Arhive pe categorii: A. POVESTI

Să vă povestesc…

Să vă povestesc…

Am găsit puiuţul de porumbel când încă avea puf şi nu ştia nici să mănânce singur, cu atât mai puțin să zboare. Probabil căzuse din cuib, dar nu am reperat niciun cuib. În schimb, I-am luat acasă. L-am hrănit mai mult forţat (eu mă forțam, nu el; lui îi plăcea) cu grăunţe şi apoi apă, cum ar fi făcut orice mamă-porumbească de treabă. Cel puţin el îmi căuta mâna şi gângurea tremurând din aripioare. Nu de frică. Stabilisem noi că nu vom face nimic de frică.

Când i-au crescut penele, săream gardul în curtea Grădiniţei (care acum nu mai este) şi îmi strecuram palma pe sub burtica lui, ţinându-l astfel de picioruşe. Îl săltăm şi îl trăgeam în jos uşor, cât să îl determin să dea din aripi. După mai multă practică, porumbelul meu a învăţat să zboare puţin, aruncat în sus. Şi, ateriza în apropiere.

Ieşeam zilnic cu el la activităţi, însoţit uneori de copiii de la bloc, caz în care nu trădam manevrele de zbor şi semnalele secrete. Cumva, nu ştiu din ce motiv, porumbelul mă plăcea. În scurt timp a învăţat să zboare cam la un metru-doi de sol, până într-o zi când a luat-o în sus ca nebunul şi l-am văzut pe colţul blocului, deasupra de balconul de la etajul 4. După asta, a dispărut. Am crezut că şi-a luat viaţa-n piept şi aerul în pană. Am strigat eu după el cum îl strigam eu, dar nimic. La câteva ore după asta, porumbelul şi-a făcut din neant apariţia şi a aterizat pe umărul meu în faţa blocului. Eram prieteni speciali pentru că treaba cu aterizatul o făcea din ce în ce mai des. Şi, mânca din palma mea.

Mă ştiau toţi vecinii. La noi în faţa blocului era o pompă de apă pentru cei care udau asfaltul vara, dar şi pentru intervenţiile celor de la Pompieri. Întotdeauna era apă din abundenţă acolo, aşa că exemplarul meu de cinste plana împreună cu ceilalţi porumbei la adăpat şi îmbăiat. Era încă pui. Pentru mine, tot pui a rămas. Chiar dacă un individ ce conducea o Dacie a trecut în viteză şi porumbelul meu nu a mai avut timp să zboare spre umărul meu. Am plâns multe zile şi nicio promisiune că mi se va da alt porumbel nu a ajutat. Şi, să spui că primesc un porumbel poştaş în schimbul porumbelului meu, m-a ofensat. Al meu era porumbel de porumbel.

Umărul drept încă îşi simte prietenul care nu a mai aterizat niciodată pe el. Sau, nu a mai plecat de pe umăr. Voi aţi avut necuvântătoare cu aripi cu care să aveţi o astfel de prietenie?

Cosmisian

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 12 – Spitalul era echivalentul unui singur pacient

Spitalul Orășenesc este unul dintre acele locuri unde locuitorii de la munte mergeau cu drag și încredere. Deși avea și o secție de Urgențe, rar s-a întâmplat să aud sirenele ambulanței. Bine, este de recunoscut faptul că am auzit sirena recent în noaptea dinspre luna decembrie, când a născut Retha, soția pădurarului nostru. Născuse doi băieți, gemeni în toată regula. În rest, liniștea domnea de la Cafeterie până în cel mai de ocolit salon. Și, dacă nu era pentru misteriosul nostru rătăcitor prin munți, liniștea ar fi planat peste noi fără curiozități. El însă, a cam schimbat puțin lucrurile, bulversând rutina locului.

Venise vremea să o duc pe Anabelle la Spital, acolo unde liniștea domnea plină de curiozități, ale celor de acolo, a mea, iar acum, întrucâtva și a surioarei mele. Ne țineam de mână, într-o plimbare fără scop, din magazin în magazin. Într-o comunitate ca a noastră, a oamenilor din munți, toți știu suficient despre ceilalți, încât Anabelle era bucuria tuturor. Nu v-am spus asta, dar niciunul dintre ei nu a văzut-o vreodată, dar surprizele se țineau și ele de mână. Ca de altfel și faptul că vom vizita acea oază a sufletelor care căutau alin pentru artritele obraznice care nu aveau niciun respect pentru vârstnici.

– Erika! Uite, ai văzut? Vreau și eu! Arătând spre o căciulă care avea două șnururi excesiv de lungi, roz, la a căror capete pluteau parcă două biluțe pufoase de roz-telescopic, asemenea unor ochi rătăcitori de melc.

– Haide, pui mic să vedem!

– Bună ziua! Spunem amândouă în același timp, apoi chicotim ca două surori ce suntem în fața sincronizării.

Din spatele tejghelei, așezat pe un scaun înalt, semeț și în același timp accesibil, stătea calm soțul doamnei Schiltz. De teamă să nu se îngrașe prea tare, domnul Joseph și-a deschis un magazin de îmbrăcăminte, mai mult handmade.

– Ia te uită ce frumusețe de domnișoară îmi vizitează mie prăvălioara!

Ca un atlet, sare repede din scaun și iese în întâmpinarea noastră. Am petrecut câteva minute împreună, vorbind de parcă Anabelle crescuse printre ei. Lămurit, toți știau de surioara mea, pentru că nu i-am scutit de povestea ei. Am plecat de acolo cu o căciulă împletită chiar de domnul Joseph. Iar ochii roz-telescopici ai căciulii se adăposteau în palmele domnișoarei. I-aș fi cumpărat orice! Iar Anabelle era atât de onestă și recunoscătoare.

În drum spre Spital am intrat și pe la doamna Schiltz, care ne aștepta. Cineva o sunase ca să îi vândă informația. Ne-a poftit să prânzim împreună cu dânsa. La scurt timp a sosit și domnul Joseph. Atunci am aflat că ei încă luau prânzul împreună. Puteai vedea iubirea dintre ei din privirile lor, sau din modul în care se țineau ocazional de mână peste masă. Iată de unde își alimentează doamna tachinările. Deși nu avuseseră copii, amândoi păreau a ști drumul spre inima noastră. Am mâncat într-o familie ce părea a noastră. Eram fericite și sătule. Și cu o punguliță de gogoși delicioase, glazurate într-un roz apetisant.

Sursă poză!

– Pui mic, e timpul să mergem mai departe. Am o altă surpriză pentru tine.

– Alta? Să știi că eu o sun pe mama să mă lase la tine tot anul. Vreau toată ziua surprize.

– Și la școală cine merge? Vrei să facem schimb?

– Am glumit, Eri, dar e frumos la tine. Nu am făcut nimic și tu îmi faci surpriză după surpriză.

S-au luat din nou de mână și au mers aproape fără direcție, până când au ajuns în fața Spitalului. Era înconjurat de un parc micuț, prevăzut cu băncuțe rustice pe alocuri. Construcția era făcută în așa manieră încât nu aveai senzația unui spital de oraș, ci mai curând a conac. Dar, obiectivul era prevăzut cu o inscripție greu de trecut cu vederea. Cel puțin asta spera Erika.

– Uite Spitalul! Aici lucrezi tu. Vreau să văd. Haide, mă duci cu tine? Dar, făcea asta în timp ce o trăgea deja pe Erika de mână înspre treptele din piatră ale ușilor de acces.

– Dar, Anabelle, în spitale sunt pacienți, oameni bolnavi, de ce ai vrea tu să mergem noi acolo?

– Tu ai veni la mine la școală? Cred că da.

De fapt, în mintea amândurora, Spitalul era echivalentul unui singur pacient. Pacientul cu ochii verzi, pe care amândouă doreau să îl vadă.

Capitolul precedent aici!

Va urma!
Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 11 – Copiii ar trebui lăsați să viseze!

Dimineața a sosit mult mai devreme pentru făptura cu inimă fără răni. Se trezise mult prea devreme pentru nevoia mea de mai simți puțin căldura păturii. O urmăream și eu. Un Fascicul de Minune pătrundea printre pleoapele mele ușor arcuite, vesel și curios. Deschisese fereastra de la living spre culmea muntelui de unde soarele urma să îi caute ochii bărbatului rătăcit pe patul spitalului. Sau, poate pe ai mei. Își așezase o păturică adunată frumos sub coatele ei mici. Privea. Și desena. Surioara mea desena îmbrățișarea munților.

Am coborât cu mare atenție din pat și m-am strecurat în bucătărie. Acolo aveam ascunsă prima surpriză pentru dimineața cea mai importantă. Știam că următoarele dimineți își vor diminua impactul. Și aceasta cel mai probabil pentru că Anabelle mă va convinge să i le dau pe toate astăzi. Cumva, în avans. Iar eu nu cred că voi rezista.

– Pui mic, vino repede, repede!

Cu o tresăltare în piept, micuța s-a întors și a constatat că Erika nu era în pat. La cât de mic era apartamentul, nu era dificil de presupus că sora ei era deja în bucătărie. Ascunsese desenul sub păturică. Nu i-l putea dărui încă.

– Imediat, imediat vin! Strigă Anabelle.

– Haide, vino repede că am nevoie de ajutorul tău.

– Eri, imposibil, nu…

În loc să alerge spre cadoul așezat cu mare grijă pe o măsuța din marmură, aproape de sticluțele cu bujori ornamentali, Anabelle a alergat spre brațele deschise ale surorii ei. Se emoționase atât de tare încât lacrimile ei de fericire păreau izvoare încântătoare din munți.

Sursă poză!

– Te-ai gândit că asta îți voi pregăti pentru azi? Dar, spune sincer!

– Pot să o iau în brațe? 

Își îndreptă cu teamă palmele ei și o ridică cu teamă de pe masă. Părea ca o lume antică împrejmuită de ziduri groase și înalte, cu porți ce părea mult prea permisive. Lumea din interior putea fi observată din toate părțile. O ridicase și o așezare cu atenție la piept, apoi o mirosi. Mirosul acela, oh, te transporta în trecut, acolo unde începuturile își ascundeau poveștile în nesiguranță și necunoaștere. Își închisese ochii și îi mulțumi Erikăi pentru o asemenea surpriză. Cât de bine o știa. Cât de profundă îi era mulțumirea.

– Vino să te țin și eu în brațe, că mă faci să lupt cu fiecare milimetru al cadoului să te recâștig.

Anabelle primise un set excepțional de scrieri clasice pentru adolescenți, recopertate pentru a se potrivi cu cele primite de la tatăl lor. Dacă nu el le-a vorbit despre lumile ascunse în spatele paginilor, atunci cine?

Le-a luat pe toate și le-a dus cu mare grijă în camera ei. A îngenuncheat pe covorașul roșu din lână împletită cu fire subțiri de alb și le-a pus direct în troler. Ca să fie sigură. S-a întors în bucătărie și a îmbrățișat-o pe Erika în timp ce aceasta pregătea micul dejun.

– Nu-i așa că îți este dor de tata? Adesea aș vrea să povestesc cu el…

– Da, domnișoară, îmi lipsește mult. Dar, tu și mama ați făcut o treabă tare bună. Voi m-ați ajutat să fac din dorul de tată o încurajare de a merge înainte cu o inimă curajoasă. Tata a fost un om minunat până în ultima clipă. Să știi că te-a iubit foarte mult. Cel mai mult! Și eu! Și mama! Ești cadoul nostru nesperat. Tu nu realizezi încă ce mult ne-ai înfrumusețat nouă viața. Da, îmi lipsește tata, dar îl văd tot în tine. Și el era frumos ca tine. Cel mai frumos bărbat. El este cel mai frumos bărbat. Iar tu, domnișoară, ești cea mai frumoasă femeie din toate lumile.

– Așa cred și eu!

Puritatea acestei copile mă copleșea. Nu era tristă atunci când se gândea la tata. Am crescut-o într-o lume în care el era încă prezent. Nu o înșelam. Mama nu credea că trebuie să îi încrustezi copilei durerea pe care noi două o mângâiam pe frunți și pe brațe. Copiii ar trebui lăsați să viseze!

 

Capitolul precedent aici!

Va urma!

Cosmisian

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 10 – În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Ajunse acasă, am fost asaltată de întrebări. Anabelle trăsese cu urechea. Șmecheră ea! Oare era ceva evident în ochii mei și eu nu remarcam? Atât de puțin mă cunosc?

– So, soră, asta este surpriza? Ai un iubit cu ochi verzi? Eu când îl pot vedea? E frumos? Are palmele fine cum ai spus că ai vrea tu?

– Domnișoară, nu te-a învățat surioara ta mai mare că nu este frumos să tragi cu urechea? Spune!

– Ce tremur ai în voce, Eri!

– Nu te potolești? Să știi că ți-am pregătit câte o surpriză pentru fiecare dimineață în care te vei trezi în casa aceasta. Lasă acum tu întrebările astea copilărești. Haide, fugi și te schimbă, avem de povestit în seara asta.

– Aha, deci îmi spui…

– Domnișoară! Îndreaptă-ți spatele și fuguța de te schimbă.

Seara trecuse bine, iar fetele au povestit orice până când Anabelle adormise sprijinită cu capul pe genunchii surorii ei. Erika o mângâia în păr, jucându-se cu șuvițele aprinse de aur solar, răsucindu-le pe deget. Și, mintea îi zbură fără a-i lăsa vreun drept la ripostă, ducând-o spre scenarii după scenarii. Liniștea nopții îi era prielnică. De mult timp nu își mai lăsase loc pentru un om. Selectase din sectorul „așteptări” al creierului ei un trecut bun pentru pacientul numărul 1 al anotimpului dezghețului. Mintea ei îi ștersese orice urmă de suspiciune omului din mintea ei. Era curat, fără mistere.

Hm, de fapt, îi rescrise o filă întreagă de mistere, ca să fie incitant și demn de curiozitatea ei. Și da, era blând. O văzuse în ochii lui care au adăpostit răsăritul unui soare semeț, de munte. Glasul lui nu și-l putea încă lăsa liber în mintea ei, dar ar fi vrut să îl audă strigând-o pe nume. Căzuse serios pe gânduri. Mintea ei își rotea întregul ansamblu al rotițelor precum un ceas de puțin timp tras. Secundele sunt secunde pentru un ceas de demult uitat pe un raft înalt al vieții. Acolo îl lăsase doar ca să nu mai ticăie pentru ceva desconsiderat. Dar, momentul acela nefiresc al intersecției ochilor lor! Brusc, mecanismul se pornise.

Prima secundă! A doua. Tic-tac. Ceva i se instalase în piept. O durere care îi strângea ființa până la o stare de sufocare i se cuibărise în pieptul ei tânăr. Fără avertisment, o sumedenie de trăiri i se activaseră în minte, dar ticăitul avea o singură direcție. El! Adormise în liniștea unei nopți calde. Doar respirația încrezută a puiului ei se mai auzea. Și, un ecou al unui ceas de curând tras.

În dorul nopții se auzea un ceas tras de curând!

Sursă poză

Cosmisian.

Va urma!

Capitolul Precedent aici!

Mouelle Roucher – Final (nr.2) – Iubirea și-a recăpătat FIORUL

Iubirea și-a recăpătat FIORUL

 

Sursă poză

Mașina a demarat lent, lăsând în urmă parcul clipelor de tăcere. Pierre își aminti că într-un buzunar pusese o scrisoare pentru Mouelle. Toate argumentele și nevoia lui de a justifica alegerea din nefericita seară, păreau irelevante acum. Și-ar fi aşezat palma peste buzunar doar ca să se asigure că niciun cuvânt nu va ieși de pe rândurile scrise citeț. Ceva din ființa iubitei lui părea schimbat. Și totuși Mouelle se cuibărise satisfăcută în brațele lui. O dublă îmbrățișare, a lui și a sacoului. Părea că dorește să smulgă din trecerea timpului clipe pierdute.

Mă întreb în acele momente dacă tu ai ști tot ce gândesc despre tine, ai fi mulţumit să poţi măsura cu precizie ce simt pentru tine? Te-ar ajuta să nu mai ai nicio îndoiala când îți mărturisesc dragostea?

Cum stătea ea sprijinită, a expirat destul de tare. Părea un oftat profund, dar nu era. Scriitoarea „Fiorului” îl resimțea din nou. Să fii scriitor și să nu mai simți acel fior, este ca și o cascadă ce și-a pierdut nestăvilirea apei ce își rostogolește destinul peste timp. Jerome o privea în oglinda retrovizoare, sprijinită pe pieptul celui despre care nu mai vorbise aproape deloc în timpul nefericitei come. Chipul ei blajin, luminat din când încând de lumina pasageră a unor stâlpi de iluminat stradali trăda lacrimi scurse pe ascuns. Sau, poate nici nu îi mai păsa. La pieptul lui orice trăire din sufletul ei se transformă.

Drumul spre casă era irelevant. Iubirea o făcuse confuză. Jerome o conducea spre Vila Rouge, pe când Pierre îi redeschise drumul spre iubire împărtășită. Povestea lor și-a reluat locul în viața lor, fără explicații, fără clarificări.

Iubirea și-a recăpătat FIORUL.

SFÂRȘIT!

 

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 9 – Conversații dese cu trecutul

 

– Eu? Ce să spun eu despre el?

Și, iată-mă pe mine, sfioasă în fața doamnei Schiltz, încercând să prezint fișa medicală a pacientului, doar că pe dânsa nu o interesa vreo schemă de tratament. Deși bărbatul nu își dădu încă drumul la vorbă, parcă amuțit după accident și mirarea că încă trăiește, se simțea vădit tot mai bine. Vizitele dese în salon păreau mai curând făcute cu scopul de a alimenta bârfa și zvonul că el ar fi atât de apropiat descrierii care făcea orice femeie să viseze la picurii de rouă ce se preling pe umerii dimineții sub atingerea degetelor lui. Ce era să îi spun?

– Arată bine, spun eu tremurând, apoi adaug repede că putea fi mai rău, putea muri chiar! Pe neașteptate, îmi simţeam obrajii arzând puternic. Nu mai simţisem așa ceva până atunci.

– Drăguțo, lasă ce faceți voi la Spital. Se va face bine la câtă grijă primește deja! S-a grăbit să adauge ea doamna Schiltz, zâmbind sugestiv.

Vedea oare în ochii mei altceva decât credeam eu că se poate vedea în ei?

fluturi de poveste

Sursa poza!

– Recunosc, mă atrage puțin. Pare totuși prea misterios, cine știe ce o fi fost în spatele accidentului. Dacă a vrut să… să… cine știe… M-am uitat întâmplător la mâinile lui și nu am văzut decât urma lăsată de o verighetă groasă și o cicatrice mare pe piept. Dar, ca bărbat, așa, el…

– Eu am auzit că arată destul de bine. După ce se face bine, aș vrea să îl invit la un ceai. Nu cred că mai ai scăpare. Trec anii peste tine, fata mea, iar tu îți macini sufletul până ce singurătatea te dezumanizează. Și, uite un bărbat gata făcut, matur și frumos. Crezi că nu știe că ai avut grijă de el? O vrea și el să se recompenseze cumva.

– Ei, nu mai glumiți, chiar nu simt nevoia de compania vreunui bărbat. Numai ce a venit Anabelle. Ea este puiul meu scump, priviţi-o ce frumos stă ea adormită lângă mine.

– Și el poate sta cu capul pe piciorul tău, privindu-te…

– Are niște ochii! Când soarele s-a aplecat spre valea noastră…

Brusc mi-am dat seama că mă pierd în explicații. E posibil ca doamna Schiltz să îmi fi întins vreo capcană? Poate că doar eu elaborez totul în tăcerea minții mele. Viața mea avea deja complicațiile ei, trecutul încă mă ținea trează până la epuizare. De ce i-o plăcea trecutului doar noaptea, nu știu. Dar, un bărbat la care să mă gândesc este de departe cel mai neașteptat lucru după anii în care am fost ca imunizată împotriva subiectului. Nu credeam că pot uita de conversațiile dese cu trecutul. Ceva se schimbase la mine. Nesomnul lua altă formă. Cumva, răsărise soarele în mijlocul nopților mele întunecate, iar mintea mea făcea conversații cu un presupus erou al inimii muntelui. Bărbatul cu făclie îmi ilumina ultimele trei nopți, sau cel puțin eu adormeam cu un oftat de liniște și mulțumire.

Să vină oare un nou început peste viața mea?

Cosmisian,

Va urma!

Capitolul precedent aici!

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Povestea acordeonului de pluș – Ghemul amprentei mele și kiriannele camuflate

Notă: A se citi după lecturarea capitolului din link!

M-am întrebat adesea cum aș putea descrie în cel mai simplu mod o kirianna. Și, când dorința m-a apăsat cel mai tare, iar genunchii încă rezonau cu solul peste care au căzut din nou, în fața mea, ca o pleiadă persuasivă, kirianne cu chipul lucid și luminiscent ce își etalau cu eleganță fastul. Și, când le-am atins chipul prins în catifelare umedă, am realizat că erau fine ca meduzele. Cel puțin asta mi-a fost prima senzație.

M-am uitat în jur și nu mai era nimeni. Singur într-o lume în care m-am născut după ce am înfrânt reversul luminii, o moarte înghețat de întunecată. Singur. Un om care încă purta urme de întuneric pe umeri, dar care a pătruns cu totul în lumea kiriannelor. Sunt lucruri pe care vrei să le poți înmagazina ca să le poți dovedi altora spectacolul inimaginabil al dansului acestor ființe, dar din prima clipă în care le-am atins, mi-am dorit să nu vorbesc vreunui nefiresc despre nuanța de lumină majestică pe care o emanau distinsele.

Capul lor era uluitor. Aveam să descopăr că ele mă vizitaseră în copilărie, camuflate în verdele răşinoaselor ce îmi permiteau să intru pe furiș în curtea Grădiniței. Doar când era pe ascuns, sărind prin tunelul kiriannelor camuflate în verde crud, puteam pătrunde nestingherit în lumea fantastică pe care ochii mei o purtau în loc de pleoape. Dar, nu le-am recunoscut atunci. Undeva, în plin monument al fascinației de copil, adoram chipul ce mă privea indiferent din ce unghi încercam să îl surprind. Ce poate fi mai surprinzător ca acest moment al reconcilierii dintre trecut și minune?

Copilăria mea este un pasaj verde învăluit în chipuri de kirianne camuflate, cu care schimbam vise. Le mângâiam antenuțele ce se încovoiau în tăcere sub atingerea mea, în timp ce eu depuneam eforturi de a le șterge argintiul de pe verde. Oare știam că se camuflează? Poate că, în felul lor îmi vorbeau. Doar adulții se tem de țipătul lor. Pe mine m-au ademenit adesea prin acoperișul spart al căsuței vechi înspre o lume a cărților vechi, necitite de prea mulți ani. Aveam palmele ticsite de praful fin al așteptării. Nimic nu poate înlocui momentul unic al deschiderii unei cărți prin ceea ce eu credeam că este o rază de lumină ce pătrundea prin spărturile acoperișului vechi. Dar, nu erau spărturi. Nu erau raze. Erau kirianne care luminau fascicul după fascicul pașii pe care visele îi făceau.

Copilăria mea a fost o aventură verde a paginilor pe care nu le scrisese nimeni. Mi-a luat mult timp să înțeleg rolul prafului de așteptare, dar când am văzut cum paginile vechi ce foșneau zgomotos, dar lent, își trădau înscrisul uniform desprins de pe degetele mele, am apreciat tunelul verde ce mă ascundea până și de mine însumi. De departe, scrisul ce se contura părea unul banal, dispus ușor neuniform. Dar, de aproape, fiecare linie purta amprenta mea, de parcă cineva a strâns cu răbdare un ghem al liniilor ce constituiau amprenta palmelor mele, apoi le-a folosit pentru a scrie. Ai văzut vreodată un mosor din care se desfășura gradat un fir de amprentă prins de penița unui scriitor nevăzut?

Copilăria mea a fost o coală nouă de sugativă pe care am scris la lumina kiriannelor. Liniile se topeau parcă pe paginile vechi, îngălbenite, absorbite lent. Mi-am privit palmele. Dispăruseră linii de mine însumi. Eram eu însumi o formă de scriitură.

Cosmisian,

Va urma!                                                                                        Citește capitolul anterior aici!

 

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36 Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 36

Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează

Iubirile care nu își onorează gazdele sunt nedemne de ființa umană.

Lumina, foarte discretă pentru o ființă de gen feminin, s-a retras treptat, aproape fără a lăsa urme. Banca le-a găzduit celor doi o bună parte a serii, una liniștită și plină de trăiri care nu necesitau explicații. Acestea doar le-ar fi devalorizat. Iubirea lor nu necesita cuvinte prea multe, cel puțin nu în această seară. Cafeaua rămăsese martoră îmbrățișării lor îndelungi. Cei doi uitaseră de ea. Nu aveau nevoie de un liant pentru o iubire căutată prea mult printre vestigiile unui pod peste timp, suspendat în așteptare. De departe, păreau un cuplu cu o poveste înrădăcinată în visare.

– Porți un sacou foarte elegant. E confortabil?

– Mă ierți, cum am putut fi atât de distras? Ție îți este rece.

– Nu aș spune chiar rece. M-am încălzit puțin în îmbrățișarea noastră. Nu refuz însă…

Pierre se ridică de pe bancă, încă ținând-o pe Mouelle de mână. Își lăsă lent sacoul să îi alunece pe brațe, apoi îl roti și îl așeză peste umerii ei.

– E atât de cald în interior. Ajută-mă să îl îmbrac.

– Hmmm, să îl îmbraci? E totuși, lung.

– Ți-am spus? E cald și aici și aici și aici.

Pierre își așeză palmele peste umerii lați ai sacoului ce o învăluia, căutându-i pe ai ei. O admira,  fixând-o cu privirea în ochii ei mai mult strălucitori decât colorați. Întotdeauna s-a simțit fermecat de privirea ei. Nici nu realizase ca astăzi cât de mult îi lipsise mângâierea din ochii ei blânzi și iubitori. Făcuse o greșeală nefericită să o lase. Plătiseră amândoi un preț neașteptat de mare pentru o despărțire ilogică. Fusese o despărțire ilegitimă pentru frumosul din relația lor. Timpul nu păstrează visele pe care iubirea le dezrădăcinează. Fiecare pas trebuie să fie unul în direcția pe care dorețti ca celălalt să se nască. Iubirile nu sunt păduri virgine uitate de admirație umană.

– Ești atât de frumoasă în seara asta! Mi-ai lipsit prea mult. Mi-ai lipsit deplin. Te iubesc cu greutatea faptului că ne puteam pierde pentru totdeauna.

– Sssst, te-am rugat să nu menționezi nimic despre trecut. Vom trece și pe la poarta lui. Am multe să îți povestesc. Ia-mă de mână, vreau să ne plimbăm spre mașină. E târziu și aș vrea să ne îndreptăm spre un final deosebit al acestei seri. Prefer gustul buzelor tale. Prefer să aud liniștea din îmbrățișarea ta. Destul mi-a fost lumea interioară zdruncinată din temelii. Mi-e liniște acum. Lasă-mi-o!

poza – cut de pe google

La intrarea în parc, sub lumina gălbui a unui felinar scund din fier forjat împletit, stătea parcată un Phantom, Rolls-Royce-ul fumuriu ce trăda statutul social al scriitoarei. Domnul Jerome performă cu dibăcie ritualul sobru al deschiderii portierei pentru Mouelle, apoi pentru Pierre. Întotdeauna își lua inima în dinți și îi oferea un zâmbet cald, ca de tată, încântătoarei. Nu își permitea nicio abatere de la acest ritual doar pentru ca Mouelle etala o simplitate pe care statutul ei nu i-o alterase vreodată.

– Jerome, toate bune acasă? Cum se simte Adalene?

– Chiar se simte mai bine, Madame. I-a prins bine tratamentul prescris de doctor. Ne-a fost teamă de ce era mai rău, dar am trecut și de acest nefericit incident. Vă deranjăm prea mult, ne simțim o povară pentru…

– Te rog, Jerom, te rog! îl întrerupse Mouelle. Familia ta a fost dintotdeauna apropiată familiei mele. Nu mi-aș ierta să vă știu în nevoie. Loialitatea voastră ne-a făcut mai buni, mai iubitori… Roucher vă datorează!

Pierre era tăcut. Nu știa că Mouelle este atât de implicată în viața angajaților de la Vila Rouge.  Conversația celor doi l-a prins în scurt și pe el. Mouelle era foarte atentă la orice ar putea deranja. Își trăia statutul social cu o eleganță ce întotdeauna oferea suficient loc celor din jur.  

Cosmisian. Va urma!

Capitolul anterior aici!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 – Vinul unui degustător te amețeste elegant

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 35 –

Vinul unui degustător te amețeste elegant

 De fapt, Mouelle avea nevoie mai mult să îl știe aproape, să vadă în el fermitate în iubire. Trăiseră în contratimp, sperând că iubirea presupusă este suficientă. După toate cele întâmplate, îi vine greu să nu scrijelească pe umerii timpului semne ale trecerii în încercarea de a fixa iubirea în două suflete călătoare. Timpul a devenit o oglindă cu două părți ce reflectă iubire în lumile pe care le unește.

Și-au dat întâlnire în parcul unde se plimbaseră Eugenne și tânărul scriitor cu luni bune înainte.

Ora 18

 Pierre venise îmbrăcat cu o helancă neagră, mulată pe interiorul unui sacou negru cu guler gri închis, din catifea. Cotierele mascau ranile produse de gândurile fixate pe coate, în nopțile tăcerii. În timp ce se apropiau unul de altul, îl studia. Întotdeauna o bucura eleganța cu care pășea, un bărbat bine, frumos cu pași plasați aproape amortizând sfâșierea distanței dintre ei. Ținea în mâna dreapta un cofrag cu două cafele mari, aburind. În mâna stângă ținea un trandafir neînflorit pe care îl lăsase în prelungirea piciorului. Galben intens. Se apropia ușor nesigur de reacția ei, dar Mouelle era deja amețită în cel mai elegant mod din prima clipă în care i-a ajuns în câmpul vizual. Vinul lui o cucerise din prima.

Se îndrăgostise de el din clipa în care îl remarcase. Se iubeau cu durerea despărțirii, dar pașii lui erau singurii de care avea nevoie relația lor. Ea stătea pe loc. Alergase prea mult pe o bandă rulantă care o ținea blocată în adormirea lui. Venise timpul să îi ofere din nou ocazia să o deguste, să se reîndrăgostească în doi.

Ajuns în dreptul ei, a privit-o calm, parcă dorind să îi reinvețe chipul, doar că Mouelle i-a simțit mișcarea ochilor pe chip și l-a aplecat spre trandafir.

sursa poza – google

– Un trandafir galben!

– Mouelle!

– Pierre!

Și-a așezat degetele catifelate și subțiri pe palma lui, ridicând-o lent până când trandafirul ajunsese aproape de chipul ei, apoi l-a mirosit, luându-l din măna lui.

– Mi-ai adus un trandafir. Și cafea. Iar tu ești atât de elegant. Cuceritorule.

– Mintea îmi este plină de scenarii care m-au încolțit de îndată ce am fixat timpul acestei plimbări.

– Nu te gândi prea mult, Pierre. Permite-mi să te cuprind de braț. Vino, să ne plimbăm.

Pantofii cu toc înalt însoțeau cuplul tăcut într-o seară deosebită. Nu și-au spus prea multe la început. Din când în când privea trandafirul și îl mirosea.

– Să ne oprim, Pierre. Aș vrea să gust din cafea. Sunt la fel, sau voi fi nevoită să le gust pe amândouă? Mouelle nu se putea stăpâni. Îl tachină. Doar că nu se aștepta să îi răspundă. Cafelele erau la fel, dar Pierre a zâmbit și i-a spus că fiecare e specială și nu putea să se decidă pe care să i-o ofere ei. S-au oprit în dreptul unei bănci din lemn ce mărginea peretele verde al unui labirint de arbori pitici.

Aveau sufletele pline de cuvinte, de regret și dor. Multe erau de spus, de simțit și recuperat. Timpul trecut nu se întoarce, dar se transformă într-o scoarță dură a unui arbore viu. Aveau întrebări, dar coma a devenit lecția care i-a făcut pe amândoi răbdători. Puteau aștepta.

Pierre a verificat banca înainte să îi întindă o mână de sprijin celei care i-a zădărnicit orice plan de evadare. Mouelle avea pielea catifelată, iar lui îi revenea sarcina dificilă de a-i lăsa degetele să alunece din palma lui în timp ce corpul atingea banca. S-a așezat și el, s-a lăsat pe spate și a cuprins-o la piept. A inspirat adânc. L-a durut senzația de pe pieptul lui. O iubise din clipa în care s-au văzut. Imaturitatea și mentalitatea sucită l-au făcut să o lase din mână. Acum, acum nu mai dorea să o piardă. Nu din nou. Nu când o regăsise încă iubindu-l. Își duse brațul pe sub al ei, trecându-l peste abdomenul ei. O simțea, lipită de el, cum căldura ei se armoniza cu pieptul lui. O iubea.

– Am atâtea să îți spun! A șoptit Pierre în părul ei cu miros atât de proaspăt, ca al unui câmp înflorit în adierea vântului.

– Sssst, Pierre. Nu vorbi despre asta cum. Să rămânem aici, îmbrățișați. Eu zic că este suficient. Tu nu crezi la fel?

Și-a lăsat capul pe spate, atingându-i umarul. Îl privea așa, zâmbindu-i.

– Tot ce îmi doresc acum și îmi doresc mult, este un sărut.

Ultima frântură de soare a îndrăznit să își așeze curiozitatea pe pleoapele ei închise, în plin act delicat al unui sărut de prea mult timp ferecat în imaginația ei. În sfârșit putea să îi joace timpului o carte pe care acesta nu o putea citi. Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, ce străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.

Cosmisian,

Va urma!

Citeste capitolul precedent aici!

Citeste capitolul urmator aici!

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Notă: Daca ați crezut că am terminat seria, ei bine, cine mai știe cum s-o termina, sau când 🙂

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 34 – Glasul lui i-a vindecat

Mintea ne joacă adesea pe degetele ei pătrunzătoare, asemenea mângâierii din păr într-o îmbrățișare îndelungă. Ai avut, ai risipit, ai căzut răpus într-o buclă de timp din care singur nu puteai ieși, dar din care te-a scos un tânăr care ți-a citit pe când nu puteai reacționa. Ți-a făcut bine, te-a aruncat dincolo de strânsoarea crudă a comei, dar căderea nu a fost ca o aterizare lină. Trupul ți-a căzut pe pământul dur al nopții sufletului însingurat, aproape zdrobit la vederea iluziei sinistre create de absența ta.

Tânărul cititor a fost nodul pe care viața l-a aplicat timpului. Tânăr cititor al unei cărți scrise de Mouelle în timp ce te pierdea tot mai mult, progresiv, nemilos. Pe tine te-a vindecat glasul lui când ția citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare. Puțin știai despre forța pe care o imprima glasul lui când impunea colapsului atemporal un act al desprinderii de gravitația subconștientă cu care sufletul ți s-a blocat între a fi și a deveni neființă. Te-a smuls și te-a trezit pentru a plăti pentru renunțare.

O vezi pe cea care te-a iubit până pe buza morții, te-a adorat când „Fiorul” a consemnat perfecțiunea iubirii dintre voi, capitol după capitol, incursiune la timpul trecut într-o iubire fără egal. O atingi pe tenul fin ca Drumul Mătăsii, îndurerat de dorul de a te fi lăsat să o atingi. Privirea ei cade spre durerea pe care i-o produci și nu te poate încadra cu ochii. Știi că o doare să o simți, te doare și pe tine să te simtă. Ai vrea să o săruți, dar i-ai face rău. Te iubește din mijlocul unui suflet înghețat, o face cu suspinul nesiguranței că te are. Nu te îndepărtează de dragul așteptării, dar oare tu ai rămas la fel în mijlocul nefericit al comei?

Totul s-a schimbat. Nu ți-ai imaginat vreodată că ai putea închide pentru o clipă ochii, iar lumea în întregimea ei ar putea să își schimbe destinul și orientarea față de tine. Cum oare se poate ca totul să se schimbe în timp ce tu rămâi la fel? Cum poți împăca dilema născută în tine în momentul conștientizării că lunile scurse pentru toți, au fost, în realitate o clipă în care tu nu ai făcut nimic? Ai rămas același, dar te-a schimbat momentul în care ai fost ținut cu forța de suflet ca să observi ce s-a ales de lumea din jurul tău. Ai rămas același, dar unda schimării din întregul Univers te-a secerat întro fracțiune de secundă, lăsând urme ascuțite pe genunchii ce nu au atins pământul până atunci.

Tăcerea a devenit o scenă a unui teatru mut, iar sufletele voastre au fost actori confuzi ce au amestecat recuzita. Oare buzele ei au același gust de nu te opri? Ai fi vrut să îi desprinzi conturul buzelor sărutare după sărutare. Zâmbești. Te uiți în gol și faci ciorne cu atingeri pe tâmplele și cu sărutări dulci-acrișoare din care picură vin rubiniu degustat pasional. O picătură cât un diamant se desprinde de pe buzele ei și cade, cade cu încetinitorul pe inima ta. Înainte să îl atingi cu degetele, inima ta îl absoarbe. Prinzi curaj. O vei cuceri din nou. Iubirea ta este nouă, este iubirea unui călător în timp.

*

Venise ziua în care Pierre urma să o viziteze pe Mouelle. Fiecare clipă de pregătire apăsa tot mai mult pe pieptul său, sufocându-l. Adesea m-am întrebat dacă o mai iubește. Mouelle se întreba același lucru. Lui i-a fost mai simplu să îi cucerească inima atunci când tot ce aveau era admirație fără cunoaștere, decât acum când știa cât de rănită și zbuciumată era cea care iubea dincolo de nesiguranța creată de accidentul lui. Îl iubea. Era cert acest lucru. Un fapt care sfidase lunga perioadă în care el era inert, dar care o înghețase chiar atunci când el își revenise din comă. Iar lui îi era mai dificil acum să o asigure de iubirea lui.

Cosmisian,

Va urma!

Sursa poza – google

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!