Arhive pe categorii: A. POVESTI

În perfecțiunea iubirii

În perfecțiunea iubirii

Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul,

 precum răsăritul o face,

acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea

suspendată pe cupola visării.

Te voi atinge pe părul negru

ce își răsfiră șuvițele în plină adiere,

îți voi mângâia chipul tău alb

ca perfecțiunea unei luni pline

într-o noapte senină,

prinsă de orizont

cu nasturi turnați din praf de stele.

Sărutările tale sunt prinse între ele

ca petalele unui trandafir roșu

ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă.

Văd.

Privesc prin ochii tăi universul

văd în el iubire și credință.

Când l-a făcut pe om,

Dumnezeu l-a gândit în doi.

Un el și o ea.

Le-a făcut un singur ochi

în care se regăsesc cei doi

în perfecțiunea iubirii.

Când mă vei pierde, iubite,

caută-mă!

în lumea ascunsă în privirea noastră.

Mă vei regăsi doar de aproape…

(Poem scris de Mouelle Roucher)

© Cosmisian, 2018

Sursa poza – google (Clepsidra infinitului)

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – franturi Vol. 2

Frânturi din Vol. 2 al seriei Mouelle Roucher

„Acasă” își dublează valențele

     Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare. Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

     Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon. Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

      Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greşelile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.

     Dar, venise timpul să plece din nou departe de familie. Era de dorit. Începuse să se gândească la Lyon tot mai des. Exista o liniște interioară în asta oridecâte ori o făcea.

     Cea mai neașteptată revedere se întrezărise fix în trunchiul solid al săptămânii, joi dimineață. În plină stradă, în Anduze, parcă împrumutați poveștii de acasă ce își pierdu treptat farmecul, au apărut soții Madolen. Se țineau de mână și râdeau. Aflaseră de la Mouelle că tânărul scriitor era în vizită la părinți, așa că se hotărâră repede să îi facă o vizită. Și, nu le-a luat foarte mult timp să se pună pe călătorit.

     Vechiul lor Peugeot 203, încă funcțional, devenise sursa lor de delectare, iar Franța le oferea din plin frumusețile. Mașina era suficient de lentă cât să le permită deliciul călătoriei. Ceea ce părea a fi o călătorie de cel mult cinci ore cu mașina, în realitatea devenise o incursiune în iubirea celor doi. Depănau amintire după amintire, fără a se grăbi.

     Au ajuns cu o seară înainte în Valence, unde au și înnoptat în casa părintească a soției. Se iubeau atât de mult la vârsta lor înaintată încât nu își puteau aminti episoadele cu umbre ale iubirii lor. Cum obișnuia să spună adesea domnul Madolen – Iubirea ne este atât de frumoasă. Ce-i dacă mai sunt umbre? Întotdeauna există lumină dincolo de aparențe. Se iubeau simplu.

     Ajunși în Anduze destul de devreme, au mers direct la casa familiei tânărului, doar ca să afle despre el lucruri pe care ei doar le intuiau. Nu căutau confirmare pentru decizia pe care o luaseră de mai bine de un an, dar căldura cu care i-au primit a fost o confirmare că luaseră cea mai bună decizie. Patriciei i-a luat puțin timp să se simtă bine lipită de buni Madolen, cum o numise atât de spontan și repede. Cu siguranță că nu s-au așteptat ca părinții tânărului să știe atât de multe despre ei. Ospitalitatea familiei tânărului scriitor era însăși definiția cu care puteai îmbrăca un cuvânt. Sucul de mere făcut pe loc era atât de parfumat și răcoros, încât puteai crede cu greu că merele ascundeau o aromă atât de distinctă și nobilă în ele.

     După ce au mulțumit pentru ospitalitate, au plecat înspre Cafeneaua unde aflaseră că îl pot găsi pe băiatul acestei familii deosebite, unul cum și-au dorit și ei. Apropiindu-se de tânărul scriitor, încercau să dea impresia unei întâlniri din întâmplare. La cât de mult ținea la ei, chiar și anunțat de vizită, tot surprins și încântat ar fi fost. A alergat spre ei și i-a îmbrățișat strâns pe amândoi, mai mult decât emoționat. I-a invitat la el acasă, dar ei au spus că sunt în drum spre Notarul de pe Avenue du Pasteur Rollin, unde au de semnat câteva documente importante. Au insistat veseli să îi însoțească, iar el a cedat cu gândul că poate acest lucru i-ar putea ajuta în vreun fel.

     Parcă amețit de surpriză, tânărul nostru a acceptat fără prea multe întrebări sau riposte să semneze. Avea să realizeze că aceștia îi lăsaseră lui casa din Lyon. Casa împreună cu toate cărțile adunate o viață întreagă. Casa împreună cu un transfer de 45.000 de euro. Ei erau mult prea entuziasmați, el era mult prea depășit ca să înțeleagă ce i se întâmplase.

     După ce i-au predat documentele ce îl făceau proprietarul de drept, i-au amintit de ziua în care i-au dat o cheie misterioasă. Cum ai putea uita de cheia pe care o porți de mulți ani cu tine și te întrebi dacă nu cumva te-ai legat de o amintire pe care nu ai avut-o, sau de un viitor ce nu se mai regăsește în planul pe care Universul l-ar fi croit pentru tine dacă ar fi fost și o ușă pe care să o deschidă acea cheie?!

     Dar, niciodată nu s-a gândit să o arunce. Cheia aceea devenise un simbol. Un simbol al faptului că întotdeauna există o cale de a merge mai departe chiar și când nu știi cum.

     – Pui, în partea veche a casei există o cameră pe care nu am deschis-o nici noi de mult timp. Te-ai întrebat adesea de ce am montat pe acel perete acel tablou ne suspendat, care atingea podeaua. Ei bine, acel tablou este de fapt o ușă. Fotografia prinsă la mijloc în dreapta… ascunde încuietoarea. Mai departe, vei descoperi tu însuți. Dar, nu te grăbi! I-a spus, doamna Madolen.

     – Mi-ați dat o cheie care să deschidă o ușă-tablou într-o parte a casei unde eu nu am ajuns niciodată? Ce misterios pare!

     – Noi suntem prea entuziasmați acum. Te lăsăm să asimilezi ce ți se întâmplă. Noi avem acum o lume înainte. Haide să te îmbrățișăm. Să ne auzim cu bine. Trimitem noi o carte poștală. Cred că se mai vând…

     Încă amorțit de cele petrecute în mai puțin de 30 de minute, tânărul scriitor își luă rămas-bun de la cei care i-au găzduit cea mai specială parte a vieții lui. Cine oare să îi fi dat lui prima lui carte scrisă de Mouelle Roucher? Oare nu chiar ei i-au lăsat și adresa Editurii, în caz că l-ar fi interesat? Și, cât l-a marcat prima carte, a doua, a treia…

     A stat în picioare în mijlocul străzii, privindu-i cum se îndepărtau fericiți în mașina lor veche și credincioasă. Acasă nu a mers imediat. Cu 30 de minute în urmă se gândea să le spună părinților că sosise timpul să se întoarcă la Lyon, însă acum avea să le spună că se va duce la EL ACASĂ!

Sursa poza – google!

     Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugenne îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma? Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

      Gâtul ei subțire, atât de firav și alb, era însemnat de o aluniță pierdută pe câmpul…

© Cosmisian, Timișoara

Va urma!

16. Lucette – Vă deranjăm cu fericirea?

16. Lucette – Vă deranjăm cu fericirea?

Venise vremea ca visul cel mare să își pună piciorul în casa cumnatului meu. Era o dimineață blândă de iarnă. Marcel încă dormea. Lucette îl ținea strâns de mână. Dormeau împreună într-un pat înalt, roz și plin de pace. Iepurașul părea să fie singurul animat de tandrețea cu care fetița îl strângea la piept.

Eram în bucătărie. Juliette pregătise cafea. Mirosul cafelei proaspăt preparată întotdeauna m-a fericit. O priveam cu drag pe iubita mea soție. Părul ei blond era prins la spate într-o manieră rebelă, cu șuvițe care refuzau să indice resemnare. Ochii ei erau ca albastrul senin al unei zile de iarnă în care cerul părea aproape de atingere. O admiram citind însemnările de pe frigider. O ramă cu o fotografie de familie i-a atras atenția. Elena era atât de fericită în ea. Cât să fi trecut de când am pierdut-o pe surioara mea dragă?

– Hmmm! Bébé Darius, tu ai văzut că pe spate de fotografie este scris? A întrebat aproape perfect pe limba română.

– … spateLE fotografiei, nu pe spate DE fotografie…

– Te legi de neimportante cuvinte. E ceva scris de Elena. E semnat chiar. Îți citesc:

„Uneori am impresia că în Paradisul nostru există pe alocuri indicatoare pe care este scris: Ne pare rău că sunteți fericiți și vă deranjăm cu fericirea!”

– Fericiți și vă deranjăm cu fericirea? Tot cu fericirea?

– Da, Bébé. Tot cu fericirea. Oare de ce a scris asta pe spate de… pe spateLE fotografiei?

– Elena a avut întotdeauna pornirea asta spre literatură! E atât de trist că am pierdut-o!

Darius căzu pe gânduri. Privea înspre deschiderea promițătoare a ceștii de cafea și suspină. Și-a ridicat privirea spre soția lui și a dat startul unui schimb de cuvinte despre adevăr. Făceau asta des pe tot felul de cuvinte.

Sursa poză

D: Adevărul este plăcut.

J: Și mulțumitor.

D: Reconfortant chiar.

J: Dulce opresiv.

D: Ușor înțepător, a la ghimber.

J: Liniștitor, à la maison.

D: Ispititor în limite.

J: Adevărul nu te trage de limbă.

D: Uneori numai cel care îl caută.

J: Dar ce se trage de limbă?

D: Pentru că uneori adevărul este că un lapsus

J: Lapsus? În ce fel?

D: Îți stă prins de limbă, dar ceva te face să ai rețineri în a-l accepta și a-l spune.

Jocul le-a fost întrerupt de sunetul fin în gemulețul ușii de la intrare. Au fugit amândoi entuziasmați. La ușă era chiar doctorul Bogdan Neculceriu. I-au deschis entuziasmați de perspectiva pozitivă pe care o aduceau micile aparate pe care urma să le instaleze în camera în care dormea Lucette.

© Cosmisian – Timișoara

Va urma!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 17 – Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL

– 17 –

Iubirea lui o lumina cu strălucirea inimii fluturilor de cristal

     Liniștea și rutina și-au pierdut gloria. Rătăcitorul din munți a devenit un bărbat care nu știa decât că viața de acum este în sincron cu visul lui mult prea realist. O urmărea cu privirea și mintea i se umplea cu sunetul cristalelor ce se reuniseră în acea seară de demult în care ochii lui fuseseră răvășiți de frumusețea ei. Un munte ce era o femeie, o femeie formată în fața ochilor lui din fluturi care erau cristale de curând trezite, iar ca doză supremă de șoc, aceștia i-au pătruns fără permisiune direct în cutia toracică, zdruncinându-i întreaga inimă, invadând-o, făcându-i pieptul să bată în tandem cu cel al femeii. Mai puteai spune că inima ei de cristal nu era conținută în inima lui?

     Trecuse mult timp peste visul lui, iar norii ce o conturaseră pe tânără păreau a se disipa. Cerul era tot mai senin și clar. Se regăsea tot mai mult în lumea aceasta. Se vedeau tot mai des, povesteau orice, până spre miezul nopții. Ei nu i-a spus de vis, dar cuvintele îl trădau. O iubea fără efort, o dorea necontenit.

     Entuziasmul pusese stăpânire pe amândoi, contagios și vindecător. Deși pare greu de crezut, Erika putea fi chiar mai entuziasmată decât o știau cu toții. Nu mai fusese nicio singură noapte în care singurătatea să o aștepte acasă. Singurătatea plecase cu un tren spre necunoscut, fără bilet de întoarcere.

*

Sursa foto

     Era miercuri seara. Casa Erikăi era plină de o energie ne mai simțită vreodată. Bucătăria fusese asediată încă de la prânz.  Dna Schultz își instalase tabăra cu toate ustensilele ei într-o bucătărie ce nu fusese folosită aproape deloc. Pe tot locul erau cărți, așa că era mai curând o bibliotecă. Până astăzi. Mirosurile alese de mâncare se simțeau străine de casa tinerei, dar pătrundeau lent în ungherele sufletului ei. Inevitabil era condusă spre bucătăria plină de viață a copilăriei ei, unde părinții ei se jucau în bucătărie gătind. Oh, atât de mult îi lipsea tatăl ei, glasul lui tandru, ademenitor!

      Ca din vis, fusese adusă la realitate de soneria montată pe tocul ușii. Nu reacționase deloc. Nici nu știa că are așa ceva. Nu o vizitase nimeni, niciodată. Sunetul acela pătrunzător devenise insistent. Oaspeții soseau pe rând, fiecare preferând să folosească doar soneria. După primele acorduri, Erika era instant la ușă. Deschidea ușa veselă. Chiar era uimită că primirea musafirilor putea produce plăcere.

     Sentimentul acesta era întrucâtva nou. Doar în casa copilăriei ei mai văzuse mulți oameni, asta până să îl plece subit tatăl pe cealaltă lume. Aș exagera oare să spun că viața ei din acel moment era ca o carte scrisă în întregime, din care autorul se hotărăște brusc să scoată personajul principal și toate ramificațiile acestuia în viața celorlalte personaje? Pot spune însă că aceasta a devenit viața familiei ei după ce tatăl a fost șters din poveste. Aproape nimic nu a mai fost ca înainte, excepție fiind sfârșiturile de săptămână când se gătea. Iată de ce Erika simțea în întregul ei suflet acel dor al trecutului neegalat până astă seară.

     Domnul Schultz a adus câteva scaune. Erika nu avea prea multe locuri unde să așezi musafiri. Nimeni nu știa exact cine pe cine a invitat, dar scaunele pliabile păreau să anunțe o seară cu mulți invitați. Și, dacă nu se știa câți vor veni, un fapt era sigur. Motivul acestei seri. Marko (numele real al lui Tõrvik) urma să anunțe într-un cadru intim dorința lor de a se căsători.

      Logodna. Un act de consacrare pentru o viața împreună din care puteau întrevedea bucurie și poate câțiva copii. Era o seară surpriză tocmai pentru gazdă. Erika nu știa adevăratul motiv pentru care se strângeau oamenii la ea. Crezuse cu onestitate în sufletul ei tandru că se vrea o primire oficială a lui Marko în mica loc comunitate de prieteni. Logodna fusese departe de orice ar fi îndrăznit ea să întrevadă.

     Invitații s-au adunat în camera de zi. Liniștea și chicotelile sporeau emoția care îi cuprindea pe toți, chiar dacă aceasta varia în conținut și intensitate în funcție de ce știa fiecare despre motivul adevărat al acestei seri grozave.

     Soneria i-a luat pe toți prin surprindere. Se uitau unii la alții, curioși. Sperau să vadă cine lipsește. Marko a alergat la ușă, făcându-i semn Erikăi să stea liniștită că se ocupă el de preluarea musafirilor. Dar, cine lipsea?

     Ușa de la intrarea în apartament era mascată de un perete ce nu permitea să vezi imediat în camera de zi, fapt care a sporit curiozitatea tuturor, mai ales ca șoaptele de dincolo de perete te forțau să vrei să mergi să verifici.

      După câteva minute, Marko pătrunde în cameră și le urează tuturor invitaților o seară specială și, ca să amplifice caracterul ei, le spune tuturor că are doi invitați speciali. Oricâte încrucișări de priviri sau șoapte am surprins, nimănui nu i-a venit în minte ceea ce părea evident, mai ales datorită faptului că toți, mai puțin Erika, știau motivul pentru care se adunaseră acolo.

      – Vă rog să intrați!

     Se auzise un „Mulțumesc!” pierdut, blajin, ca al unei fete. Era chiar Anabelle, care intrase cu mama ei de mână, dar și cu un cadou ambalat frumos într-o plasă voluminoasă.

     – Bună seara! Le spusese la fel de blajin și blând mama fetelor.

     Erika amuțise și nu putea găsi explicație pentru ce se petrecea în casa ei. Emoția o cuprinsese din toate părțile când în minte îi trecuse fix acest gând – Tõrvik al ei plănuise seara aceasta atât de bine încât, ca de niciunde, mama și sora ei erau și ele prezente. S-au așezat pe fotoliul masiv, Anabelle stând pe genunchiul mamei ei. Erika tremura de emoție, cu pumnii strânși până la durere.

     Din liniștea presărată pe suflete calme se putea întrezări un nou destin regăsit al unor ființe care își croiseră drum din lumi de vis, din lumi de speranță. Deși Erika îl cunoscuse de câteva luni, timpul părea a uni destinele într-o iubire ce împlinea dorințe mai mult intuite și sperate, decât exprimate în cuvinte. Erau atât de dragi împreună, chiar dacă pe Erika nu o crezuse nimeni sedusă de un necunoscut într-un timp atât de scurt. Pentru ea, toți tinerii erau necunoscuți. Dar, poate că, trăsătura distinctivă a fetei fusese tocmai lipsa de cuvinte care să exprime dorințele ce o făceau să adoarmă prea adesea direct pe fotoliul spațios, ascunsă sub o păturică moale.

      Până atunci, singurătatea ei nu durea. Era doar un fapt constatat și asimilat. O durea mai mult maniera în care bărbatul acesta, necunoscutul, îi aprindea lumina în sufletul cu făclia din privirea lui în adâncă noapte de demult crezută a fi o normalitate. Când o lumina, piesele sufletului ei se reașezau în acel mod care nu doar că prindea formă, ci și armonie și liniște.

     Prea mulți ani sufletul ei a fost zdruncinat de pierdere tatălui. Și, dacă nimic nu îi putea aduce întregirea sufletului de fiică fără tată, iată că din noapte a apărut un rătăcitor care să îi zdruncine resemnarea.

     Pieptul lui le conținea iubirea, iar inima ei bătea cel mai bine în cadența respirației lui. În acea seară o ceruse de soție în fața celor care o cunoșteau, dar despre această seară poate vă voi vorbi în viitor.

     Iubirea lui o lumina. Chipul ei părea a nu mai putea reține strălucirea inimii lor comune formată din fluturi de cristal.

© Cosmisian, Timișoara

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii

și am ajuns să le păstrez secretele

     – Îl vezi? A articulat surprins un trecător zgribulit. Arborele acela pare mult prea neobișnuit pentru un sezon rece ca acesta. Dacă nu și-ar reflecta prospețimea verde peste o parte atât de însemnată a parcului, aș spune că doar face umbră. Și, cât de mare ar fi aceasta.

     Ignorând gândurile pasagere ale trecătorului, și-a ridicat brațul deasupra stativului ticsit cu partituri, dirijând căderea propriilor frunze. Anul acesta frunzele lui cad diferit pe pământ. Maestrul și-a rotit bagheta pentru a fixa traiectoriile descendente ale petelor de ruginiu tomnatic, parcă dând o nouă menire fiecărei note muzicale. Sau, frunzelor. O altă noutate – adopția frunzelor de către portative. Și, cum le cădea, fiecare în cheia ei, pianul le făurea un nou destin, diferit de cel al covorului de toamnă din anii trecuți.

     Anul acesta toamna a venit mult mai târziu. Și, nu în întregime. De pe umeri îi alunecă înspre talie întârzierea, făcând din decembrie corul din spatele orchestrei, ca un ecou profund al toamnei până în sufletul iernii ce va să vină. Frunzele acopereau tot mai mult cărările, uniformizând confuzia și dezorientarea.

      Copiii sunt uluiți. Prea mici ca să aibă vise, își regăsesc instinctiv vocația de căutători ai deșertăciunii, spulberând covorul de frunze uscate în căutarea unei comori, uitând că deunăzi se jucau în iarba firavă. Nimic de găsit. O fetiță totuși visase de pe genunchii mamei ei la schimbare. Un cântec de leagăn o însoțise spre liniștea profundă și protectoare a somnului sub clara privire a mamei ei. Dar, nu putea uita de păpădie. De puful ei, mai exact. Cine a mai văzut păpădie în plină decadență a vieții în parcul unde unii părinți îți țineau copiii departe de aglomerația vieții conectare la internet?

     Dirijorul se străduie să acordeze vocile sopranelor, pe care de altfel și dă vina pentru dezordinea cu care frunzele participă în jocul copiilor. Fiecare cu destinul lui. Dacă pentru ei, fascinația era forma și culoarea frunzelor, fetița avea o cu totul altă căutare. Frunzărind ea așa, a făcut o descoperire nemaivăzută de ei. S-a așezat cu spatele la copii ca să își protejeze descoperirea. Din țesătura deasă a toamnei, o păpădie plină de împliniri se grăbea să își ascundă fiica de frigul ce i-a înghețat destinul cu câțiva ani în urmă. Atunci i-a fost de mare ajutor săgeata lui Viacent, care o salvase de înghețul unei inimi ce și-a ratat destinul.

     La nici doi pași, păpădia noastră plină de semințe o căuta cu privirea pe fiica ei, încă micuță și imatură. Purta un secret în inima ei, dar nu i-l putea preda fiicei ei decât în prezența unei ființe cu suflet la fel, un suflet de păpădie cutezătoare și semeață în fața aparentului declin. Și, de ce nu, în prezența fiicei celei pentru care Viacent o salvase (Vezi articolul despre Viacent). Două mame, două fiice și un singur destin.

     Păpădia se ascunsese în zadar în apropierea taliei gigantice a unui fag grandifolios, care putea foarte bine ca la o supărare mai mare să devină el însuși generatorul toamnei, atât de multe frunze îi gâdilau egoul. Dar, făcuse de generații un pact cu perpetua păpădie, ca toamna să îi îngrădească plecarea pufului. Cine putea mai solemn să țină o asemenea promisiune, dacă nu dirijorul anotimpurilor din acel colț de parc? Nu fusese el însuși martor al încântării cu care Taisse o atinse pe biata păpădie înghețată cu generații în urmă?

     Și, cum secretele nu se scriu pentru a fi păstrate, nici eu nu voi îndrăzni să scriu ce au avut de vorbit întreaga toamnă aceste fiice ale destinului păpădicesc. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele. Doar câteva fotografii am surprins și le las aici. Așa veti înțelege că am mare nevoie să uit complet de păpădii.

© Cosmisian

Va urma!

Cap. XIII aici!

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

*

     De partea cealaltă a poveștii noastre, o tânăra domnișoară cu pieptul plin de încântare, se pregătea pentru călătoria spre casă. Vacanța ei trecuse pe sub genele ei subțiri și negre, iar dorul de mamă părea că prinsese glas într-un final. Copleșită de intensitatea zilelor petrecute în munți, știa că sora ei este în sfârșit preocupată și de propria ei fericire. În trup firav de fecioară se înfiripau semnele maturizării. Și, ale înțelegerii. Mintea ei făcea analize și conexiuni pe care nu le făcuse niciodată cu o asemenea intensitate.

Sursa poza

     Au fost și seri în care Erika era complet absorbită de palmele tânărului nou intrat în viața tuturor, iar ea îndrăznise cu ajutorul dnei Schiltz să atingă vasta lume a bucătăritului. Și, cu o iubitoare a artei gătitului ca doamna Schiltz, era imposibil să nu învețe câteva dintre cele mai apetisante feluri de mâncare tradiționale, specifice muntelui. Cu fiecare rețetă pe care o încerca sub atenta supraveghere a bucătăresei, în Anabelle se înfiripa dorința de a găti pentru mama ei. Se visa în bucătăria de acasă, gătind. O surprindea măiestria cu care fiecare condiment folosit te poate duce în altă lumea a gustului, distinctă paletă a gustului.

Notă: Capitolul în întregime este pe PC-ul meu 🙂

Cosmisian

 

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

     …

Îl deranja mult faptul că nu își putea aminti decât parafrazările unui vis fantastic, a unei idile rupte din ceva ce părea de demult o legendă pentru locuitorii orașului de munte, în locul unde fusese găsit mai mult mort decât viu. Gândul neputinței de a ști cine era, căldura cu care fusese primit în acea comunitate, prezența Erikăi, privirea încântată a doamnei Schiltz când apăreau împreună, îl amețeau.

De ce nu putea avea și el un trecut simplu, ca al omului obișnuit? De ce Erika îl răscolea în piept, acolo unde îl ardea oridecâte ori își amintea de fluturii de cristal ce l-au făcut un om ce poartă în piept inima unei femei-munte?

Nopțile lui erau incursiuni în umbrele unei realități pe care o purta în inimă. Nicio noapte nu făcea excepție. Visa muntele. Visa cum se apropia de el cu o făclie ce abia reușea să rupă întunericul chinuitor al nopții. Căuta și căuta un munte, o femeie ce nu mai părea munte, ci o femeie fără chip definit, care dispărea din fața ochilor lui oridecâte ori o atingea. Și, dacă succesiunea aceasta nu era suficient de zăpăcitoare, femeia îl striga pe numele pe care Erika i-l dăduse, apoi își răsucea capul înainte de a alerga departe de el.

– Tõrvik! Tõrvik! Tõrvik! Se auzea suav o voce. Dar, în loc să o vadă din nou pe femeia din vis dispărând din fața lui, de această dată, nu mai vedea pe nimeni; simțea o căldură ca unor degete ce îi alunecau pe chip, atingându-i buzele, bărbia, maxilarul…

Cosmisian

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2


Excepția o făcuse cel de la care se aștepta cel mai puțin – cel pe care îl trădase!

*

    Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greselile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.  (Din Vol. 2 – Mouelle Roucher)

Cosmisian

 

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

     Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă, sau al acelora care transformau drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare? Parcul adăpostea o singură bancă lipită de clădirea aceea misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar, nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.

     – Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!

     – Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.

     – Și, cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci tu mie? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!

      S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pickup? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!

     – Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pickup și un disc de vinil cu Cohen? Și, mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?

Spicuiri din Cap. 14 – – al seriei Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Cosmisian

Poza – google

Spicuiri din Mouelle Roucher – 2

 

 

 

 

Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

 

 

 

 

 

Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon.

 

 

Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

(Mouelle Roucher, Vol. 2)

Cosmisian