Arhive pe categorii: A. POVESTI

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele

XIV. Mi-am propus să uit complet de păpădii

și am ajuns să le păstrez secretele

     – Îl vezi? A articulat surprins un trecător zgribulit. Arborele acela pare mult prea neobișnuit pentru un sezon rece ca acesta. Dacă nu și-ar reflecta prospețimea verde peste o parte atât de însemnată a parcului, aș spune că doar face umbră. Și, cât de mare ar fi aceasta.

     Ignorând gândurile pasagere ale trecătorului, și-a ridicat brațul deasupra stativului ticsit cu partituri, dirijând căderea propriilor frunze. Anul acesta frunzele lui cad diferit pe pământ. Maestrul și-a rotit bagheta pentru a fixa traiectoriile descendente ale petelor de ruginiu tomnatic, parcă dând o nouă menire fiecărei note muzicale. Sau, frunzelor. O altă noutate – adopția frunzelor de către portative. Și, cum le cădea, fiecare în cheia ei, pianul le făurea un nou destin, diferit de cel al covorului de toamnă din anii trecuți.

     Anul acesta toamna a venit mult mai târziu. Și, nu în întregime. De pe umeri îi alunecă înspre talie întârzierea, făcând din decembrie corul din spatele orchestrei, ca un ecou profund al toamnei până în sufletul iernii ce va să vină. Frunzele acopereau tot mai mult cărările, uniformizând confuzia și dezorientarea.

      Copiii sunt uluiți. Prea mici ca să aibă vise, își regăsesc instinctiv vocația de căutători ai deșertăciunii, spulberând covorul de frunze uscate în căutarea unei comori, uitând că deunăzi se jucau în iarba firavă. Nimic de găsit. O fetiță totuși visase de pe genunchii mamei ei la schimbare. Un cântec de leagăn o însoțise spre liniștea profundă și protectoare a somnului sub clara privire a mamei ei. Dar, nu putea uita de păpădie. De puful ei, mai exact. Cine a mai văzut păpădie în plină decadență a vieții în parcul unde unii părinți îți țineau copiii departe de aglomerația vieții conectare la internet?

     Dirijorul se străduie să acordeze vocile sopranelor, pe care de altfel și dă vina pentru dezordinea cu care frunzele participă în jocul copiilor. Fiecare cu destinul lui. Dacă pentru ei, fascinația era forma și culoarea frunzelor, fetița avea o cu totul altă căutare. Frunzărind ea așa, a făcut o descoperire nemaivăzută de ei. S-a așezat cu spatele la copii ca să își protejeze descoperirea. Din țesătura deasă a toamnei, o păpădie plină de împliniri se grăbea să își ascundă fiica de frigul ce i-a înghețat destinul cu câțiva ani în urmă. Atunci i-a fost de mare ajutor săgeata lui Viacent, care o salvase de înghețul unei inimi ce și-a ratat destinul.

     La nici doi pași, păpădia noastră plină de semințe o căuta cu privirea pe fiica ei, încă micuță și imatură. Purta un secret în inima ei, dar nu i-l putea preda fiicei ei decât în prezența unei ființe cu suflet la fel, un suflet de păpădie cutezătoare și semeață în fața aparentului declin. Și, de ce nu, în prezența fiicei celei pentru care Viacent o salvase (Vezi articolul despre Viacent). Două mame, două fiice și un singur destin.

     Păpădia se ascunsese în zadar în apropierea taliei gigantice a unui fag grandifolios, care putea foarte bine ca la o supărare mai mare să devină el însuși generatorul toamnei, atât de multe frunze îi gâdilau egoul. Dar, făcuse de generații un pact cu perpetua păpădie, ca toamna să îi îngrădească plecarea pufului. Cine putea mai solemn să țină o asemenea promisiune, dacă nu dirijorul anotimpurilor din acel colț de parc? Nu fusese el însuși martor al încântării cu care Taisse o atinse pe biata păpădie înghețată cu generații în urmă?

     Și, cum secretele nu se scriu pentru a fi păstrate, nici eu nu voi îndrăzni să scriu ce au avut de vorbit întreaga toamnă aceste fiice ale destinului păpădicesc. Mi-am propus să uit complet de păpădii și am ajuns să le păstrez secretele. Doar câteva fotografii am surprins și le las aici. Așa veti înțelege că am mare nevoie să uit complet de păpădii.

© Cosmisian

Va urma!

Cap. XIII aici!

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

Alte spicuiri din Fluturi de Cristal – Cap. 16

*

     De partea cealaltă a poveștii noastre, o tânăra domnișoară cu pieptul plin de încântare, se pregătea pentru călătoria spre casă. Vacanța ei trecuse pe sub genele ei subțiri și negre, iar dorul de mamă părea că prinsese glas într-un final. Copleșită de intensitatea zilelor petrecute în munți, știa că sora ei este în sfârșit preocupată și de propria ei fericire. În trup firav de fecioară se înfiripau semnele maturizării. Și, ale înțelegerii. Mintea ei făcea analize și conexiuni pe care nu le făcuse niciodată cu o asemenea intensitate.

Sursa poza

     Au fost și seri în care Erika era complet absorbită de palmele tânărului nou intrat în viața tuturor, iar ea îndrăznise cu ajutorul dnei Schiltz să atingă vasta lume a bucătăritului. Și, cu o iubitoare a artei gătitului ca doamna Schiltz, era imposibil să nu învețe câteva dintre cele mai apetisante feluri de mâncare tradiționale, specifice muntelui. Cu fiecare rețetă pe care o încerca sub atenta supraveghere a bucătăresei, în Anabelle se înfiripa dorința de a găti pentru mama ei. Se visa în bucătăria de acasă, gătind. O surprindea măiestria cu care fiecare condiment folosit te poate duce în altă lumea a gustului, distinctă paletă a gustului.

Notă: Capitolul în întregime este pe PC-ul meu 🙂

Cosmisian

 

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

Spicuiri din Fluturi de cristal – din Cap. 15

     …

Îl deranja mult faptul că nu își putea aminti decât parafrazările unui vis fantastic, a unei idile rupte din ceva ce părea de demult o legendă pentru locuitorii orașului de munte, în locul unde fusese găsit mai mult mort decât viu. Gândul neputinței de a ști cine era, căldura cu care fusese primit în acea comunitate, prezența Erikăi, privirea încântată a doamnei Schiltz când apăreau împreună, îl amețeau.

De ce nu putea avea și el un trecut simplu, ca al omului obișnuit? De ce Erika îl răscolea în piept, acolo unde îl ardea oridecâte ori își amintea de fluturii de cristal ce l-au făcut un om ce poartă în piept inima unei femei-munte?

Nopțile lui erau incursiuni în umbrele unei realități pe care o purta în inimă. Nicio noapte nu făcea excepție. Visa muntele. Visa cum se apropia de el cu o făclie ce abia reușea să rupă întunericul chinuitor al nopții. Căuta și căuta un munte, o femeie ce nu mai părea munte, ci o femeie fără chip definit, care dispărea din fața ochilor lui oridecâte ori o atingea. Și, dacă succesiunea aceasta nu era suficient de zăpăcitoare, femeia îl striga pe numele pe care Erika i-l dăduse, apoi își răsucea capul înainte de a alerga departe de el.

– Tõrvik! Tõrvik! Tõrvik! Se auzea suav o voce. Dar, în loc să o vadă din nou pe femeia din vis dispărând din fața lui, de această dată, nu mai vedea pe nimeni; simțea o căldură ca unor degete ce îi alunecau pe chip, atingându-i buzele, bărbia, maxilarul…

Cosmisian

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2

Rorette – Mouelle Roucher Vol. 2


Excepția o făcuse cel de la care se aștepta cel mai puțin – cel pe care îl trădase!

*

    Pe Rorette o mai întâlnea din când în când la Cafeneaua din josul străzii, mai mult intuitiv decât programat. O adusese și pe Patricia la Cafenea, poate din dorința de a nu alimenta o iubire care nu își mai avea continuitatea. Prietenia cu Rorette îl obliga să se asigure că o parte din el o va avea în grijă. Cine putea oare face asta în absența lui, dacă nu sora lui, acea ființa suavă și blândă? Deși se cunoșteau, de când Rorette s-a căsătorit, cele două nu s-au mai văzut. Patricia nu mai știa cum să se raporteze la cea care îi făcuse fratele să sufere atât de mult. Venise timpul ca inima ei tânără să ierte și să învețe să vadă omul dincolo de greselile pe care le face. Iar fratele ei fusese o punte între ele, un bun exemplu.  (Din Vol. 2 – Mouelle Roucher)

Cosmisian

 

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

Spicuiri din Lucette – Cap. 14 – Pickupul din casa misterioasă

     Erau aproape de intrarea în parc. Au pășit pe aleea plină de frunze încrețite, ruginii. Ce poate încânta auzul mai mult decât foșnetul sublim al frunzelor necăzute încă, sau al acelora care transformau drumul spre surpriză într-un adevărat exercițiu de culoare? Parcul adăpostea o singură bancă lipită de clădirea aceea misterioasă. Chiar sub fereastra joasă era prinsă de perete banca, de parcă fusese amplasată doar pentru cei care locuiau acolo. Dar, nimeni nu fusese văzut așezându-se pe ea.

     – Tu vrei să mă duci acolo? Ești nebun? Tu nu ai auzit câte se spun despre casa aceea? Vezi? Are fereastra rabatată!

     – Ți-este teamă? Ești cu mine! Orice fobie ai avea tu, cu mine ești în siguranță.

     – Și, cum se face că pe bancă este ceva? Și cablul acela de ce este petrecut de pe fereastră spre banca aceea? Ce îmi faci tu mie? Mi-e cam teamă, ca să spun așa. Ți-ai găsit și tu seara să mă testezi dacă mă sperii de ceva. Ah!

      S-au apropiat de bancă, ea mai în spate. Obiectul de pe bancă era obiectul ei de suflet. Un pick-up! Un pick-up în parc, pe o bancă lipită de casa de care se temeau mai toți trecătorii! Și totuși, un pickup? Unul de culoarea toamnei și a frunzelor ruginii!

     – Ce surpriză mai e și asta? De ce îmi faci una ca asta? Un pickup și un disc de vinil cu Cohen? Și, mai e și la priză! Pot să îi dau eu drumul? Mă ucizi pe muzica mea favorită. Tu chiar atât de mult mă iubești?

Spicuiri din Cap. 14 – – al seriei Lucette – Viața dincolo de imunitate zero

Cosmisian

Poza – google

Spicuiri din Mouelle Roucher – 2

 

 

 

 

Zilele treceau mult prea lent acasă. Dintr-o dată, timpul părea un vârstnic pensionar care nu mai dorea să tragă ceasul pentru a se bucura mai mult de viață. Doar că, pentru tânărul scriitor trecerea timpului devenise tot mai obositoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu se simțea deloc în largul lui, nu mai scrisese nimic, toracele îl durea a dor de viață, de cea din Lyon. Avea tot mai mult impresia că se află într-un vis ca acela pe care îl tot avea în copilărie, în care nu mai putea alerga pentru a se salva de un presupus urmăritor. Era sleit.

 

 

 

 

 

Seară de seară a încercat să scrie ceva, dar îi plecau ideile la somn înainte să le prindă în formă scrisă, rebele și zvârlugi. Masa de scris devenise o sugativă laconică ce absorbea inspirația, secătuindu-l până la gradul la care nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la noua lui viață din Lyon.

 

 

Iar paginile rămâneau goale și obosite de așteptare.

(Mouelle Roucher, Vol. 2)

Cosmisian

Spicuiri din Mouelle Roucher

„Era de așteptat să o întâlnească pe cea pe care o iubise cu atâta poezie. Privirea ei era o suită de versuri ce cântau pline de culoare, chiar dacă le uitase parfumul. Era dimineață. Sâmbătă, mai exact. Aroma croissantelor împresura fără milă cafeaua servită la Cafenea, în josul străzii. Era locul unde nu o aștepta pe Rorette. Nu atunci. Dar, viața este o repetiție oarbă a coincidențelor, o nebănuitoare aliniere de pași pe care îi facem fără intenție. S-a așezat la masa din colț, cea care dădea spre fereastra întredeschisă, plină de flori. Și, parfum. Și, liniște. Se mai auzea din când în când nisipul deranjat de roțile bicicletelor ce coborau cu frânele puse.” (Mouelle Roucher, Vol. 2)

Sursa poza – google

Cosmisian

10. Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

Lucette – Chipul uman este repetiția infinită a unicității

     Zilele au trecut pentru grupul nostru de prieteni, făcând din anotimpul adierilor de vânt un spectacol al frunzelor ce-și spun ultimele cuvinte în ritmul decăderii. Elena stătea singură pe o bancă retrasă din Parcul Botanic, acolo unde arborii nu o mai ascundeau ca în vremea înfrunzirii lor. Se plimbase adesea pe fiecare alee din el. Uniformitatea verdelui ce îl definea nu o impresionase atât de mult, pe când toamna este cu totul altceva. Pentru Elena, toamna este cu totul altceva. Fiecare anotimp are ceva magic de spus despre frunzele acestui parc, dar toamna este singurul anotimp care dă personalitate fiecărei frunze în căderea acesteia spre o lume ce leagă viața de moarte, speranța de deznădejde, verdele absolut de pastelul cerat al frunzelor multicolore, iar contrastele par a nu se mai opri.

     Cu picioarele adunate sub ea, sprijinită cu un cot de partea deja scrisă a jurnalului ei, Elena se lăsase prinsă în acest joc al contrastelor. Un joc. Tatăl ei o învățase un joc al chipurilor umane, un secret destinat doar ieșirilor acestora în cele mai aglomerate locuri din oraș, acolo unde nu puteai vedea un om pentru mai mult de un minut. Ce era mai amuzant decât să îi privești și să le atribui fără răutate tot felul de asemănări cu ființe sau obiecte, care mai de care mai comice?! Și, resursele erau infinite, după cum și trecătorii. Chipul uman este repetiția infinită a unicității. Ce poate fi mai fascinant decât încercarea de a asimila această repetiție infinită a esenței umane, unicitate regăsită în cel mai variat mod cu putință? Erau momente în care Elena doar privea spre trecătorii neobosiți în a admira căderea frunzelor, dar avea și momente în care stiloul nu i se mai desprindea de jurnal, legând paragraf după paragraf printr-un fir subțire al unei povești ce se năștea acolo, în parcul acela ce-și ploua multicolor toamna.

     Pe o bancă alăturată stătea o domnișoară ce nu o mai scăpase pe Elena din ochi. Cine ar fi reușit să se elibereze de spectacolul involuntar oferit de această tânără ce visa cu ochii deschiși? Ar fi vrut să o întrerupă și să îi vorbească, însă a ezitat. Știa din proprie experiență cât de dificil este să revii la un gând ce naște pe loc cuvinte dacă te întrerupe cineva. Și, a avut de așteptat, pentru că Elena a scris foarte mult. Puțin plictisită, a sărit de pe banca ei să culeagă frunze, pozând în mare amatoare de frunze. Pe când se pregătea să o abordeze, a făcut-o chiar Elena.

     – Salut! îi spuse Elena, ridicându-se pentru a prinde o frunză ce se pregătea să își ia zborul de pe asfalt. Iată, îi spuse fetei, o frunză ce merită un loc în colecția ta de toamnă.

     – Hei! Mulțumesc, dar ce drăguț din partea ta. Chiar că e drăguță. Parcă a refuzat să accepte că toamna este destinul fiecărei frunze.

     – Mai bine îi fac o poză, să rămân și eu cu ceva din destinul acestei frunze. Toamna a vrut să o ai tu.

     – Vorbești destul de poetic, asta făceai în jurnalul acela, scriai?

     – Hmmm, păi… da.

     – Nu mă înțelege greșit, dar te-am privit mult timp. Logodnicul meu are un examen și îl aștept pe banca noastră favorită. Te amuzai copios singură privind oameni. Apoi, parcă erai controlată de stilou. Nu am mai văzut pe nimeni să scrie atât de mult fără oprire. Bine, doar la examene…

     – Scuze, așa mi-a venit să scriu. E prima dată când mi se întâmpla în parc. Privindu-i pe trecători, mi-am amintit de un joc pe care îl aveam între noi. Și, asta m-a inspirat.

     – Joc?

     – Da, un joc. Trebuia să găsim asemănări comice între chipul trecătorilor și animale sau obiecte. O făceam doar pentru amuzament. Tatăl meu spunea că există unii oameni, trecători necunoscuți, a căror esență umană merita furată și păstrată în formă scrisă într-un jurnal secret din papirus. Părea mai curând un vis de-al lui de a scrie. Și totuși, tata nu a scris. Ni s-a întâmplat nouă ceva, familiei noastre…

     – Îmi pare rău acum că te-am întrerupt. Aveai nevoie de acel timp în care să scrii și să te descarci. Ar fi trebuit să spun de la început, dar o fac acum. Mă numesc Eea. De la Euthymia. Mama e unguroaică. A citit o nuvelă scrisă de un autor maghiar, Maurus Jokai, „Bărbatul cu atingere de aur”, unde Euthymia era personajul feminin care a făcut-o pe mama să își promită că fetița ei va purta un asemenea nume. Și, iată-mă! Eea! Așa, mai pe scurt…

     – Nu te scuza că ai fi deranjat. Chiar terminasem de scris. Chiar așa defazată păream?

     – Știu un loc aproape de unde să luăm o cafea. Dacă nu te superi să povestim până apare prietenul meu.

     – A, nu mă deranjează. Bine că nu trebuie să așteptăm până vine al meu, a răspuns ironic Elena.

     – Despre ce scriai?

     – Despre tata. Despre mama, care a plecat dintre noi fără nicio explicație. Și, i-am simțit. Tata o iubea foste mult pe mama, iar ea nu se lăsase niciodată depășită. L-a iubit atât de mult pe tata. Astăzi am simțit că am pus în cuvinte durerea ce mă sufoca, dragostea lor și poate am făcut-o ca un scriitor adevărat. Nu știu dacă mi-a ieșit, însă acum sunt bine, chiar mă simt foarte bine.

     – Mi-ar plăcea să o citesc. Poate într-o zi mi-o vei da. Scrii doar în jurnal? Nu de alta, dar pare foarte personal.

     – Poate voi copia la xerox paginile astea. Să văd.

     Eea se debarasase de toate frunzele adunate pe când căuta să intre în vorbă cu Elena. O păstrase pe cea unică, în felul ei repetitiv. Au băut cafea, au râs împreună și au făcut schimb de numere de telefon. Eea era studentă la medicină. Iubea mult oamenii, să scrie și să deseneze. Era și ea o frunză, una ruptă din toamnă ce a devenit speranța unui anotimp mai bun pentru Elena. O frunză atipică și o nouă prietenă. 

     Povestea scrisă de Elena doare. Titlul acesteia este smuls din încleștarea iubirii puternice dintre părinții ei. Uneori cred că Elena a reușit să surprindă cel mai bine suferința pe care tatăl ei o trăia constant în urma pierderii soției. O boală nemiloasă în casa unui destin conturat în iubire. Ea plecase dintre ei, iar el își regăsise liniștea într-o iluzie a unicității.

Cosmisian

9. Lucette – Cât de frumos îți este pustiul

Lucette – Cât de frumos îți este pustiul

     Toamna își făcuse prezența în Timișoara cum știe ea cel mai bine, nu doar prin indecizia frunzelor de a mai umbri iubirile, dar și prin numărul crescând de studenți care au ajuns înainte de începerea noului an universitar. Complexul Studenţesc a înviat subit sub agitația studenților din primul an. Dezorientarea lor se vedea atât de diferit de deasupra. Iar de aproape, dacă ai putea capta tropotul inimilor în aritmia entuziasmului, ai putea adăuga o nouă melodie în colecția acelor ființe cronofage ce se hrănesc cu striațiile circulare ale vinilului.

     Ira o vizita deseori pe Elena. Era vineri seară. Ira nu avea nicio tragere de inimă pentru ieșit în oraș, dar nu știa cum să tragă de timp. O frământa relația ei cu Marcel. Ținea mult la el, se plăceau amândoi de prin liceu. Se știau din clasele primare, fuseseră vecini și mergeau împreună la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Alba Iulia. Păreau foarte fericiți împreună, dar în intimitatea lor se comportau ca doi prieteni de suflet, fără ca măcar vreodată să vorbească despre ceva împreună pentru viitorul lor. Iar asta le servea perfect pentru a evita relații inutile, doar de dragul distracției. Însă, pe Ira acest lucru devenise tot mai greu de suportat.

     Într-un târziu, când Elena își reumplea gentuța cu obiecte utile și inutile, cum îi era obiceiul, Ira se așeză pe covorașul moale din dormitor, își încrucișă picioarele și se prinsese cu palmele de vârful tălpilor. Ce semnal mai clar că nu era cazul ca Elena să mai insiste cu ieșitul în Rozelor. Își goli din nou gentuța, așezând pe rând toate obiectele pe măsuța de la intrarea în dormitor, apoi îl sună pe Darius să îi spună că nu se simte bine și o rugase pe Ira să rămână cu ea. A trebuit să îi inducă fratelui ei ideea că e vorba de ceva între fete, cumva punându-l în dificultate. Era suficient de clar că nu mai întrebi altceva. I-a spus doar să ia un calmant dacă o doare burta. L-a asigurat că va face asta. Ce simplu a fost! A profitat de asta ca să nu trezească alte curiozități. Aveau o seară întreagă la dispoziție. Doar ele, fetele.

     – Ești nebună! Cum să te scoți așa? Ce a spus Darius?

     – Dar, Ira. Nu l-am mințit. Doar că, nu acesta este motivul principal. Chiar vreau să știu ce e cu tine. Nu te-am văzut așa de plouată niciodată de când te știu. Haide, înșiră tot aici pe masă, cum am făcut și eu cu geanta mea. Eu am crescut cu un băiat și nu m-a lăsat să plec de acasă cu o geantă plină de obiecte de care să nu știu. Fă și tu asta. No, acum tac. M-a luat gura asta pe highspeed! Deci, ce te frământă?

     – E vorba de Marcel!

     Ca răpusă de o pușcă de vânătoare, Elena s-a simțit demascată, ochită și rănită direct în cel mai tăinuit secret al vieții ei noi, de Timișoara. Și, a păstrat atât de atentă secretul… se trântise și ea pe covor, dar în genunchi, așezată cu fundul pe călcâie. Era mai mult o poziție de apărare, deși nu știa ce putea să spună. A dat să explice, sau să disipeze importanța faptului că îl iubea atât de chinuitor pe Chipeș, dar Ira a oprit-o.

     – Stai, că nu vreau sfatul tău, prostuțo. Vreau doar să mă consult cu tine. Ai înghețată?

Înghețată!

     – Înghețată? Așa de rău e de trebuie să apelăm la înghețată? Am, de ciocolată. Și, mai am una de ciocolată cu fulgi de ciocolată. Hai cu mine în bucătărie să îți pui tu cât vrei, că oricum am mai mult decât poți tu mânca.

     S-au ridicat și au mers în bucătărie. Elena și-a dat seama că sinceritatea ei încă era lipită de graba cu care se simțea datoare să explice. De data asta a fost salvată de înghețată. O umbră de regret și vină o apăsa. De ce se grăbea să se explice fără a avea răbdare? Nu o pățise de atâtea ori cu graba de a explica, timp în care ceilalți nu avea nicio idee la ce se gândește ea? Câte mai avea de învățat!

     – Tu, Elena, dar ai gusturi alese la cupele astea. Îmi place și lingurița asta cu mânerul exagerat. Zici că e pană de păun. Deja mi-e poftă de înghețată. Par la fel astea două, dar dacă sunt în cutii diferite, să le verificăm. Facem o recenzie la înghețată!

     – Și eu le combin, deși ciocolata tot ciocolată e!

     Sprijinită de pervaz, luminată de auriul apusului de soare, între lacrimi și zâmbete, parcă fără oprire, Ira îi povesti întreaga viață din perspectiva prietenului ei, Marcel. Ținea mult la el, dar între ei nu a fost niciodată o relație propriu-zisă. De fapt, ca să o convingă pe biata fată cât de lipsită de viitor ar putea deveni prietenia lor de ar fi convertită într-o relație, a folosit doar câteva cuvinte.

     – Nu mă văd trăind alături de el. Nu mă simt atrasă de el ca de un iubit. Și, ca să vezi surpriză, mama vrea să fac Masterul în Danemarca. Și, dacă merg acolo, dacă studiez acolo, lucrez acolo, cine știe…

     – Dar Chipe…, adică Marcel e un băiat grozav, nu înțeleg.

     – Chipe.. ce? Hai, spune. Nu îmi spune că pe gurița ta era să prindă formă cuvântul chipeș! O, stai că aici avem ceva. Haide, spune! Asigură-mă că îl las pe mâini bune.

     Doar că Ira nu știa ce se petrece în micuța inimă a adolescentei. O tachina doar ca să se simtă ea mai bine că era pe punctul de a clarifica o relație care nu era relație. Elena avea pentru ce îi mulțumi lui Dumnezeu. Tocmai și-a dat seama că a fost păzită de a dezvălui secreta ei iubire, ceea ce probabil ar fi schimbat complet cursul serii. Iată dovada că e bine să nu te lași învinsă de impulsul de a te dezvinovăți.

     – Mai în glumă, mai în serios, lasă că am eu grijă de el. Îl pun pe frate-miu să îl țină sub observație.

     – Stai, că nu i-am spus nimic încă. Nu știu cum să fac asta. Mă tot frământ. Voi găsi eu cel mai bun prilej…

     Seara fetelor s-a încheiat cum era de așteptat. Elena a rămas peste noapte. Au adormit pe melodia Lucette, deși Elena mult mai târziu în noapte. Era atât de fericită.

     Ultima strofă din cântecul ei favorit primise o nouă valență după vestea primită în această seară a fetelor.

„Cât de frumos îți este pustiul

Îi îmbrăţişez culoarea solară,

Cât de umbrită-mi este așteptarea

M-acopăr cu lumina lunii…”

Cosmisian

8. Lucette – O fată cu pickup și umbrelă

Lucette – O fată cu pickup și umbrelă

     – Am început să scriu! A spus Elena în mijlocul unei conversații banale, pe care a secerat-o ca pe un mănunchi de grâu auriu.

     – Tu scrii? Ce anume scrii tu, puiule? O întrebă mai în glumă, mai în serios Marcel. Te pomenești că am avut lângă noi o scriitoare și nici nu am cerut autograf!

     – Hai mai aproape și citește-ne puțin. Ira o privi cu apreciere, mai mult de drag decât din curiozitate. Elena era tare drăguță când își așeza pe chip seriozitatea ei plină de șarm și sinceritate.

     – Păi, eu știu că ar trebui să fac aici o mică prezentare, dar nu se poate… e, de fapt, un jurnal. Am terminat garsoniera, mi-am aranjat lucrurile și am făcut o listă cu lucruri pe care aș vrea să le fac. Le-am scris, dar lipsea ceva. O pagină pe care o mut din loc în loc nu are un destin prea grozav, nu-i așa? Ca rezultat, mi-am luat un jurnal destul de mare, cu multe pagini. Am scris până acum 14 pagini. Și, Darius știe că scriu mic și adunat. Vă spun doar atât: Mă simt grozav de bine când simt alunecarea peniței pe acea foaie adormită în așteptare.

     – Asta e sora mea! A exclamat mândru Darius. Și, întinzându-și brațele, o cheamă pentru o îmbrățișare plină de protecție. Nu era ea sora lui, cea demnă de protecția fratelui mai mare?

     – Citește-ne două paragrafe, doar așa, să vedem că tu chiar te pricepi.

     Pe când se pregăteau să o asculte, Elena dispăruse din fața lor. Nu puteai scoate încă adolescența din ea, pentru că sălta veselă spre holul mic de la intrare, de unde apucă cu foarte multă delicatețe o geantă destul de mare. Prima întrebare care îți venea în minte nu era legată de conținut, ci de capacitatea ei de a ridica de la sol o geantă atât de mare. Dar, o ridică lejer, o așeză în colț lângă laptopul lui Marcel, deschisese fermoarul. Din interiorul ei își făcea loc în fața lor un pickup. Unul modern, dar destul de drăguţ.

     – Un pickup? Ai spart un muzeu? De unde ai tu așa ceva, sis?

     Elena și-a adus pumnii aproape de bărbie, strânşi de emoție. Retrasă înspre tocul ușii, parcă dorind să contempleze structura sofisticată a serii. Dacă pentru fete, obiectul nu reprezenta încă prea mult, nu se putea spune același lucru despre băieți. Cursul serii se schimbase. O adolescentă le-a adus trecutul în forma lui muzicală înapoi. Jurnalul ei rămăsese deschis pe podea, cât să poți surprinde ciorne ce îmbrăcau partea superioară a paginilor.

„Fata cu pickup și umbrelă

Străzile mele sunt pline de pași în ploaie

Casă nouă, casă nouă, strigă cu glas șoptit o fată.

M-am oprit curios. Cine-mi înseninează norul?

Erai tu, fată care poartă la ureche curcubeul.

Umbrela ta era agățată de încheietura mâinii,

Alerg și tu mă uzi, strigă în ploaie alergând.

Am vrut să îți ofer umbrela mea, dar nu doreai,

Erai mai fericită astfel, căci ploaia e a ta.

…”

     Fetele se întrebau cum funcționează pickupul, iar băieții povesteau despre serile în care muzica era redată doar cu ajutorul acestuia. Elena adusese doar un disc. Unul special. Îl ținea la piept, strâns. Îl ascultase întreaga noapte, visând, consemnând cronici ale iubirii, unde Chipeșul o iubea, o proteja. Așeză discul, ridică brațul și îl așeză atentă pe circumferința exterioară a vinilului, apoi porni cu prima melodie. Sunetul acela, dezarmant, năucitor, o confuzie perfectă între perfecțiunea sunetului și fâșâitul produs de înregistrarea de demult, te determină să asculți cu bărbia așezată în podul palmei.

      Era curioasă dacă și ei vor rezona cu refrenul unei melodii. Lucette, fata din cântec, era o adolescentă pistruiată cu ochii negri, părul ruginiu, ce locuia pe un palier al muntelui împreună cu bunicii ei. Purta o rochie înflorată pe care o descrie amplu una dintre strofe, era veselă și curioasă. Râul ce curgea prin dreptul căsuţei lor era rece. Nimic nu o oprea pe Lucette să își hrănească visele trecând de multe ori de pe un mal pe celălalt.

     Și, visa… Lucette, dar și Elena. Seara se terminase sublim. Urma să reasculte albumul până spre dimineață. Lucette părea cel mai bun nume pentru o fetiță, una care să îi semene Chipeșului…

Cosmisian

Poza – Philips