Arhive pe categorii: 05. GENERAL

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

„Cununa regăsirii” – pe Catchy.ro

Articolul de față poate fi citit în întregime pe pagina Revistei Online Catchy, dând click pe LINK

Articolele mele pe catchy sunt aici: LINK

Cununa regăsirii
Cosmisian

Venisem în grabă. Viktor a sunat imediat ce a aflat că Nadia se trezise. Agitația tuturor era blocată în spatele unui trup inert, insensibil la tot ce se întâmpla în jurul lui. Tânăra era așezată pe un scaun fără spătar, sprijinită de caloriferul rece, privind în jos. Cuprinsă în liniștea din interiorul uraganului ce i-a ruinat universul, privea în jos, fix și fără a clipi. Într-o astfel de liniște nu este permis să clipești, poate și pentru a ține simțurile departe de aerul ce le-ar aduce înapoi în trup de om.

Trecuseră mai bine de două luni de când nimic nu a mai reușit să o smulgă din ceața adâncă și lipicioasă în care o prinsese începutul lunii martie. Veștile curgeau în acea dimineață cu repeziciune, usturând ca o ploaie rece și sărată ce curgea nemilos peste un trup gol, rănit și însângerat, căzut la pământ, unde se topea lent, sfâșiat de durere. Sufletul unei tinere se zbătea în neputință, cu mintea blocată pe câteva scene succesive ce o loviseră ca un pumn nemilos în tâmplă, atunci când praful și resturi din lumea ei zăceau pe caldarâm. Lumea ei, cu tot ce îi era drag, fusese lovită frontal pe contrasens, mult prea repede ca să poată face ceva. Somnul liniștit al normalității nu poate păzi pe cineva de neprevăzut. O salvaseră vecinii de lumea spulberată într-o clipă, dar ea se dusese; alunecase într-o lume a tăcerii, una din care nu a mai reușit să o salveze nimeni.

(pinterest)

O luase Viktor la el acasă, departe de lumea în care i se pierduse nepoata, singura ființă a binelui ce îi mai era lăsată aproape. O crescuse împreună cu soția lui, o văzuseră iubind arta populară încă de mică, și ce putea face mai mult pentru ea decât să o trimită la liceu, la oraș!? Anii s-au scurs, copila crescuse între două lumi, care ajungeau spre sufletul ei în armonie. Vacanțele în singura casă pe care o cunoscuse de când rămăsese singură erau sublime, capabile să risipească orice încercare a răului de a prinde formă. La fel era și acum, sperau cu toții. Nu era oare de așteptat ca lumea ei interioară să reintre în armonie aici, unde o iubeau cu toții?

Pe Nadia o cunoscusem într-o dimineață din toamna anului trecut, în apropierea Universității de Cultură și Arte din capitală. Eu îmi serveam micul dejun sumar la o masă din apropiere, când am văzut-o trântindu-se grăbită pe un scaun, cu o plasă imensă din care scotea capete de material monocolor, aproape de natură, aproape de culorile unei zile în care poți privi cerul și pământul în ochii iubitei cu care vrei să colinzi universul într-o continuă iubire. Eu mă îndrăgostisem pe loc, ea strecura un șnur albastru deschis, ca al unui cer fără nori, prin mânecile înalte ale unei cămăși din ceva ce părea cânepă netopită.

Mi-am luat jurnalul și din acea clipă am început să scriu despre ea. Era pricepută, dar se vedea că se agită peste măsură. Privirea i s-a ridicat brusc spre mine, întrebând scurt un „Ce e? Ce găsești tu de râs fix acum?” Aflasem atunci că se numește Nadia și că era în primul an la Artă vestimentară. Pregătise o ținută cu care ar fi vrut să călătorească în timp, acolo unde o mai avea pe mama ei, unde viața la sat era întotdeauna ca un câmp plin de flori sălbatice mirositoare, peste care roua căzuse dimineața doar pentru a le amplifica mirosul, unde adierea caldă a vântului servea la nașterea viselor.

Făcuse o cămașă din cânepă, cu mâneci adunate sub cot ca un buchet de flori albe de câmp, strânse discret cu un șnur albastru, discret ca și fusta lungă până la glezne, din același material. Îi mai lipseau cămășii acea atingere din urmă, născând în privitor impresia că din acea strânsoare a florilor de la încheietura cotului se naște cea mai frumoasă floare pe care o puteai privi. Nadia era frumoasă, cu părul blond șaten, căzut puțin peste umeri. Chipul ei era alb ca o petală de crin înmuiată în seninătate, cu o simetrie pe care niciun artist nu o putea reproduce cu precizie, pentru că pe chip i se nășteau forme incipiente de bucurie și perfecțiune pe care un om le poate doar admira. Sau, ca în cazul meu, iubi. Prezentarea îi reușise în acea zi. Aflasem în acea seară în care ne-am întâlnit pentru o plimbare cât o clipă, pentru că seara se terminase mult prea repede.

Frumosul nostru ne-a fost pătat de o teamă care pusese stăpânire pe mulți dintre cei mai în vârstă, doar că noi, tineri fiind, nu credeam că e posibil ca lumea noastră să poată permite trecutului să zdruncine liniștea și integritatea vieții cu care ne obișnuisem. Nadia devenise universul meu, pe care îl lăsasem în inima mea tânără, acolo unde îi crescuseră primii lăstari de viitor. Mai aveam câțiva ani și puteam întemeia o familie, pentru că ne iubeam peste măsură.

Ce putea să ne răpească nouă viitorul? Nimic. Până în acea dimineață. Aflasem cu stupoare că Nadia supraviețuise, dar nu știam unde se pierduse. Și o căutasem, o zi, două, o săptămână. Nimeni nu știa nimic. Iar acest lucru a devenit norma cu care tot mai mulți se trezeau și cădeau în genunchi, căutând printre ruine bucăți de viitor pe care să le lipească la loc cu lacrimi. Într-un târziu am primit un mesaj pe telefon. Era al Nadiei, dar nu era ea expeditorul. Am vorbit la telefon câteva minute și am aflat ce se întâmplase. Aveam un piept plin de lacrimi cu care să îmi lipesc viitorul. Aflasem unde este Nadia.

Am bătut ușor în lemnul masiv al ușii, temător. În fața unei asemenea situații vii cu inima strânsă, sfios. Mi-au deschis ușa, privindu-mă cu lacrimi în ochi. Unchiul iubitei mele, Viktor, m-a cuprins cu palmele lui mari și moi, strângându-mi pumnii mici și încleștați. Avea lacrimi în ochi, dar pe undeva avea și speranță. Putea oare ca iubirea să răzbată dincolo de trupul crud al fetei, dincolo de nebunia cu care bucăți din lumea ei, a noastră, se învârteau amenințător pentru a o ține captivă haosului pe care îl văzuse? Neputință peste tot…

M-am așezat pe canapea, aproape de Nadia. I se spusese că vin, se îmbrăcase cu cămașa pe care o finisa când ne-am cunoscut în toamnă. Fustei îi mai făcuse pe laterală o fâșie din albul cămășii de cânepă, unind lumea pieptului ei plin de viitor cu al lumii nesăbuite pe unde călcaseră picioarele ei. Era tăcută, privind spre poala ei unde mai fixa ultimele flori dintr-o cununiță simplă. Era perfectă ca un cerc înflorat al vieții, de care prinsese o panglică verde din satin, lucioasă ca un fir crud de iarbă plin de rouă.
M-am așezat în fața ei, sărutându-i mâinile. Am luat cununița și, după ce i-am ridicat bărbia cu degete tremurânde, am sărutat-o. I-am așezat-o pe cap, pe al iubitei mele ce purta primăvara pe un chip tăcut. Firele de panglică i le-am împletit cu părul ei blond șaten, și am sărutat-o din nou. M-am așezat din nou aproape de trupul ei, cu capul în poala ei. I-am simțit degetele prin păr, așa cum o făcea ea când ne făceam planuri de viitor. Eu am vărsat o lacrimă pe ascuns, cu care am reușit să lipesc o frântură a unui viitor împreună într-o lume pe care ne-o dorim liniștită.

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Logos și Agape & Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

Cu o bucurie deosebită vă ofer spre lectură Cronica scrisă de doamna Veronica Balaj și publicată de Revista Literară Logos & Agape. Îi mulțumesc și drei Lavinia Niculicea pentru găzduire.

Textul la sursă este aici!

Realitatea intre metaforă și visare – Cosmisian: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne     

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”
Cronică de Veronica Balaj
Editura Siono, Bucureşti, 2022

Mulțumiri distinselor doamne, Veronica Balaj pentru Cronică și doamnei Emilia Țuțuianu, pentru găzduirea acestui articol pe Melidonium.

Melidonium

La Editura Siono, din București, a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero,și acum, Mariette,muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau faptele neprevăzute.

Vezi articolul original 749 de cuvinte mai mult

Călătorii și muzică

Călătorii și muzică

Călătoriile cu bagaj restrâns sunt cele mai degajate. Mi-am făcut un bagaj sumar, cum am spus, amintiri și vise. Trecut și viitor, o călătorie pe care niciodată nu am plănuit-o. Am făcut primii pași spre o desfășurare de evenimente pe care am lăsat-o în priceperea timpului, mare maestru al întâlnirii dintre oameni. Că am întâlnit oameni care mi-au pus aripi, se știe din experiența tuturor. Nu e de mirare că la fel au simțit și ei când s-au intersectat cu mine. Eram o întâmplare menită să le apară în cale, un fel de „trebuia să mi se întâmple” neprevăzut. Și, dacă nu ne-am mărturisit uluirea cu care am redenumit coincidența, am crezut că ea chiar vine la noi sub numele de coincidență, nemascată, fără pretenții sau înșelătorie. Că au fost dintre aceia care ne-au legat de glezne cu neîncredere și urâțenie de suflet, o știm. Sigur că o știm și pe aceasta. Ne-ar fi plăcut să nu fim atât de cunoscuți. Doar că magnetismul acestora ne-a dezarmat. Nu de la început, pentru că magnetizarea se face treptat, așa cum se schimbă anotimpurile.

Muzica pulsează notele dintr-o zonă profundă a creierului, acolo unde se nasc cele mai multe iluzii. Muzica este și ea o iluzie. Te face să crezi că vibrația ei este un ecou al pulsului, al bătăilor regulate ale inimii, gazda perfectă pentru ritmicitate. Din copilărie am avut o abordare greșită a ideii de amplificare a sunetului. Primul Pick-up ce mi-a căzut pe mâini a rămas fără difuzoare. Le-am luat pe rând pentru a pune în valoare primele casete cu muzică instrumentală, cu muzică pop, cu nopțile ce promiteau îngemănarea liniștii depline cu a sunetelor ce făceau echilibristică pe un fir reparat în prea multe locuri, uneori ajungând prea puține în cartonul difuzorului. Într-o zi am legat de cele trei fire un difuzor mai mic, cu aspirații înalte. Sunetele care au căzut de pe fir au reușit de această dată să se țină de firele difuzorului mai mic. Călcau pe fire subţiri și aveau aspirații înalte. Anii ce au trecut nu mi-au schimbat preocuparea. Am pieptul plin de difuzoare, iar inima mea a devenit un dispozitiv de produs ecouri.

© Cosmisian, Timișoara

Fotografiile nu îmi aparțin.

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune. Lăsate în voia propriei sorți, florile par a reînflori, uscate fiind. Culorile li se estompează, parfumul devine ca mirosul unei cărți vechi pe care nu a mai deschis-o cineva de multă vreme, iar petalele lungi devin rigide și casante ca ale aripilor de Mantis, după ce aceasta și-a sacrificat viața pentru a fi servită în cel mai deosebit punct al procreării. Și florile se ofilesc, devenind în prea scurt timp o imagine de care vrei să te desprinzi. Să știe ele că primăvara este o înflorire în oglindă a toamnei, care pare că înflorește atunci când umple pământul cu ruginiul desfrunzirii?

Afară ninge, i-am spui cuiva. Petalele unui cireș s-au lăsat purtate spre palmele unor fete. Că au vrut să lovească trunchiul cireșului, este un subiect pe care nu îl voi aborda. Le-a salvat de o vină inutilă vântul după ce a făcut un pact cu inflorescența rozalie a primăverii. Le-a spus el cât de frumoase vor fi fructele ce vor crește din rana desprinderii petalelor, așa că au cedat și s-au lăsat purtate spre palmele fetelor, care nu au vrut să facă nimic deosebit cu ele. Un băiat care mergea în direcție opusă le-a făcut fotografie. Ele au râs, aruncând petalele pe asfaltul rugos al nepăsării. Pentru a nu le îndurera inima, vântul a suflat petalele spre un pâlc de iarbă. Nu-i așa că ierbii îi șade bine împodobită în roz?

În fiecare an am spus că primăvara s-a instalat cu adevărat atunci când vrăbiile cântă vesele, ascunse în desișul tufelor ce promit culoare și parfum. Am ajuns să le apreciez veselia atât de mult, poate prea mult, că iarna le așezam hrană în apropierea crengilor pe care au înflorit smocuri de zăpadă. Încă din copilărie am știut cum să deosebesc femela vrabie de bărbătuș. Pasiunea cu care se iubeau, delirul cu care se certau de la orice, le-a făcut să nu mai respecte o înțelegere perpetuă. Cântau fără să țină cont că m-am pregătit de multe ori pentru primăvară, înșelat de lipsa lor de responsabilitate. De ce m-am răzgândit să le asociez cu primăvara, e simplu acum de înțeles. Încă mă mai opresc să le asimilez ciripitul.

Știați că albinuțele au limbă? De trei ani m-am atașat de o familie sălbatică de albine, una cu care mă înțeleg de minune. Diminețile de primăvară, după ce și-au desigilat odăițele ceruite, albinuțele ies la exerciții de gimnastică obligatorie. Părinților nu le-a fost niciodată dificil să își lase puiuții în grija mea. Eu le întind un deget, puiuții mă știu, vin la căldura căușului meu primitor. Uneori fac exerciții sportive, altori își fac toaleta și bâzâie sublim, de antrenament. Încă obișnuite să doarmă după puțina exersare a piciorușelor, se adună în grupuri de patru și dorm în palma mea. Albinelor nu le displace să petreacă timp cu mine. Când li se fac ochii mari, zboară din floare în floare, a polenizare. Știam că vântul le-a promis florilor că le încununează sacrificiul cu fructe, dar până azi nu am știu că a trecut de mine și a cerut albinelor polenizarea. A trecut de mine fără a-mi cere sfatul, deși știa că aș fi acceptat bucuros. Am depășit momentul când le-am văzut pe albinuțe simţindu-se împlinite. V-am spus ca sosirea albinuțelor este cel mai de încredere semn că primăvara chiar e aici?

© Cosmisian, Timișoara

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

 Notele pianului și-au răspândit de-a lungul anilor parfumul de lemn de pădure, iz adânc absorbit de fibra tapetului vechi al casei din munți. O părăsisem de mulți ani, o lăsasem pradă naturii ce și-a revendicat dreptul asupra spațiului fără ezitare. Am părăsit acea casă cu mulți ani în urmă, iar gândul la ea îmi readuce trăiri pe care nu credeam că omului îi este permis să le simtă. Un motiv bun să citești ce urmează, nu crezi?

Eu îmi amintesc de seratele oferite participanților, pline de candoarea Annerisei. O rochie albă, împletită manual dintr-o singură iubire de artă și forme, avea să se lipească de trupul frumos al tinerei, ca un soclu ce îi susținea perfecțiunea. Chipul îi era frumos, cald, alb ca un vârf înzăpezit de munte, acolo unde norii își croiesc destine, acolo unde mintea umană se transformă în vise și aspirații. Cred că am descris destul de bine chipul ei, ca unul care mi-am văzut viitorul în strălucirea ochilor ei căprui prin care soarele își desăvârșea opera cromatică, născută din strălucire și iubire.

Pentru a fixa amintiri pe axa timpului, omul are nevoie de contraste, unele impuse de Principiul care controlează destinele, altul spontan, născut de abundența părului ei negru, lung, ce cădea în șuvițe frumos răsucite, poate de ea, intenționat, poate de privirile celor mulți, care o sorbeau din prima clipă în care intrau sub influența frumuseții în forma ei feminină.

Când s-a oprit în dreptul meu, eu tocmai îmi terminasem strategia de a o ignora. M-a privit cu o buză mușcată, seducătoare ca o fiică a Evei ce era, cu desăvârșire dezinteresată de privirile ce o încorsetau strâns, şoptindu-mi să o însoțesc într-o călătorie dincolo de pereții reci ai Labirintului în care o abandonase ideea de frumos, apăsată fiind de așteptările tatălui ei. Să creadă ea, naivă ființă, că i-aș fi cedat? Mi-am așezat batista în buzunarul sacoului, privind spre candelabrul imens ce părea a coborî perpetuu din tavan, ca un fel de cascadă de lumină cristalizată, oglindind destinele celor prezenți. O imagine sugestivă, nu crezi? Annerisa își dorea un răspuns sincer, unul pe care nu îl putea primi de la nimeni altcineva, în afară de mine. Să o fi atras aparenta mea indiferență? Să știe că o admiram de când ne-am intersectat prima dată privirile, ale ei fiind izvorâte de pe palmele ce îi susțineau bărbia, de brațele ei așezate pe luciul oglindiu al pianului? Sau, de privirile mele ce o căutau printre notele ce suspinau pe partiturile din care îmi luasem respirația, din care pianul vechi trăia?

Ne-am regăsit drumul spre o lume transcendentă oricărui labirint nisipos doar privindu-ne. Chiar atunci, pe când muzica le alimenta invitaților rătăcirea spre o stare impusă de bucurie, asemănătoare unei stări de reverie colectivă, eu i-am întins palma, ea mi-a răspuns. Dacă a fost adevărat sau nu, cine ar putea spune? Tu, spre exemplu, ai putea spune că a fost adevărat ce am văzut aievea, atât de real încât i-am dat drumul mâinii, mi-am aruncat greu privirea în podeaua lustruită, ca să scot din mintea mea o asemenea fărâmă de viitor?

Când s-a apropiat de mine în această seară, i-am simțit parfumul din păr, strălucirea de pe buza mușcată, ușor umezită, lacrima din ochi. Mi-a sfâșiat sufletul cu o forță pe care o ținusem departe de mine, dar pe care a reușit să o împingă în mine când degetele ei fine, înmuiate în rouă, mi-au atins chipul, întorcându-l spre privirea ei. M-a privit, șoptindu-mi că vrea să plecăm în chiar această clipă. Un amestec de iubire declarată și o teamă pe care nu ar fi putut să o descrie, iată ce am simțit eu când ne-am privit cum o fac cei care vor să își unească inimile într-un dans etern. Că mă iubea, era o alegere a ei, una pe care nu o înțelegeam, că se temea, da, aici m-am oprit. Se temea. De ce anume se temea o tânără admirabilă ca ea?

Am ezitat să dau curs unei asemenea invitații. Mintea mea făcea calcule peste calcule, iar îndoielile că m-ar fi plăcut cu adevărat m-au paralizat. O priveam ca un orb, o atingeam ca unul care și-a pierdut orice formă de asimilare a emoției prin această uluitoare comunicare a doi oameni care se iubeau cu taină. Nu știu cât să fi trecut de când i-am refuzat șoaptele. Am trădat-o fără vreun jurământ care să ne pecetluiască iubirea, iar asta doare mai tare decât orice altă înfățișare ar fi adoptat trădarea. Annerisa se transformase într-un păpușă ceramică ce adăpostea un suflet în lacrimi.

Un tremur mi-a cuprins genunchii, o durere mi-a apăsat fiecare vertebră, dislocându-mi coloana vertebrală. Fără să mă pot controla, m-am trezit una cu podeaua, încă lustruită, oglindind neputința ce se instalase în trupul refuzului meu. Tavanul se crăpa cu zgomot metalic, dintr-acelea care se laudă cu impusă teamă, făcându-și singur ecou. Pulbere de perete sfărâmat curgea peste toți cei prezenți, la fel de prinşi în reveria lor colectivă, transformându-i în ființe de pulbere, încă dansând în spectacolul propriei lor ruine.

Candelabrul a început să vibreze din toate cristalele lui aurii, atingând un punct critic, pe care îl intuiam, unul de care mă temeam. A explodat cu un zgomot ce mi-a chinuit urechile până la rădăcina propriei mele existențe. M-a orbit pentru o clipă atunci când cioburile lui tăioase mi-au pătruns prin ochi, neasemuit de arzătoare. Durerea mi-a ajuns până în gât, sufocându-mă aproape de bătăile inimi.

Am oftat gândindu-mă ce i s-ar fi putut întâmpla femeii de care nu am ascultat, vinovat fiind de dezastrul ce abia se apucase de schimbat întreaga scenă a ceva ce trebuia să conducă la iubire. O altă explozie a antrenat pulberea reveriei colective într-un vârtej expansiv din ce antrena particulele de cristal auriu într-o înfricoșătoare imagine, de departe cea mai incredibilă priveliște. Sunetul pe care îl produceau cioburile cristalelor a reușit să îmi trezească cele mai teribile temeri suprimate.

Dintr-o dată vârtejul s-a oprit, iar masa mare de pulbere de reverie colectivă și cioburi de cristal auriu a căzut pe podea, neuniform. Din ruina aceea se puteau vedea frânturi de suflet, alb ca tenul femeii pe care o trădasem, poate și pentru că vârtejul o cuprinsese și pe ea, ființă ceramică cu suflet trădat în clipa unică a iubirii necondiționate.

Un sunet la fel de înspăimântător ca al exploziei candelabrului s-a auzit din nou, punând în mișcare întreaga masă de ruină. Pe măsură ce se ridica, se spirala cu o viteză tot mai tare, transformându-se într-un labirint în formă de clepsidră, unul de care nu auzisem vreodată, unul care nu părea să poată exista. Eu nu îmi mai simțeam trupul, pe al Annerisei îl vedeam refăcându-se în interiorul Labirintului în formă de clepsidră, atât de pierdut în fluidul ce se prelingea de sus în jos, schimbând pereții clepsidrei pentru a împiedica scurgerea finală a nisipului. Palmele ei lipite de sticla groasă a clepsidrei au fost lipite în dreptul privirii mele. Șoapta ei nu se putea auzi, dar am citit de pe buzele ei un strigăt chinuitor.

Cum poți salva o femeie dintr-un Labirint în formă de Clepsidră ce-și schimbă forma pentru a o reține dincolo de pereții transparenți ai unui destin impus de hazard? Eu am salvat-o pe Annerisa. V-aș spune cum, dar fiecare om își are propria lui poveste.

© Cosmisian

29 martie 2022, Timișoara

Foto Printerest

Ora de vară

Ora de vară

Alergăm la infinit. De când mă știu aleg fără să mă opresc. Mi-au amorțit picioarele de mult timp și alerg fără să îmi pese. Viteza cu care tălpile revin pe sol este atât de mare încât nu văd nici un lucru care să mă atragă, nimic pentru care să mă opresc. Mi-aș fi încetinit delirul dacă aș fi văzut unde se termină iluzia orizontului. Alerg. Alerg de un infinit și mă îndrept spre un altul, chiar dacă o fac de puțin timp. Timpul se măsoară în lucruri importante, în motive de bucurie sau tristețe, în zâmbete de copii sau lacrimi de despărțire, în stropi de ploaie sau în nisip ce adăpostește pentru o clipă urme de om. Eu alerg fără a mă alipi de ceva.

Sunt un om fără amintiri, unul care nu are bucurii sau tristeți. Dacă am fost dintotdeauna astfel, nu știu. Nu am amintiri care să mă facă să regret ceva, nu am pauze de la care să fi crescut vreun zâmbet pe chipul meu. Alerg și nu știu dacă am chip. Tălpile mele au pus în mișcare bucăţi din mine, disociate de orice trăire umană. Trupul meu aleargă fără să miște aerul, pe care l-am consumat cu mult timp înainte. Nici urme nu las, poate și pentru că ele ar putea arăta că alerg în cerc, unul desprins de infinitul ce mi-a impus ritmul.

Alerg fără aer în piept. Au fost momente în care respiram lent, controlat. De acele respirații îmi amintesc. Ce nu îmi amintesc eu, dacă îmi amintesc ceva, este unde mi-am oprit toracele, pe ce notă l-am fixat cu gratii făcute din os, din coaste circulare. Am expirat sau am inspirat ca sigiliu al refuzului de a mai respira? Alerg fără a mai privi în urmă. Când alergi între două planuri infinite, ca om, nu devii infinit, ci cel mai finit și fix punct în mișcare liniară înainte. Trecutul nu există pentru că sunt un om gol. Am inima goală.

Trecutul este o repetiție a lucrurilor pe care le-am găzduit în noi. Eu nu am avut niciodată loc pentru ceva în inimă. Aș fi scos-o din mine, goală fiind, dar fără o inimă goală aș fi devenit un om fără viitor. Viitorul este omul care are pieptul ancorat într-o inimă fără așteptări.

Alerg de unul singur. Când alergi în acest fel nu mai poți spune că alergi singur. Se autoexclude raționamentul și poate exista numai dacă îl accepţi. Alerg și am mintea fără gânduri. Ele te fac să alergi în mai multe direcții în același timp, iar eu nu pot alerga decât cu picioarele amorțite. Alerg fără să mă opresc dintotdeauna.

De unde ești tu, mă vezi alergând?

(Exercițiu literar pe tema trecerii la ora de vară)

© Cosmisian

Foto 7-themes

Cosmisian @ Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian

Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ

Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)

Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.

Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.

____________________________________________________________________

Mirela Minuţa, 13 martie 2022

CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.

Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!

Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

Felicitări tuturor celor 311 participanți!

CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)

____________________________________________________________________

Femeia, o metaforă care a prins viaţă

De Cosmisian

Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.

Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.

În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.

De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.

Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?

De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?

I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.

Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.

Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.

Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.

Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.

Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.

Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.

Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.

Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.

Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?

Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.

Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?

Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?

Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.

Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.

„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.

O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”

Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.

Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.

Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.

*

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.

Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.

Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.

Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.

*

Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.

Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.

Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.

Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?

M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.

Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.

O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.

În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.

*

Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.

Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.

Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.

Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.

M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.

Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?

Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?

Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.

Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?

(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)

Protejat: Manuscris – Mouelle Roucher Vol. 2, Reliterarea destinelor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parfum ce schimbă anotimpuri

Parfum ce schimbă anotimpuri


Zvonul că ar exista un parfumier care extrage esență de parfum din orice anotimp nu a fost confirmat de nimeni, deși mulți au încercat să îi ia locul, mici impostori ce sunt, sperând ca din strădania lor să se nască o capodoperă a la ol-factum. De ar ști cine este acela care și-a născut arta din momentele de delir ale fiecărui anotimp, nu ar fi îndrăznit să înfăptuiască o asemenea grozăvie.

Înclin să cred că vă este necunoscută întreaga poveste a parfumierului. Neștiința este mamă tuturor zvonurilor, iar ignoranța intriga ce îi animă pe cei care au păşit pe urmele secretelor anotimpurilor și ale lor parfumate treceri. Mi-am dorit să nu se ajungă la acest punct al destăinuirilor de noapte, sau al toamnei. Aș fi ales orice altă sarcină pentru o seară în care scrisul își cere caligrafia printre acele ființe care îi știu dansul unduitor, aș fi ales…

Fiecărui anotimp i s-a permis să ocupe o parte a scurgerii timpului. Iarna le-a înghețat tuturor simțurile și a abuzat de lunile anului, răsfrângându-se de pe un an până în pântecul următorului, în franjuri ce mărginesc primăvara. Iarna este un anotimp încleștat. A fost o vreme în care iarna nu și-a mai dezlipit înghețul de pe trecerea timpului, iar oamenii s-au obișnuit foarte repede cu uzurpator, poate și pentru că ceva din sufletul înghețatului le-a pătruns în inimi.

Într-o asemenea iarnă neasemuită s-a zvonit că o femeie și-a crescut fiul pentru a readuce primăvara. Oamenii uitaseră de vară, de toamnă, de natura plină de patosul înfloririi, de miracolul fructelor ce bucură copii, de căderea frunzelor și încetinirea timpului în ochii îndrăgostiților ce se plimbă doar pentru o clipă, una ce le poate lega destinele. Poate vă întrebați ce ar putea face un copil în fața unui anotimp ce a redus viața la tăcere, ce i-a oprit respirația. Aș vrea să vă pot spune totul despre el, dar nu mi-am propus să îmi destăinui secretele. Vă pot spune doar numele lui.

Iarna trebuie să privești în sufletele copiilor. Ar fi singurul loc rămas unde se mai poate găsi un cuib de primăvară. Focul timpuriu al vieții nu se stinge în copii în primii lor ani de viață. Apoi, ghearele iernii îi înfașcă pentru a le stinge viața și a-i transforma în ființe ale înghețului și ale lipsei de speranță în schimbarea anotimpurilor. Un singur copil și-a păstrat focul din inimă, unul care îi inunda întregul trup. Ochii îi trădau secretul, iar biata lui mamă îi lega întotdeauna o bucată de pânză îndoită peste ochi ca să nu îi trădeze neasemuirea. L-ar fi protejat o viaţă întreagă dacă nu l-ar fi pierdut într-o călătorie prin marele alb. Nu l-a mai găsit nimeni.

Anii au trecut peste lumea acoperită de anotimpul alb, iar uitarea s-a așternut peste oameni. Sufletele lor au înghețat cu totul, de la copil la om mare, încetinindu-le viața aproape de inactivitate totală. Totul era pierdut. Totul era înghețat și lipsit de schimbare. Departe de cei care l-ar fi putut recunoaște, un tânăr legat la ochi mergea tot înainte, fără întrerupere încă de pe vremea când se pierduse de mamă lui. Simțise un parfum ce părea a se fi pierdut de totalitatea sa. Se disipase în spatele rafalelor de timp ce l-a înstrăinat de locul lui de origine, iar tânărul se îndrepta spre acel loc. Pe măsură ce înainta, aromele deveneau tot mai vii și pregnante, încât a fost nevoit să își dea jos acoperitoarea ochilor. Se poate să fi știut că a ajuns la locul unde acel parfum își tăinuise perfecțiunea?

În fața ochilor lui a văzut o câmpie ce se încăpățânase să rămână verde. Florile se pierduseră unele de altele, răsfirate ca stelele cerului într-o noapte târzie a contemplării. Băiatul și-a încetinit respirația pentru a atinge nemărginirea verde cu ochii, apoi a căzut în genunchi la granița dintre alb și verde, dintre îngheț și viață. A luat în palmă zăpadă și a suflat-o spre câmpia plină de viață. Pe atunci nu știa că soarele putea transforma fulgii de zăpadă în stropi binefăcători de apă, dintr-aceia care bucură petalele margaretelor sălbăticite de așteptare. Pentru băiat apa nu a existat niciodată într-o altă stare de agregare, până în acel moment al dezghețului ce picura de pe albul catifelat al florilor. Le-a gustat căderea spre pământ și i-a venit o idee.

A luat o frunză mare și a strâns de pe mai multe flori stropii de zăpadă ce și-au redefinit forma, apoi a strâns la piept recolta. A apropiat-o de nas, inspirând lent și profund, satisfăcut de parfumul nou creat al lumii în care ajunsese mergând cu ochii închiși. Ochii i s-au umezit de lacrimi pentru prima dată, iar el nu știa ce i se întâmplă. Când i-a căzut o lacrimă i-a căzut în compoziția nou creată, parfumul a devenit atât de puternic încât i-a trezit toate simțurile, și-atunci a înțeles ce trebuia să facă. A luat parfumul și l-a aruncat în aer și s-a rugat ca vântul să-l poarte în toate colțurile pământului. Așa s-a făcut că pe unde ajungea mireasma aceasta, primăvara străpungea albul infinit al iernii pentru a aduce din nou viața și respiraţia naturii. Oamenilor le dezgheța sufletele lipsite de bucuria pe care o aduce trezirea naturii. Primăvara revenise pe pământ după o perioadă nespus de lungă.

Pe măsură ce primăvara creștea în sufletele oamenilor, armonia dintre ei și natură sporea. Peste tot puteai vedea pomi în floare, albine vesele încărcate cu polen, copii zburdând spre un viitor strălucitor. Primele roade născute în noua lume au purtat parfumul primăverii, un tribut adus unui necunoscut ce a rupt blestemul înghețului cu un parfum.

Câte ar mai fi de spus…

© Cosmisian – Timișoara, 19 septembrie 2021

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Protejat: Metafora nu face risipă de cuvinte, ci le suprapune ca să nu poată fi citite

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu

Ca orice alt anotimp ce și-a delimitat existența pe pământ, și toamna își are pretențiile ei de artistă consacrată ce își redobândește locul printre oameni. Fără om, anotimpurile sunt doar figurine desenate pe nisipul șters de valuri. Să ai înfățișarea unui anotimp trebuie să fii înzestrat cu o însușire unică, menită să învăluie ființe capabile de admirație, acea stare de contemplare care încetinește timpul pentru a-i studia tainele ascunse la umbra secundelor.

Toamna este o tânără pistruiată cu părul ruginiu, al cărei zâmbet larg este ca un ocean sprijinit pe bucla albastră a orizontului. Frumoasă în diversitatea cu care și-a nuanțat șuvițele ruginii, își etalează pistruii din apropierea ochilor. Acest anotimp te face să privești mai mult ca oricând natura prin ochii lui, licăr de lumină. Soarele se divizează de invidie, căutând să îi imite ochii.

(Water dew on autumn leaf HD wallpaper | Wallpaper Flare)

Toamnă, tu m-ai sedus pentru a contempla nesațul zorilor pe care l-ai născut din cuvintele pe care pieptul tău le-a silabisit, pe care zorii le transformă negreșit în reverii. Te-am admirat adesea în plimbările mele de seară, atunci când suflai peste coronamentul ce părea de neatins, scuturându-i frunzele. Seară de seară te vedeam jucându-te cu frunzele ce pluteau amețite spre pământ. M-am oprit pe aleea dintre lumi, privind cum frunzele caută să se regrupeze la sol ca pe vremea când soarele le făcea umbre. Este oare posibil ca soarele să le fi fixat oglindirea încă de pe vremea când nimic nu părea a le trezi din visare?

Dimineața este acel moment unic în care îți este dat să vezi o latură nebănuită a toamnei. Din pântecul celui mai timpuriu suflu al zorilor se naște roua. De o finețe egalată doar de iubire, distinsa se așază pe frunze cu o singură menire, aceea de a le netezi drumul spre o altă devenire. Dacă serile le-am petrecut plimbându-mă pe aleile înfrunzite de ruginiul plutitor, diminețile mă ascundeam printre frunze pentru a-mi primi și eu porția de rouă.

Timișoara, 11 septembrie 2021

© Cosmisian

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

Noaptea și-a găsit liniștea la debutul toamnei. Iată aici un anotimp pe care liniștea îl caută, îl ademenește și îl ține aproape de piept. Muzele se mișcă libere acum. Învelite în voal albăstrui fluturat de vântul răcoros de noapte, muzele sunt într-o continuă căutare. De fiecare dată când găsesc ce caută, plonjează fără echivoc spre minți stinse de oboseala așteptării.

La o casă părăsită este lumină. Spre deosebire de noaptea crudă ce își caută întotdeauna trupuri pe care să le îmbrace, lumina se desprinde de sursa ei zburând, disipându-și misterul spre suflete ce visează dincolo de încleștarea cu care iluzia întemnițează om. Casa avea un singur nivel cu care nu se mai mândrea nimeni. Doar noaptea părea să anime salonul central al acesteia, redându-i puțin din grandoarea de odinioară.

Rătăcit spre centrul salonului zăcea un instrument muzical ce-și pierduse utilitatea. Și-a pierdut frumosul în timp, înstrăinat de atingerea unui om. În această noapte, pianul era de două ori înjumătățit. Cu toate acestea, nu părea a suferi. Un colț al lui adăpostește sunete uitate, pe care le cântă din amintiri. I se întipăriseră în fibra lemnului ce îi străjuia cândva utilitatea, făcând din notele muzicale un puls ce îi menținea firavă reprezentație. Un pian fără pianist într-o noapte umedă de început de toamnă – o imagine pe care o voi păstra în minte în anotimpurile ce nu înțeleg rostul muzicii cântată de un pian fără pianist într-o noapte ploioasă.

O ușă glisantă ce dă spre peticul de gazon este întredeschisă. De sus până jos își încorsetează sticla cu o tâmplărie din lemn masiv, neobosit ascultător al muzicii. Aerul rece antrenează perdeaua într-un dans haotic şi tăcut, suspendată pe două console cromate ce și-ar fi dorit dintotdeauna să fie un lampadar cu trei brațe. Dincolo de ușă se contura o lume pastelată și într-o continuă expansiune spre orizont.

O frunză desprinsă prea devreme se târăște pe sub ciucurii umezi ai perdelei, mai mult împinsă de vânt. Se ascunde sub fotoliu, amorțită de la stropii reci ai primelor ploi de toamnă. Când și-a dezlipit mâna de creanga ce i-a susținut menirea era verde. Se schimbase de la toamnă într-un ruginiu organic de o frumusețe menită să inspire artiști și visători îndrăgostiți. Noaptea căuta, orfană fiind, un loc în care să își usuce veșmintele.

Sursă foto envatoelements

De îndată ce se încălzește, își deschide ochii și vede o pisică. Nu e prima dată când vede pisici, dar niciodată singură, desprinsă. Câtă siguranță avea ea în timpul verii, încă agățată de o creangă suspendată în gol. Pisica rătăcită caută o activitate care să o determine să uite că în ultima vreme a fost lăsată mai mult afară. Cu coada ochiului o fixează pe biata frunză, sare din întoarcere asupra ei și o prinde cu lăbuțele, se arcuiește în sus cu frunza între lăbuțe, ca într-o secundă să o arunce în sus. O aruncă și o abandonează, dezinteresată. Pisicuța, contrariată de scena la care a făcut act de prezență fără să își dorească acest lucru, se furișează pe după perdea, cuprinsă de frig. Nu își poate explica cum poate un pian să cânte fără partituri, având ca singur spectator o frunză măcinată de destinul ce o aștepta.

Camera avea un singur perete, circular, de curând zugrăvit. Cine făcuse acest lucru se îndurase de casă. Există trecători care zugrăvesc case rătăcite pe care le lasă abandonate pentru a găzdui în ele spectacolul nocturn al primelor zile de septembrie. Peretele era albastru ca cerul nopții, presărat din loc în loc cu urme ale nopților precedente. Lumina din cameră se stinge singură, fără explicație. Negrul crud al nopții este împiedicat să pună stăpânire pe clipa de tranziție spre albul marmorat al Lunii.

Luna își face apariția agale, luminând printre ramurile unui mesteacăn din apropierea casei, bătrân și fără frunze, pe care se chinuie să îl picteze pe albastrul crud al peretelui. Încă nemișcată, frunza privește scena ce se materializa în fața ochilor. Curioasă, se ridică și se deplasează spre perete, acolo unde se fixase trunchiul pictat al arborelui milenar, constatând că nu are umbră. Frunzele rătăcite de toamnă nu au umbră. Confuză, frunza se decide să urce pe perete şi să se prindă de o creangă imaginară. O iluzie născută din neacceptarea sorții. Ii era destinat să-și împletească aspirațiile cu ale pământului în tăcerea unui anotimp al căderii. Și iată aici o frunză ce nu își dorește decât un singur lucru, cu orice preț, chiar cu cel al unei alipiri imaginare cu crenguța ce i-a insuflat nemărginirea.

Există frunze ce nu-și acceptă căderea

© Cosmisian

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE

COSMISIAN: LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – RECENZIE
2021-08-16
Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo de povestea încărcată de tristețe, a unei fetițe care se luptă cu o boală nemiloasă (lucru inspirat de un fapt real), cartea asta este zbor spre înalt cu aripile larg deschise și cu speranțe renăscute spre un destin mai bun, capabil să oprească un întreg și de blesteme aruncate asupra unor femei de o sensibilitate aparte, care trec prin viață aievea, fantomatice trăiri condamnate la un final tragic încă de la început. Și, ascunse printre iubiri de început și trăiri adolescentine, se află trăiri de o profunzime și complexitate parte, emoții în stare pură, creatorul de frumos, omul de litere, care dă formă și substanță cuvântului, prin intermediul Elenei, și, nu în ultimul rând, delicatețea și finețea unei iubiri cu rădăcini adânci, în timpuri imemorabile, când puritatea era definiția acesteia.

LUCETTE. VIAȚA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO – O POVESTE DE IUBIRE DESPRINSĂ DIN ALTE TIMPURI
Lucette este romanul care stă sub semnul emoției puternice, a sensibilității și a durerii, fapt pe care îl întrezărești încă din prefața autorului și acea postfață care precedă cartea. Simți că va fi o poveste care te va trece prin toate stările posibile încă de la primele pagini și nu te înșeli, căci tot conținutul te poartă pe aripi de vis printre tenebrele unei boli care suge viața din om și metafore lăsate în urmă de niște file de jurnal și poezii absolut splendide, care vin să contureze iubiri ca de basm, visuri și speranțe renăscute pentru un viitor mai bun, așa cum simt Marcel și Darius, când micuței Lucette i se mai acordă o șansă la viață, în ciuda bolii autoimune ce pare a face parte din moștenirea ei genetică.

Romanul nu cuprinde între filele sale doar o singură poveste, ci o panoplie întreagă de metafore asupra vieții și a morții. Există o poveste cadru, cea a lui Lucette, copila bolnavă de o boală extrem de crudă, care nu ar trebui să fie preocuparea niciunui copil, pe care atât tatăl, Marcel, cât și unchiul, Darius, încearcă să o salveze de la același destin crud și scurt pe care l-au avut atât mama, cât și bunica sa, în interiorul căreia sunt înglobate multe alte istorisiri, pline de savoare și de sensibilitate.

Destinul lui Lucette este împletit cu cel al mamei sale, Elena, femeia pe care nu a reușit să o cunoască decât mult prea puțin, dar care a lăsat în urma ei un adevărat testament literar, spunând povești inspirate de viața real, adevărate bijuterii pentru cititorul avid de a călători în alte lumi și timpuri. Ea devine astfel un fel de alter ego al autorului, vocea lui nedisimulată, care transpune în scris toate frământările unui suflet frumos. Prin intermediul acestor file de jurnal, adevărate opere create de Elena, ajungi să te apropii mai bine de ea și de universul sufletului său, asta după ce, în prealabil, o cunoști ca adolescentă și, mai apoi, studentă în Timișoara, unde își întâlnește și prima și ultima dragoste, pe Chipeșul, Marcel, bărbatul care i-a pătruns în suflet încă de la prima vedere.

Și asta face cartea asta, te face să te îndrăgostești din nou de ideea de dragoste, de fiorii aceia de început, de micile ocheade, de geloziile nejustificate, de trăirile acelea intense când te pierzi în privirea celuilalt sau într-o melodie veche, ascultată la pick-up, în mod neconvențional, căci nici Elena nu este o oarecare. Este un suflet delicat, gingaș, capabil de acela mai intense trăiri și emoții și asta iubești la ea, capacitatea de a se da pe sine în totalitate în iubire. Povestea ei și a lui Marcel pare a fi desprinsă din alte timpuri. Depășește lumea modernă în care cei doi viețuiesc și capătă valențele acelea pure ale domnițelor curtate de minunați cavaleri în armură.

Iar atmosfera cărții este pe măsura poveștii celor doi, căci este una atât de frumoasă, de feerică, purtându-ți pașii parcă prin alte locuri decât Timișoara cu Bega ei cea murdară și cu aglomerația. Totul devine atemporal și aspațial, așa cum este și dragostea, ce merită trăită măcar o dată în viață, chiar dacă este de scurtă durată și cu un final tragic. Totul este aflat la granița dintre vis și realitate, mergând spre un realism magic, iar asta te face să adori cartea asta.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este cartea pe care o porți în suflet mult timp după ce ai terminat să o citești. Gingașă, delicată, ca însăși iubirea, fie ea amoroasă sau părintească, emoționantă și încărcată de sensibilitate și de optimism, că lucrurile pot intra pe un făgaș normal, indiferent de furtunile pe care le ai de înfruntat pe parcurs.

DATE DESPRE CARTE:
Titlu: Lucette. Viața dincolo de imunitate zero
Autor: Cosmisian
Editura: Siono
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 226
Cartea o găsiți și voi aici.

Crâmpeie de suflet

Sunt cărți care trăiesc în sufletul tău mult timp după ce ai închis ultima pagină și a căror dulceață îți pătrunde în vene, pe unde curge cu putere, lăsându-te încă sub vraja cuvântului așternut cu atâta măiestrie pe hârtie. Cosmisian are un asemenea har, de a scormoni prin suflete cu scrierile sale și am putut întrezări lucrul acesta încă de pe vremea când o descopeream pe Mouelle. Cărțile sale sunt vrăjite cu praf magic de zâne, care te ajută și pe tine, la rândul tău, ca cititor, să devii parte din ceea ce citești, să te cufunzi printre drame și fiorii primei iubiri, să iei parte la viața nedisimulată, ascunsă cu talent printre visuri și speranțe, printre farmece ascunse cu finețe în povești desprinse parcă din alte timpuri.

Lucette. Viața dincolo de imunitate zero este o bijuterie literară, scrisă cu dragoste pentru scris și pentru spus istorii de viață. Dincolo…

Vezi articolul original 792 de cuvinte mai mult

On Catchy – Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

Cosmisian

30 June 2021 – Acest articol a fost scris pentru Publicația Online Catchy

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

În vremea aceea locuiam singur, într-o cabană improvizată, aproape de mare, una care respira împreună cu mine briza marină. Avea pereții făcuți din scânduri verticale, uscate de timp și soare. Rosturile formate pe alocuri serveau în mod exclusiv unui scop, unul pe care l-aș fi înlăturat din poveste. În unele nopți târzii, pe când Luna își ținea palma lipită de tâmplă de plictiseală, prin crăpăturile și rosturile pereților pătrundea un dor cu miros marin, tăios ca cel mai cumplit dor pe care îl simți când visul se confundă cu o realitate pe care nu o mai poți atinge cu adevărat. Am reparat de multe ori pereții, chiar dacă nu am reușit să acopăr rosturile. Dorul le-a sfărâmat nereușita, lăsând în urmă grămăjoare de nisip scurs ca dovadă a insuccesului meu.

Când mă trezea dorul, mă îmbrăcam în in alb gălbui, îmi luam caietul în care desenam și plecam desculț pe fâșia de nisip ce avea aceeași culoare și compoziție ca a acelui nisip ce mă pironea în nereușită. Aș fi spus că întreaga fâșie de nisip ce lega marea de uscat provenea din rosturile pe care le umpleam de prea mult timp, fără succes. Plecam destul de devreme, încât aveam timp să parcurg o distanță mare de timp până la prima rază a soarelui, aruncată ca o ancoră. Soarele își ancora răsăritul în nisip. De ce o fi repetat asta zi de zi… nu știu. Urme de ancore smulse din nisip puteau fi văzute seară de seară, urme pe care doar valurile insistente le mai ascundeau treptat, dând impresia că pe acolo au alunecat în mare bărci cu structuri nefirești. Eram singurul martor al acestei repetiții.

Inul alb gălbui mă camufla în lumea nisipului pe care îl călcam cu tălpile goale. Era umed și întotdeauna nivelat de valurile blânde ce se jucau cu mine înainte să se facă zi. Lumea mea nu avea sunet. Calmul perfect se definea prin lipsa oricărui zgomot. Eu pășeam doar pe nisipul umezit de mare. Dar de ce o făceam fără excepție, dimineață de dimineață? Făceam atât de puține lucruri, iar acum, pentru prima dată, mă întreb de ce le fac și pe acestea. De ce îmi amintesc doar că plec din cabană, întotdeauna pe acel petic de nisip, fără să mă întorc, dar întotdeauna mă trezesc din somn în patul jos, montat în apropierea unui perete pe care niciodată nu îl pot vedea?

Laura Bagrii

Într-o dimineață, aflat la o distanță considerabilă de cabană, am călcat pe nisip și am simțit o tăietură ascuțită în călcâi. Am țipat scurt, dar atât de pătrunzător, încât durerea sunetului m-a secerat. Am căzut în genunchi, cu palmele duse spre urechile a căror existență nu o observasem până în acel moment, când durerea din tălpi se topise în fața durerilor despre care nu mă credeam capabil. Sunetul îmi sfărâma craniul, amețindu-mă de durere, una care apăsa cu putere în maxilar, forțându-mă să deschid gura cum nu credeam că o poate face. La început țipam fără să mă aud, apoi mi-am auzit glasul, și-am țipat doar ca să mă aud.

Valurile mării mă tachinau chiar și în aceste momente. Tâmplele mă ardeau ascuțit, nefiresc. Durerea se spirala dinspre urechi spre interiorul craniului meu, apoi am simțit-o în gât. Am înghițit scurt, și-am auzit. Durerea se transformase într-un sunet pe care l-am înghițit. Când am deschis ochii, îi aveam umeziți cu lacrimi. Nu știam că pot avea lacrimi, dar se pare că acestea jucau rol de lupă, făcându-mă să văd mult mai bine. Fiind încă înfipt cu genunchii în nisip, l-am privit și părea diferit de tot ce am crezut că este. Mi-am făcut palma căuș și am introdus-o cu grijă pe sub mănunchiul de granule ce păreau atât de diferite. Aș fi crezut că lacrimile din ochi le făcea să pară mari, dar luate în palmă au dovedit a fi mari și în comparație cu palma mea. Poate nu erau nisipul pe care călcasem dintotdeauna. O asemenea apariție să mă fi rănit la călcâi, să fi adus în scenă durere și sunet? Mi-am întors privirea spre valuri și le-am auzit pentru prima dată. Râdeau de mine. Râdeau și mă tachinau până ce mă învăluiau cu recele lor. Lacrimile erau lupe ce măresc așteptarea.

Când mi-am întors privirea spre locul unde genunchii mi se scufundau în nisipul ud, am văzut pentru prima dată o multitudine de formațiuni asemănătoare cu ce crezusem eu că este nisip mărit sub lupă. Erau așezate în formă de om, de femeie, ca și cum o astfel de ființă chiar ar exista, naufragiată pe nisipul meu. M-am târât spre locul respectiv, auzind valurile ce loveau formațiunea aceea. Se retrăgeau cu zgomot, aproape sfârâind. Avea cu-adevărat forma unei femei, de parcă s-ar fi topit chiar acolo, pe plaja mea. Mi-am petrecut palma peste formă și-am constatat că se întindea până în mare, de parcă ar fi tras-o cineva în apă, de parcă ea s-ar fi târât în lumea ei misterioasă.

Ce vă spun acum este ca un vis împletit cu realitate, ca momentul în care lucele nopții se îngână cu primele raze ale soarelui, ale acelei ființe ce își ancorează menirea în nisipul meu. Trecuseră câteva zile petrecute departe de cabană. Înainte de a mă răni la călcâi, viața mea era simplă. Mă trezeam în fiecare dimineață la fel, niciodată întrebându-mă cum am ajuns acolo.

Luna era încă vizibilă, prinsă într-un joc al luminilor cu primele raze de soare. Valurile mării loveau ușor în scoicile lipsite de viață, încă în formă de femeie. Apa se retrăgea de fiecare dată, dansând printre scoici. Am ațipit câteva clipe, până mi-am auzit numele. Mă striga pe nume, unul pe care nici eu nu mă mai auzisem strigat. Am ezitat să îi răspund, apoi mi-am deschis ochii și am văzut înaintea mea o femeie.

O parte a trupului ei era așezat pe scoici, o parte era încă ascuns de apă, de mare. Părea ca o ancoră înfiptă în nisipul meu, nu doar a Lunii, nu doar a Soarelui, ci a ceva ce simțeam adânc în mine. Mă privea zâmbind, și o făcea sublim și devastator. Mi-am așezat palma pe piept pentru a-mi simți pentru prima dată bătăi în cutia toracică. Oare să am și eu în piept o ființă ca aceea, închisă, dornică de a ieși?

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle se juca înaintea mea. Pieptul îi era lipit de ele, trupul la fel. Coatele îi erau fixate în prelungirea corpului, cu antebrațele ridicate. Din palmele ei curgeau cochilii, atât de lent și de uniform, încât am început să le simt pulsația, una ce se asemăna cu cea pe care o simțeam în piept. Timpul. Clepsidra din fața ochilor mei părea a măsura timpul. Chipul i se mișca lent când spre palmele ei, când spre mine, imitând pulsațiile unei meduze translucide. Ochii ei blânzi trădau tristețe. Lumea din care venea era plină de iubiri ce se pierdeau prea repede, mult prea ușor.

Scoici fără perle, iubiri pasagere fără conținut, dar care topeau trupurile gelatinoase ale bietelor scoici. Din când în când, obosită de a le mai măsura trecerea, clepsidra pătrundea în lumea mea pentru a le arunca pe nisip. Aduna din ce în ce mai multe cochilii lipsite de viață. Prețul plătit de ele era mult prea mare. Fiecare scoică ascundea povești despre care nu se mai vorbea, dar ea le simțea. Atinse, ele trădau dorul după suflete ce-ar fi putut fi perle.

Când ultima cochilie i-a căzut din palme, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit. Timpul și-a încetinit suflarea. Scoicile, rar în perechi, se ridicau deasupra nisipului pentru a-și spune povestea. Mii de idile ce nu au devenit perle tânjeau după o a doua șansă. Când și ultima cochilie și-a spus dorul, timpul și-a revenit. Ființa mării dispăruse. O durere ascuțită mi-a secerat creierul, lăsându-mă inconștient pe nisipul umed pentru câteva clipe.

Lucrurile deveniseră instant clare. Te-ai întrebat de unde provine nisipul din clepsidre? Ei bine, eu îl ofer. Sunt meșterul de nisip, cel care simte dorul din scoici. Nu multe îl poartă, dar pe acelea le zdrobesc și le fac nisip. Un nisip ce măsoară iubiri, unul care se scurge din palmele femeii clepsidră.

Inima unei clepsidre

Inima unei clepsidre

Mă dor palmele, mi-am spus eu, așezat pe scaunul din nuiele de dinainte de apusul soarelui. Vieții i-am oferit totul. Că au fost lucruri bune sau mai puțin reușite, am fost acolo, făcând din puținul meu, frământat cu putere în palmă, fărâme de speranță pentru un viitor învăluit de orizonturi agățate la distanță.

De câteva nopți mă văd obosit din cale afară, aproape de a adormi, ca să constat că m-am așezat prea repede în poziția mea favorită de somn doar ca să nu adorm. Sau, ca să mă macin de nesomn și preocupări. Dacă pentru mulți noaptea este un sfătuitor bun, pentru mine este ca un chinez care vrea să mă avertizeze cu privire la ceva ce nu înțeleg, cu atât mai puțin când țipă. Limba lui mă ține treaz și nu îmi mai pasă dacă înțeleg ceva.

Mă dor tâmplele, mi-am spus eu, sperând ca acea durere ce îmi traversa cutia craniană să cedeze, că nu eu am înșelat-o spunându-i că ar fi menghină. Am pretenția de la biata durere de tâmple să își dea seama că strânsoarea ei nu este cel mai bun destin pe care și-l poate dori o durere. Am strâns ochii ca să îmi reduc spiritul de observație, suspinând a durere și a preocupări difuze. Știam însă faptul că tăieturile din palme provin de la o meserie pe care o avusesem în tinerețe. Și cât a trecut de la acea expediție în care am colectat clepsidrele iubirilor spulberate, și câte petice de nisip însângerat am atins.

Din piept îmi curge nisip roșiatic, fin și uniform. Văzusem acest dans doar la clepsidrele ce și-au stins menirea de a măsura timp atunci când au spulberat sticla ce le făcea să pară ființe ale unui destin mult prea simplu. Mi-am lipit palma îndurerată de piept, sperând să opresc sunetul calm al pierderii. Mi-ar fi plăcut ca pieptul meu să nu conțină nisip. Aș fi acceptat cu plăcere să conțină un săculeț plin cu note muzicale, poate chiar cu partituri nescrise încă. Să am un piept plin de nisip m-ar conduce la singura concluzie acceptată.  Eu sunt ultima clepsidră, una solitară. O altă concluzie ar fi aceea că sunt o marionetă a timpului, una în care acesta și-a ascuns o palmă de nisip pentru vremuri de criză.

Mă doare pieptul de la timp, mi-am spus eu. Mă doare până în genunchi de la teama că mi-aș putea pierde bătăile inimii. Mă gândesc să devin și eu o clepsidră pulsatoare, una cu o inimă ce pulsează uniform spre dor. Nisipul scurs fără pulsație este o pierdere de timp. Aș vrea să pulseze cu viață, cu dor, cu iubire.

Ce este dorul? Mă întreb mult prea des, mai ales acum când cioburile clepsidrelor de pe Marte par a mă însoți pe Pământ. Dorul este nașterea unei limbi noi, una care poate să traducă ramificațiile interioare ale iubirilor rătăcite în trecut, acele iubiri ce și-au scurs secretele prin pereții fisurați ai clepsidrelor. Dorul ne ancorează în trăiri trecute cu valoare imposibil de exprimat, făcându-ne rătăcitori incurabili, alienați de menirea noastră primordială de a iubi. Dorul fără speranță este ca un ocean surprins în încăpățânarea lui de a lăsa orizontului puțin loc în depărtare. Speranța este acea ființă care ne ridică peste oceanele greu de traversat.

Mă doare senzația de orizont, mi-am spus eu. Pierdut de el mă simt ca naufragiat în leagănul unui ocean, supărat pe nopțile fără stele. El și-a făcut nori din suflet, evaporându-se, în timp ce eu mi-am strâns la piept dune de nisip pentru a-mi întârzia scurgerea. Căldura topește orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, păream o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele îmi loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul meu, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îmi susțină moralul. Din străfundul oceanului uscat se aud pulsațiile unei noi deveniri, una care să dea naștere unei clepsidre obișnuite cu orizontul.

Mi-am îndepărtat palma de pe pieptul ce-și scurgea nisipul. Credeam că sângele meu se va amesteca cu nisipul pentru a-l coagula, ca să constat că mi-l pierdusem cu mult timp în urmă. Mi-am petrecut peste un umăr o bucată de material de in dublu bătut, cât să nu permită celui mai fin nisip să se scurgă. L-am așezat sub rană, ascultând tonalitatea scurgerii. Nisipul aluneca uniform, găsindu-și loc în forma sferică a inului. Ai spune chiar că între pieptul meu și material exista o comunicare pe care o puteai asemăna cu cea a unei clepsidre. Îmi propusesem să schimb acest lucru.

Mi-am înfipt palma dreaptă în nisipul ce și-a liniștit pentru moment alunecarea și m-am simțit acolo, în căldura lui, în auriul ce îi definea culoarea. Când am ridicat privirea, orizontul și-a ancorat asigurarea că nu mă părăsește. Rotindu-mi privirea în toate părțile am constatat că mă aflu într-un câmp de curând arat. Pe loc mi-a venit o idee. Cum ar fi să iau o mână de nisip ce s-a scurs aproape de pieptul meu și să îl presar în sol?! Să îl semăn, dându-i posibilitatea să își crească singur înclepsidrarea.

Mi-aș semăna inima de clepsidră în pământ. Înclin să cred că mi-am rănit pieptul involuntar pentru acest simplu fapt: un câmp plin de semințe de clepsidră solitară, crescute cu grijă de aliații mei, ai oricărei clepsidre. Timpul, orizontul, speranța…

Era să uit de iubire și dor…

www.cosmisian.com

© Cosmisian

Foto google

22 iunie 2021 Timișoara

Veronica Balaj: LUCETTE – Viața dincolo de imunitate zero

Cu multa apreciere,
Cosmin

Revista Floare albastră

de Cosmisian, Editura Siono, București, 2021

Volumul ,,Lucette, viața dincolo de imunitate zero”, cel de-al doilea semnat de Cosmisian, continuă o traiectorie personală. Un fel de a scrie care nu uzează de tiparele știute. O formulă personală, cu atingere a zonei expresivităților moderne. Coperta, la orice carte, face parte dintr-o simbolistică pe care cititorul o descifrează blitz. O acceptă sau … o respinge. Se creează din prima o legătură între autor, textul propus și beneficiarul înțelesurilor înscrise în pagini. În cazul de față, se merge fix pe prima variantă.

Vezi articolul original 844 de cuvinte mai mult

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Pe FabricaDePoezie

Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim


Acest articol a fost scris pentru Fabrica de PoezieLinkul Fabricadepoezie vă conduce spre postarea inițială. Le mulțumesc Georgianei Mihăilă și Fabricii de Poezie pentru oportunitatea de a participa în proiectul fabricii.

Vă invit să vizitați Fabrica de Poezie urmând linkul acesta.


În ianuarie 2021 am împlinit 11 ani de blogging.

Vă mulțumesc pentru susținerea constantă

în toți acești ani!

Sper că nu am dezamăgit prea tare

🙂


Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian

Foto: Author: Leyy M

Protejat: Tăcerea unui scriitor

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Fluturi de cristal – ea își vindecase singură lumea, sărutând-o

Erai chiar acolo, plină de rouă în locul iubirii 

S-a trezit.

Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început.

La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni.

Erau albi.

Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn.

Albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga.

Bărbatul îi vindecase întunericul, iar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o.

Era atât de delicată.

Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

 (Sursa)

© Cosmisian

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală – Pe Fabrica de Poezie

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală


 

Notă: Acest articol a fost scris pentru Proiectul Fabrica de Poezie – Click pe LINK

Toate aprecierile mele Georgianei Mihăilă și colectivului Fabrica de Poezie. 


 

O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Stăteam sprijinită cu bărbia de o pernă înaltă. Era fixată la înălțimea de la care puteam vedea umbra mișcărilor pe care Luna o forma pe un perete. Sunetul peniței m-a fascinat încă de când l-am întâlnit. Scria atât de moale, de fluid. M-a hrănit cu sunetul acesta cât pentru o viață a iubirii, dar de citit, nu mi-a citit niciodată. Aș fi vrut, dar nu am avut curaj să îl opresc din scris, iar el nu și-a întors niciodată privirea spre mine când scria. Poate nu știa că sunt acolo. Sau, pentru că nu îmi este greu de crezut, știa că i-am învățat blândele note născute de scris.

M-am folosit de umbra pe care o adusese Luna în camera nopților noastre. M-am hrănit mult cu sunetul scriiturii lui. Dar dacă i-am interpretat greșit notele pline de poveste? Vedeți? Acesta este motivul pentru care mă voi folosi de jocul suav al umbrelor, pentru a mă asigura că ele spun aceeași poveste ca a fluidității pe care cerneala o încrustează pe hârtie, pe suflet de om. Pe perete, cuvintele deveneau flăcări vii, ce gravau noi sensuri cuvintelor pe care nu le-am văzut niciodată, încălzindu-mi inima.

Sură Foto

Oare el știe că m-a scris cu simfonia cuvintelor pe care le creă penița, alunecând spre infinit? Știa că perdelele ce acopereau ochii nopții erau trase de la fereastră ca să înlesnească Lunii să imite desfășurarea cernelii pe înghețul hârtiei, topindu-i sensurile în umbrele incandescente ce gravau pentru o clipă semantica iubirii, când pe perete, când pe pieptul meu alb? Știa oare că îl privesc și că mi-am umplut pieptul ce vaporii cernelii care căuta mai multă semantică decât el însuși știa că poate scrie? Și că pereții albi ai inimii mele erau pictați cu umbre vii, tânjind după degetele lui?

Au fost nopți de vară în care credeam că dorul ce îmi adoarme sufletul în tristețe își are propria lui voie. Privesc în gol. Înghit repetat, dar nu am salivă să-mi ușureze suspinul. Oftez, o fac cu ochii închiși pentru a nu permite oftatului să mă vadă și să se reîntoarcă în scorburile sufletului meu. Iubirile nemărturisite dor mai puțin decât cele care se nasc între ființe din lumi diferite.

Oare știe că îi sunt iubită? Nimic nu doare mai sublim decât flacăra unei lumânări. Ea arde. Se arde și nu miroase a fum. Ea arde și miroase a lavandă cu căldura pe care doar ceara ce și-a schimbat starea de agregare o are. Iubirea mea pentru el este ca a lavandei ce și-a pierdut forma și culoarea, transformându-se în ceară. Oare știe că eu sunt parfumul pe care îl adoră? Focul ce-mi topește dorul mă duce aproape de pieptul lui. El mi-a inundat ființa cu abur de cerneală, eu i-am ceruit pieptul cu iubirea mea, neprețuită lavandă.

De aproape, amândoi ne căutăm iubirea și ne întrebăm cum o percepe celălalt. De departe, în irisul Lunii suntem oglindiți ca o scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală.

Iubite, ne suntem o scrisoare a unei iubiri pe care o căutăm în albul perfect al unei nopți de iarnă.

© Cosmisian – 15 ianuarie 2021


Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum

Lumanare-cununie-60-cm-cu-flori-aurii-1

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum,

Dormi acoperită-n lumina de lumânări vanilii,

Esență de suflet emani când arzi, în loc de fum,

Dormi iubito, dormi acum.

 

Te privesc cu lucirea din ochi ce e luminie,

Părul castaniu e lăsat să plutească în somn,

Căpruiul ascuns ce ascunde o nobilă „fiire” [ființă]

Dormi, eu te veghez acum.

 

Ai spus adesea că  visezi ce nu-ți amintești,

Scene de vis sunt regie în mână nebună,

Eu stau și privesc tresăltări când zâmbești,

Dormi iubito, te visez eu acum.

 

Promisiuni că în zori mă vei trezi cu sărut,

Se fac nori denși, plini de speranță și-aștept,

Ființa vrea să ne fim una în formă de fruct,

Trezește-mă iubito, acum.

 

Mai ai multe să-mi spui, adesea-mi grăiești,

Nebunia umblării printre stele te face să uiți,

Mărgele de vorbe șirag le pui pe note cerești,

Vorbește-mi iubito, acum.

 

Tu ești albastră în suflet ca cerul prins de idilă,

Inima ne e prinsă în valsul pulsației dintre noi,

Ne leagă iubirea nebună ce-i scrisă pe-o filă,

Iubește-mă iubito, acum.

 

Dormi iubire, cu petale făcute eșarfă parfum.

© Cosmisian, iulie 30, 2012

 

 

Protejat: O scrisoare de iubire, scrisă cu ceară, pecetluită cu cerneală

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Despre oameni

Despre oameni

dintr-o carte nouă pe care o scriu cu entuziasm

– Cișmigiu, o Parc drag! Șoptise acesta, de parcă ar fi avut în sfârșit un dram de recunoaștere a Bucureștiului. Să fi fost acesta un rătăcit din capitală și să nu îl caute nimeni? Aura avusese adesea senzația că acest refugiat al destinului este ca un premiu de mare valoare pe care nu îl revendică nimeni din lipsă totală de apreciere….

Oare nu de multe ori ni se pare că liniștea de pe chipul celor trecuți prin viață este ca o soră geamănă a ignoranței? Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva cine este acest domn pierdut de propria lui istorie.

© Cosmisian

Foto: google

%d blogeri au apreciat: