Arhive pe categorii: A. POVESTI

Gând de păpădie

Gând de păpădie

Mă roade sufletul să recunosc,

să spun,

mai bine nu o fac, of, mai bine da,

când tu erai medicamentul pentru suflete sărace, negre chiar,

eu te-am despufat,

în somn erai, iar eu am smuls ceva din tine,

recunosc, am făcut ceva lipsit de modestie,

pentru că acea despufare e în mine,

îmi curge-n suflet,

pulsează în ritmul dorului, al așteptării după tine.

 

Aș spune că regret că te-am lăsat să pleci,

mai bine te mâncam întreagă,

aveai destul loc în inima mea,

cât de un deal și o câmpie.

Aveai atâta loc…

„Nu pot să-ți spun ce-ascunde a inimii bătaie,

dar tu răspunsu-mi știi, îl ai în tine.

Cine are nevoie de o dragoste dintr-o poveste?

Noi? Noi doi avem nevoie, să nu mă lași uitării.

Noi suntem trăiri ale inimilor iubitoare, iar ele ne fac ce suntem,

două ființe altfel, cu sufletul atât de parfumat și mare.

Te iubesc, chiar dacă iubirea unei păpădii e mai ciudată.

Te iubesc chiar de adesea doare. Cine separă ciudatul de neciudat?

Sunt devenirea, o păpădie în plină transformare.”

Cosmisian, Timisoara 28 martie

Fotografiile sunt doar o reflexie a unei realitati pe care o doresc. 🙂

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 5 – Legendele se nasc sub ochii noștri

Agitația provocată de găsirea trupului unui bărbat la poalele munților, aproape de o cărare acoperită din nou de verdeață, era evidentă. Nu înțelegea nimeni cum a ajuns acest bărbat acolo. Nu îl cunoștea nimeni și nu se raportase dispariția vreunui om în acea zonă. Trupul îi era rănit în prea multe locuri de parcă trecuse printr-o fereastră ce l-a sfâșiat. Era intubat și nu schița nimic. Avea ochii deschiși puțin, privind în gol. L-am urmărit încă de când l-au adus, atrasă fiind de noutatea unei asemenea drame. Mă mutasem după rezidențiat în munți, într-un orășel liniștit, unde rar ambulanțele ar fi alarmat prin prezența lor. Dar azi o făcuse. Vestea se răspândise repede, iar telefonul îmi suna mai des ca oricând. Apoi, a sunat mama.

– Da, e adevărat! A fost găsit un bărbat în apropiere de „puntea nopții”. Nimeni nu știe de unde a apărut.

– Erika, tu să ai grijă, mamă, să ai grijă! Se auzi în difuzorul telefonului.

– Mamă, nu cred în povești. O să vezi că băieții de la Districtul 1 îi vor da de capăt repede. Sunt polițiști buni, să știi! Oamenii nu apar de niciunde…

– Să nu închizi că vrea să îți vorbească și sora ta. Hai, vorbește!

Anabelle își drese vocea solemn și îi spune surorii ei mai mari, cu un tremur drăgălaș în voce:

– Mai pot veni la tine? Convinge-o pe mama că acum se teme de basme. Spune-i și tu că nu există în realitate niciun „bărbat cu făclie”. Haide, că nu o să îți pară rău că vin.

– Hei, puștoaico, doar ți-am spus că te aștept la gară, de ce te-ai mai da pe lângă mine?! Știi tu bine că ești sora mea favorită…

– Și singura, rostise Anabelle peste sora ei…

– Da, și singura. Pup, puștoaică. A, să nu uit. Să nu vii aici fără cărți! Așa ne-a fost înțelegerea, nu?

– Cam așa ne-a fost, rostise fără încântare, puștoaica. Te pup și eu!

Își întoarse privirea din nou spre patul unde era intubat necunoscutul, făcând în mintea ei tot felul de scenarii, iar în câteva dintre ele își imagina momentul în care se trezea, ba nu, în care ea îl trezea pe necunoscut… Deși rănit, era un bărbat chipeș, înalt și liniștit. Avea o liniște pe chipul lui tăcut! Ceva o atrăgea la el, o tulbura, o zăpăcea chiar. Și, nu era bine. Era un pacient într-o stare destul nefericită, îmbrăcat destul de nostim, de atipic, sau de neobișnuit. Iar ei nu i se mai întâmplase din adolescență să se îndrăgostească de un necunoscut complet.

Printre locuitorii văii se vorbea adesea despre momentul acela special al primăverii când soarele părea a pune stăpânire pe vârful muntelui. Legenda despre un bărbat care se rătăcise în munți, se formase doar în împrejurimi. Se crede că muntele ascunde în interior o lume de cristale luminiscente care îți taie respirația și că bărbatul nimerise din întâmplare o intrare în munte. Unii chiar au spus că inima bărbatului devenise din cristal, alții că tot trupul lui se transformase în cristal translucid. Eu rămân la o explicație mult mai credibilă, ca și în cazul de față, al turistului găsit acolo unde începe „puntea nopții”. Oamenilor rătăciți le place să exagereze, vorbind la superlativ despre peripețiile lor. Mai bine ar citi și ei avertismentele care interzic traseele periculoase fără însoțitor.

Privind spre pacientul misterios, Erika se întreba ce povești va spune și acesta când se va trezi. Trecuseră doar 13 ore de când îl stabilizaseră, iar soarele își făcea loc printre norii cenușii. Prima rază lovi vârful muntelui. Erika privea uluită pentru prima dată acest eveniment extraordinar ce prevestea începutul unui anotimp atât de plin de viață. Cum stătea sprijinită cu un umăr de tocul ferestrei, o rază de soare i-a trecut peste umărul ei fin și a lovit direct în leoapele închise ale necunoscutului. Acesta se trezi speriat. Poate la fel de speriată fusese și ea, dar rămăsese blocată în ochii lui verzi cu irizații de căprui deschis. Amândoi oftaseră, dar motivul era evident diferit.

Va urma!

Cosmisian, Timisoara

Sursa poza

Fluturi de cristal 4

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 – Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 4 –  Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inima muntelui

Poveştile nescrise sunt cele mai bune. Le știu doar munții din interiorul lor plin de cristale vii ce stau să înfluturească din fiece loc, în căutarea pieptului unei ființe ce și-a regăsit iubirea în tăcerea iubirii nemărturisite. O priveam și nu îmi era suficientă ziua prelungită a unui munte ce nu mai știe că nopțile îi umbresc negăsitele poteci spre interior. Avea chipul alb, atât de alb încât lumina de fiecare dată când îl atingeam. Și o făceam privindu-i buzele ce conturau în mișcarea lor sublimă aripi de fluturi de cristal. Nu mai întâlnisem pe cineva înainte care să înflutureze simțirile cu atât de multă seninătate și repetiție Mi-ar fi spus în cuvinte că mă iubește, dar îi venea atât de natural să contureze mișcarea sentimentelor ei în bătăile fine ale fluturilor.

Trupul ei strălucea când îl atingeam, lăsând în urmă parfumuz amețitor al unui crin alb. Voalul ce îi izvora din umerii ei fini era o prelungire firească a cuvintelor pe care le formase buzele ei. O acopereau sentimentele înfluturate, fără a-i ascunde formele pe care le născuseră degetele mele pe care țineam fluturi. O priveam în ochi. În ei se întrezăreau dorurile ei, liniște de munte și alinarea unei prea dorite strângeri în brațe. Seara nu își mai avea puterea de a liniști suflete. O făcuse muntele de îndată ce îl primise pe bărbatul cu făclie în el.

Sursa poza:

L-am privit cum devenea tot mai mult una cu inima ce îi fusese prinsă în piept. Oare iubirea îi va schimba într-atât de mult încât să își uite propria sa căutare? Dacă timpul o va înflutura tocmai prin faptul că îl absorbea pe zi ce trece tot mai mult în ea? Muntele se hrănea cu căutarea lui, iar el își regăsea oglindită bucuria în tăcerea cu care ea îi spunea că se îndrăgostise de el, dar altfel decât putea explica. De ce ar fi făcut-o când inima ei era prinsă de trupul lui? Lui nu i-ar fi păsat de vreo explicație, se lăsa purtat de vocea ei spre lumi ale unui trecut pe care nu l-a avut, dar care și-l putea imagina acum.

Trupul îi devenea tot mai acoperit de fluturi de cristal, lăsând parcă tot mai puțin din ce obișnuia să îi aparțină. Flacăra ce ardea în făclie fusese absorbită în inimă. Muntele o conținea în inima unei iubiri pe care o formase căutarea lui.

Fluturi de cristal 3

Fluturi de cristal 4

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Găsiți-mi mama, vă rog,

căutați-o-n grabă,

căci tata încă o iubește tare

*

Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare,

sau rău de adevăr ar fi,

un anotimp ce face dintr-o păpădie,

o floare moartă-n devenire?

Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

Băiatul născut din flori de păpădie

Sursa foto: google

– Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

– Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce-ntotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

– Iubite instrumente, adunate langă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de-ngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice-ncercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați ști încă cu cât drag încă!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

– Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie creda că îl mințire. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

– Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui gradinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

– Băiete dragă, linistește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

– Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

– Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufuluit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

– Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata încă o iubește tare

Din seria: Mi-am propus sa uit complet de papadie, by Cosmisian

Cum aș fi scris dacă aș fi știut s-o fac în copilărie

Cum aș fi scris în copilărie dacă aș fi fost o fetiță și aș fi știut să scriu…

(Textul e scris în 24 ‎februarie ‎2016. L-am găsit întâmplător…)

La bunici,

soarele mă trezește atât de jucăuş

Grădina bunicului. Încă de mică așteptam cu nerăbdare să îi văd pe părinții mei făcând planuri pentru vacanță. Le făceau în fiecare an, dar primul sfârșit de săptămână din august era cel în care ne împachetam lucrurile pentru o călătorie de multe ore spre Sibiu. Acolo locuiau bunicii mei. De fiecare dată când ne pregăteam, ajungeam la un subiect sensibil. Mama mă întreba ce tricouri doream să port acolo, dar îmi punea cu mine mult mai multe, pentru ca fiecare purta o poveste întrețesută în el, așa că eu luam cu mine tricouri de poveste.

Casa bunicilor mei era una tradițională. Avea pereți groși, tavan înalt și ferestre largi. Soarele mă trezea de dimineață, dar nu mă deranja. Asta spre deosebire de supărarea pe care o aveam de la bietul soare în diminețile în care trebuia să merg la școala. La bunici, soarele blând mă trezea fără ceas. Bunica mă învățase să așez cuvertura pe pat după ce așezam lenjeria albă pe scaunul imens din lemn brun. Eram tare încântată că reușeam să fac patul atât de bine. Dacă nu știti ce e aia cuvertură, cum să vă zic…

Grădina bunicului era lauda lui. Dar, mai avea o laudă. Animalele. Le creștea cu drag și respect. Unele aveau nume. Eu preferam pisicile. Erau patru mici și trei mari. Mâncau împreuna. După puțin timp, le hrăneam și eu, doar că evitam să le chem pe nume, pentru că veneau toate. Și-atunci, care era rostul unui nume? Bunicul mă lua de mână și mă ducea în grădină. Tobias, cățelul șchiop, ne însoțea vesel, agitându-și codiță de parcă lui dorea să i se arate grădina. Dar, nu mă puteam supăra pe el. Eram prieteni de când a încetat să latre la mine.

În grădină se intra pe o poartă din lemn care avea o încuietoare ce permitea deschiderea ei de pe ambele părți. Probabil că bunicul a vrut să fie sigur că nu îl voi închide iar acolo câteva ore. Ştiţi, odată l-am închis în grădină și m-am ascuns curioasă dacă poate ieși. Nu avea telefon pe vremea aceea, nici zăvor pe partea dinspre grădină. A reușit să treacă peste un gard făcut de el din crengi cu spini. Atunci s-a zgâriat rău și mi-a fost atât de rușine că l-am închis în grădină. Eu credeam că poate sări peste poartă. Eu o făceam când fugeam acolo să o privesc pe tanti Ileana cum sapă. M-am uitat la zăvor și nu am avut curaj să îl ating. Grădina era plină de flori, de peri cu fructele atât de mari și coapte. Deși puteam lua după bunul plac, cea pe care o alegea bunicul, era cea mai bună. O țineam cu ambele mâini și o mâncam cu plăcere. Mai era și cea pe care o luam din părul vecinilor. Pe ascuns.

Sursa poza – google

Bunicul îmi povestea tot ce era acolo, în grădină. Lui îi plăcea mult să vorbească despre fiecare floare sau pom. Nu am înțeles eu tot, dar mă simțeam mare pentru că el nu părea să știe că eram mică. Tata încă știa. Bunicul a dorit să îmi facă o surpriză. M-a dus până în partea însorită a grădinii și mi-a dat un hârleț și mi-a arătat cum se sapă o groapă. Oare bunicul știe că noi nu facem așa ceva? Copiii de azi stau cu tableta în mână. Aș fi stat și eu, dar la bunici uitam de ea. Nu din prima zi. Totul mă fascina și nu mai simțeam lipsa tabletei. După ce am săpat puțin a intervenit bunicul. Împreună am săpat o groapă adâncă. Am încercat-o. Era până la genunchii mei. L-am întrebat pe bunicul ce vrea să facă cu groapa. Mi-a spus că omul care nu plantează niciun pom în viața lui este mai sărac decât cei care nu au ce mânca. Apoi a spus să plantez în fiecare an un pomișor. M-am lăudat mult cu pomul pe care l-am plantat, însă am uitat ce am plantat. I-am cerut mamei să îl întrebe pe bunicul ce pom era, dar cred că și ea uită. Dacă uită atât de des, oare va uita și ce pom e? Mai bine îl întreb eu pe bunicul.

Când bunica pregătea cina, eu tot timpul o ajutam. Era uimitor și pentru mine. Acasă nu făceam asta. Dar la bunica totul era magic. O iubeam pe bunica. Iar când tăiam ceapa, tot timpul plângeam. Interpretam roluri dramatice, improvizam piese de teatru. Bunica râdea uneori. Alteori mă ajuta. În timpul acesta, mâncarea prindea tot mai mult gust și culoare. Și, mirosea ca la bunica.

La bunici mă simt cel mai bine. Fac atât de multe lucruri frumoase și nici nu mă strădui. Dragi bunici, vă iubesc.

_____________________________

Cosmisian,

Acesta este un exercițiu de imaginație, călătorind spre un trecut pe care nu l-am avut.

 

7 ani de blogging

7 ani de blogging

cosmisian-wordpress
Au trecut șapte ani de când am scrijelit prima dată pe blog, iar scoarța pe care am făcut primele mele schițe de gânduri s-a remodelat, parcă ştirbind frumosul inițial. Nici eu nu mă mai pot uita chiar atât de în urmă. Spre deosebire de unii dintre voi, bloggeri care parcă v-ați născut astfel, eu mi-am petrecut primii șapte ani căutându-mi drumul spre arta scrisului, iar în ultima perioadă parcă m-am pierdut tocmai de scoarța pe care scriam.

Dar, în prag de an nou în lumea blogging-ului, țin să vă mulțumesc pentru vizitele pe care le-ați făcut paginilor mele gandurineinfinite şi povesteapapadiei, pentru comentariile voastre încurajatoare.
Sper că am fost o companie decentă în toți acești ani în care am postat.

Vă ofer fiecăruia dintre voi, dragilor, o păpădieeeeeeeeeeeeee 🙂 După cum se știe!

papa

Și, ca de început de an nou blogăricesc, iată aici puțin dintr-o nouă serie de povestioare.

Al vostru,
Cosmisian


„Fireasca trecere a timpului pare să fie adesea ca o suită de trepte care nu te duce în sus, ci înainte. Treptele timpului par a se asemui pietrelor cubice ce dictează pașilor umani un sens, unul fizic, dar și unul spiritual. Trepte ce par a nu își schimba cu nimic forma, poate doar strălucirea impusă de gândurile, macină minți și șlefuiesc laturile imperfecte ale pașilor pierduți cu grijă. Clădirile vechi sunt lipite unele de altele și doar din loc în loc mai vezi câte-o alee strâmtă ce pare a ascunde o lume diferită de cea a vitrinelor luxoase ale magazinelor ce se reflectă în zilele însorite în luciul drumurilor pavate într-o direcție neștiută. Zilele se repetă și nu aduc trecătorilor nicio schimbare. Viața locuitorilor nu are orizont, translucidă precum sticla magazinelor, unde ochii ți se opresc în contemplarea unor lucruri inerte.

Din când în când, printre oameni apare un băiețandru cu chipul ars de soare și pistrui sub ochi, aproape de nas. Peste părul nepieptănat stătea apăsată o pălărioară cu cozoroc uzat, ce nu reușea să îi umbrească ochii albaștri, clari ca zilele de vară fără nori. Purta o jachetă reiată, deschisă la culoare ce finețea blănii de căprioară, plină de buzunare de multe dimensiuni și forme, cusute de el din motive de nimeni știute. Pantalonii nu îi depășeau genunchii, lăsând loc pentru piciorușele lui subțiri să trădeze răni vechi și noi, nevindecate. Purta bocanci. Îi purta de atât de mult timp încât șireturile îi erau uzate, deșirate. Cureaua genții îi cădea peste umărul drept, forțând o linie diagonală să traverseze pieptul lui tânăr, plin de aspirație. Aș fi vrut să îl întreb ce ducea în geantă, dar nu a stat prea mult în zona principală a orașului, dispărând pe una dintre străduțele înguste ce duceau spre o altă lume, despre care nimeni nu vorbea.”

Citat din noua serie: „Băiatul care coase buzunare

Pe curând!

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire – 2017

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire

Şi-am mai sărit peste un an, peste o devenire,
Floarea mea rămâne şi acum o păpădie,
I-aş atinge puful în fiecare seară cu iubire,
Ştiu, iubita mea floare, ţi se pare o reverie…

papadia_cosmisian

Am făcut retrospectiva simțirilor mele de seară,
Tu ai fost pe prima pagină a dorului din vară,
Florile tale întotdeauna vor înflori în a mea țară,
Revin adesea la uitare ca să te pot iubi iară.

Sursa poza

Finalul seriei – Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Finalul seriei

– Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher –  

Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii

Cine s-ar fi gândit vreodată că cea mai mare provocare pentru povestea de iubire dintre Mouelle Roucher şi Pierre va fi timpul? Să spui că el trece în mod diferit datorită percepției este o notă forțată asupra neacceptării. Pentru o iubire ca a lor însă, timpul nu se mai putea măsura la fel. Timpul trece împreună cu pașii pe care îi faci pe înșirarea numerelor spre viitor. Dar, nu la fel au trecut pentru Pierre. Am stat și am analizat impactul pe care coma îl poate avea asupra unui om îndrăgostit care a făcut un pas greșit și a lăsat în urmă o femeie atât de deosebită ca Mouelle.

31165744936_55b992a107_h

Sursa poza: Google

Lacătele purtau urme însângerate ale degetelor ce le ferecau în plină noapte, când doar respirații de om mai contau. Pentru Mouelle, nopțile erau forme întunecate de insomnie asociate cu repetiții de scenarii menite să faciliteze întoarcerea lui Pierre. El apărea și dispărea de multe ori pe noapte din lumea imaginației unei iubitoare blocate pe rotirea haotică a unui carusel care nu avea oprire. Cum ai putea reproșa iubirii că a plecat? O poți privi și îi vezi tăcerea și incapacitatea, țintuită pe un pat de spital. De aceea inima ei are lacăte. Lumea lui i se opunea fără a spune ceva.

Zile și nopți au ros covorul roșu al iubirii ce ducea la inima ei. Nu credea că mai poate iubi pe cineva vreodată. Ființa ei cultiva o dezvoltare a unei iluzii. Era timpul pentru schimbare. Atunci a apărut tânărul scriitor. Dar, între timp dispăruse și el din viața ei, lăsând în urmă o situație nouă. Încă îl iubea pe Pierre și dorea să recupereze timpul pierdut. Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.

Cosmisian, nov 2016

Sfârşit.

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Dezliterare pe fuior de timp – Mouelle Roucher – Capitolul 32 – Dragoste dincolo de amorțire

Zilele păreau toate la fel, o repetiție absurdă a unor detalii plasate cu grijă în schema perfectă a unei vieți care nu dădea semne de revenire. Noaptea schimba ceva în percepția ei. Pereții păreau a-și deschide pieptul și deveneau ca o carte din care poți citi fără lumină. Gândurile prindeau culoare și formă în contact cu literele pereților-carte. Și-a dorit tăcerea nopții, dar aceasta refuza şi răsucea cuvintele între degete ca un tânăr emoționat. Poate așa își scrisese tânărul scriitor scrisorile. Primise mai multe scrisori de la el, fără a mai fi citite de cineva de la Editură. După o perioadă destul de lungă se întrezărise puțină seninătate pe chipul acestei femei ce suferea din dragoste. Cineva reușise să o trezească din adormirea în care se lăsase singură încorsetată de la accidentul lui Pierre încoace.

Nu departe de Vila dnei Mouelle, își petrecea tot mai mult timp tânărul scriitor. Încă nu îmi este clar motivul pentru care îi rămăsese astfel numele. Scria și el? Poate. Dar, dacă i se spunea astfel datorită scrisorilor pe care i le adresase dnei Mouelle? Lyonul devenea tot mai drag tânărului scriitor. Casa soților Madolen devenise locul în care ardea lemnul în soba inspirației lui, acolo unde o citea pe Mouelle, unde își năștea scrisorile ce îi încălzeau inima înghețată și alimentau speranță și liniștea. Ziua în care dl François Madolen l-a anunțat că vor pleca pentru o perioadă la țară a fost și ziua în care primise prima lui scrisoare din partea dnei Mouelle. O privise o vreme și o așezase pe vechea măsuță. A pus apă în ceainic. Apoi, și-a pregătit ceai într-o cană mare și a băut-o privind curios plicul așezat pe masă.

coperta-12-990x866

Sursă poză

„Nu îți mai dori să mori!” Plicul voluminos conținea capitolul 14 din cartea Fiorul și o invitație la lansarea de carte. Ținea în mână un capitol din cartea despre care nu știuse nimic, dar care purta cuvinte scrise de el într-o scrisoare recentă adresată dnei Mouelle Roucher. Citise de mai multe ori acel capitol și îl impresionase modul în care gândurile lui erau incluse în cartea nepublicată încă. La acea vreme nu știa că o salvase pe Mouelle de la a-și grăbi moartea în așteptarea unui eveniment ce părea să nu mai transpară. O făcuse să respire, să trăiască fiecare zi cu seninătate. Nu ar fi crezut că putea scrie cuvinte care să salveze.

Seara Dineului

Un tânăr scriitor își întâlnește scriitoarea favorită. Seara lansării de carte purta greutate dublă. Mouelle Roucher spera ca tânărul să își facă apariția și curajul de a o căuta. Se îmbrăcase misterios, într-o rochie neagră cu bretele albe ce își sprijineau forța cu care o contrastau chiar de la baza pieptului ei. Îl aștepta. Teama că el o va topi din priviri o făcuse să îmbrace o mantie de scriitoare celebră, indiferentă în fața complimentelor pe care le-ar fi primit. Tânărul era prezentabil, drăguț chiar. I-a plăcut vocea lui. Era mai învârstă decât el, dar sufletele lor se întâlniseră cu forța cu care se înțelegeau. Merita atenția ei, iar această seară putea fi considerată seara testului. Se juca doar cu cuvintele sau chiar o percepuse așa cum o oglindă percepe expunerea cuiva în fața ei?

Trecuseră luni de zile de la acel Dineu, Pierre își revenise din comă. Erau încă multe lucruri de vorbit cu el, pentru că în tot acest timp al comei în care el fusese adormit, ea a învățat să trăiască din nou. O ajutase un tânăr scriitor care plecase în vizită la părinți, după ce se asigurase că ei îi merge bine. Alt lucru care o impresionase. I-a fost alături în tot acest timp. O știa. Îi era atât de drag. Dar, era plecat și ei îi lipsea. Revenirea lui Pierre a produs în ea o nouă luptă. Părea că dragostea pentru Pierre nu se mai regăsea în cel ce pășise dincolo de amorţirea timpului. Ar fi dorit atât de mult să poată vorbi cu tânărul scriitor. Dar, nu avea niciun mod de a-i scrie. Nu îi ştia numele, nu știa unde să îl găsească.

Lunile au trecut peste tăcerea dintre ei. Pierre se refăcuse și își reluase activitatea ca degustător de vin. Avea și el un gol în inima lui. Petrecea mai mult timp cu Mouelle și era destul de temperat în a-i declara dragostea.

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul precedent aici!

 

Povestea acordeonului de pluș – Secretul poieniței din munți

Povestea acordeonului de pluș – Secretul poieniței din munți

Susurul apei ce alerga spre vale m-a impresionat. M-am întrebat adesea dacă apa în totalitatea ei cântă oridecâte ori coboară din munte, sau muntele își deschide inima și cântă apei un cântec al căutării, un cântec al devenirii. Ploaia și zbuciumul tunetelor ei brăzda pădurea sub al căror frunze cânta muntele. Am căutat să mă adăpostesc de umbra nopții și am alergat spre poienița înverzită de la iarba de jos până la frunzele cupolă ale arborilor bătrâni ce ascundeau o lume prea puțin atinsă. Sunetul strident al unor ființe incandescente ca focul alb mă atrăsese până după prima tufă de unde priveam. Erau multe ființe adunate în jurul unei fetițe ce părea să le cunoască îndestulător. M-am apropiat și m-a cuprins teama că rațiunea încetase să existe în apropierea unui asemenea tablou. Fetița le vorbea ființelor cu trupuri ca focul alb, ce pluteau în jurul ei și gângureau entuziasmate, privindu-se mirate și vesele între ele, dar în același timp privind-o pe povestitoare.

Nu știu ce m-a impresionat cel mai mult în acest spectacol al luminii aproape transparente ce compunea trupurile acelor ființe, ca al meduzelor ce iluminau oceanul cu lumina lor transparentă în plină noapte, sau chipul fetiței ce le-a atras atenția. Fetița nu vorbea o limbă pe care o puteam înțelege. S-a ridicat de pe iarbă și în sunetele stridente ale ființelor a șoptit lin ‘Pheletheo neratmah irith naa!’ Am încremenit. Șoaptele ei prindeau culoare deasupra trupului ei micuț și își înfășurau rotirea în forma unei ființe ciudate, cu picioare și brațe subțiri și lungi, cu pieptul ca burduful unui acordeon viu, pufos și drăgălaș. Încă plutea când brațele fetiței l-au cuprins și l-au adus aproape de pieptul ei micuț.

thuja-orientalis2

Sursa poza

Pe rând, ființele au gângurit asurzitor și încântător lucruri aproape de urechile acordeonului de pluș abia născut. Apoi, se retrăgeau în cercul luminos din care proveneau. Fetița aceasta locuia aproape de poieniță, în casa unui croitor misterios care o adoptase de curând. Cei doi erau diferiți de toți. Sufletele lor ascundeau o lume ce nu impunea forța cuvintelor pentru a etala puterea iubirii ce se înfiripase între ei, de parcă el îi era tată dintotdeauna, iar ea o fiică orfană de mamă ce își găsise întreaga bucurie a vieții la pieptul lui cald. Fetița croitorului purta în inima ei un secret. Limba pe care o vorbea nu o înțelegeam. Sunetele pe care le șoptea din mijlocul kiriannelor ce luminau din întregul lor trup acompaniau naștere de ființă magică, care inspira la naștere memoriile celor ce se pierduseră de sine și timp, timp comprimat în forma lui pură, formă de memorii ce reîntregesc om.

Adesea m-am întrebat ce caută un acordeon de pluș în viața personajelor reîntregite de Irette. Ce o făcuse pe ea să le caute reîntregirea pe linia invizibilă a timpului născut din scrisul ei, din șoapta ei? Șoapta ei era atât de misterioasă și puternică încât putea naște din mirosul persistent al cernelii, un acordeon de pluș. Oare trecutul ei măsurat în alt fel de noțiune a timpului să o fi sensibilizat, iar ea să nu se poată abține în a expira din pieptul ei micuț timp, acel timp conținut în burduful imaginar al unui piept de acordeon? O durea oare acea frântură de timp smulsă din inima ei și transpusă în pieptul unui acordeon?

Nu departe de casa croitorului mut, un copil ce mirosea a rășină proaspăt scursă din scoarța unui brad primise un acordeon din pluș. Povestea lui nu o voi spune niciodată. Dispăruseră din trecutul lor pentru a-l reîntregi pe al meu într-un viitor nu foarte îndepărtat, aproape de Viena.

Frunzele reci ale toamnei își rostogoleau nuanțele pe pământul ros de timp, într-o dureroasă căutare după echilibrul născut din adierea unui vânt somnoros. Născut din suflul respirației ei, m-am înfoiat cu timp, ca atunci când iei o gură de aer și te scufunzi adânc. Doar că mie nu îmi lipsea aerul, ci timpul. Iar, Irette mi-l insuflase la pieptul ei. Acum îl conțineam cât să pot întregi ființe. Când un acordeon își întregește omul pentru care s-a născut, devine o kirianna, plină de memoriile frumoase ale celui pe care l-a salvat.

Cosmisian,

Va urma!

Capitolul precedent!