Arhive pe categorii: 1. PUBLICAȚII

Din „Mouelle Roucher” – Vol. 2 Manuscris

Foto Cristina Apostol, vezi si Recenzie

Poți comanda Vol. 1 Din Mouelle Roucher. Click aici – Carturesti

sau de aici Libris

Din Capitolul 9

Fiorul – manualul de prim ajutor shakespearian

Entuziasmul pusese stăpânire pe visele pe care le avea lipite de retină. Fără să realizeze, gândul la Eugénie îi adusese bucurie și dor. Parfumul ei primăvăratic îi rămăsese impregnat în amintiri, iar acest lucru îi amintea de emoția pe care o simțea plimbându-se cu ea. Glasul ei părea înghețat în mintea lui, pentru că în fața ochilor lui erau acum pictate buzele ei pline, conturate ca de mâna unui mare artist. Să fie oare vinovat pentru că le învățase forma?

Degetele lui purtau încă mirosul de zmeură proaspăt culeasă dintre frunze și rouă în cea dintâi oră a dimineții. Imaginează-ți acum șoaptele ei, purtate în forma desăvârșită a dimineții de culoarea zmeurei zdrobite în cuvinte de dor!

© Cosmisian

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Lucette – acum și la Esotera în Timișoara

Ai vrea sa rasfoiesti „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”? Opreste-te in lumea cartilor de la Esotera – Timisoara.

http://www.esotera.ro/

+40-744-532707

Orar: Luni-Vineri: 09:00 – 20:00Sambata: 10:00 – 15:00

Str. Lucian Blaga, Nr 10, Timisoara, Cod 300002

Recenzie „Lucette”, de Cristina Lincu – On Catchy

„Lucette sau lupta pentru viață dincolo de imunitate zero” – On Catchy

Cristina Lincu

7 August 2021

Sunt cărți care au nevoie de timp pentru a se așeza în sufletul și-n mintea cititorului. Sunt cărți pe care le înțelegi nu în timp ce le citești, ci după aceea, după ce le regândești, după ce nu te poți desprinde de ele și încă mai trăiești, fără să vrei, în realitatea acestora. Sunt cărți care, așa cum s-a mai zis, te aleg ele pe tine, și nu tu pe ele.

Așa mi s-a întâmplat și mie cu volumul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, volum semnat de Cosmisian și publicat la editura SIONO anul acesta. Este vorba de a doua carte publicată de autor, după debutul editorial cu „Mouelle Rocher, Dezliterarea pe fuior de timp”.

Pornind de la un caz real, povestea micuței Lucette și a luptei ei pentru viață devine povestea fiecăruia dintre noi. În stilul său caracteristic, tributar metaforei și poeziei în esența sa cea mai pură, Cosmisian ne poartă prin intimitatea personajelor sale, dezvelind fără pudoare cele mai ascunse gânduri și trăiri – reproducerea jurnalului Elenei fiind un viu exemplu în acest sens – devenindu-ne astfel un excelent ghid în universul emoțiilor, al suferinței, al iubirii și al sacrificiului.

Volumul de față nu urmează calea liniară, tradițională, a romanelor, de aceea este greu să-l încadrezi într-un gen anume, pentru că, în egală măsură, este poveste, poezie, jurnal și confesiune de o sinceritate vie, ce dezvăluie o temă în egală măsură sensibilă și dureroasă: lupta pentru salvarea unui copil de la moarte. Poate că nu este nimic mai cutremurător pentru o ființă umană decât să-și vadă fructul dragostei sale aflat în pericol de moarte și să se simtă mic și neputincios în fața acestei amenințări. Lumea însăși își pierde sensul și rostul, atunci când un asemenea hău se deschide în destinul unui părinte, iar Cosmisian reușește să transmită fidel și fără menajamente aceste trăiri extreme. Iar asta transformă cartea într-una copleșitoare, dar nu tragică, dat fiind finalul care îmbrățișează optimismul, speranța, viața: „Lucette trăiește frumos acum…”

Ca în fiecare dintre recenziile mele, mă feresc să povestesc cartea, așa că vă invit s-o descoperiți aici. Atât vă mai spun, lectura se face cu sufletul deschis și cu mintea liberă de prejudecăți literare.

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Pe FabricaDePoezie

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim


Acest articol a fost scris pentru Fabrica de PoezieLinkul Fabricadepoezie vă conduce spre postarea inițială. Le mulțumesc Georgianei Mihăilă și Fabricii de Poezie pentru oportunitatea de a participa în proiectul fabricii.

Vă invit să vizitați Fabrica de Poezie urmând linkul acesta.


În ianuarie 2021 am împlinit 11 ani de blogging.

Vă mulțumesc pentru susținerea constantă

în toți acești ani!

Sper că nu am dezamăgit prea tare

🙂


Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian

Foto: Author: Leyy M

„Mouelle Roucher” – Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

„Mouelle Roucher”


Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

de Flori din călimară,

Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:

Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila
Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor…
Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…

Va urma.


Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă las link spre recomandările celor 8.

Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Carti Autorul Cosmisian – Preturi minime | Libris

 

Mouelle Roucher & Lucette

Poveștilor le știu rostul

© Cosmisian

Protejat: Mouelle Roucher, Vol. 2 – „Un scriitor ce renaște din ciorne mototolite”

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

A sosit timpul pentru o nouă carte: Lucette

A sosit timpul pentru o nouă carte: Lucette

În curând: Lucette – viața dincolo de imunitate zero

În curând: Lucette – viața dincolo de imunitate zero

Un citat din Lucette, următoarea mea carte pe care v-o recomand cu drag:

„Fetița cu părul roșcat nu vorbea.

O vreme s-a ținut de gâtul tatălui ei,

dar acum și-a eliberat brațele pentru a pierde frunze de culoarea viselor,

gama lor fiind regăsită în munți în fiecare octombrie.

Toamna este o fetiță cu părul roșcat și cu brațele desfrunzite.”

© Cosmisian – Lucette


Foto Irina Iriser

Recenzie scrisă de A SOPHISTICATED WOMAN: „Mouelle Roucher by Cosmisian”

Recenzie scrisă de A SOPHISTICATED WOMAN:

„Mouelle Roucher by Cosmisian”

 

Cum este să îţi pregăteşti o cafea bună, să te dai cu parfum preventiv, ca să susţii ideea de primăvara la debutul artistic al surorii ei – toamna, şi să primeşti un link despre cartea scrisă de tine?
Eu zic ca e foarte special.
Lecturarea acestei prezentări de carte mi-a adus o emoţie deosebită în piept, una pe care o are orice tată al cărui copil este lăudat. Cu o palmă aşezată pe umărul drept al cărţii, citeam cuvintele atât de sofisticat scrise despre Mouelle Roucher.
Fotografia este ca o mie de cuvinte, dar mă bucură că această distinsă Sofisticată mi-a scris mia de cuvinte înainte:)
Mulţumesc cu încântare!

Cosmisian


“cuvintele mele sunt simplitudini nocturne, doar roua le stie rostul.”

“cum va mai este viata?inteleg eu ca aveti diversi pacienti, dar prea multa liniste duce la tacere si durere de maxilare.”

“Domnule…Cosmisian, pot sa va spun: “tu”? m-ati ametit deja!”

articolul nu este o recenzie! nu stiu sa scriu, stiu doar sa citesc!

recunosc ca am inceput lectura cu putina teama. dincolo de paginile de blog aveam sa-l cunosc pe Cosmisian, atat de deschis, dar atat de misterios. deschiderea? o vaga parfumata dantelata iluzie. Cosmisian, ramane nepatruns, nedescoperit! misterul? Cosmisian scrie chiar si atunci cand nu scrie! Cosmisian nu este usor de citit. Cosmisian te invaluie si te imbata cu acel vin rosu in care, in loc de struguri dulci, a frant cuvinte. dincolo de povestea tulburatoare a cartii, cuvintele cosmisiene poarta cu gratie un parfum fin si pretios pe care scriitorul il imprastie din abundenta.

autorul creaza patru personaje impresionante. in jurnalul sau, tanarul scriitor vorbeste despre o iubire nevindecata, insa Rorette ramane un personaj episodic.

prin complexitatea lor, cele patru personaje traiesc in jurul unei iubiri tulburatoare.

in tanarul scriitor, l-am regasit pe insusi Cosmisian. mi-as fi dorit o idila intre frumoasa Mouelle si tanarul scriitor. Mouelle Roucher traieste o drama. iubitul ei, Pierre, se afla intre doua lumi, intre viata si moarte. revenirea neasteptata din coma a lui Pierre renaste iubirea celor doi. iubirea “care nu a apus niciodata”, “iubirea care si-a recapatat Fiorul”.

ce m-a impresionat cel mai mult? faptul ca autorul nu foloseste un vocabular fundamental. autorul transforma inedit orice cuvant de conexiune in metafore… cosmisiene.

va las sa descoperiti misterul cosmisian! va las sa descoperiti misterul lacatului si al cheii. si mai ales, va las sa descoperiti actul iubirii descris si definit de autor.

cu drag!


 

a sophisticated woman

https://gandurineinfinite.wordpress.com/publicatii-cosmisian/

“cuvintele mele sunt simplitudini nocturne, doar roua le stie rostul.”

“cum va mai este viata?inteleg eu ca aveti diversi pacienti, dar prea multa liniste duce la tacere si durere de maxilare.”

“Domnule…Cosmisian, pot sa va spun: “tu”? m-ati ametit deja!”

articolul nu este o recenzie! nu stiu sa scriu, stiu doar sa citesc!

recunosc ca am inceput lectura cu putina teama. dincolo de paginile de blog aveam sa-l cunosc pe Cosmisian, atat de deschis, dar atat de misterios. deschiderea? o vaga parfumata dantelata iluzie. Cosmisian, ramane nepatruns, nedescoperit! misterul? Cosmisian scrie chiar si atunci cand nu scrie! Cosmisian nu este usor de citit. Cosmisian te invaluie si te imbata cu acel vin rosu in care, in loc de struguri dulci, a frant cuvinte. dincolo de povestea tulburatoare a cartii, cuvintele cosmisiene poarta cu gratie un parfum fin si pretios pe care scriitorul il imprastie din abundenta.

autorul…

Vezi articolul original 145 de cuvinte mai mult

Recenzia – Mouelle Roucher – despre dragoste în toate formele, by Catalina Coman

Recenzia – Mouelle Roucher – despre dragoste în toate formele, by Catalina Coman

De fiecare dată când citesc o recenzie despre Mouelle Roucher mă încearcă multe emoţii. Este o carte dragă mie, pentru că ştiu în detaliu trăirile fiecărui personaj, pentru că ştiu ce ascunde volumul 2.
Apreciez mult recomandarea (şi recenzia) scrisă de Catalina Coman. Cartea aceasta este la randu-i o portie de citit.
Va invit sa o cititi!

___________________________________________________

Mouelle Roucher #1 – Dezliterarea pe fuior de timp – Cosmisian

Sursă articol

Recomand https://portiadecitit.ro/ și https://www.facebook.com/Portiadecitit/

 

Impresii despre Mouelle Roucher – de Isa Isa

Impresii despre Mouelle Roucher – de Isa Isa

     În cântul pescărușilor flămânzi de mare și în muzica valurilor ce se strivesc de roci mi-am început lectura. Am desfăcut recipientul de plastic în care mi-am pus pepene și am început să sorb însetată din sucul rece ca valul toamnei ploioase.

     Mă aflam cu lectura la capitolul V (Ceaiul de la Vila Rouge), când m-am trezit (cu mintea) în taxiul firmei Marcel Cab. Cum punctualitatea mă definește, n-aveam cum să-mi permit să întârzii de la întâlnirea cu prețioasele detalii, “fine și învăluite în mătase pură”, desprinse din realitate de către autorul COSMISIAN.

Un volum care m-a captivat de la prima filă-prefața.

     Am evadat în lumea eroinei principale, misterioasa scriitoare Mouelle Roucher, și-am intrat cu permisiunea autorului și în stările sale. M-au îmbrățișat duios detaliile amănunțite cu care misterioasa protagonistă se refugiază în disperare și deziluzie, expuse cu talent de către autor. Am admirat ceasul elvețian în amănunt al protagonistului Pierre, am pătruns cu ochii minții în mecanismul minuțios și în secundele timpului. Mi-au trebuit câteva ore să ajung la ultimul capitol!!

      Descrierea realistă m-a fascinat de la început “o scriitoare nu răspunde de recuzita pe care mintea unui cititor o aduce în scenă”!

     Citind acest prim volum am avut senzația certă că sunt în elementul meu!!
Am recitit de fiecare dată de câte două ori, “descrierea timpului”!!!
De cele mai multe ori prefer să nu recomand! Oamenii sunt diferiți precum sunt și gusturile lor! De această dată îmi permit să RECOMAND celor care-și doresc o lectură de calitate:” MOUELLE ROUCHER” – DEZLITERAREA pe fuior de timp.

     N-aveam cum să nu surprind unul din protagoniștii principali ai romanului tău, “TIMPUL”, care pare (conform confuziei), că pândește la fiecare mini-secundă afișată de ceas.. Fascinația cu care l-ai descris “printre umbre”, n-aveam cum să n-o remarc!! Deși pare că se află în “urma” acțiunii este acțiunea în sine!! M-au surprins plăcut, “stări” pe care tânărul scriitor nu le dezvoltă, apropo de indicatoarele timpului.

Rolul cititorului este să descifreze nuanțele!!!

Felicitări, COSMISIAN!

Isa, Franța”

Foto – Isa

Text preluat cu permisiunea autoarei.

Semnul de carte al unui scriitor în derivă

Semnul de carte al unui scriitor în derivă

„Cu jurnalul lăsat deschis pe marginea patului, nu pentru a citi, nu pentru a scrie, priveam pictura veche. Era agățată acolo dintotdeauna, cum era și lipsa mea de inspirație, agățată de mintea mea într-un cui ruginit. Cu palma dreaptă căutam cuvintele pe pagini nescrise încă, lăsate din loc în loc prin jurnal. O alegere bună, ai spune. Paginile goale, nescrise, sunt un semn de carte pentru un scriitor în derivă. Cuvintele. Le știam de mic, din vremea în care le mângâia nesiguranța cu care citeam. Le-am iubit când singurătatea mă pedepsea cu tăcere, iar ele stăteau zgribulite, așa cum stau vrăbiile ascunse între frunzele unui arbore indiferent, într-o zi ploioasă. Așa stăteau și cuvintele mele, așteptând.”

Foto Paper-media

Text -©  Cosmisian, din Mouelle Roucher, Vol. 2

Muzele nu sunt niciodată mulțumite până nu frâng inima scriitorului

Muzele nu sunt niciodată mulțumite până nu frâng inima scriitorului

Foto – Muza adormită a lui Brâncuși

„Scrisul este o ființă născută dintr-un Mosor al experiențelor umane, strâns legate între ele prin noduri făcute pe ascuns, în tăcere. Din când în când, oameni cu suflet conturat în trăiri nebănuite, năpăditoare, se cred scriitori, oameni ai Firului narațiunii, născând forme de artă literară. Uneori, privind-o pe Fetița cu Codițe la Fel când aleargă pe dealurile pline de flori cu parfum fierbinte, zvântat doar de aripile unui fluture Papilio Machaon, îmi este dificil să nu egalez alergatul ei cu obsesia scriitorilor de a prinde Muzele. Narator prin voia destinului, am întâlnit muze prinse în mistere pe care nici ele nu le-ar putea desluși. În căutarea unui răspuns care să le mulțumească, au devenit pentru scriitori ce sunt licuricii pentru nopțile de vară în apropierea pădurilor. Muzele nu sunt niciodată mulțumite până nu frâng inima scriitorului.”
© Cosmisian

Comandă Mouelle Roucher urmând linkul MOUELLE ROUCHER

Mouelle Roucher Vol 2 – Un déjà vu al regretului?

Mouelle Roucher Vol 2 – Un déjà vu al regretului?

 

„Crezi că dacă oamenii ar fi capabili să își descrie singuri

propria iubire,

într-un mod elaborat,

ar putea să o trăiască pe viitor mai bine şi mai frumos,

sau ce fac eu acum,

scriind despre ei, protagoniștii cărților mele,

cărora le împrumut cuvinte, trăiri și destine,

este mai mult un soi de deja-vu al regretului?”

 

Din vol. 2 al cărții Mouelle Roucher – manuscris.

© Cosmisian

Foto – google

#MouelleRoucher în SINTAGME LITERARE, NR. 3 (44), IUNIE 2020, Atelierul Critic al dlui Daniel Luca

#MouelleRoucher
în
SINTAGME LITERARE, NR. 3 (44), IUNIE 2020,
Atelierul Critic al dlui Daniel Luca
Iată o altă surpriza deosebita. Multumesc dlui Daniel pentru Critica, și colectivului Publicației Sintagme Literare pentru găzduirea articolului despre Femeia-Vin, Mouelle Roucher

Recenzie: Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp”  O călătorie prin labirintul din cuvinte, de Georgiana Mihăilă

Recenzie: Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” 

O călătorie prin labirintul din cuvinte,

POSTED ON Author georgianamihaila

Atunci când m-am apucat să citesc volumul I din „Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, știam că voi avea de-a face cu un altfel de lectură. Pentru că avusesem de mai multe ori plăcerea delectării cu textele lui Cosmisian, bloggerul (?) cu „gânduri neinfinite”.

gandurineinfinite.wordpress.com

„Dezliterarea pe fuior de timp”. O călătorie prin labirintul din cuvinte

Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.

Accentele cad pe subtilități, pe senzații, și nu pe acțiune. Citind Mouelle Roucher, nu trăiești cu sufletul la gură, dar citești cu sufletul. În liniște, cuvintele ni se așază pe rând în fața ochilor, întocmai dansului primilor fulgi de nea dintr-o iarnă timpurie. Priviți din căldura propriului șemineu.

Cosmisian creează lumi în fiecare paragraf, iar paharul cu vin, întâlnit adesea printre rândurile cărții, se potrivește perfect în călătoria prin acest labirint din cuvinte.

Nu e vin roșu (ca „la” carte), dar și acest rosé poate completa frumos atmosfera din „Mouelle Roucher”

Dar ce ne spune autorul despre „dezliterarea pe fuior de timp”?

„Universul dnei Mouelle Roucher. Un univers al dezliterării. Dezliterarea este un neologism, neîncadrat în definiții de dicționar, tocmai pentru că el nu este restricționat la o compoziție de litere încadrate în stiluri literare. Dezliterarea este un moment în timp, un moment în care o poveste ascunsă în cuvinte prinde viață, dezlipind cuvintele de lumea materială pentru a le lăsa să creeze un univers al unei vieți.”

Mouelle Roucher (Volumul I), o poveste de dragoste cu iz parizian

Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila Rouge etc., singurul nume românesc întâlnit a fost cel al unei cățelușe roșcovane – Ruginita), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, al calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veștmântul cel mai căutat prin înalta societate.

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Dedicația din „Fiorul” ne oferă câteva detalii în acest sens:

„Am iubit cu ură. Primul bărbat pe care l-am iubit astfel este chiar tatăl meu, un om cu două lumi despărțite de anotimpuri. L-am dorit pentru mine, să-mi fie mie tată, nu al unei alte lumi pe care n-o putea cuprinde.” Tatăl ei fusese colonel în marină.

Povestea curge apoi tot mai mult spre momentul „Pierre”, poveste de dragoste căreia dna Mouelle îi oferă un final… neinspirat. Neinspirat din realitate, adică. Tânărul scriitor, cel care ne spune povestea la persoana I, îi va creiona o erată într-unul dintre capitole.

„Erată. Tânărul scriitor scria o erată. Nu un prolog. Nu un nou capitol, ci o erată. O corectare din mers a unui capitol din viața scriitoarei, care necesita rescriere. Corectură și schimbare. Adesea m-am întrebat de ce povestitorii își ucid iubirile în povești, doar ca să le apere în viața reală. Dacă l-aș întâlni astăzi pe Shakespeare, cu siguranță l-aș întreba cine este de fapt Julieta. Să nu credeți finalul poveștii lui. Cei doi nu au sfârșit-o ca în actul final al lui Shakespeare.”

Un roman cu și ca poezie

Bineînțeles că nu puteam rămâne indiferentă la poeziile întâlnite pe parcursul cărții. Deși, în valul ăsta de poezii în proză (sau invers) din literatura contemporană, cu un mic exercițiu de imaginație, Mouelle Roucher ar putea fi citit ca poezie.

„Te voi vizita în locurile unde îți naști sufletul,
precum răsăritul o face,
acolo unde curcubeul își etalează perfecțiunea
suspendată pe cupola visării.
Te voi atinge pe părul negru
ce își răsfiră șuvițele în plină adiere,
îți voi mângâia chipul tău alb
ca perfecțiunea unei luni pline
într-o noapte senină,
prinsă de orizont
cu nasturi turnați din praf de stele.
Sărutările tale sunt prinse între ele
ca petalele unui trandafir roșu
ce se oglindește în cristalele stropilor de rouă.
Văd.
Privesc prin ochii tăi universul,
văd în el iubire și credință.
Când l-a făcut pe om,
Dumnezeu l-a gândit în doi.
Un el și o ea.
Le-a făcut un singur ochi
în care se regăsesc cei doi
în perfecțiunea iubirii.
Când mă vei pierde, iubite,
caută-mă
în lumea ascunsă în privirea noastră!
Mă vei regăsi doar de aproape…

Mouelle Roucher (Volumul I) poate fi cumpărată de aici.

Închei cu gândul la cel de-al doilea volum. Pentru că finalul îl anunță ca fiind unul în care aflăm dacă „moartea temporară” (coma) poate despărți doi îndrăgostiți sau dacă iubirea poate fi uitată…


Despre Georgiana Mihăilă

Sursă Recenzie – Georgianamihaila

Despre Georgiana – În propriile ei cuvinte.

Blogul – oPisicaNeagra – Despre Georgiana – În propriile ei cuvinte 2

FB – O Pisică Neagră

Și, proiectul Georgianei de suflet (unul din multele) Fabrica de Poezie 

 

 

„Mouelle Roucher” – Recenzie scrisă de Mada Lina pe GoodReads

„Mouelle Roucher” – Recenzie scrisă de Mada Lina pe GoodReads

Mada Lina – 11 mai 2020

Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp
by Cosmisian (Goodreads Author)

 

Această părere despre romanul Mouelle Roucher este adresată acelor persoane care uită că au citit alte zeci de cărți în clipa în care deschid paginile unei cărți noi.
Încep să scriu această părere cu gandul la volumul doi, deja, pentru că, personal, cred că această carte nu este despre Mouelle. Eu aș fi numit-o „Dezliterarea..”. De ce?? Pentru că autorul nostru nu doar că îmbracă toate personajele într-un mister plăcut și incitant, el, pur și simplu, „dezliterează” cuvinte, sensuri, expresii, emoții, trăiri, vieți..
Paginile acestei cărți sunt învăluite de mii de metafore ce aduc în atenția cititorului iubirea, dezamăgirea și iarăși iubirea, într-un mod plăcut, care te integrează cu sau fără voia ta în scenariul lor.
Pe mine m-a ofticat rău acest roman ca mai apoi să mă convingă să îl ador.. M-a ofticat pentru că autorul îți oferă doar acele detalii de care ai nevoie ca să îți conturezi, practic, singur restul poveștii pe care o vrea expusă. Apar puncte care sfârșesc fraze tocmai în momentul în care aștepți cu inima în gât următorul pas al personajelor iar de acolo.. puterea asupra poveștii îți revine exclusiv ție: cititorul!
După aceasta oftică, am adorat romanul pentru că mi-a oferit șansa să îmi creez propriul roman în fiecare capitol existent deja..
Mouelle Roucher scriitoarea care întrunește prin intermediul cărții sale „Fiorul”, toate iubirile trăite, într-una singură, iubitul său Pierre, aceasta devenindu-i în schimb cea mai mare dezamăgire.. „Eu am uzat paginile, iar Pierre le-a golit de cuvinte.”
M-a fascinat dincolo de cuvinte și tânărul scriitor, care joacă un rol important în viața doamnei Mouelle, și care participă, vrând-nevrând, la întreaga povestea a doamnei misterioase, însă păstrez pentru mine restul detaliilor.
Cu siguranță această carte are propriul farmec, în special, pentru cei care cochetează cu scrisul..
Punctul în care am zis că acest roman are propria sa esență, nemaiîntâlnită pentru mine, îl reprezintă următorul fragment, care îmi pare cel mai bun rezumat al cărții:
„Scriu iubirii să plece, iar ea naște dor. Mi-a obosit inima de repetiția zilelor. Mi-ai aprins inima cu vinul tău rubiniu, apoi ai ales să te ascunzi dincolo de pleoapele nemișcate. Sunt curioasă, oare ma iubești dincolo de timp cum imi spuneai?..”
 

Sursă Recenzie Mada Lina

Goodreads Author – Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp

Goodreads Author – Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp

by Cosmisian (Goodreads Author)

Adaugă Mouelle Roucher în lista de cărți, intră pe Libris și achiziționează un exemplar. La final, adaugă o recenzie.

Ce vei găsi în carte? Câteva citate alese de cititori:

Fragment din Prefață – Prof. Luciana Ianculescu
„Cartea Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp, semnata de tanarul Cosmisian, aduce magia vibratiei iubirii cu al ei „Fior”, care traieste in noi, dintr-un inceput pana in apus. „Fiorul” revine cu obstinatie ca un laitmotiv in discursul narativ, precum motivul muzical al Bolero-ului compus de Maurice Ravel. Absenta acelui „Fior” transforma iubirea intr-o povara, iar sufletul coplesit se frange. Personajele traiesc reintoarcerea iubirii, dar absenta amprentei acelei vibratii propune un travaliu al sufletului, greu de purtat. Cartea Mouelle Roucher – Volumul 1 Dezliterarea pe fuior de timp ascunde „Fiorul” in iubirea scriitoarei Mouelle Roucher pentru Pierre. El este omul in care s-au adunat toti barbatii din viata acestei misterioase femei, iubitoare „a cuvintelor pe care le vedeai mai curand ca esarfe aruncate in jurul gatului iubitului, pentru a-l apropia de trupul sau cald”. Cartea a fost daruita „iubirilor mele, in cautarea acelor barbati ce impreuna au format barbatul perfect. Idealizata iubire perfecta, ce m-a facut sa caut un om care sa o cuprinda, a fost o himera, o munca de Sisif. Iubirea pentru tatal, omul cu doua lumi, despartite de anotimpuri, iubirea pentru barbatul care a facut din mine o visatoare – Roin, pentru Florene – un iubitor ascuns, ce niciodata nu a indraznit sa spuna ce simtea”

Câteva citate din carte:

Mouelle este „O femeie ascunsă sub așternuturi fine pare a fi goală. Am întrebat oglinda cum mă vede când sunt goală. Am atins-o și m-am privit. De ce am crezut că sunt goală doar pentru că nu port haine? Trupul meu este plin, plin de mine, de feminitatea de care m-am dezobișnuit. O femeie nu este goală doar pentru că și-a pierdut mătasea ce i-a mângâiat trupul într-un zbucium care o urmărește noapte de noapte. Goliciunea femeii este în pieptul ei. Pieptul ei este fie un cufăr cu două încuietori ce ascunde comori care nu ies niciodată la iveală într-o manieră ordinară, fie o plajă cu nisip ars de soare și stins de ocean. Femeia-cufăr este vie, bogăția pieptului ei îi crește șiraguri de perle ce-au crescut în inima sa rănită, împodobindu-i golul aparent cu strălucirea sidefie a sferelor ei. Femeia-nisip este o plajă ce nu adăpostește decât vânt, ascuns între fire de nisip spulberat și înghițit de ocean.”


„Simțurile sunt petalele nude ale frumosului absolut, pe care, activate, le poți transforma în culori vii cu care să pictezi ferestre spre lumi ascunse în inima ta. Unele ființe sunt pline de culori neutilizate, ale căror inimi sunt depozite înghețate de căldură. Când iubirii i se dă curs, trupul unei femei devine o cascadă tânără care etalează în splendoare trăiri egalate doar de nori.”

„Câți dintre noi nu ne-am lăsa pradă dorinței de a cunoaște autorul doar pentru că am naufragiat pe paginile cărților scrise de acesta?”

„Dar simplitatea este născută în culisele unei minți ce își revendică mereu complexitatea.”

„Visul pare să nască realitatea.”

„M-am întrebat ce simte un ceas când se zbate în neputința de a trece la următoarea secundă. Poate își fixează amintiri, iar singura lui șansă este să își oprească pășirea spre alte amintiri. Doar astfel putea să creeze amintiri. Sau să trăiască din ele. În ele. De ce ar vrea timpul să trăiască din netimp?”

„Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui poveşti se scriseseră cu respiraţia mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite aşteptări au privit spre mine, ameţite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă.”

„Idealizata iubire perfectă, ce m-a făcut să caut un om care să o cuprindă, a fost o himeră, o muncă de Sisif.”

„Cum oare se poate ca totul să se schimbe, în timp ce tu rămâi la fel?”

„Coma îngheață o ființă umană. O prinde într-o pânză tăioasă pe cealaltă ființă, care crede că este vie, dar care se zbate în ghearele nemiloase ale timpului, iar otrava, ce nu îi amorțește simțiri, o face să sufere, în imposibilitatea de a lămuri viața. Sau moartea. Coma nu este o ființă bună. Ea îți dă senzația nereușirii, ea te face să te simți neputincios și confuz. Coma nu este viață, dar nici moarte. Este otrava dintre cele două.”

„Ce este cunoașterea? Miracolul de a te fi privit îndeajuns.”

„Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată.”

„Dar nu suntem noi, doamnele, anotimpuri ale existenței?”

„Plimbările de toamnă sunt bune pentru iubiții care parcă s-au întâlnit de la alte capete ale timpului.”

„Sărutul este cea mai spectaculoasă invenție umană, care străpunge inimi reci, aruncând punți peste dislexia timpului când vine vorba de iubire.”

Link comandă carte: Mouelle Roucher on Libris

Link Cosmisian Goodreads: Mouelle Roucher on GoodReads

Toate aprecierile din partea autorului!

© Cosmisian

Comandă cartea „Mouelle Roucher” – o pauză pe trăiri ascunse fără rostire –

Mouelle Roucher – o pauză pe trăirile fără rostire

Am scris o carte purtând trăirile intrinseci ale puținelor personaje. Am evitat să mă aventurez într-o poveste plină de detalii legate de viața personajelor, deși aș fi putut face acest lucru. M-am oprit însă la acele lucruri care se întâmplă în fracțiuni de secundă, pe care rar le lăsăm să-și contureze o viață a lor.

Mouelle Roucher este acea viață a lor…

Vă invit să cumpărați cartea și să faceți pauză împreună cu mine în dreptul acelor trăiri.

Apoi, vă invit să îmi oferiți propria voastră perspectivă.
Mulțumesc,
Cosmisian

Cartea poate fi comandată de pe Libris – click pe link

Recenzie „Mouelle Roucher” Vol. 1 – Femeia-vin, de Daniel Luca

cosmisian

Un tânăr scriitor, al cărui nume nu este dezvăluit, intervine în povestea de dragoste dintre o scriitoare, Mouelle Roucher, și un degustător de vin, Pierre Devoin, în primul volum al romanului (de debut) Mouelle Roucher. „Dezliterarea” pe fuior de timp de Cosmisian (Editura Libris Editorial, Brașov, 2019).

O poveste de dragoste despre care tânărul știa, din spusele doamnei Roucher, că s-a încheiat prin moartea lui Pierre, în urma unui teribil accident de motocicletă. În realitate, Pierre se afla internat la Spitalul Universitar Edouard Herriot din Lyon, în comă, după cum avea să afle de la Eugénie (pe care Mouelle Roucher o trata ca pe o fiică).

O poveste de dragoste care constituia subiectul celui mai recent roman al scriitoarei, Fiorul, și cu care tânărul scriitor avea o legătură de care nu avea habar, încă de când era în lucru. Astfel, o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitoarei în care o sfătuia, urmare a lecturilor din scrierile anterioare, să nu își mai dorească moartea, va primi drept răspuns capitolul al XIV-lea din Fiorul, intitulat Nu îți mai dori să mori! Fără să o știe, el a atins cele mai intime resorturi ale doamnei Mouelle Roucher.

După aflarea adevărului, tânărul scriitor i-a citit lui Pierre, zi de zi, romanul proapăt lansat, gest care a avut drept consecință revenirea lui Pierre din comă. Așadar, implicarea tânărului a avut efecte benefice asupra ambelor părți („Pe tine te-a vindecat glasul lui când ți-a citit. Pe ea a ridicat-o din genunchii chinuiți ai unei inimi arse de așteptare”, p. 171).

Și totuși… aflăm că înainte de accident Pierre ar fi pus capăt relației, considerând că statutul social al acesteia nu corespunde cu al lui. Totodată, trezirea din comă naște întrebări în sufletul ambilor protagoniști („Eugénie crezuse că vestea o va înflori pe scriitoare, însă aceasta a rămas într-o inexplicabilă stare de șoc”, p. 69; „Lumea lui Pierre își regăsise busola într-o carte parcă scrisă pentru a-i ghida ființa înapoi spre iuibita lui, Mouelle”, p. 144).

În paralel, se întrețese o firavă poveste de dragoste între tânărul scriitor și Eugénie.  Iubirea și scrisul cuprind totul, atingând, într-un fel sau altul, pe toți eroii (puțini la număr) acestui roman. Reflexivitatea pe marginea lor de puține ori e de efect, autorul căzând în capcana prețiozităților și înfrângând acțiunea (de pildă, „Când scrii o carte despre iubirea adormită sub pulsul artificial al comei, cititorii tăi se pot transforma în îndrumători și sfătuitori, fără a cunoaște inima care naște. Astfel ai ajuns să omori coma cu un condei ce scrie negru. Atât de apăsătoare este nuanța negrului, încât ai crezut și tu în doliul pe care l-a ancorat în ființa ta…”, p. 151 ori „Nu cred că te-ai gândit cât de mult poți scrie în biblioteca ascunsă a ființei tale atunci când penelul alege să își fixeze falnic dezinteresul asupra expresiilor celor mai intense ale zbuciumului interior. Ne luptăm adesea în interiorul galaxiei noastre, iar nelumina rănilor parcurge greu drumul spre cei ce ne cunosc”, p. 49). Dacă unele pasaje sunt neavenite, altele, în schimb sunt de o forță deosebită, precum cel referitor la rolul scrisului și puterea acesteia („— Ai putea scrie tot ce simți, fără să te gândești la cititori? La ce ar înțelege ei? Ai scrie fără să cunoști personajele, fără să le poți da tu viață? Ai putea scrie fără să scrii, ai putea scrie devenind tu însuți o pagină goală pe care să îți fie scrijelite simțirile personajelor tale?”, p. 39). Iar dezliterarea e și ea legată de scris și transmiterea mesajului („Dezliterarea este un moment în timp, un moment în care o poveste ascunsă în cuvinte prinde viață, dezlipind cuvintele de lumea materială pentru a le lăsa să creze un univers al unei vieți”, p. 78).

În acest roman, femeia se confundă cu vinul, la propriu și la figurat, ea trebuie degustată încetul cu încetul, cu toate simțurile treze spre a-i descoperi buchetul („Și totuși, adevărata regină a serii era acolo, iar eu o priveam cu tot spectrul senzațiilor din inimă în timp ce descriam vinul. De fapt, o descriam pe cea care avea să îmi devină cel mai bun vin degustat vreodată”, p. 123).

Un alt factor extrem de important în viața omului, pe lângă iubire (cu care se află în strânsă interdependență), este timpul. Femeia are avantajul, față de bărbat, că poate stăpâni timpul [„O femeie ce poate liniști un «mecanism elvețian» poate să controleze scurgerea timpului. O clipă în îmbrățișarea ei dezintegra limitele (…)”, p. 87], pe când bărbatul este luat prizonier, fiind prins într-o buclă a timpului („O secundă a creat o buclă de timp. A refăcut o conexiune a simplității cu complexitatea”, p. 88).

Sub aspectul povestirii, autorul utilizează narațiunea la persoana I, a II-a și a III-a, inserând poeme ori fragmente din roman, jurnal ori scrisori, ceea ce provoacă o senzație de neorânduială, o scădere a cursivității romanului.

Romanul de față anunță un prozator demn de a fi urmărit, având convingerea că nu peste mult timp va ști să stăpânească și mai bine năbădăiosul cuvânt.

Spicuiri din Mouelle Roucher, Vol. 2 – Cap. 16 

Notă: Paragrafe din Volumul 2 al cărții Mouelle Roucher au mai scăpat pe aici. Lectură plăcută!


Spicuiri din Mouelle Roucher, Vol. 2 – Cap. 16 

     Seara și-a acoperit umbrele cu muzică bună de jazz. Întotdeauna mi-a plăcut sunetul distinct al tobelor atinse fin în mângâieri destinate sufletului chinuit de note pe care nu le înțelege. Am cerut o apă minerală. Atipic unui club de jazz, dar nu doream nimic. Paharul doar mă ținea ocupat. Am ales să mă așez cu spatele la o lampă suspendată de grinda înaltă, ce lumina cald de undeva din spatele meu, iar umbra mea se așeza perfect pe scaunul alăturat. O vreme puteam miza pe faptul că nu mă va întreba nimeni de sănătate. Chelnerul a fost derutat când umbra nu i-a spus ce dorește să consume.

     – Umbra consumă lumină, domnule, aveți așa ceva pentru prietenul meu, Umbra?

     O pauză scurtă între melodii, cât să își odihnească basistul degetele vibrante. Din umbră, alta decât cea pe care o știam eu, ai apărut. Îmbrăcată în negru, o fustă pe corp, învățată cu formele tale ce sfidau destine, coborâtă până pe curbura fină a genunchilor. Parfumul tău m-a făcut să îmi ridic privirea. Umbra mea dispăruse, pierdută în respirația ta. Întotdeauna ai știut să îmi risipești umbrele. Bluza era neagră, de fapt nu știu, probabil că nu mai deslușeam negrul și ale lui nuanțe. Mă pierd în albul perfect al gâtului tău, bărbia ta ușor articulată într-o lumină ce sfida umbrele noastre m-a cucerit. Negrul ce ne mărginea seara și-a pierdut semnificația deprimantă în fața tenului tău. M-am ridicat să te întâmpin, sprijinindu-mi mișcarea de paharul înalt, dar am ieșit din zona de confort a umbrei și te-am sărutat. Buzele tale sunt perfecte. Iar eu iubesc perfecțiunea și doresc să o simt.

     – Ia loc, draga mea! Am cuprins scaunul de umerii înalți cât să îl supun mișcărilor mele controlate, apoi te-ai așezat pe el. L-am împins delicat pe măsura ce trupul tău îl umbrea. Parfumul tău suprem Dior a ajuns până pe scena din apropiere, învăluind formația de jazz până la riscul de a-i face să cânte jazz pentru prima dată, ca ademeniți de delicatețea ta, distinsa mea doamnă. Am revenit în dreptul scaunului meu, dar Umbra dispăruse. Chipul tău lumina cuvintele pe care le rosteai. Mi-am întins mâna, iar cuvintele se auzeau în mine atunci când le atingeam în zborul lor lent. Mă simțeam pătruns de ele. Cuvintele tale erau ca apa care ne învăluie treptat atunci când adormim pe plajă. Îți place apa. Atât de mult încât mă întreb adesea dacă nu cumva ești vreo ființă ce îți născuseși destinul din magia apei. Sau, poate doar cuvintele.

     În surdină se putea auzi o piesă în engleză cântată de formație. Părea a te descrie…

„Love is fine as a lotus,
Fine as a red wine born
Of a cluster of grapes in a new dream,
Pure and solid in delightful sounds of light jazz
When your chin shines like a white gold,
Let my mouth respiration deepens the air of your brests while my hands cover you
Your eyes are two similar entities of love,
Close to each other, and to me…”
(Love is fine as a lotus flower, by Swinfield Fredy)

     Am vorbit cu tine toată seara, apoi ne-am plimbat destul de lent spre casă. O seară magică în care am simțit fluidul ființei tale ce a dat culoare Umbrei mele, iar eu am îmbrăcat-o. Umbra s-a topit și m-a pătruns până la nivelul cel mai profund al sufletului meu. Când mă părăsise, umbra mea era lumină. Când s-a întors, cenușiul ei s-a transformat în râsul tău vesel, în bucuria cu care mă întâmpinai. Avea senzația că ești în mine.

     Te-ai așezat în pat, pe pieptul meu. Când te-ai mișcat puțin, m-am așezat aproape de tine și te-am privit dormind. Adormi repede și zâmbetul îți rămâne fixat pe buze, pe chip. Nu are cum să dispară de pe chipul tău. Chipul tău naște zâmbete și iubire. Ți-am așezat părul pe perna liliacee, dar mi-am dorit mai degrabă să îl ating. M-am aplecat și ți-am sărutat buzele zâmbitoare. Ai râs în somn. Ador când râzi involuntar. Dormi liniștită, acoperită de privirile mele protectoare. Umbrele nopții au dispărut. Am o noapte întreagă să îți privesc chipul ce mi-a născut iubirea.

mouelle

Fotografie: Iuliana Cazan (Glasul Literaturii)

Din Fiorul

Am început să îți citesc scrisorile

     Repetiția este calea cea mai scurtă către uitare. Nu vi s-a întâmplat să nu mai vedeți obiecte în casă doar pentru că le-ați lăsat acolo cu gândul de a fi la îndemână? Același lucru l-am făcut eu cu teancul de scrisori. Erau deja multe și puteam trece cu vederea până și praful ce le bolduia expeditorul. Erau de la tine, dar am refuzat să le citesc. Știam că îmi vei explica în ele în felul tău specific minunea de a fi, durerea de a părăsi trecutul. A venit seara în care mi-am amintit de tine.

     M-am dus la frigider și am selectat trei roșii, identice cu cele rămase, o ciupercă champignon imensă, dar crudă, câteva măsline proaspete scoase dintr-o cutie de tablă, câteva felii de salam uscat, puțină brânză mucegăită în termen de garanție, am luat un borcănel de vinete pe jumătate gol și am pus puțină maioneză dintr-un borcan plin, am amestecat compoziția și am ornat trei felii de pâine cu maia, sau fără drojdie. Mă întreb dacă descrierea mea te-a făcut să te întrebi ce e cu mine de mă las dus în detalii fără sens, sau poate, puțin acolo, ți-ai dorit să împart și cu tine cum o făceam când locuiam împreună. Trebuie să recunosc că până la ultima bucățică, în mintea mea doar, am împărțit totul cu tine.

     Știi că și acum folosesc lumânare cu miros de vanilie? Am aprins una și în seara asta. Am așezat-o într-o farfuriuță din sticlă de Murano, iar lumina ei este alungită pe verticală în sus fără a clipi. Oare respirația mea este atât de constantă încât să o lase insensibilă pe biata lumânare în flacără? Dacă te întrebi, lumânarea asta este una cumpărată de mine. Cea de la tine este de mult timp arsă. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu ceara volatilizată în urma arderii? Doar nu crezi că dispare pur și simplu. Clar că nu.

     În lumea aceasta există două tipuri de lumânări. Cele care scot fum și cele care îți evaporă lumina. Despre primul fel nu voi spune nimic. Pot, știi că pot spune multe. Cum ar fi că ele încețoșează ochii târzii, zădărnicind vedere, sau că fumul lor care nu alungă durerea, doar întunecă drumurile minții. Dar, am ales să nu spun nimic despre ele. Am totuși multe de spus despre cele care își volatilizează temporar existența. În adâncul lor, lumânările sunt o formă încapsulată de lumină, dornică să ajungă înspre cei care iubesc nopțile târzii. Dar aleg și de această dată să nu spun mult.

     Între făcliile ce luminează nopțile întunecoase și lumânările firave ce ard în cea proximitatea sufletelor, este o diferență de esență. Dacă primei lumini îi este suficientă prezența omului, fără a-și amesteca destinul cu al omului, focul lumânării este calea prin care lumina se topește din somnul în care a stat nemișcată pentru a se îmbrăca discret cu vapori de ceară vanilie. Apoi, se apropie subtil de nările celor ce iubesc în noapte și le pătrunde în suflete. Lumina este purtată spre soclul minții, pentru a-i reda frumosul acesteia din urmă, pe când ceara purtătoare de lumină își reface consistența pe inima celui care iubește.

     Există o mare diferență între ceara lumânărilor lumină și cea a lumânărilor ce fumegă. Dar, nu îți voi spune despre cea dintâi că este ca un sigiliu ce asigură iubirii pasaj secret în forma unei scrisori pecetluite. Nici că ceara ei sigilează căsuțele inimii pentru a-i păstra dulceața așa cum ceara albinelor devine păstrătoarea mierii unui fagure de-a dreptul înmiresmat. Prefer să nu îți vorbesc despre inimi ce s-au tăinuit singure, înstrăinatele, doar pentru că le este mai ușor să ofteze mulțumite că într-o zi le va topi cineva. Inimile iubitorilor sunt ca o cetate cu porți din ceară. Forța și inteligența nu le va garanta acces celor înfumurați, crescuți la umbra unor lumânări de fum. Șoptește-mi iubirea din inima ta și poarta mea se va topi cât să își lase hexagoanele îmbibate în miere să își ofere deliciul tainelor mele.

     Mi-am luat ochii de la lumânarea cu aromă de vanilie. Undeva în ea exista o forță ce mă cuprinde spre dezarmare. Mi-e greu să accept că mă gândesc la scrisorile de la tine. Le privesc eu cu jind, cu dor și poate, curios cum sunt eu, îmi înving până la urmă proasta decizie de a nu te citi. Dintre toate, cea mai groasă m-a atras. Puteam simți între pereții despărțitori ai plicului stratul moale al pânzei. L-am apropiat de mine, l-am rotit de colțuri, când într-o parte, când în opusul acesteia. Aproape că vezi asta, nu-i așa? Știam că dacă îl rotesc suficient de repede, culorile cu care tu l-ai decorat, destinatarul și expeditorul, scrise cu mâna ta și cu dragoste pentru caligrafie, toate se vor pierde în viteză și în uniformizare spre alb.

      Brusc am realizat. Mi-am închis ochii și am pipăit plicul încercând să îi simt secretele. Nu simțeam cuvinte. Nu mi-ai scris despre tine, despre planurile tale de a călători. M-aș fi așteptat să mă dorești acolo, cu tine. Dar, nu! Ai decupat din pânza tabloului la care lucrai. Știam de la tine că începi să dansezi cu pensula un vals al începuturilor de culoare doar din dreapta, de sus. Mi-ai tăiat colțul unei lumi create de tine, iar eu am ținut acea lume în închisoarea nepăsării? Am deschis plicul. Nu mi-am mai rezistat durerii. Am atins cu degetele culorile și le-am simțit forma descendentă ce pătrunsese în textura pânzei nude.

     Un deja-vu în formă de albastru marin mi-a pătruns în braț, smulgând cu forță un oftat. Abia atunci am deschis ochii. Din plic a căzut un bilet scris cu stiloul. Specific ție, ai scris puțin. Concret. Ai făcut o floare monocromă în colțul drept, jos. Mi-a plăcut. Am ridicat biletul și am citit. Tu dorești să învârt din nou pânza cu viteză? O fac, dacă tu îmi ceri. O făceam și dacă ai fi fost de față, dar o fac și acum, când doar mă aștept ca pieptul tău să rezoneze din depărtare așa cum o făcea inima ta când ne puneam inimile în cuvinte.

     Am rotit pânza de la tine și am rămas șocat. În loc ca aceasta să își piardă culorile, părea că rotirea nu îi afecta deloc forma. Mai curând, părea că acea pânză pictată de tine conținea un film. L-am privit cu atenție. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne bucurăm comentând, cum o făcea întotdeauna. Am zâmbit. Rotirea nu a redus un fapt evident pictat pe acea pânză. Tu chiar te bucuri de prezența mea. Nu știam că o dorești și acum. Iată cum fizica cedează în ciuda efortului depus de a disipa culori.

    Am ajuns la concluzia că mulți privesc pânzele pictate cu ochii rotiți prea tare. Nu pânza își pierde culorile înspre un alb desăvârșit, ci ochii lor pierd capacitatea de a vedea dincolo de rotire. Acum înțeleg de ce unii privitori se uită cu albul ochilor. Prea multă rotire.

     Am vrut să te întreb, dacă este să pictezi cu toată dăruirea ta, ai face asta până în pânzele albe? Ai amesteca imaginația ta cu apăsarea fină a vopselelor? Tu chiar îți naști lumile din albul imaculat al sufletului tău, al pânzei tale?
Am luat a doua scrisoare, am ținut-o în mână cu ochii închiși. Speram ca rândurile așezate atât de frumos de tine să îmi amintească de momentele în care îmi erai definiția iubirii.

© Cosmisian

Spicuiri din Mouelle Roucher – vol. 2 „Simți?”

Spicuiri din Mouelle Roucher – vol. 2 „Simți?”

     „Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

     Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

Sursă fotografie

     Și, cum o poveste nu este completă fără apariția personajului masculin, Eugenie îl fixase pe tânărul scriitor fix acolo unde și-l dorea.

     El o privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

„Simți?” o întreba el.”

© Cosmisian

Recenzie scrisă de Mara Mădălina Caloian „Mouelle Roucher – Cosmisian”

Recenzie scrisă de Mara Mădălina Caloian

„Mouelle Roucher – Cosmisian”

Bune mai sunt nopțile în care ajungi întâmplător să citești o recenzie a cărții Mouelle Roucher, publicată de doar două zile. Sunt recunoscător pentru Recenzia oferită de dra Mara mădălina Caloian pe blogul său Mustreadmagazine (Click aici pentru Acasă la MustReadMagazine). Toate aprecierile mele pentru întregul oferit cărții mele.

Vă invit să citiți Recenzia. Dacă nu aveți încă un exemplar, cartea poate fi achiziționată din linkul următor, de la Libris Editorial.


Mouelle Roucher – Cosmisian (Click pentru sursă Recenzie)

Mouelle Roucher este cântecul trist al lebedei, povestea dulce-amară a unui suflet îndelung torturat până decide să îmbrăţişeze negarea, speranţa pusă în lacrimi, taina ce ascunde durerea după voaluri pastel.

Imagine

Povestea ei, pe care autorul ne-o înfăţişează împletind abstractul cu realul, reflectă umanul încercat de întrebări fără răspuns, fondul sufletesc în chinul său de a se autoconserva după ce a trecut printr-o ploaie de cioburi, psihicul care se agaţă de neuroplasticitate în speranţa de a se autoregenera.

La prima vedere, Mouelle reprezintă succesul, senzualitatea, statutul social înalt, feminitatea elegantă. Cărţile sale, devenite rapid must read, îi aduc admiraţie şi numeroşi oameni în preajmă. Cu toate acestea, deşi conştientă de atracţia pe care o exercită, protagonista îşi păstrează misterul intangibil, oferind doze mici şi uneori vagi din ceea ce o defineşte cu adevărat.

Oare am mai zâmbi dacă am avea certitudinea că tragediile sunt rupte din realitate?

Sub un zâmbet fermecător, Mouelle îşi ucide iubirea din condei în cea mai recentă carte a sa, „Fiorul”. Şi ce se întâmplă dacă iubirea învie? Va adăuga autorul o erată?

„Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui poveşti se scriseseră cu respiraţia mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite aşteptări au privit spre mine, ameţite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă.”

Cu speranţele sfâşiate, Mouelle Roucher va găsi un suflet pe care-l va simţi aproape, în persoana unui tânăr scriitor anonim. Intersecţia acestor două destine va lăsa cortina de mister să cadă, dezvăluind treptat drama frumoasei scriitoare. Viaţa ei se va schimba uluitor şi cititorul va afla alături de personajul principal feminin cum se pot înfăptui miracole atunci când nu mai crezi în ele.

„Idealizata iubire perfectă, ce m-a făcut să caut un om care să o cuprindă, a fost o himeră, o muncă de Sisif.”

O inimă sortită să se oprească se repune în mişcare. Un suflet împietrit îşi recapătă flexibilitatea, iar trecutul năvăleşte în prezent, zdruncinând viitorul.

Cosmisian se foloseşte de cuvinte într-o manieră poetică, pentru a ilustra gânduri, trăiri, emoţii, tumult lăuntric sau iubire. Adesea sugerând prin figuri de stil, autorul ne invită la interpretare liberă, la descoperirea mai multor sensuri, în funcţie de propriile noastre experienţe, sentimente sau capacităţi de percepţie. Ne provoacă prin misterul lui Mouelle, ducându-ne cu gândul la taina femininului şi ne oferă axiome existenţiale înclaustrate în metafore ce aşteaptă să li se descopere semnificaţiile.

Dincolo de o poveste, Mouelle Roucher se transformă într-o lecţie de viaţă şi într-o exemplificare abstractă a modului în care sufletul uman se autodistruge sau se regenerează.

„Cum oare se poate ca totul să se schimbe, în timp ce tu rămâi la fel?”


© Cosmisian

MUST READ magazine

Mouelle Roucher este cântecul trist al lebedei, povestea dulce-amară a unui suflet îndelung torturat până decide să îmbrăţişeze negarea, speranţa pusă în lacrimi, taina ce ascunde durerea după voaluri pastel.

Imagine

Povestea ei, pe care autorul ne-o înfăţişează împletind abstractul cu realul, reflectă umanul încercat de întrebări fără răspuns, fondul sufletesc în chinul său de a se autoconserva după ce a trecut printr-o ploaie de cioburi, psihicul care se agaţă de neuroplasticitate în speranţa de a se autoregenera.

La prima vedere, Mouelle reprezintă succesul, senzualitatea, statutul social înalt, feminitatea elegantă. Cărţile sale, devenite rapid must read, îi aduc admiraţie şi numeroşi oameni în preajmă. Cu toate acestea, deşi conştientă de atracţia pe care o exercită, protagonista îşi păstrează misterul intangibil, oferind doze mici şi uneori vagi din ceea ce o defineşte cu adevărat.

Oare am mai zâmbi dacă am avea certitudinea că tragediile sunt rupte din realitate?

Sub un zâmbet fermecător…

Vezi articolul original 293 de cuvinte mai mult

Din Mouelle Roucher Vol. II – Pe când își scriu scrisori…

Pe când își scriau scrisori…

Notă: Volumul II din Mouelle Roucher este aproape de final. Aș spune că este mai savuros decât primul volum, dar dacă nu ai citit încă primul volum, te invit pe Linkul de vânzare al cărții Mouelle Roucher – Dezliterare pe fuior de timp.

În cele ce urmează, redau parte dintr-un capitol ce evocă dorul pe care Eugénie i-l poartă tânărului scriitor. Există și o scrisoare pe care el i-a adresat-o. Eu le-am citit pe amândouă. Te poftesc să citești ce i-a adresat Eugénie.


Pe când își scriau scrisori…

     Aflați la două capete ale dorului, cei doi își scriu scrisori, pe care și le vor lăsa cu teamă în cutiile poștale. Dorul le-a amorțit simțurile, astfel că Eugénie își numește dorul – tristețe, iar pentru tânărul nostru scriitor, cum e de așteptat, mintea i se complică în expresii care, reduse la esență, ar putea fi transformate într-o simplă mărturisire de „Te iubesc!” Anduze rămâne în urmă, iar eliberarea de Rorette l-a condus spre cea care i-a fermecat viața, încântătoarea Eugénie.

 

„Dragul meu,

     Au trecut multe săptămâni de când ai plecat la Anduze. Perioada aceasta a adus cu ea multe contraste, dintre cele mai neașteptate. Cum nu ai dat nici un semn, m-am gândit să scriu ce simt în seara aceasta și să pun gândul meu spontan într-un plic, să îl sigilez. În acest fel, mă voi asigura că nu voi altera ceea ce simt. Mâine îți voi pune scrisoarea în cutia poștală. O fac chiar eu, iată de ce nu există pe plic expeditor, destinatar sau o viză care să indice expedierea. Ce mai surpriză îți pregătesc. Eu însămi mă tem de momentele mele triste, dar înclin să cred că mă voi exprima mult mai conturat în scris, iar tu mă vei înțelege. Păcat că vei afla că există și o asemenea latură în mine, care o contrastează pe cea veselă cu care te-am obișnuit. Singura, de altfel…

     Îți vei dai seama după tonul scrisorii mele că sunt tristă. Foarte tristă. Ce pot să fac ca să nu mai fiu atât de tristă? Hîm…

     Mă uit la teancurile acestea de cărți din fața mea și nu… nu înțeleg ce e cu ele aici, nu înțeleg ce e cu mine aici.

Sursă fotografie – 7-themes

     Problemele lumii întâi și întrebările lumii întâi. Acestea sunt întrebări de aristocrat, sau de tânăr teribilist. Nu înțeleg ce caut eu în mijlocul atâtor lucruri. Nu știu ce legătură am eu cu ele. Nu știu ce legătură am eu cu tine. Sunt tristă pentru că eu cred că toate legăturile mele cu lumea sunt rupte. Cu trecerea timpului, s-au subțiat atât de mult, încât s-au rupt cu totul, și cumva, în restul timpului încerc să mimez un soi de situare în lume, dar starea constantă este, cumva, existența pe dinafara veacului, pe dinafara vremii.

     Mă simt ca oița din Micul Prinț. Cred că această oiță ar fi foarte fericită dacă ar avea un țarc, și dacă ar fi în țarc. Eu nu am nici un țarc, nu există limite. Nu am nimic de depășit, pentru că nu este nimic care să poată fi depășit. Sunt liberă să… orice. Ce libertate stranie. Îți mărturisesc că nu este deloc eliberatoare. Este o libertate foarte goală. Simt că nu este libertate. Mai curând, ea este un fel de suspendare. Mă simt suspendată. Și, măcar dacă aș fi suspendată pe un norișor. Sau, pur și simplu în aer. Suspendată într-un aer curat pe care să îl pot respira. Uneori mă simt suspendată sub apă fără să știu să înot, fără să pot respira și fără să mă pot adapta apei. Tot ce îmi doresc acum este să fii aici, să te pot îmbrățișa. Mi-ar fi mai bine. Nu crezi?

A ta, cu sinceritate, Eugénie.”

© Cosmisian

%d blogeri au apreciat: