Arhive pe categorii: 06. Guest Post

Stiloul unui poet care își urăște muza – Autor: Carmen Alina I.

Stiloul unui poet care își urăște muza. Autor: Carmen Alina I.D

Picăturile de ploaie reci cad din ce în ce mai des, devenind enervante, însă profesorul de limba română, Matei, stă nemișcat pe banca din lemn în formă de melc, din Grădina Botanică. Pentru el, timpul s-a încrustat într-o tristețe amară și el s-a schimbat dintr-un poet optimist într-un poet care își urăște muza. Teii înalți, din jurul lui, opresc picăturile de ploaie pe frunzele lor, ca să nu îl deranjeze. Privește în gol. Ochii lui negri încă păstrează imaginea Adei, fosta lui soție, cea pe care o iubise ca un nebun. O observase încă din facultate și nu își putea lua ochii de la tenul ei alb, părul blond, ochii albaștri și corpul subțire.

Când el scria poezii, ea venea și îl cuprindea în brațe, lipindu-se de spatele lui, iar el îi săruta mâinile de zeci de ori.

Într-o zi, în urmă cu un an, Ada l-a părăsit și s-a mutat cu soțul surorii ei mai mici. Matei se gândește cum s-a întâmplat așa ceva, cum de el nu și-a dat seama că ea îl înșela.

― De ce pleci? a întrebat-o el, în timp ce ea își făcea bagajele.

― Pentru că aici îmi lipsește aerul, a răspuns ea rece.

Matei încă nu știa atunci că era îndrăgostită de cumnatul ei. Avea treizeci de ani, când ea a decis să își refacă viața, furându-i fericirea surorii ei.

― De ce pleci, Ada?

― Nu te mai iubesc, Matei, e așa de greu de înțeles?

Fotografia nu îmi aparține

Era greu de înțeles, chiar și după un an de la despărțire. Matei își amintește mâna ei care îi mângâia spatele în timp ce făceau dragoste. Totul părea perfect și el simțea o pace și o liniște care îl mulțumeau. Ochii ei albaștri străluceau plini de pasiune, dar oare când au încetat să strălucească pentru el? Poate că ea nu își dorea liniște, ci voia altfel de senzații.

Fiul lor de șase ani, Edan, a rămas în grija lui Matei. Uneori, el întreabă de mama sa și plânge, însă Matei nu știe ce să îi răspundă. Ada nu l-a vizitat deloc de când a plecat. Copilul are ochii, părul și buzele ei și îi amintește de ea în fiecare zi.

Ploaia se oprește, însă Matei nu observă. Nu a mai scris nicio poezie de la plecarea ei, doar ea era muza și fericirea lui. Acum, el e doar un poet trist care își urăște muza.

În fiecare dimineață când se trezește, își simte sufletul greu, vestejit. Își amintește de clipele fericite ca de niște vise scurte, trecătoare și își ascunde fața în palme. Nici apusul nu îl mai privește cu dor, ca înainte, ci se simte desprins de sine, având sufletul rătăcitor.

― Domnule, vrei să cumperi un stilou? întreabă un copil cu ten măsliniu și ochi negri.

Matei îl privește. Pare puțin mai mare decât fiul său, e slab și e îmbrăcat în haine murdare.

― Domnule, cumpără un stilou, te rog! insistă băiatul și îi arată un stilou cu capac auriu, așa cum mai avusese Matei demult.

― Cât costă?

― Zece lei, răspunde copilul și îi pune stiloul în palmă.

― Dar nu are cerneală!

― Îi pui și dumneata, adaugă băiatul cu voce tristă.

Matei îi dă banii și el o zbughește printre copaci.

Când ajunge acasă, poetul își amintește că are în dulap o sticluță cu cerneală, își umple stiloul, îl pune pe birou și uită de el, neștiind că e un stilou magic, care rescrie destine. Se spune că cel care ajunge în posesia stiloului are parte de multe schimbări benefice și dorințe îndeplinite.

Sursă foto -chatterleyluxuries com

A doua zi, la serviciu, Matei face cunoștință cu o colegă nouă. Violeta e profesoară de sport, înaltă, slabă, cu părul lung și negru. Cei doi se împrietenesc repede și Matei se simte atras de inteligența, modestia și timiditatea ei. Îi face cadou o carte de poezii scrisă de el, iar ea este uimită de frumusețea versurilor. Iubirea vine întotdeauna la momentul potrivit, alină inimi și sparge tăceri ale sufletelor. Clipele trec in zbor, ochii se privesc născând un amalgam de sentimente și cei doi iubiți își sunt îndeajuns unul altuia. Matei și Violeta se îndrăgostesc iremediabil, pe fețe le înfloresc zâmbete și în scurt timp devin nedespărțiți.

Într-o seară, el vede stiloul pe birou, îl ia în mână și începe să scrie o poezie de dragoste pentru frumoasa lui muză, Violeta, apoi îi scrie în fiecare zi. Ea îi devine soție după un an. Cei doi sunt acum binecuvântați, căci ea află că va deveni mamă. Edan e fericit și el că va avea un frate. Matei scrie mereu poezii pline de romantism cu stiloul cu capac auriu. Ea e cea mai gingașă muză, iar el se pierde în ochii ei. Admiră împreună apusul și în casa lor este doar dragoste și veselie.

― Ai o frumusețe dumnezeiască, soția mea! Ești floarea de primăvară și miracolul meu, îi spune el.

― Sunt fericită să locuiesc pentru totdeauna în sufletul tău! Iubirea mea pentru tine este infinită! răspunde ea, surâzând.

― De când te-am cunoscut scriu doar versuri pline de iubire, de freamăt de vise, de zâmbete sincere și de zboruri de îngeri.

― Am fost predestinați să ne strângem în brațe, să trăim o dragoste ca o poveste.

                                                                     *

E luni, Matei se grăbește să ajungă în clasă, a întârziat de la prima oră. Are în mână agenda și stiloul. Când se așază la catedră, observă că îi lipsește stiloul cu capac auriu. Îl caută pe holuri împreună cu elevii, dar nu îl mai găsește.

― Era un stilou magic, cu el am scris toate poeziile din ultimul an, i se plânge el Violetei, când ajunge acasă.

― Poate l-a găsit un elev care are nevoie de puțină magie în viața lui și îi va schimba și lui destinul, îi răspunde ea, serioasă. Tu nu mai ai nevoie de el, acum ești un poet care își iubește muza.

― Ai dreptate, zâmbește Matei și o strânge în brațe. Nu mai am nevoie de stilou, am nevoie doar de supradoza de fericire de pe buzele tale!

Supradoza de fericire de pe buzele tale,
Mă poartă fără aripi spre a cerului splendoare.
Tu ești dulcea muză, eu poetul minunat,
Ești vrajă, nostalgie, ești tot ce am visat.

Sfârșit

Guest post by Carmen Alina I.D., căreia îi mulțumim 🙂

Dacă acest stilou a ajuns și la tine, așteptăm articolul tău pe cosmisian@yahoo.com

Detalii despre temă și indicații pot fi găsite în Categoria principală a acestui articol.

STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

STILOUL CU CAPAC AURIU

de Marina Costa

Sorin se aplecă și ridică stiloul cu capac auriu, strălucitor. Era singur pe holul facultății. Cine știe când fusese pierdut, și de cine? Mai verifică o dată – nu era nimeni în jur, cui să i-l poată înapoia. Îl puse în buzunar și se îndreptă spre clasă.

Emilia era deja în clasă. Spre mirarea lui Sorin, pe locul lui era deja un dicționar Oxford. Sau ar fi trebuit să se aștepte la acest lucru? Pusese ieri pariu cu ea privind ortografia unui cuvânt. Nu se agitase să verifice. Știa că ea o va face sigur. Era prea ambițioasă. Totuși, să-i aducă dicționarul, de parcă el n-ar fi crezut-o? Dacă tot era pe masă, verifică. Emilia avusese dreptate.

Nu hotărâseră pe ce anume să pună pariu. Acum, Sorin scoase din buzunar stiloul găsit și îi spuse:

– Felicitări! Pentru cunoștințele tale avansate de limbă engleză, ai câștigat un stilou chinezesc! Poate îți aduce inspirație, să ai succesul dorit la revistă…

După Revoluție, revistele și ziarele răsăriseră ca florile de câmp. La una dintre ele își găsise Emilia de lucru, întâi corector, apoi redactor. Deși visul ei fusese să devină, pe lângă profesoară de engleză și franceză, scriitoare, nu jurnalistă, activitatea revistei reprezenta pentru ea o provocare intelectuală menită să-i hrănească ambiția, pe lângă perspectiva de a câștiga banii necesari cursurilor – ba ea visa să strângă suficienți ca la vară să-și plătească transportul, dacă prindea un program de schimb de studenți în străinătate…

Relația dintre ea și Sorin era complicată. Pe de o parte, îi lega o prietenie deosebită; ea știa mai multe despre el decât alți prieteni sau alte prietene. El aflase despre greutățile prin care trecuse ea. Pe de altă parte, amândoi ambițioși, deși se ajutau la teme, la proiecte, la subiectele de examen, era o permanentă rivalitate între ei la note.

Unele colege (că doar la filologie erau întotdeauna mai multe fete) îi combinaseră de o mie de ori, neștiind cum să interpreteze altfel prietenia lor, încă din primul an. Ba și mama Emiliei îi sugerase că i-ar plăcea Sorin de ginere. Nu se gândise că părinții lui, diplomați de carieră, ar fi putut dori o noră înstărită, cu rude influente, ceea ce ea nu era.

Sursă foto – anunțuri online 🙂

– Mie nu! răspunse Emilia, sinceră. Avem pasiuni comune, dar personalități opuse. Dacă ne-ai închide în aceeași cameră o zi întreagă, s-ar putea să ne găsești păruiți! Și apoi, are o iubită, Maria, studentă la ASE, despre care mi-a povestit. Cred că ei doi se potrivesc.

Prietenia lor era deosebită; ceilalți ar trebui să înțeleagă. Ea prefera să-i dea lui sfaturi ce să-i cumpere fetei de ziua ei, sau alte detalii, fără să-și facă griji când va apărea ursitul în viața ei. Sigur nu Sorin era acela!

– Să te audă Dumnezeu! Mulțumesc mult. Mă voi reobișnui să scriu cu stiloul.

Fata zâmbi, îl luă și îl puse în geantă. Din gimnaziu scrisese numai cu pixul. Un astfel de stilou chinezesc, cu peniță din aur, își dorise în clasele primare, însă avusese numai din cele ieftine. Și așa ba se stricau, ba le pierdea…

* * *

Stiloul cu peniță de aur îi aducea noroc; Emilia era convinsă de aceasta. A fost suficient să îl umple la redacție, și articolul parcă s-a scris singur.

Peste două zile, când Sorin o întrebă, cu disperare în glas, dacă ea înțelesese cum să facă proiectul la lingvistică despre alomorful morfemului, că el nu pricepuse nimic și toate noțiunile i se amestecau în cap, fata zâmbi:

– Veniți sâmbătă dimineață la mine, tu, Vio și Mihaela, să-i dăm de cap împreună! Mai citim o dată cerința, baza teoretică… și trebuie să ne iasă, până la urmă.

Nu era pentru prima dată când se adunau să facă proiectele împreună. Dar a fost întâia oară când proiectul lor a fost desemnat cel mai bun din toată seria. Pentru Emilia, a însemnat primul dintr-o serie de succese.

În realitate, stiloul chinezesc cu peniță de aur era fermecat; scria destine… și nu pe al lui Sorin fusese menit să-l rescrie. El nu avea nevoie; Emilia, da…

Articolele interesante scrise cu el atraseră, în curând, atenția redactorului șef. Aflând că fata scrie poezii și nuvele, se oferi s-o recomande editorului șef al uneia dintre editurile nou-apărute, care îi făcu o ofertă neașteptată:

– Îți public, pentru început, o plachetă de poezii și un volum de proză. Tu traduci, în timpul liber, o carte din franceză. Cu cât scot pe romanul acesta, de un scriitor cunoscut, acopăr și cheltuielile cărților tale.

Era șansa ei de a se afirma. Nu o putea refuza. Se apucă de treabă. Editura îi organiză și lansarea celor două cărți. Prietenii din facultate – acum erau deja la master, fiind a doua promoție căreia i se deschisese această posibilitate – au fost invitați. Stiloul cu peniță de aur se specializă în dat autografe.

După terminarea studiilor, Sorin își deschise o firmă de traduceri și se căsători cu Maria. Emilia fu invitată numai la cununia civilă. Stiloul fermecat scrise o felicitare deosebită, în versuri. Nunta avea să fie într-un restaurant de lux, mult peste posibilitățile ei, într-o lume de oameni de afaceri și diplomați. Pentru Sorin era bine, că de acolo își aduna clientela, aflată în relații comerciale cu parteneri internaționali. Dar el tot își dorea altceva…

* * *

Emilia se întorcea de la petrecerea de rămas bun. Sorin pleca a doua zi în Canada, definitiv, cu soția. Între timp, revista la care lucrase în studenție rămăsese doar amintire în gândul cititorilor fideli. Ea lucra acum cu normă întreagă la editura la care debutase. Continua să facă traduceri și să publice și cărțile ei, cu relativ succes. Era mulțumită de viața ei. Nu-l invidia pe Sorin, că a lui era atât de diferită. Ea nu s-ar fi văzut emigrând.

În autobuzul aglomerat, i-a fost tăiată bareta poșetei. Strigă după ajutor:

– Geanta! Mi-a furat geanta!

Nimeni nu se implică. Șoferul deschise ușa, iar hoața cu fuste multe dădu din coate și coborî iute, pierzându-se în mulțime, spre jalea Emiliei.

Îi părea rău de stiloul chinezesc cu peniță de aur, amintire din viața studențească, de acte și de abonamentul pe toate liniile; bani avea prea puțini, fiind ziua dinainte de salariu.

Dacă rolul stiloului fermecat în ascensiunea Emiliei ca scriitor și jurnalist se terminase, tânăra spera ca măcar acesta să ajungă în mâinile unui copil rrom căruia îi plăcea școala, să-i dea inspirație pentru a răzbate spre liceu și facultate. Însă, la fel de bine, hoața îl putea vinde… Norocos cel menit să-i rescrie destinul acest stilou cu capac auriu!

_________________________

Marina Costa poate fi citită și pe FB

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine – © Bianca Alina Luchescu

Peripețiile unui stilou ce rescrie destine


Pașii mă purtau spre parc, deși ar fi trebuit să fiu acasă acum jumătate de oră. Acasă e acolo unde îți este sufletul – spunea cineva, dar sufletul meu nu mai era de multă vreme acasă. Teama de a nu fi cuprins de invizibilitatea în care se zbătea zilnic trupul, îl făcea să caute mereu un refugiu.
Am intrat în parc, m-am așezat pe singura bancă liberă și mi-am scos cartea din rucsac. Un buchet de flori era așezat pe marginea băncii. Lumina soarelui le dădea florilor o strălucire neobișnuită, ca și când ardeau în interior – petalele pe jumătate închise, adăpostind și protejând flacăra ce nu le consuma, ci le înfrumuseța.

©Bianca Alina Luchescu

– Bună ziua! Dumneavoastră ați uitat florile aici?, o întreb pe doamna care se apropia de bancă, ținând de mână un băiețel.
– Bună ziua! Nu sunt florile mele, poate le-a uitat domnul care a fost aici mai devreme.
– Mami, vorbești despre domnul acela care era foarte trist?
– Da, puiule!
– Ați putea lua dumneavoastră florile, sunt foarte frumoase și ar fi păcat să se ofilească. Vă las să citiți, spuse doamna, zâmbind. O zi bună!
– Mulțumesc, asemenea!
I-am urmărit cu privirea pentru câteva clipe, apoi am început să citesc. La plecare, am luat florile, dar am simțit ceva alunecând pe lângă buchet. M-am aplecat și am văzut că sub bancă căzuse o cutie mov. Probabil era un cadou pe care domnul care uitase florile voia să îl dea unei persoane dragi. Dar cum de uitase florile și cadoul? De ce nu se întorsese să le ia?
Trebuia să îl găsesc și să îi dau cutia.
Odată ajunsă acasă, m-am ocupat de flori, am scos cutia din rucsac și am deschis-o – înăuntru erau un stilou și o scrisoare.
„Dacă citești aceste rânduri, probabil te-ai gândit deja să mă cauți ca să îmi înapoiezi stiloul.
Nu o face! În mâna potrivită, el poate rescrie destine, dar poate fi folosit în acest scop doar o singură dată. După aceea, va deveni un stilou obișnuit până în momentul în care va ajunge la următoarea persoană. Eu l-am folosit deja și oricum nu aș fi putut face nimic… ne este permis să rescriem doar destinul unei persoane pe care nu o cunoaștem. Mi s-a explicat în scrisoarea pe care am primit-o că stiloul nu va fi folosit decât atunci când ceea ce nu era stabilit să se întâmple, se întâmplă și declanșează o serie de evenimente imposibil de controlat. Doar atunci rescriem destinul conform indicațiilor primite. Rescriem ca să restabilim echilibrul, nu ca să creăm haos. Orice intervenție neautorizată asupra destinului va fi pedepsită. Asta e ceea ce am făcut eu când am lăsat cutia pe banca din parc. Dacă nu vrei să mă ajuți, înțeleg. Sunt doar un străin. Dacă totuși ai decis să mă ajuți, îți mulțumesc și te asigur că voi face tot ce îmi stă în putință ca tu să fii în siguranță!
Cu trei luni în urmă, logodnica mea, Ela, a avut un accident. De atunci e în comă. Medicii spun că doar un miracol o mai poate salva. Șansele ca ea să iasă din comă sunt minime. Nu o pot pierde pe Ela. Nu contează ce mi se poate întâmpla mie, vreau ca ea să fie bine. Vreau să o mai văd zâmbind măcar o dată.”

©Bianca Alina Luchescu

Am scos călimara din primul sertar al biroului, am potolit setea de cerneală a stiloului și am început să rescriu destinul Elei. Simțeam stiloul ca pe o extensie a mâinii mele drepte, era ca și cum el mă folosea ca să dea un sens paginilor albe, să creeze un alt destin din cuvinte născute din albastrul cernelii. Se făcuse deja târziu când m-am oprit din scris. Am recitit fiecare rând în timp ce stiloul se odihnea pe birou, apoi am pus totul în sertar.
Deși nu îl întâlnisem niciodată pe cel care îmi ceruse ajutorul, m-am gândit adesea la el. Am căutat, dar nu am găsit nicio știre despre vreo tânără care să își fi revenit în mod miraculos. La o lună după ce rescrisesem destinul Elei, am găsit în cutia poștală un plic. Numele și adresa expeditorului lipseau. Mi se cerea să trimit stiloul la adresa indicată în scrisoare cât mai curând posibil. Niciun cuvânt despre felul în care ajunsese în posesia mea.

Era timpul să mă despart de el. Undeva, nu foarte departe de orașul în care locuiam, destinul cuiva era pe cale să se schimbe.

Melcul și Licuriciul, de Alina L


„La apusul soarelui când lumina palidă deveni aurie, apoi roșiatică, Melcul cu căsuța lui în spate fu tot pe drum, mergând agale, obosit și supărat că acum nu mai vede pe unde să meargă pentru că soarele fu pe asfințite deja, doar câteva raze se mai strecurară plăpând prin desișul copacilor. Deși, Melcul avu căsuța cu el ca de obicei, totuși nu putu dormi acolo unde se află, căci nu era locul cu care se obișnuise de atâta amar de vreme, și nici nu-l avu alături pe frățiorul mai mic, cu care crescuse împreună.

Melcul merse o bună bucată de vreme cu cochilia în spate pe întuneric, tot împiedicându-se și cât pe ce s-o piardă și regretând amarnic că dormise la o umbră deasă preț de câteva ore din cauza căldurii.

Noroc că liniștea apăsătoare a nopții nici nu apucă să-și facă bine simțită prezența, că greierii, locuitorii de la marginea pădurii și începură să-i încânte pe locuitorii acesteia cu cântecele lor minunate.

In drumul său, pe neașteptate, Melcul zări o lumină puternică strălucind în întunericul beznă și crezând că e cineva întârziat ca el, dar care are o lampă să-i lumineze poteca, se gândi o clipă cum să intre în vorbă cu el si să-l convingă să-i fie camarad de drum. Așa că decise să grăbească pasul și se apropie de îndată de cel cu lumina.

  • Bună seara, domnule, salută politicos Melcul.
  • Bună seara, domnule Melc, i se răspunse.
  • Încotro mergi? întrebă curios Melcul
  • Eu merg spre lacul cu apă cristalină de la marginea pădurii.
  • Ce bine, că și eu merg într-acolo, zise Melcul bucuros. Acolo e locul unde am crescut și locuiesc, dar astăzi am cam întârziat pe drum din cauza căldurii și pân să-mi dau seama se înseră și-acum nu mai văd pe unde să merg. Ai fi bun să-mi fi camarad de drum și să-mi luminezi și mie calea cu lampa ta? întrebă Melcul cu sufletul la gură de teamă să nu fie refuzat.
  • Ce lampă? eu nu am așa ceva.
  • Cea cu care luminezi poteca, răspunse mirat Melcul.
  • Aceasta nu este o lampă, eu sunt Licurici, iar acestea sunt antenele mele cu care luminez,
    îi replică amuzat Licuriciul.
  • Aha, ești Licurici, va să zică, ai și antene .. spuse fascinat Melcul în timp ce-l studie și
    uitându-se cu băgare de seamă, observă o pereche de antene lungi și strălucitoare de-ți orbeau ochii cu lumina lor. Melcul auzise de la părinți despre licurici, dar nu văzuse niciodată vreunul.
  • M-aș bucura să mă însoțești Melcule, astfel voi avea și eu cu cine povesti până acolo.
  • Mulțumesc pentru amabilitate, Licuriciule.
  • Dar ce lumină puternică au antenele tale, se miră plin de apreciere Melcul.
  • Eu sunt Licuriciul Splendid, de-asta luminez așa tare, zise îngâmfat Licuriciul.
  • Luminezi așa puternic pentru că te numești Splendid .. dar cum poți dormi cu
    lumina asta așa puternică? continuă Melcul cu întrebările, curios din cale-afară.
  • Eu mă odihnesc ziua, căci noaptea e timpul meu de petrecere, spuse Licuriciul Splendid.

Si tot așa pălăvrăgiră tot drumul câte-n lună și în stele, ba despre lumina Licuriciului, ba despre familie și prieteni, ba despre petreceri, până ce ajunseră la lacul cu pricina, unde era o mare petrecere cu o sumedenie de licurici care-și etalau antenele care mai de care mai frumos. La petrecere fu invitată o orchestră foarte cunoscută de greieri, care încinseră atmosfera prin cântecele lor.

În timp ce Melcul se pregăti să-și ia la revedere de la Licurici, îi ieși înainte frățiorul foarte îngrijorat, dar bucuros de reîntâlnire. Licuriciul îi invită pe Melc și frățiorul lui la petrecere, însă Melcul îi mulțumi politicos și îi spuse că el e tare obosit de drum, dar cu promisiunea că la următoarea petrecere va participa și el și fratele lui numaidecât. Melcul îi mulțumi și pentru drumeție, iar Licuriciul Splendid îi spuse că de-acum poate să-l cheme oricând să-i lumineze poteca atunci când va avea nevoie, că de-acum sunt prieteni. Tot ce trebuie să facă e să fluiere, iar el va veni de îndată.

Astfel, fericiți, își luară rămas bun unul de la celălalt, Melcul recunoscător că a ajuns cu bine și pregătindu-se de dormit, iar Licuriciul Splendid de petrecerea ce începuse deja pe marginea lacului.”

Articol scris de Alina L.

„Mouelle Roucher” – Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

„Mouelle Roucher”


Am întrebat 8 bloggeri despre autorii și cărțile românești preferate (de Georgiana Mihăilă)

de Flori din călimară,

Georgiana, de la O Pisică Neagră, ne propune cartea lui Cosmisian, Mouelle Roucher:

Deși încă (re)descopăr clasicii români, cu mintea „de pe urmă”, recomandarea mea de astăzi este un autor român contemporan. Unul cu care poți vorbi, pe care îl poți întreba „ce a vrut să spună autorul”, un om deschis și un scriitor deosebit. La propriu și la figurat: Cosmisian.Mouelle Roucher (Volumul I) „Dezliterarea pe fuior de timp” este o jonglare cu simțurile cititorului. Ești preluat din starea ta inițială, când citești în fotoliu sau întins în pat, și te trezești purtat în altă lume. O poveste parcă ruptă din inima bătândă a Parisului. Dincolo de numele franțuzești (Mouelle Roucher, iubitul ei, Pierre Devoin, Eugenie, Vila
Rouge etc.), toată atmosfera are un parfum parizian și te trimite într-o epocă a eleganței, a calmului educat (nu neapărat nativ), atunci când feminitatea era veșmântul cel mai căutat prin înalta societate.
Romanul are 38 de capitole scurte, fiecare purtând un titlu sugestiv pe care, dacă-l diseci în bucățele mici, mici, vei ajunge la concluzia că toată cartea a fost construită cu exactitatea unui ceas elvețian.
Dacă ești în căutare de acțiune, suspans care să te țină cu sufletul la gură, nu-ți recomand această carte. Pentru că vei avea nevoie de suflet acolo unde îi este locul, ca să poți citi. Aprinde veioza, trage draperiile, adu-ți mai aproape un pahar cu vin (roșu, neapărat) și pătrunde în labirintul de cuvinte…

Fi(o)rul narațiunii prezintă povestea de dragoste dintre Mouelle și Pierre, iubitul său aflat în comă. Retrasă la Vila Rouge ca într-un castel, Mouelle scrie o carte în care încearcă să-și transpună sentimentele ascunse în ea încă din copilărie. Apoi, povestea se complică atunci când apare în peisaj un tânăr scriitor…
Finalul acestui prim volum este unul deschis, lăsându-ne să tragem cu ochiul la posibilitățile celui de-al doilea. Ne creionăm în minte posibile continuări, dar sunt sigură că nu vom reuși să surprindem câtuși de puțin din ce…

Va urma.


Vă recomand să citiți întregul articol. Pentru aceasta, vă las link spre recomandările celor 8.

Georgianei îi mulțumesc pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare pentru mine. Mai că îmi vine să ma recitesc. Cartea o puteți cumpăra de aici.

Carti Autorul Cosmisian – Preturi minime | Libris

 

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

Peripețiile unui stilou ce scrie necuvinte în tăcere

 

– Domnule, să îl folosiți.

– … sănătos? Asta ați vrut să spuneți?

– E doar în avantajul dvs să fiți sănătos. Eu sunt preocupată doar de soarta acestui stilou. Lucrez în acest magazin de-o viață întreagă. Acest stilou este singurul pe care îl revindem.

– Îl revindeți? Cum ați putea să îl revindeți dacă tocmai l-am plătit? Mi-l confiscați dacă nu îl folosesc? Asta îmi spuneți?

– Sunteți nostim și nici nu vă dați seama de acest lucru. Nu acesta este motivul, din start vă spun. Nimeni nu vi-l va confisca, nici chiar în situația nefericită a neutilizării lui.

– M-ați făcut curios. În afară de aspectul lui și de materialele din care este făcut, ce ar mai fi special la el? Prețul? Cam mare, aș spune eu, mai în glumă, mai în serios.

– Riscați să deveniți hilar. Da, acest stilou este revândut la preț foarte mare, dacă ar fi să vă uitați la cele din vitrina aceasta, scumpe ele fiind, spre comparație. Că este făcut din fildeș din Africa, nu știu prea mulți, dar plăselele din fildeș i-au fost sculptate de un artizan din Etiopia secolului al XIX-lea. Și vedeți și dvs că sunt potrivite la perfecție, dând impresia de continuitate, așa cum inspirația nu are limite.

– Dețin un stilou făcut prin exploatarea negrilor din Africa? Cine a fost deținătorul, mă rog? Cui i se datorează privilegiul unei asemenea asupriri în numele artei?

– Pentru un tânăr chipeș, domn drag, sunteți tare ignorant. Un ignorant dulce.

– Cui i-a aparținut? Sunteți cumva o scriitoare și vă exersați ideile pe ignoranța mea, de care mă considerați vinovat atât de lesne?

– Stiloul i-a aparținut unui cronicar, prieten bun al artizanului. Am în bibliotecă o cărțulie despre acest stilou, numită: „Aventurile unui cronicar ce-a scris prea puțin”

– Glumiți acum, nu-i așa? Nu trebuie să mă cuceriți să cumpăr stiloul; l-am plătit deja.

– Cum spuneam, acest stilou are propria lui viață. Pe undeva pe la începutul secolului al XX-lea, acesta figura pe o listă scurtă a testamentului, alături de obiecte pe care le puteai pune într-o geantă ca a dvs. Manuscrisele au fost oferite împreună cu stiloul. Nimeni nu știe de ce nu le-a publicat autorul, sau cum de nu le-a menționat cuiva. După moartea lui, moștenitorul le-a citit, în lacrimi, dintr-acelea ce dor. Tinere, tu știi cum dor acele lacrimi?

– Le-a publicat? Au avut succes?

– Le-a publicat de dragul tatălui său. Ediție limitată, păstrată doar pentru familie. Cine le are, cu siguranță că te-ar invidia că ai intrat în posesia acestui stilou.

– Scrie singur? Nu cumva îi dați prea multă importanță, de parcă ar fi materializarea Muzei?

– Eu spun să îl păstrați întotdeauna aproape de un caiet cu copertă groasă, ceva de genul acestuia…

– Și acesta este scump? Pare și el vechi. Este de „revânzare”?

– Primul moștenitor a primit o ladă din lemn plină de astfel de caiete. Acesta este ultimul. Și da, tot scump este și acesta.

– Bine, îl iau. Cam aveți noroc cu mine astăzi. Numai pe mine m-ați avut client de o oră. Tocmai ați vândut cele mai scumpe articole din colecția dvs specială.

– Ar mai fi un ceas de buzunar, făcut special pentru moștenitor. Și manuscrisele scrise cu stiloul în posesia căruia ați intrat.

– Ceas de buzunar? Sună interesant. De ce nu le publicați? Le-ați citit? Le pot vedea?

După câteva minute, tânărul a plecat cu cele mai prețioase articole pe care le-a vândut vreodată doamna aceea. Le luase pentru fiul lui, Marin. Ce putea fi mai potrivit pentru un băiat de 13 ani? Un stilou ce se revinde, manuscrise pe care nimeni nu le-a publicat…

*

Tânărul se întorsese la magazin la 3 zile. Acolo, nimeni nu auzise de acea doamnă, nici de stilou, sau de manuscrisele despre care întreba acesta. Speriat că totul a fost un vis, și-a introdus mâna în buzunarul de la piept, sperând ca ceasul acela să nu își fi disipat existența, aruncându-l pe posesor în derivă.

Dacă tu crezi că ar fi fost mai surprinzător pentru tânărul nostru să nu găsească acel ceas, decât ce i s-a întâmplat, așteaptă să îți povestesc ce s-a întâmplat.

Tânărul a găsit acel ceas, l-a deschis pentru a se asigura dacă este într-adevăr real. Spre surprinderea lui, era real. Pe capac, la interior, era gravat numele fiului său.

Fiul tânărului care a cumpărat stiloul tatălui meu a devenit un poet al necuvintelor. Anii au trecut peste scriitura lui, Dacă ai un stilou revândut, scrie. Scrie și publică. Dă-le formă necuvintelor tale.

Cu drag,

Bunica ta pe care nu ai recunoscut-o…

 

 

 


© Cosmisian – Timișoara

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă

     Îți fixezi privirea pe lumina stingheră a luminătorului din parc, ce imită postura suavă a unei femei ce poartă pe cap o pălărioară neagră, satinată. În apropiere vezi o bancă. Pare să fie un bărbat singur în derivă, iar Purtătoarea luminii pare o femeie prin față căreia frunzele se desprind cu un sunet simplu, asemănător sărutului vinului, atunci când singurul interes este acela de a nu scăpa din ochi zâmbetul iubirii. Până aici totul pare liniștit.

Chitara uitată în parc a înnoptat pe umărul băncii, mai mult dezacordată, decât zgribulită. Am privit chitara curios. Avea gâtul întins spre razele de lumină ce au îmbrățișat umbrele unor frunze încă nedesprinse. La gât purta șase chei ce se roteau după cum le cânta Luna atunci când este cu sufletul plin, dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta la ceea ce ai crede că este capul chitarei. Spun aceasta pentru că știu. O chitară nu își cântă muzica după cum o taie capul, sau i se rotesc cheile în păr. Pieptul ciupit ușor naște o muzică pe care nu o mai asemăn sărutului vinului. În miez de noapte, notele se nasc atât de distins încât doar desprinderea frunzelor mai poate să le fie ecou. Liniștea s-a transformat într-o chitară ce naște căderea frunzelor.

Sursă foto – Pinterest

Îți ridici privirea spre creanga unui fag obișnuit cu toamna. Avea frunze peste tot, mai ales în apropierea băncii, pe ea, pe chitară. Îți închizi ochii și asculți cu pieptul între respirații. E liniștea aceea ce precedă un pâc. Ce e acela un pâc? Deschide ochii! O frunză și-a desprins trupul de creangă cu un oftat. Pâc-ul este oftatul unei frunze ce se smulge din teaca timpului pentru a deveni toamnă. Cade lent, dar nu a răzgândire, cade lovindu-se de corpul chitarei. Pâc. Un alt pâc, un alt oftat. Frunza se lovi ușor de chitară fără a-i tulbura liniștea, alunecând între corzi. A alunecat prin aer atât de fin spre corzile chitarei de parcă ar fi o pană. Toamna este o chitară cu corzi ciupite de nervurile unei frunze ce se crede ecoul unui sărut fin la îngemănarea dintre tăcerea nopții și începutul unui anotimp cu mofturi.

© Cosmisian

Toamna Cosmisiană

Toamna Cosmisiană
Te invit să vizitezi linkul de mai jos
pentru o serie de doua pagini cu articole scriise despre Toamna,
Dintre titluri:
Toamna în miez de noapte
Toamna spinului de trandafir
Toamna își plânge roua – Duet în ton de anotimpuri
Toamna dă impresia că există lirism în căderea frunzelor
Toamna este anotimpul care transformă cătina în vrăbiuțe certărețe
Toamna este ca o pisică ce se joacă cu razele soarelui
Toamna este ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi
Toamna este conflictul punctualității dintre mamă și băiatul ei
Toamna. O doamnă elegantă care devorează
Toamna. Vine ca să absoarbă mintea frunzelor, să le facă să creadă că desprinderea le transformă în semințe
Toamna este apusul de soare ce a devenit frunze
Toamna ce moare mă doare. Eu toamna nu zbor!
Frunze de toamna muribunde
Convorbiri tacute – seria de toamna
In frunze ruginii se vede toamna
 
Pentru mai multe poze, click pe link 

Dincolo de… – Provocare în Cenaclul Alb

Dragii mei,

Pentru zile de liniște, pentru o lună cu pași puțini, vă propun un nou exercițiu literar pornind de la imaginea de mai jos.

Folosiți #CenaclulAlb pentru a le putea posta în dreptul categoriei Cenaclul Alb.

Tema: Dincolo…

Succes!

Foto credit: Ioana Popa

Cosmisian – în vizită la Fabrica de Poezie

Cosmisian – în vizită la Fabrica de Poezie

A trecut un an de la debutul Întâlnirilor lunare cu și despre iubitorii artei lirice, organizate de Georgiana Mihăilă (OPisicaneagra). Când Fabrica a împlinit 1 an, a apărut și Nr. Aniversar. Fără a mi se cuvine, m-au inclus și pe mine. Selecția poeziilor a fost făcută de Fabrică.

Fabrica de Poezie – Ediție Aniversară, 15 ianuarie 2020

Link spre poezii:

  1. De ce scriu în metafore – Link
  2. Respiri, păpădie zâmbitoare – Link 
  3. Chip de frânturi de ființă – Link
  4.  Pieptul nostru comun – Link
  5. Șurubul ruginit și poezia – Link

Mulțumesc organizatorilor!

Coperta Ediției Aniversare:

Cosmisian

 

„O floare trezită prematur” în Contraste în oglindă

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă / Când primăvara vine înaintea iernii #contrasteînoglindă

O floare trezită prematur – de Cosmisian

*

Iartă-mi iarnă înflorirea,

Când decembrie visez,

Că m-aștepți cu devenirea,

Păpădiei printre flori!

Am luat dintre suspine

Dorul să te am din nou,

Cine poate să-mi infirme

Devenirea unei flori?

iubiri intrepatrunse in decembrie

Când erai nedefinită,

Cu un suflet ferecat,

Ai pătruns ca o lumină

De-mi era atât de drag.

Ca durerea unei flori.

Te-am iubit din primăvară,

Dar te-ai dus în depărtări,

Făr’ să-mi ții de juruință

Că te voi avea și mâine.

Implinire din decembrie

Doar pe sora ta mai mică,

Mi-ai lipit-o-ntre sori,

Galbenul de păpădie,

‘Voi iubi până în zori.

Visare din decembrieStinghera mea dintre flori.

© Cosmisian

22 decembrie, 2014

Ghiocelul și zambila – fabulă Petruța Petre

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă / Când primăvara vine înaintea iernii #contrasteînoglindă

Ghiocelul și zambila – fabulă

Petruța Petre❤️

Fotografia apartine postării Petruței Petre

Soarele blând de ianuarie iată
A iscat în grădină o altă ceartă
Un ghiocel s-a întâlnit cu-o zambilă
Ce l-a privit de sus și fără milă.
Își risipea parfumul în exces
Plină de sine, de falduri, cu succes.

-Ce cauți tu acum prin grădină
E vremea mea să fiu stăpână.
Ghiocelul mic, plăpând
A privit-o și cam în gând
I-a spus cu bunătate
Că iarna e aproape.

-Ce iarnă, nu vezi soarele pe cer
Vremea pentru mine nu este mister
Rătăcesc de mult timp pe pământ
Și-mi las mireasma purtată de vânt.
Sunt cea mai frumoasă din grădină
Peste flori sigur sunt regină.

Ghiocelul derutat
În oglindă s-a uitat
Ce-a văzut nu l-a mirat.
Cunoștea a lui făptură
Fir de divină sculptură.
Și-a simțit cum dintr-o dată
Vremea e mai încordată
Vântul bate cu putere
Fulgii albi sunt la vedere
Frigul l-a făcut mai mic
S-a închis și-a stat chitic.

-Ce se-ntâmplă, ce-i aici
De ce-i frig și ger să-mi zici
Unde te-ai ascuns acum
Ghiocel far’ de parfum?
-Stau aici, mai dorm un pic
Până când ajung voinic
Să răzbesc de sub troiene
Prin păduri și prin poiene.

-Eu ce fac, îngheț de frig
Primăvara cum s-o strig?
-Nu striga că e departe
Frigul iernii ne desparte
Acum doar tu ești regină
Toată noaptea în grădină.
Până mâine dimineață
Vei fi țurțure de gheață.

© Petruța Petre

Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă


Tema lunii ianuarie: Contraste în oglindă

Sau

Când primăvara vine înaintea iernii


Voi prelua cu permisunea voastra textele de pe FB

sau le puteti trimite pe cosmisian@yahoo.com.

Postările vor avea link spre blogul vostru sau spre pagina voastră de FB.

Aș fi tare încântat să parcurgem cât mai multe astfel de proiecțele împreună.

Eu am fotografiat ieri aceste contraste, dar sunt sigur că veți găsi și voi îndestulătoare.

Succes!

Screenshot_20200103_160509_com.whatsapp.jpg


IMG_20200103_160141.jpg

© Cosmisian

Frunza rătăcită, de Royaldream90

Povestea frunzei rătăcită,  By 

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii.

60B74490-288E-41FC-8A05-706D9A65EFA3

Poza preluata din articolul original

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece.

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case.

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile.

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

© Royaldream90

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa

Ultima frunză – Cântec de lebădă, de Gandurideoclipa
3 NOIEMBRIE 2019

#UltimaFrunză
sursa foto

Simțea cum se sparg amintirile, una câte una, prin colțuri de odaie unde nici măcar umbra lui nu se mai încumeta să pășească. Fusese o vreme când o îmbrăca în culori, bucuros că în mâinile lui era păpușa perfectă, porțelanul fragil pe care îl arăta cu mândrie, ca pe un trofeu ce i se cuvenea.

Între ei se adânceau tăceri și ea vedea cum corpurile lor, goale ca o coajă de castană, se târau obosite între două zile, sufocate de aerul greu al camerelor goale, trăindu-și viața între rame strălucitoare de oglinzi, așa că într-o zi, și-a adunat cuminte toate gândurile, și a plecat, închizând încet ușa în urma ei, în timp ce strângea pleoapele peste lacrima născută din zâmbetul rece cu care o privea, șoptindu-i ai să te întorci, mereu o vei face…

Dar el niciodată nu înțelesese că ea iubea cerul și culorile așternute în copacii ce strajuiau aleile pe care nu mai pășise de mult, și a rămas acolo, să o aștepte în liniștea netulburată de nici o emoție. Și pentru prima oară, privindu-l, l-a văzut așa cum era, un clovn fără suflet.

Afară bătea un vânt rece și trist și copacii erau goi, dar ei nu îi păsa. S-a îndepărtat grăbită aruncând o ultimă privire spre casa unde visele mureau încet, așa cum murise și ultima frunză rămasă pe pragul ușii închise dincolo de care nu mai era loc pentru doi…


Textul este un raspuns intârziat, la o provocare si o idee dată de Cosmisian. Fotografia este preluată de pe blogul Brăila Altfel.

© Ganduri de o clipa


Notă Cosmisian – Mulțumesc pentru participare. Sunt sigur că fiecare contribuție ne va înfrumuseța toamna.

Când ultima frunză cântă…

Ultima Frunza? 

Se confirma ca nu, cand pervazul pare ca este un pian fara clape
Potecuto, poezia ta este mai mult decat asteptata, este croita in liniste, e o soapta. Tu stii ca am spus asta adesea, poeziile tale le citesc repetat, in soapta! Soapta, soapta, soapta…

Cand pervazul e-un pian fara clape

Toamna le-a topit,iar acum sunt doar ape

Din ele o parte le face cuvinte, sau soapte

Din restul formeaza fulgi pentru-o noapte.

Temele pe care le propun, sunt lunare. Dar, oricine poate scrie pe o tema din trecut. As vrea sa mai primesc notificari despre teme trecute, pe care le actualizam. Ei bine, luna incepe de astazi…

Poteci de dor

O ultimă frunză, ca un ultim cuvânt,
Rătăcită pe drumul dintre cer şi pământ,
S-a oprit pentru-o clipă într-un colţ de pian,
Să îşi cânte plecarea chiar în actul final

Să nu mai suspine, să nu ne mai doară
Nici dorul, nici frigul, să nu ni se pară
Că toamna-i doar moarte şi-i vânt şi sunt ploi,
Că e doar amorţire împărţită la doi

Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult

Mușcata Norilor – Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

Redus la dimensiunea unei alergii la mușcate, de Cosmisian

#MușcataNorilor

Sursă fotografie – Mușcata pălărie, pentru norul grăbit

 

Am pășit nesigur spre locuința Lunii din această seară, care pare sprijinită cu întreaga ei ființă luminoasă pe o sferă umbrită de întuneric, agățată ba de o creangă, ba de alta. M-am apropiat de Lună și-am simțit că recele ei este neschimbat, iar distanța pare a se fixa mai degrabă de negrul suspendat din jurul ei, decât de vreo scoarță înșelătoare a lumii pe care o pot atinge. Dar, Luna strălucește fără a-și lua ochii de la mine, de parcă strălucirea ei este în întregime pentru mine. Cine poate spune că Luna nu este doar a mea?

Formațiune de nori! Nu mă așteptam să îmi blocați drumul spre ce nu pot atinge. Păreți a vă mișca prea lent, dar mă tem de zborul ce v-ar spulbera jocul. Mi-am luat avânt și mi-am arcuit genunchii până am atins cu ei jumătatea cealaltă a pământului, apoi am zburat spre nori. Furia cu care îmi țineam pumnul înspre înainte a fost topită de primirea rarefiată și pașnică a norilor. Umezeala lor este ca aceea a unei haine proaspăt trecută prin nori, spălată și parfumată, în care îți îndeși nasul. Norii au diferite arome, de parcă adăpostesc flori de munte ce vor să-și ofere parfumul doar vântului. Cine a mai adulmecat norii până acum?

De pe buclele norilor am zărit Luna din nou. A râs de mine, dar nu am vrut să fac același lucru. M-am aplecat pe un nor și mi-am făcut o lunetă prin care am zărit un oraș în plină noapte, înflorit de luminițe ce așezau lumile ascunse ale somnambulilor chiar pe tăblia ferestrelor inocente. Printre florile roşii ale unei mușcate, crescută de mila unui nor-grădinar, am zărit părul catifelat și ondulat al unei fetițe ce iubește matematic și nu scrie în jurnalul ei deschis la pagina punctului de gândire. Am coborât pe o scăriță din gânduri și curiozități tot mai jos, până m-am ascuns printre frunzele pufoase ale mușcatei. Mă simt puțin iritat de ele pentru că sunt alergic la mușcate pufoase. Privesc, scărpinându-mă pe braț, cum fata cu suflet controversat nu face nimic. Apoi, a zâmbit, lovind cu capătul stiloului de punctul la care s-a blocat pentru a nu scrie. Cine a mai auzit de un punct de blocare?

1 - Copy

Am privit spre fata cu suflet altfel și am înțeles. Cumva, devenisem la fel de mic precum florile mușcatei. Norii au făcut asta. Știam eu că risc, dar nici să fiu redus la dimensiunea unei alergii nu mă așteptam. Am înțeles și faptul că punctul era singura măsură de legătură cu lumea din spatele ochilor fetei, pentru că fata pare ca smulsă dintre ființe copertate într-o lume unde controversele și tristețile par zidul înalt peste care nu se poate trece. Dar eu știu secretul zidurilor de netrecut. Cei care cred că se pot cățăra peste zid, nu știu că acolo unde se termină zidul, se termină și sufletul fetei cu privirea legată de punctul făcut la pagina fără notițe a jurnalului ei. Și, cad niciunde de pe vârful dispărut al unei lumi ce pare cucerită. Cei care cred că pot inventa labirinturi pe care să le parcurgă legați la minte, cu ochii lipiți de pleoape, se înșeală, pentru că fata-altfel nu poate fi pătrunsă de jocuri logice. Cum poți trece peste un suflet trist, de înălțimea unui zid de nepătruns?

Mi-ai spus la prima întâlnire că sunt un om cu sufletul trist, cu ochii prea ascunși de forma lor, ca să nu trădez calmul apelor din lacrima ce mă suspendă în necunoscut. Sunt calm pentru tine, indiferent pentru mine. Tristețea mea este tencuiala ascunsă a camerelor umbrite de ziduri reci, dar mi-am împrejmuit-o cu păduri frumoase pentru a nu lăsa să-mi fie atinsă ființa. Secretul zidurilor ce ascund sufletul fetei îl știu, dar voi rămâne departe. Așteptarea doare mai tare decât dimensiunea la care cred că voi rămâne pentru noaptea aceasta.

© Cosmisian (Text scris în februarie 2015)

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Mușcata Norilor – de Petruța Petre

Dragii mei, am primit recent provocarea să scriu un text având ca muză mușcata. Imediat această floare mi-a adus-o în fața ochilor pe mama. Acesta este textul meu!❤️🤗❤️

Mușcata mamei mele din fereastră
E floarea ce mi-a fermecat copilăria
Ea înflorea mereu în casa noastră
Și ne-aduce în suflet bucuria.

Era mușcata mamei floare simplă
Dar sufletul meu de copil o vedea
Ca pe o floare rară, specială
Pe care mama cu drag o privea.

Mușcata mamei îmi era icoană
Căci aducea credința printre noi
În ritualul ei de fiecare seară
Când o uda și îi vorbea apoi.

Mușcata mamei în suflet eu o port
Și-o caut mereu în fiecare floare
Ea mi-e acum icoană și suport
Ea e mușcata mamei protectoare.

© Petruța Petre

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Mușcata Norilor – De Elena Bonta

Muşcata şi norul
(pentru Cosmisian Gânduri)

Intr-o zi, pe cer, un nor,
Timpul a oprit din zbor.
Clip-a prins-o intr-o muşcată
Ce s-a înroşit pe dată.

Soarele cand s-o sărute,
Norul i-a ieşit în faţă, iute!
Floarea apă a vrut să bea,
Norul ploaia-i aducea!

Eu mă duc cu gându-acum
Amintiri dragi să adun.
Văd muşcata în ferestră,
Roşie zâmbind din glastră.
Si un nor pufos pe cer,
Ce-o iubeste efemer!

© Elena Bonta
31.10.2o19

Sursă poză – atdoru

#MușcataNorilor – Tema lunii Noiembrie – Cenaclul Alb

#MușcataNorilor – Tema lunii Noiembrie – Cenaclul Alb

Având în vedere efectul încurajator al temei de sătămâna trecută „UltimaFrunză”, iată aici o nouă temă.

#MușcataNorilor. Am creat pe blogul meu o nouă categorie, numită pe drept CENACLUL ALB.

Eu am ales fotografia preluată de pe Vulturești, un blog pe care îl urmăresc de mult. Îmi doresc cât mai multă intersectare între noi.

Puteți folosi orice fotografie în care se pot regăsi mușcate și nori. Nu uitați să menționați cui îi aparține fotografia.

Dacă doriți să public textul dvs aici și pe FB, rog link sau mesaj pe cosmisian@yahoo.com sau pe FB Cosmisian Gânduri.

Succes!

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ultima frunză – de Illusion’s Street

Ma gandeam sa te provoc si pe tine, dar mi-a stat frunza-n prag 🙂

Bine ca ai facut-o din dorinta toamnei tale 🙂

#UltimaFrunza

Ultima frunză – de Corina Farago

Ultima frunză – de Corina Farago

     Andrei, un băiețel de șapte ani, se afla în parc, împreună cu bunicul său și cu un pui de cățeluș, pe nume Doky. Era o toamnă târzie, care se întrecuse pe sine, aducând cu ea o multitudine de culori, de raze calde și miros de frunze veștede.

Cu toate că era preocupat să se joace cu cățelușul, Andrei a băgat de seamă faptul că bunicul său stătea de mult timp cu o frunză îngălbenită în mână, privind-o cu încântare și învârtind-o între degete.

Cu inocența lui copilărească, s-a hotărât să-l întrebe :

– Bunicule, ce vezi la frunza aceea pe care o ții în palmă? E doar o frunză!

– Ehe, dragul meu, este cu mult mai mult decât atât! Știi tu că mititica aceasta, care este acum aproape de finalul vieții ei, se numește bucătăria plantei și îndeplinește multe funcții?

Bunicul i-a povestit nepotului său cum frunzele țin copacii și plantele în viață, fiindcă se folosesc de lumina soarelui ca să sintetizeze substanțele organice de care acestea au nevoie; le mai ajută să respire și să-și regleze cantitatea de apă prin transpirație.

– Vezi, fără ele, nu ar exista plante și nici copaci, a conchis bătrânul cu înțelepciune!

În fiecare toamnă în care nepotul își lua bunicul de mână, câinele de lesă și mergeau în parc, primul se îmbogățea cu tot felul de informații interesante de la cel de-al doilea.

Într-un an, Andrei a aflat că o frunză de palmier poate atinge 22 metri în lungime, 12 în lățime și că poate adăposti de ploaie chiar și 10 oameni, datorită mărimii la care poate ajunge.

În alt an, a aflat că frunzele salcâmului cornut se transformă în spini goi pe interior. În acel canal care se formează, se adăpostesc furnicile atrase de nectarul secretat de codițele frunzelor.

– Înțelegi acum cât de importantă este această mică și gingașă creatură, l-a întrebat bunicul pe Andrei rotind o frunză vestejită între degetele lui tremurânde.

– Da… Dar de ce se îngălbenesc frunzele, bunicule?

– Pentru că îmbătrânesc, la fel ca noi, oamenii, doar că mult mai repede! Aceasta este ciclicitatea anotimpurilor, a vieții…

Anii au trecut, iar când Andrei a împlinit douăzeci de ani, bunicul său a murit. Era toamnă. În ziua în care a fost condus pe ultimul drum, nepotul său și-a luat câinele în mașină și au plecat spre cimitir. Doky era foarte bătrân, avea treisprezece ani și era aproape orb. Pe mormântul bunicului, cei dragi i-au depus coroane, flori și lumânări. Înainte de a-l părăsi, Doky, abia târșindu-și labele subțiate s-a îndepărtat de Andrei, câutând ceva după miros. A găsit o ultimă frunză îngălbenită, a apucat-o cu botul și a depus-o lângă cruce.

Era omagiul adus bunicului pentru dragostea acestuia față de frunze.

Utima frunză a naivității mele…

#UltimaFrunza

Experientia docet

Ultima frunză dulce-a naivității mele

A căzut pe negrul cel de toamnă

Fără a se plânge de bune sau de rele,

În singurătate ca o părăsită doamnă.

S-a desprins din vise mari, rănite

Fără un doliu sau tristețe sumbră,

A perceput niște emoții pribegite

Ascunse-n van sub o rebelă umbră.

E cea care-a rămas într-un noian

Neînțelegând a lacrimii frântură

Zăbovind semeț ca ultim mohican

Și îndreptând a sorții ei curbură.

Viața a îndemnat-o să fie solitară

Apoi ca să dispară precum a apărut,

Doar ea, naiva, este atât de-amară

În sufletul ce bănuiala n-a știut.

Pledând spre transformare-n humă,

E-o răzvrătită! Cum a obținut tăcere?

Nu are frică de un vânt sau brumă!

Destinul a călit-o și suprema ei cădere…

Sursă imagine: brailaltfel.wordpress.com

Vezi articolul original

ultima frunza (fosnet de singuratate)

#ultimafrunza

a sophisticated woman

https://gandurineinfinite.wordpress.com-sunt sigura ca am incalcit iar lucrurile! nu stiu sa scriu poezii! (doamne fereste ce-am scris aici!!!!). ba nu, doamne ajuta!

mi-e…toamna de tine

si toamna de noi.

mai ploua-mi cu frunze

pe umerii goi.

mai ploua-mi cuvinte

si sterge taceri,

de dor sa m-alinte

cand pleci nicaieri.

mi-e fosnet de tine

cu soapte tarzii.

mi-e ultima frunza

in parcuri pustii.

Vezi articolul original

Ultima frunză – versuri de Roxana Preduți

Ultima frunză – versuri de Roxy Oxy Rox

Sursa poză

Ultima frunză lăsată să cadă..
Copacu-i gol în toamna cea caldă,
Din pădurea, acum pustie, parcă albă.
Fără de frunze şi fără de iarbă.

Ultima frunză singură şi ruptă,
Ultima lună din toamna tăcută,
Vine, dar curând va fi pe ducă.
La fel şi gânduri şi inima frântă.

Fără de vorbe şi fără să o zăreşti,
Uşor e şi lin prin aer să pluteşti.
Şi eu sunt singură, dar tu frunză gălbenită,
Ai fost verde şi eşti cea mai iubită!

© Roxana Preduti

%d blogeri au apreciat: