Arhive pe categorii: Mariette – Muza și Inspiratia lui Jumes Verne

Realitatea între metaforă și visare: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, Cronică de Veronica Balaj

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”

Cronică de Veronica Balaj

Editura Siono, Bucureşti, 2022

Cronica a apărut în Revista Floare Albastră (ISSN 2734-7710 ISSN-L 2602-0580) AICI

Cartea poate fi achiziționată de AICI

_______________________________

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosminian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero, și, acum, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc, sau cum sunt faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livrești de pe rafturile unei librării. Atractivitaea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre, ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezintă metaforele, am mai subliniat-o și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiţi să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină.Ar fi, să spunem, o discretă invitaţie la o lectură plăcută. Se astfel confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

   Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului, la valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă acesta întrucât Cosminian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el, într-un anume fel, personaj implicit, precum Fetița cu Codițe – Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse.

Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă inventivitate scriitoricească:

„M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm ce se întâmplă dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru că ar putea să le schimbe destinul.” (Cap. 16)

  Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă, uneori tristă. Oricum, caruselul se învârte între magie, și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care o sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosminian, și în acest roman, ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu Sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica Balaj

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

Mariette, frumoasă fată,
Te-am plimbat prin Orășel,
Te-am mai răsfoit o dată,
Te-am iubit din nou la fel.

Tu, Fetiță cu Codițe,
Muză-n vis a lui Jules Verne,
Gândurile-ți sunt mlădițe,
Sufletul din vis – etern.

de Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin o puteți citi aici: https://semaiintampla.com/

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

Am bucuria să vă anunț faptul că în 20 aprilie 2022 a ieșit de la Tipografie cartea „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, la un an distanță de data apariției cărții „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”.

Cum poți obține un exemplar? Direct de pe site-ul SIONO. La final voi lăsa o listă a locurilor unde poate fi găsită în scurt timp.

Despre carte au scris deja cinci prietene bune ale scrisului meu. Mi-au făcut bucuria de a citi manuscrisul înainte de publicare și apoi au scris prefața și patru recomandări de carte în carte. Le veți putea citi în carte.

Voi reda în cele ce urmează Prefața scrisă de Petruța Petre, căreia îi mulțumesc în mod deosebit pentru cuvintele alese cu care mi-a condus cartea spre publicare.

PREFAȚĂ

Cuvintele devin într-o secundă sărace și se ascund exact așa cum o face Fetița cu Codițe din volumul lui Cosmisian, intitulat sugestiv Mariette –Muza şi Inspirația lui Jules Verne, iar eu acum,ca oricare alt cititor, mă simt dezarmată neștiinddacă este bine să rămân pe loc și să o privesc sausă alerg după ea să-i răpesc toate cuvintele pentrua putea să-mi scriu textul.

Cunoscând stilul lui Cosmisian din celelalte două volume citite, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp și Lucette – Viața dincolo de imunitate zero, știam că voi avea o misiune grea. Cosmisian scrie îngerește, este un magician al metaforei, se joacă cu înțelesuri, scoate frumosul de unde te aștepți mai puțin, surprinde, atunci când crezi că te-ai obișnuit cu felul în care își țese pânza, Sensibilitatea sa o transpune în cuvinte și cuvintelor le oferă puteri nebănuite. Trezește emoții, le lasă să crească repede, exact cum cresc copiii…, apoi suflă peste ele și le risipește în sufletul cititorului.

Dar cine este ea? Cine este această fetiță – Mariette? De ce a apărut mica fantasmă să tulbure viața unui scriitor? Cum reușește o făptură plăpândă să oprească respirația Narato-rului, să-l facă să tresară, să lăcrimeze sau să zâmbească? Cum de Naratorul nostru pare uneori atât de pierdut, atât de emoționat?
Privit de sus, „dindărăt”, se poate observa cu ușurință duioșia cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței, Narator care în momentele dificile plasează povara pe umerii Firului Narațiunii, făcând el însuși câțiva pași în spate, pentru a-și putea trăi emoțiile la maximă intensitate, fără să știe, poate, că odată cu el și cititorul se oprește copleșit de aceleași trăiri. Fără să bănuiască o clipă că și cititorul s-a oprit așteptând ca emoțiile să se așeze în sufletul său.

Narațiunea este la persoana I, naratorul lăsând uneori impresia că nu cunoaște mai mult decât personajul, alteori ne lasă să credem că într-o clipă, atât cât noi, cititorii, am întoarce privirea, ar putea să schimbe complet destinul personajului său.

Uneori avem senzația că suntem spectatori la teatru de păpuși, iar Naratorul este chiar păpușarul care-și mânuiește marionetele. Firul acela de care este prinsă păpușa, invizibil de cele mai multe ori, este Firul Narațiunii, pe care doar un Narator iscusit îl poate pune în valoare și căruia îi poate încredința misiuni importante.

Ne aflăm într-un labirint prin care se caută perpetuu toate instanțele comunicării și în clipa în care, cu sufletul la gură, există iluzia unui tot, imediat acesta se dispersează, plasându-l pe cititor într-o nouă căutare.

Mi-am întărit ideea că autorul este atent la ceea ce se-ntâmplă în jurul său și că este un fin observator al ființei inocente – copilul.

Observasem în opera literară Lucette acest aspect de o finețe impresionantă, iar acum am primit confirmarea. Se observă grija cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței. Dar Doamne, cine este fetița? Iar apar zeci și zeci de întrebări în mintea cititorului. Fetița cu codițe este Muza? Nu, fetița cu codițe este Mariette. Ei, da! Linia dintre real și imaginar este atât de fină, încât uneori dispare și cele două planuri se contopesc într-unul singur ca o iluzie. E ca atunci când privești liniile de cale ferată și la început le observi drepte și paralele, pentru ca apoi să-ți lase mereu impresia că se unesc și se separă continuu. Așa te fură povestea, te introduce într-o lume din care fie nu mai vrei să ieși, fie cu greu deschizi poarta către realitate.

Povestea în sine este emoționantă, drama este profundă, sensibilă și reală. Taie în carne vie la propriu, lasă urme adânci în conștiința cititorului care, de fiecare dată, are nevoie de clipe de meditație, de momente de căutare de sine, de fire invizibile de care să se prindă strâns pentru a-și păstra echilibrul și pentru a rămâne în contact cu lumea reală. În mod sigur, volumul Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne va avea un ecou frumos, va trezi întrebări și-l va plasa pe cititor în ipostaza omului aflat în căutarea răspunsurilor. Aceasta este menirea unei opere literare, acesta este rolul unui scriitor. Cosmisian este autorul care m-a impresionat încă de la început, de la prima sa apariție editorială, și sunt convinsă că deține resurse nebănuite pentru a face asta în continuare. Este, cu siguranță, o revelație a literaturii noastre contemporane.

Și iată cât de frumos sufletul unui Narator țese povestea: „Mi-a fost dificil să aleg unde să îmi fixez rolul de Narator, așa că am rămas în apropierea doctoriței. Detaliile despre tăcerea Mariettei i-au rămas în gât doamnei Ecaterina, sufocând-o de suferință. Auzise puțin din toate acestea la telefon, dar greul părinților era intensificat aici. Speranța de a găsi răspunsuri i-a făcut să agite minutele în care au povestit despre momentele ce au urmat episodului de febră al fetei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, mai mult pentru durerea părinților, decât pentru lipsa de reacție a unei fetițe cu o condiție medicală ciudată, despre care oricum se știau prea puține lucruri.”

Petruța Petre

Descriere

Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete. (Potecuța)

Mariette & Lucette împreună cu celelalte titluri Siono pot fi găsite:

Rețeaua națională Humanitas

București (Auchan, Cișmigiu, Kretzulescu, Magheru) • Alba Iulia • Bistrița • Brașov • Cluj • Galați • Oradea • Piatra Neamț • Ploiești • Sibiu

Rețeaua națională Cărturești

București (Verona, Carusel, AFI, Modul Cărturești, Promenada) Arad • Baia Mare • Brașov • Brăila • Cluj-Napoca • Constanța • Craiova • Iași • Oradea • Pitești • Ploiești • Sibiu • Suceava • Timișoara

Rețeaua națională Alexandria

Arad • Bacău • Bistrița • Botoșani • Buhuși • Buzău, Câmpulung Moldovenesc • Fălticeni • Focșani • Galați • Gura Humorului • Iași • Onești • Piatra Neamț • Rădăuți • Râmnicu Vâlcea • Roman • Suceava • Târgu Ocna • Vatra Dornei

Șt. O. Iosif – Brașov
Mihai Eminescu – București
Elstar – Câmpina
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Dorian Gray – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
Casa Cărții – Iași
Junimea – Iași
Esotera – Timișoara
Libris Eminescu – Târgu Mureș
Librali Cart – Turda
Galerie Moldave – Paris

ONLINE
Cărturești
Humanitas
Libris
Adler
Galerie Moldave

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ce faci atunci când vezi un copil care cade şi se juleşte la genunchi? Dacă acel copil este o Fetiţă cu două codiţe la fel, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu intervii cu nimic, pentru a nu schimba destinul care se scrie sub ochii tăi.

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete.

Când Naratorul şi Firul Naraţiunii devin personaje într-o poveste în care se pot rătăci cu uşurinţă şi asistă neputincioşi la derularea evenimentelor, incapabili să-şi ajute propriile personaje, te întrebi dacă nu cumva şi tu eşti parte din tot acest carusel în care o fetiţă cu două codiţe la fel te ia de mână şi-ţi zâmbeşte fix atunci când crezi că nimeni nu te poate vedea.

Şi ce i-ar mai putea rămâne de făcut unui narator care nu mai poate schimba naraţiunea?

„Tăcerii i-aș face un trup cu mai multe inimi, ca să i le rănesc în fiecare zi, pe rând, ca să o scutur de dorințele ei ce o leagă de om. La final, i-aș da o inimă de copil și aș învăța-o să zâmbească.”

_______________________________________________
Despre Potecuța vorbesc zecile de poezii și sutele de postări-jurnal pe care le puteți citi pe blogul ei.

Poteci de dor

„Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu” – Oscar Wilde

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.

_______________________________________________

Despre N. Marianne

  • A debutat în volumul colectiv Dincolo de aparențe (apărut în două ediții) în anul 2015.
  • „Proiectul Dincolo de aparențe, marca Să reînvățăm să citim a luat naștere din dorința de a ajuta cititorii să termine de citit poveștile începute.”

Despre carte: Pe cărări româneşti este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristeţe şi adâncime sufletească, spiritualitate, erudiţie şi dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e uşor de citit, nu e uşor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care, în chinuri, dă naştere soarelui. O experienţă mitologică, amestecată cu trăiri şi concluzii antice, într-o inimă de copilă la fel de curată şi de concisă în a spune vieţii viaţă, apei apă şi morţii moarte. Cartea Mariannei N nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munţi şi văi, ci dimensiuni ale umanului. (Em Sava)

Citește un fragment din cartea Mariei Neagu aici

Cristinne C.C. despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet.

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. Cosmisian anulează granițele dintre lumea concretă și materială a vieții unei fetițe și a familiei sale supuse unor situații grele, copleșitoare și lumea plină de posibilități a imaginației.

Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

Autorul sudează o legătură înduioșătoare între celebrul scriitor vizionar Jules Verne și personajul principal al poveștii, Fetița cu Codițe.

Stilul său inconfundabil farmecă de la primele rânduri, iar acest nou roman oferă cititorului o călătorie emoționantă în lumea simbolismului.

„Omul – o ființă cu oglindă-n pori, suflet adânc înlănțuit în constrângeri cromozomice, cu desprinderi de ființă, mutații genetice ale devenirii. Omul – ființa cu suflet oglindă. Se uită la sine și se vede ocean. Oceanul este acea planșă desenată cu albastru pe sufletul omului. Sau în sufletul lui. Am încercat să arunc un coș de nuiele în ocean cât să mă țină la suprafață, sperând că voi prinde albastrul senin al cerului și voi face șnur împletit din el cu oceanul. Albastrul oceanului mi-a intrat treptat în coș, dar nu m-am înecat. Oceanul nu era adânc, doar albastrul lui era adânc.”

CRISTINNE C.C.

____________________________________________________________________________________________

Pe Cristinne C.C. o puteți citi pe Libris

și îi puteți achiziționa Seria pe Libris

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă Jules Verne a fost scriitorul profetic…

Poți construi un drum liniar între fantastic și realitate atunci când, pe mãsurã ce înaintezi, linia devine foarte subțire? Cum poți sã faci aceasta când tot ce ai sunt doar un vis, un velier, un manuscris criptic şi un labirint? Cum poți auzi culorile? Cum poți vedea muzica? Cum îi poți atinge țipătul lung şi chinuitor al tăcerii? Cum poți scrie șoapta unui copil? Poți fi „colierul” unei iubiri de o viațã? Ştiu, unele povești sunt de basm! Dar e atât de simplu! Mai simplu decât o „clema de pãr ce prinde şuviţa de pãr a unei Fetițe cu Codițe și sandale galbene”. Mai simplu. Trebuie doar sã deschizi paginile unei cărţi scrise de Cosmisian, acest autor misterios, pe care arta finã, spectaculoasã, jocul și imaginația, emoțiile și reflecțiile puternice îl definesc.

sursă foto: 7 – themes

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul sãu uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim.

Ami Ancelin

__________________________________________________________________________

Despre Ami Ancelin: Blog și publicații

Blog: https://sophisticatedwords.wordpress.com/

Antologii: Nuanțe De Piper Și Ciocolată (2020) & Șotron Pe Zăpadă – Let It Snow (2021)

Frânturi din „Fetița cu Codițe și Firul Narațiunii”, cap. 33

„Câțiva dintre călători i-au făcut loc fetiței, încurajând-o să urce prima. Nu a pierdut o așa ocazie, urcând lent, privind în sus, puțin în jos, cu pieptul plin de emoție, așa cum cerul senin se emoționează în pragul ploii, strângând la piept nori plini de răcoare. Mintea ei genera scenariul perfect pentru călătorie, doar că pentru aceasta îi erau necesare mai multe locuri, că doar avea un echipaj. Știa că la un moment dat drumul spre Hațeg va fi inundat de o mare secretă, iar autobuzul se va transforma într-un Velier colosal, cu care va reuși să străbată marea, salvându-i pe toți.

Șoferul și-a întors privirea spre culoarul autobuzului, încă mustind cu călători dezorientați. Le-a dat un ultim  minut de pregătire, a închis ușa din față a autobuzului. Turase puțin motorul, fapt ce a bucurat copiii, vibrând la unison cu trupurile încântate ale micuților. În tăcere, o fetiță se pregătea să conducă pe ascuns autobuzul spre o călătorie pe care o vedeau doar ochii ei migdalați. Un autobuz condus spre destinație pe două drumuri în același timp, pregătit să înfrunte greutățile mării. Fetița-căpitan era la datorie.

Odată pornit, autobuzul a devenit cea mai mare descoperire pentru copiii ce călătoreau pentru prima dată spre casa bunicilor sau a neamurilor. Să stai pe un scaun și să vezi trecând cu viteză pe lângă tine păduri pline de nuanțe de verde, dispărând în coada ochiului, făcând loc satelor aliniate pe ambele părți ale drumului proaspăt asfaltat. Casele erau ornate cu mozaicuri din gresie ornamentală, lucind în mod inconfundabil în soare. Porțile înalte ascundeau lumi nebănuite, despre care nu puteai decât să gândești o fracțiune de secundă. Din loc în loc puterau fi văzute bunici îmbrăcate în straie multicolore, unele așezate pe băncuțe din lemn de brad, al cărui miros îl simțeam involuntar, altele sprijinite de cârje improvizate, unele încă verzi, putând prinde rădăcini dacă ar fi fost să rămână mai multe minute fixate în același lor. Un interes deosebil în aveau roțile, pentru că din tot ansamblul autobuzului, doar acestea le atrăgeau atenția câinilor. Ei erau singurii care lătrau la roți. Copiii imitau cât puteau, spre disperarea părinților.”

© Cosmisian
Foto: 7-themes

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” – Pianul este un agent nevăzut al dorului

Spicuiri din „Fetița cu codițe la fel și Firul Narațiunii” –

Pianul este un agent nevăzut al dorului

 

Era seară.

Liniștea ce mă secătuia a fost întreruptă de sunetul ploii,

amplificat de sunetul moale al unui pian.

În vecini, destul de aproape, locuia o familie cu doi copii.

Băiețelul studia pian la Școala de Arte și Muzică din apropiere.

Deși îl mai auzeam exersând,

râsul Fetiței cu Codițe la fel era hipnotizant,

acoperind fiecare notă pe care o năștea pianul lui vechi.

Asta până acum.

Oh! Râsul ei…

Ce dor îmi e de râsul ei și de năstrușniciile ei.

Inegalabilă ființă.

Ploaia și piesa pe care o exersa băiatul la pian accentuau dorul.

Pianul este un agent nevăzut al dorului.

Te face să aluneci în amintiri de care nu credeai că ai nevoie.

© Cosmisian

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu Codițe la Fel și Firul Narațiunii”

„Cum Fetița cu Codițe la fel nu reacționa când încercam să îi atrag atenția,

m-am retras în camera ei,

pe raftul unde cărțile lui Jules Verne stăteau neatinse,

așa cum scândurile unui gard al unei case părăsite zac.

Mă simțeam ca o carte abandonată de cel mai mare admirator al ei.

Ce îi mai rămâne de făcut unei cărți ce și-a pierdut cititorul?

Ce îi mai rămâne unui Narator ce și-a pierdut Firul Narațiunii?”

„Narator din fire,

eram obișnuit să spun ce s-a întâmplat sau încă se întâmplă.

Nu realizasem cât este de dificil să schimbi destinul cuiva,

sarcină pe care Firul Narațiunii o îndeplinea cu maximă precizie.

Uneori, impulsivul, dorea să intervină chiar și pentru lucruri mărunte,

cum ar fi o zgârietură.

Amândoi o iubeam pe Fetița cu codițe la fel.

Ce îi rămâne unui narator

incapabil să schimbe narațiunea și viitorul pe care aceasta l-ar cuprinde?”

 

© Cosmisian

Foto – google

Fetița cu Codițe la Fel – Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare? (Spicuiri din Cap. 10)

Fetița cu Codițe la Fel – Spicuiri din Cap. 10

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

Priveam în jurul ei.

Tăcerea se desfăta în durerea lacrimilor pe care le-am văzut pentru prima dată

arzându-le chipurile, ca o lavă a neputinței. 

Pentru prima dată în viață mă simt neputincios.

Geamănul meu, Fir al Narațiunii, lipsea.

Cu inima lui iute, plină de empatie,

aș fi schimbat fără rezerve această nefericire din viața Neasemănării.

Fetița Labirint se pierduse ea însăși?

Un Labirint ce a căzut în capcanele propriilor coridoare?

© Cosmisian

Foto Jorjette

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. Călătoria imaginară a doi copii de 12 ani ce se întâlnesc în visul fetiței

– Tu ai văzut vreodată un vultur? Dar, viu…

– Vultur? Unde aș putea vedea eu un vultur? În cartier la mine sunt câțiva arbori, mult prea nefericiți să atragă un vultur.

– Așa mă gândeam și eu. Ce să caute un vultur în cartierul tău…

– De multe ori m-am întrebat ce e în capul tău. Acum, că ai scăpat înaripata din gurița ta, realizez că e bine că am ținut pentru mine o asemenea întrebare.

– Ai aruncat vreodată o piatră într-o apă adâncă, încât să auzi acel sunet gâtuit, semn că apa a înghițit piatra?

– Bine că nu ai aruncat această piatră după vulturi. Nu te-aș vedea bine încercând să scapi. Răspunsul meu este Nu. Tata m-a învățat să arunc piatra pe apă. De atunci mă întreb dacă aș reuși să alerg pe apă dacă aș prinde o viteză suficient de mare.

– Interesant, căzu el pe gânduri, interesant. Un vultur care nu se arată, o piatră care te îndeamnă la zborul pe suprafața apei și o fată care nu recunoaște că are și ea întrebări dintr-o carte de aventuri, nescrisă încă.

– Tu ai observat că suntem singuri pe aici? Oare cum am ajuns pe dealul acesta? Ce vechi sunt casele. Sau, mai bine spus, ce joase sunt. Când te uiți la trandafiri, ai impresia că sunt parte din acoperișuri, iar frunzele lor par perdele la casele acelea galbene ca lutul.

– Credeam că tu locuiești pe aici, iar eu te urmam din dorința de a te însoți până acasă. Mi-am dorit să te conduc doar ca să petrecem mai mult timp împreună. Mi-am dat seama la un moment dat că niciunul dintre noi nu locuim în această zona de case.

– Cum de ți-ai dat seama?

Băiatul zâmbi ștrengărește, ca și cum ar da impresia că este un mare detectiv.

– A, știu. Am spus că eu locuiesc într-un cartier cu pomi nu foarte primitori pentru vulturi, pe când aici nu sunt arbori de nici un fel. Totul pare atât de mic, încât cerul este la o atingere depărtare. Așa ți-ai dat seama?

– Aș minți să neg. Să neg că aș fi deștept. Dar, nu așa mi-am dat seama. Poate nu ai observat, dar de când am intrat pe drumul de piatră, casele cu grădinile lor, de fiecare parte a străzii, au apărut de la sine, ca de dincolo de orizont. Mie mi-a creat impresia că mintea ta le-a produs.

– Tu ai familie? Vezi, ne plimbăm de câteva minute pe străzi necunoscute, care ar spune celorlalți că ne-am ști de multă vreme, dar nu știu cum te numești, nu știu de unde ai apărut, dacă ai familie. Și, dacă mă gândesc bine, nu știu de ce îmi placi.


Foto: google

– Sunt Jules, fiul dintâi al părinților mei, familia Verne. Am cam fugit de acasă, de doar câteva apusuri de soare. Aveam planuri, dar nu mă așteptam să mi le desăvârșească cineva.

– Jules Verne, ca în marele povestitor din cărțile pe care le tot primesc de la părinți? Știam eu că ești real. Mi-am dorit mult timp să te întâlnesc. De asta îmi pari atât de cunoscut.

– Cărți? Mi-ai atins geanta? Jurnalele acelea sunt marele secret al vieții mele. Doar eu și doi prieteni ai mei, mai puțin obișnuiți, aș spune, mai știu de invențiile și notițele mele. Tot nu înțeleg cum ai reușit să te uiți în geanta mea fără să văd eu.

– Ești modest acum. Mă refer la cărțile pe care le am în biblioteca mea de acasă. Le citesc cu tata uneori, dar lui pare să îi fi dispărut copilul din ochi, că nu pare să ajungă un personaj din carte. Nici mama nu pare să vadă cu ochii ei mari și frumoși această lume a cărților. Un alt motiv care mă face să fug adesea de acasă în lumile mele imaginare. Poate și tu ești o ființă imaginară, altfel nu îmi explic cum de ne înțelegem atât de bine, cum de nu te sperie că am făcut să apară case înaintea noastră.

Încurcat de-a dreptul, tânărul Joji privi spre vechii lui aliați în lumi create din cuvinte, cerând parcă un ajutor pe care nu l-ar fi pronunțat în fața fetei. Ați văzut vreodată un narator care își ridică umerii a neștiință, când este să fie confruntat cu ființe ca fetița aceasta cu codițe întotdeauna la fel? Sau, cum Firul Narațiunii se pierde în fața ei, când ea pare să locuiască la ambele capetele ale poveștii, manipulând rostul lucrurilor. Când te uiți în ochii Firului de narațiune și vezi uimire și blocare, înțelegi prin ce trece un scriitor fără inspirație.

– E timpul să ne setăm prima destinație a călătoriei noastre împreună. Pentru aceasta, am pregătit un submarin. Este, mă văd nevoit să spun, această punte pe care stăm. Tânărul Jules deschisese jurnalul albastru din geantă, iar velierul se transformase într-un submarin ne mai văzut, dar atât de practic.

© Cosmisian

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri de seară – „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Paragraf preluat din Cap. 10

„Soarele și-a fixat mirarea pe ochii fetiței de 12 ani,

nefiresc de matură pentru o singurătate ca a sufletului ei,

dar atât de lipsită de experiența unei lumi

ce pare dezlipită din trecut,

dar care nu se potrivește orizontului îngust în care a fost crescută ea,

în aparenta lume a viitorului.

Ochii ei nu văzuseră mai nimic din lumea lumilor,

pentru că lumea ei era limitată

la proximitatea camerei ei micuțe de la etajul 1.

Știți doar,

dincolo de lumea lumilor,

fetița cu codițe întotdeauna la fel

locuia în scara plină de punți către alte lumi,

pe care le-a atins gândul ei, dorul ei de o alta lume.”

© Cosmisian

Sursa foto – google

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” – Din cap. „1840”

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii” –

Din cap. „1840”

*

     Vremea rece din Paimbœuf te obliga la deghizare. Doar legendele își îmbracă personajele în ținute cu etichetă. Visele întotdeauna șterg ideea de deghizare. În vis, ținutele se topesc, luând forma personajului, confundându-se până la gradul suprem al unui rol jucat între real și ireal. Rolul de vis.

     Visarea este momentul în care fetița cu codițe la fel se poate regăsi. De această dată, nu mai trebuie să se prefacă, pentru că trupul i s-a desprins de limitare, ajungând acolo unde inima își amintește de o viață pe care a avut-o în imaginația altei persoane. A unui băiat care a trăit cu mai bine de un secol în urmă. Cum este posibil acest lucru, vom afla.

     Personajul secundar al acestei narațiuni este chiar locul de desfășurare al întâmplării. Spre deosebire de imaginație, visarea se camuflează cel mai ușor în sufletul unei fetițe de nici 12 ani, cu codițe prinse de mama ei, întotdeauna la fel, împiedicându-și personajele să se oglindească în ideea de piesă de teatru. Iată cum, pentru a se potrivi descrierii tocmai oferite, în bătaia rece a vântului, Visul a devenit un Velier ce tocmai își primea pasagerii. Pânzele lui se hrăneau cu aspirațiile încă nenăscute ale pasagerilor. Niciodată nu se mișca din loc. Doar mările și oceanele o făceau, dorindu-și cu ardoare să poată trece, dacă e posibil, chiar pentru o clipă, o noapte sau, de ce nu, mai mult de atât, pe lângă personajele pe care le voi aduce, rând pe rând, în poveste.

     Vântul aspiraților nenăscute încă în pieptul fetiței a suflat în proră, drept indicație că este timpul ca personajele să își facă apariția. Fetița cu codițe la fel ținea pe braț cu coș de nuiele voluminos, în care ascundea ceva. Se îmbrăcase ca un băiat, cu pantaloni trei sfert, de parcă ar fi venit din alt timp. Peste cămașa uzată și considerabil mai mare decât trupușorul ei, plana o vestă brună, cu buzunare mari. Cizmulițele, la fel de mari și ele, erau fixate în picioare de trei perechi de ciorapi împletiți. Fiecare picior își rezervase dreptul la aceleași trei culori, pe care le ținea aproape de căldura tălpilor ei mici în altă ordine decât ar fi făcut-o, spre exemplu, un pelican curios. O văd pășind curioasă în noua lume, pregătită de ea la îmbinarea trecutului cu prezentul.

     Privind trecerea mării, un tânăr cam de aceeași vârstă cu fetiță cu codițe, stătea cu un jurnal mare în brațe, în care se putea vedea numărul mare de povești scrise după uzura paginilor. Prea tânăr pentru o asemenea experiență scriitoricească, avea să trădeze multă îndemânare și inspirație pentru chiar mai mult decât vârsta pe care nici nu și-o lua în seamă. Deși nu i-am spus numele băiatului, de dragul anonimatului, îl vom porecli Joji. Atât pot spune acum, că vesta pe care o purta cu mândrie nu era a lui. Dar, avea buzunare mari. Nici numele scris pe ea nu îi aparținea.”

Sursa poza.

© Cosmisian

Spicuiri 4 „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri 4 „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

 

     Era seară din nou. Fiecare seară este deosebită. Repetiția nu are aceeași însemnătate pentru cineva care iubește apariția tatălui, dornic de îmbrățișare. Trebuie că v-am obișnuit până acum cu întrepătrunderile de lumi pe care fetița cu codițe la fel le păstra la îndemână, doar ca să trăiască clipe de mister.

     Pereții ce despart bătăile sincron de inimă ale părinților de tremurul brațelor strânse mănunchi peste genunchi, au devenit gazda cu două perspective pentru mine și pentru Firul Narațiunii. Ne obișnuisem cu această scenă. Clanța ușii se înclină cu respect pentru momentul incandescent ce urma să transpară, scârțâind de una singură.

Sursa foto: 7-themes

     O vedeam. Stătea cu bărbia pe genunchi pentru a-și stăvili emoția. Le auzea respirația, iar inima îi pompa nebună în piept. Ca un vulcan ce dorește să îmbrățișeze pământul din toate părțile, sărea din acea poziție, arcuindu-se cu tot trupul spre brațele deschise ale tatălui ei. Brațele lor întotdeauna o includeau pe Adela. Pungulițele cu cadouri, când erau, cădeau pe covorul moale, confuz. O vreme a crezut că îi aparțin lui cadourile. A și justificat această credință, spunând că acestea pot fi găsite asupra lui o mare parte a timpului.

     Revenind la îmbrățișare, spun simplu că era de o cu totul altă factură față de ce vedem în alte povești de iubire pe care le naștem. O fetiță ca ea este din cu totul alt colț al universului. Unii ar spune, cu sinceritate, că ea este prinsă între lumea caldă a părinților ei, unde creștea pentru a da o lecție lumii, și labirintul acela de pe tabla de șah, unde ajungea foarte des în ultima vreme. Sau, de unde era.

© Cosmisian

De ce există povestea „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

De ce există povestea „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

     V-ați întrebat adesea ce gândesc sau înțeleg copiii în perioada incipientă a dezvoltării lor. Dar un copil cu Sindrom Down? Ce simte el? Cum este lumea lui? Ce îl face atât de sensibil, frumos și fericit în ciuda ochiului greu care cade asupra lui de la distanță?

Pe fetița cu codițe am întâlnit-o de mai multe ori. Glasul ei dulce m-a topit. Nu știam prea mult despre acest sindrom, și cu siguranță că nu-l voi înțelege niciodată în maniera în care un părinte o face cu propriul copil. Cu toate acestea, acel cromozom 47 al unui astfel de copil pare să nu mă lase în pace.

Lumea fetiței cu codițe la fel este prezentată de un Narator cu personalitate duală, adesea poznașă. Cu ajutorul părinților, Fetița Cromozom 47 a reușit încă de mică să pătrundă într-o lume secretă, lumea Manuscrisului 63 al lui Jules Verne, unul „scris” de acesta în timp ce naviga spre India. Și-a dorit mult un colier, doar că a întâlnit o ființă ruptă dintr-o lume pe care nici chiar fantezia nu o putea egala. Fetița pe care el a întâlnit-o purta la gât un colier numit Cromozomul 21. Unii l-au numit cromozomul dragostei .

Opreste-te o clipă și intră în lumea unui asemenea copil. Sunt minunați. În România sunt peste 30.000 de persoane cu acest sindrom. Că se face puțin pentru ei, o spun toți cei implicați. Nu am calificarea să o fac eu. Dar, voi pătrunde în lumea fetiței cu codițe până la capitolul 16.

Iată cum aș dori să fie privită această lume pe care o descriu în această serie. Sper ca cei care au cu adevărat experiența dificilă a îngrijirii unui copil iubitor ca acesta, să nu mă judece. Mai curând, îi invit într-o altă lume a lor, pe care puțini au reușit să o vadă. În acea lume, copiii sunt aventurieri și exploratori.

 

© Cosmisian

Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Capitolul 6

Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Capitolul 6

     Toamna trecuse frumos peste fetița cu codițe, iar experiențele ei erau tot mai inedite, dar niciodată împărtășite cu cineva. De fapt, uneori mai pătrundea în sufragerie, acolo unde obiectele colecționate de bunicul și tatăl ei deveneau punți către lumi desprinse de aripile Timpului, pagină cu pagină din chiar Manuscrisul 63. Cum reușea să se lipească de trecutul scris și, aparent pierdut, nimeni nu știa.

     V-ați gândit vreodată de ce Firul Narațiunii și Naratorul erau tare încurcați de rolul pe care îl desfășurau în preajma fetiței cu codițe? Credeți că este ușor să pretinzi că nu ești văzut, doar pentru că ești ignorat, când de la episodul cu tabla de șah nu mai știi cine este ascuns în povestea cui? Fetița avea ochii mari și limpezi ca o piatră peste care curgea apă abia născută din izvor de munte. Ochii îi erau adesea fixați pe Firul Narațiunii, pe care îl deposeda de orice inițiativă de a schimba ceva. Că ar fi vrut să schimbe firul, este de așteptat. Îi este în natură, dar incidentul cu Labirintul de pe tabla de șah l-a transformat în personaj, mai mult decât însuși Naratorul ar fi dorit să îl contureze în propria-i scriitură.

     Cum sărbătorile de iarnă erau tot mai aproape, Adela pregătea în fiecare final de săptămână prăjiturele. Nelipsită din bucătărie era și fetița cu codițe la fel, întotdeauna la fel. Făina părea cerul pe care mama așeza stele colțurate din aluat, pe care le oferea căldurii soarelui, cum îi mai spunea aceasta cuptorului, pentru a le împrumuta strălucire și căldură. Chipul micuței era atât de drăgălaș când pete de cer alb de făină își făceau loc pe chipul ei. Nu am greși dacă am spune că stelele își doreau să strălucească pe chipul ei, chiar fără a mai trece pe sub mângâierea soarelui.

     Desprinsă de lumea deja fantastică pe care am descris-o, fetița îngâna cu bucurie cuvinte fără sens pentru mama ei, care oricum nu o corecta pentru atât de puțin. Mirosul primei tăvi scoase din cuptor a adus și prima degustare. Fetița reușea să participe ca prin vis în ambele lumi, cea obișnuită, a cerului alb de făină pe care se așezau stele colțurate în rânduri, dar și cea născută de prezența Firului Narațiunii, care o ademenea când neîncrezător, când plin de anticipație între paginile manuscrisului deja amintit.

     Doar ochii ei vedeau ambele planuri, pe care le-a cuprins în pumnii ei mititei, le-a scuturat cum ai face cu zaruri menite să indice doar fațetele de care ai nevoie pentru a continua spre o destinație surprinzătoare, și iată-ne purtați într-o combinație de lumi despre care abia începem să avem habar.

     Adela îi adusese o vestă croșetată de o colegă de la serviciu, special pentru fetiță. Îi promisese o vestă care să o protejeze în războaiele imaginare la care asistase în câteva rânduri, în vizită fiind. Vestă de protecție, cu puteri? Își întinsese brațele pe rând ca Adela să o îmbrace cu această vestă, simțindu-se învestită în grad de cavaler al Făinii din praf de stele. Apoi, dându-se jos de pe scaun, fetița s-a îndreptat spre holul central al casei, unde exista un cuier mic, potrivit pentru înălțimea și dibăcia ei. A dat vesta jos, fixând-o pe cârligul negru prins deasupra oglinzii. Se privi în oglindă, apoi oftă a idee.

     Noi o priveam surprinși. De această dată, mama fetiței ni se alătură, fără să bănuiască lumea din care veneam. A mai spus ea că suntem prieteni imaginari, la cum părea să indice însăși fetiță când ne certa. Ne convenea de minune această titulatură, atrăgătoare de altfel. Și, iat-o pe fetița cu codițe prinsă de o nouă poveste.

     Cum privea ea vesta agățată în cuierul din hol, i-a venit o idee. „O voi face șorț. Oricum nu aveam unul. Bucătăria nu găzduia așa ceva. De prea multă vreme am numărat gloanțe deja folosite, cu vârfurile bontite în pieptul meu”, a șoptit încântată de idee.

     „Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar, aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

© Cosmisian

Spicuiri 3 din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri 3 din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Din Cap. 5

     Duminicile erau toate la fel. Monotonia și rutina își aveau întotdeauna prostul obicei de a ne vizita când familia fetiței cu codițe era împreună. Pe semne că îi urmărea. Camera de zi era din nou închisă. Era o cameră de oaspeți, dar era tratată cu multă nedreptate. Prea puțini oaspeți puteau spune că au văzut-o. Cu toate acestea, regula nescrisă a familiei era agățată cu șnur de cheia ce stătea în ușă. Era mai tot timpul închisă, deși niciunul dintre ei nu era interesat de o vizită scurtă.

     Ați văzut vreodată o tablă de șah care să joace cu propria-i limitare la două culori, prinse între ele doar la colțuri? În camera de oaspeți se juca șah în liniște. Noi nu aveam nevoie de cheie pentru a intra. Intram fără cheie, jucam fără piese. Acelea fac prea mult zgomot. Ne plăcea să jucăm părți ale trecutului pe care îl încercam din nou și din nou, simulând posibile variațiuni de prezent, de viitor.

still_life_old_book_hourglass_mood_chess_board_old_pocket-895386

Sursa poza

     Tabla de șah este o imagine perfectă a noastră, a mea și a Firului Narațiunii. Un număr limitat de posibile mutări, aparent infinite, făceau din încercările noastre un adevărat spectacol în două culori. De departe, liniștea domnea, sugerând uitare. De aproape, desfășurarea culorilor…

© Cosmisian

Spicuiri din Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

Spicuiri din Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

    „Dintr-un Almanah, nea Gigică a rupt câteva foi, pe care le-a transformat într-un coif plin de litere și imagini. Puțin încurcat de cele două codițe la fel ale fetei, a reușit într-un final să i-l fixeze pe cap, zâmbindu-i mai mult distrat. Capul fetiței arăta ca un ocean întins pe care naviga o bărcuță plină de povești nescrise încă, iar din colțurile acesteia, se năștea o poveste cât o secundă. Liniștea oceanului a fost tulburată de fulgere topite din vârful coifului, iar furtuna ce se întețea, părea mai curând să oglindească furtuna din Oceanul Indian, despre care nu am vrut să spunem că ar fi aparținut călătoriei din Manuscrisul 63.

41ynh67s8KL._SX425_

Sursă ocean – o barcă imaginară.

     Ploaia acoperise întreaga seară, masa centrală și milieul ei se transformaseră într-o masă mare de valuri înspumate, ce loveau de deasupra barca, îi topeau scrisul, uscat de prea mulți ani în brațele timpului. Negrul nopții se topea, transformându-se în cerneală, iar poveștile curgeau din colțul unui condei, direct în amintirile fetiței. Firul Narațiunii ofta în sfârșit a satisfacție. Iată aici o fetiță ce putea reface drumui lui Joji spre India, în căutarea colierului ce își pierduse între timp destinatara. Ne-am făcut loc în călimară, satisfăcuți de seara aceasta. Fetița cu codițe rescria călătoriile imaginare ale tânărului Joji [Jules Verne].”

© Cosmisian

 

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Spicuiri din „Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

În grădina din fața blocului nu erau copii. Spun asta doar ca să nu mă întrebați. Judecând după leagănul simplu, orfan, mă tem că fetei cu codițe născute din curiozitate, nu îi mai rămăsese nici un competitor nemilos care să o împiedice să îmbarce în leagăn. Fiind prea scundă, a regretat puțin că nu are un adversar mai înalt, pe care să îl provoace în vreun fel, sau poate în altul, doar ca să o ajute să urce. Ea nu știa încă, dar băieții înfumurați servesc adesea obținerii de beneficii care le sunt potrivnice. Fetița și-a adus o cutie de lemn, mai mult spartă decât întreagă, însă murdară chiar și în locurile unde nu era necesar să fie întreagă. A așezat-o în fața leagănului, ce se fâțâia de la vânt, doar ca să îl încalece dintr-o săritură, lucru ce i-a reușit fără efort. Nu avea nevoie de un băiat care să o ajute, ci de unul căruia să îi facă în ciudă de contrariu.

Sursa poză: !

Ca o umbră nepoftită, Firul Narațiunii încercă să îi dea un avânt leagănului, doar de pornire. L-am surprins, m-am strâmbat la el și a renunțat. Era pentru prima dată când mă strâmb la Firul Narațiunii, iar el a înțeles pe loc că avântul de care avea nevoie fetița cu codițe nu era unul al schimbărilor de destin impuse pe ascuns, de la spate, de el, de Firul Narațiunii. Fetița avea nevoie de un avânt mai simplu, unul care să o ridice de la sol spre cer, spre aspirații nebănuite de ea. Era prea micuță ca să le știe, era prea sinceră că să nu le aibă. Mai avea nevoie și de un răgaz, care să o tragă din spate pe cursul unui arc de cerc viu, ca să își vadă propria-i evoluție.

© Cosmisian

Protejat: Fetița cu codițe și Firul Narațiunii – Manuscris în lucru

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

O nouă poveste de suflet la orizont

O nouă poveste de suflet la orizont

„Fetița cu codițe și Firul Narațiunii”

Iată-mă din nou, luat pe nepregătite de o fărâmă de inspirație, pe urmele pașilor unei fetițe cu două codițe blonde, despre care am început să scriu în plină noapte. Și, când impresia pe care o culeg din paragrafe este una pozitivă, am siguranța că întreruperile datorate vieții mele de zi nu mă vor face să îmi pierd Firul Narațiunii, pentru că deja am stabilit cu el un lucru. Cert cum e, contractul semnat de ambele părți stipulează clar că el, Firul Narațiunii, nu va interveni în viața personajelor, iar eu, autorul Firului Narațiunii, nu îl voi forța să scrie. Am mai observat ceva. Nu îmi pot pierde ideile, pentru că scriu fără idei.

Cu această ocazie, vă anunț că m-a prins Fetița de mână, în propria ei lume. După cum ați observat, titlul cărții este: Fetița cu codițe și Firul Narațiunii

Am scris câteva pagini fără să înțeleg de unde simplitatea cu care scriu. Mai multe, în curând!

© Cosmisian

Sursă foto

 

%d blogeri au apreciat: