreptă cu teamă palmele ei și o ridică cu teamă de pe masă. Părea ca o lume antică împrejmuită de ziduri groase și înalte, cu porți ce părea mult prea permisive. Lumea din interior putea fi observată din toate părțile. O ridicase și o așezare cu atenție la piept, apoi o mirosi. Mirosul acela, oh, te transporta în trecut, acolo unde începuturile își ascundeau poveștile în nesiguranță și necunoaștere. Își închisese ochii și îi mulțumi Erikăi pentru o asemenea surpriză. Cât de bine o știa. Cât de profundă îi era mulțumirea.

– Vino să te țin și eu în brațe, că mă faci să lupt cu fiecare milimetru al cadoului să te recâștig.

Anabelle primise un set excepțional de scrieri clasice pentru adolescenți, recopertate pentru a se potrivi cu cele primite de la tatăl lor. Dacă nu el le-a vorbit despre lumile ascunse în spatele paginilor, atunci cine?

Le-a luat pe toate și le-a dus cu mare grijă în camera ei. A îngenuncheat pe covorașul roșu din lână împletită cu fire subțiri de alb și le-a pus direct în troler. Ca să fie sigură. S-a întors în bucătărie și a îmbrățișat-o pe Erika în timp ce aceasta pregătea micul dejun.

– Nu-i așa că îți este dor de tata? Adesea aș vrea să povestesc cu el…

– Da, domnișoară, îmi lipsește mult. Dar, tu și mama ați făcut o treabă tare bună. Voi m-ați ajutat să fac din dorul de tată o încurajare de a merge înainte cu o inimă curajoasă. Tata a fost un om minunat până în ultima clipă. Să știi că te-a iubit foarte mult. Cel mai mult! Și eu! Și mama! Ești cadoul nostru nesperat. Tu nu realizezi încă ce mult ne-ai înfrumusețat nouă viața. Da, îmi lipsește tata, dar îl văd tot în tine. Și el era frumos ca tine. Cel mai frumos bărbat. El este cel mai frumos bărbat. Iar tu, domnișoară, ești cea mai frumoasă femeie din toate lumile.

– Așa cred și eu!

Puritatea acestei copile mă copleșea. Nu era tristă atunci când se gândea la tata. Am crescut-o într-o lume în care el era încă prezent. Nu o înșelam. Mama nu credea că trebuie să îi încrustezi copilei durerea pe care noi două o mângâiam pe frunți și pe brațe. Copiii ar trebui lăsați să viseze!

 

Capitolul precedent aici!

Va urma!

Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Ajunse acasă, am fost asaltată de întrebări. Anabelle trăsese cu urechea. Șmecheră ea! Oare era ceva evident în ochii mei și eu nu remarcam? Atât de puțin mă cunosc?

– So, soră, asta este surpriza? Ai un iubit cu ochi verzi? Eu când îl pot vedea? E frumos? Are palmele fine cum ai spus că ai vrea tu?

– Domnișoară, nu te-a învățat surioara ta mai mare că nu este frumos să tragi cu urechea? Spune!

– Ce tremur ai în voce, Eri!

– Nu te potolești? Să știi că ți-am pregătit câte o surpriză pentru fiecare dimineață în care te vei trezi în casa aceasta. Lasă acum tu întrebările astea copilărești. Haide, fugi și te schimbă, avem de povestit în seara asta.

– Aha, deci îmi spui…

– Domnișoară! Îndreaptă-ți spatele și fuguța de te schimbă.

Seara trecuse bine, iar fetele au povestit orice până când Anabelle adormise sprijinită cu capul pe genunchii surorii ei. Erika o mângâia în păr, jucându-se cu șuvițele aprinse de aur solar, răsucindu-le pe deget. Și, mintea îi zbură fără a-i lăsa vreun drept la ripostă, ducând-o spre scenarii după scenarii. Liniștea nopții îi era prielnică. De mult timp nu își mai lăsase loc pentru un om. Selectase din sectorul „așteptări” al creierului ei un trecut bun pentru pacientul numărul 1 al anotimpului dezghețului. Mintea ei îi ștersese orice urmă de suspiciune omului din mintea ei. Era curat, fără mistere.

Hm, de fapt, îi rescrise o filă întreagă de mistere, ca să fie incitant și demn de curiozitatea ei. Și da, era blând. O văzuse în ochii lui care au adăpostit răsăritul unui soare semeț, de munte. Glasul lui nu și-l putea încă lăsa liber în mintea ei, dar ar fi vrut să îl audă strigând-o pe nume. Căzuse serios pe gânduri. Mintea ei își rotea întregul ansamblu al rotițelor precum un ceas de puțin timp tras. Secundele sunt secunde pentru un ceas de demult uitat pe un raft înalt al vieții. Acolo îl lăsase doar ca să nu mai ticăie pentru ceva desconsiderat. Dar, momentul acela nefiresc al intersecției ochilor lor! Brusc, mecanismul se pornise.

Prima secundă! A doua. Tic-tac. Ceva i se instalase în piept. O durere care îi strângea ființa până la o stare de sufocare i se cuibărise în pieptul ei tânăr. Fără avertisment, o sumedenie de trăiri i se activaseră în minte, dar ticăitul avea o singură direcție. El! Adormise în liniștea unei nopți calde. Doar respirația încrezută a puiului ei se mai auzea. Și, un ecou al unui ceas de curând tras.

În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Sursă poză

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul Precedent aici!

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!