Arhive pe categorii: 03. POVESTI

Zidul în care am dispărut

Zidul în care am dispărut

„Dragul meu, dacă trecem de zid nu vom mai fi la fel. Tu chiar vrei asta?”

„Întotdeauna te înspăimântă schimbarea. Relaxează-te! Ce poate fi atât de rău dincolo de zid?”

„Păi, să vezi… De unde să știu eu? Nu am ajuns atât de aproape de el niciodată.”

„Te temi de nou. Uite, întind mâna și îl ating…”

Alin și-a întins mâna spre zid, înspăimântat în sufletul lui. Asta era, orice ar fi, dădea bine la impresie. Spera totuși ca atingerea zidului să nu îi topească mâna, sau mai rău… Se asigură că îl privește și apoi, doar apoi, apropie lent mâna de zid. Nimeni nu se aștepta la acest rezultat, cel puțin nu de pe această parte a lui…

*

Nu ți-am spus despre Zid. Este timpul să îți spun cât știu eu, dar să nu te aștepți la detalii. Zidul a fost dintotdeauna acolo. Ne înconjura semeț, admirat dintotdeauna de oameni. Era ca un perete foarte înalt din apă cristalină care se ridica din pământ și urca până spre nori, revărsându-se pe cealaltă parte. Au fost mulți care s-au aventurat să pătrundă prin el înspre lumea de dincolo, dar nimeni nu a reușit să revină. De aici și multele zvonuri și legende, care mai de care mai ireale. De când ne știm noi iubirea, nimeni nu a mai încercat să treacă. I se admira doar frumusețea de departe, iar pâlcurile de arbuști îl făceau mai degrabă o iluzie optică, de care te țineai departe ca să nu riști.

Pe Frezia am cunoscut-o la Atelierul de Pictură din Mirror Lake. Ea se angajase într-un proiect al unui Om-Cap cu un destin filozofic, eu treceam pe lângă ferestrele joase ale clădirii, privind de fiecare dată preț de câteva clipe spre interior. Cursanții se schimbau, ea era tot timpul acolo. Am presupus că este o artistă care nu se oprește la propria artă, ci le oferă și altora o cale de a se regăsi prin culoare și formă.

Ne-a luat puțin timp să ne dăm seama că suntem amândoi visători, dintr-aceia care se înfășoară cu arta. Probabil că și ea o face ca să se scuze, ca să își justifice mai ușor visarea. Unul dintre cele mai înfocate subiecte pe care îl abordam era Zidul. Abordasem subiectul din perspectiva aventurii, nu a teribilismului. Oricum, nimeni nu se aventura să ajungă aproape de el. Aveam prea multe locuri în care să ne încercăm norocul, iar Zidul nu era unul dintre ele. Ei îi vorbeam despre el ca unul care părea prea încrezător în cele câteva detalii pe care le culesese de la oameni în puținii ani de viață.

La câteva săptămâni distanță de prima incursiune pe coridoarele ce găzduia Atelierul, o și invitasem pe Frezia la picnic. Pregătisem un coș cu diverse bucurii culinare, cât să poți degusta o varietate provocatoare de gusturi. Ne-am plăcut și la început, și atunci, și acum. Așa că, iată-mă cu mâna tot mai aproape de transluciditatea verticală a zidului. Ce nu știam noi în acest moment era modul în care reacționează zidul. Degetele mele deveneau una cu ființa volatilă a peretelui și dispăream treptat, fără să pot să-mi retrag mâna, sau umărul, sau corpul… Frezia se uita fără reacție. Inevitabilul i-a cuprins gâtul subțire și catifelat, oprindu-i bucuria de a respira. Se sufoca, iar trupul îi rămăsese inert, incapabil să mă salveze. Eu dispărusem fără urmă, fără a lăsa vreo posibilitate de a vedea în ochii Freziei cea din urmă expresie de iubire. Îmi pierdusem forma și culoarea, greutatea și importanța.

Au trecut câteva săptămâni de când dispărusem, caz deja cunoscut printre oamenii a căror liniște nu mai fusese tulburată de câteva decenii. Nu devenisem legendă. Aceasta era o veste bună, purtând cu ea și speranța că poate voi fi repatriat, reumanizat. Aș fi vrut să știu mai multe despre mine, despre ce mi se întâmplase, și-aș fi întrebat pe cineva dacă aș fi știut unde sunt. Sau, dacă aș fi văzut pe cineva. Să fie aceasta cea mai crudă soartă a unui tânăr care bravează în fața fetei pe care vrea să o încălzească cu iubire și aventură? Să se termine totul cu o căutare de sine, una pe care nu știam cum s-o explic, cum s-o definesc? Cine se pierduse vreodată de sine, de iubire, de tot, neștiind unde se află, și totuși să se caute? Devenisem un fel de ne-eu? Aceasta să fi fost oare soarta celor care s-au aventurat în Zid?

(Parte din secțiunea a treia a unui manuscris)

© Cosmisian

foto Najjie – waterfall mist

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

RECENZIE: „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, De Delicatese Literare

Cu doar câteva ore în urmă am ajuns pe pagina DelicateseLiterare în dreptul Recenziei cărții „Mariette – Muza și inspirația lui Jules Verne”, plin de apreciere pentru o asemenea recomandare de carte. Nu știam că s-a scris despre Mariette acolo, ceea ce a adus și mai multă bucurie, surprins fiind. Cu această ocazie îi mulțumesc Anei Sylvi Basica pentru Recenzie și vă invit să îi urmăriți activitatea pe Delicatese Literare aici! Le mulțumesc celor de redacțiile Editurii Siono (Link spre cărțile mele pe Siono aici!) și a echipei Delicatese Literare (Link aici!).

Vă invit să lecturați Recenzia cărții urmând linkul acesta, sau răsfoind pdf-ul de mai jos. Vă mulțumesc.

Cosmisian

Foto: DelicateseLiterare

___________________________________________________________________

Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne – Cosmisian – Editura Siono – recenzie
23 iunie 2022
Mariette. Muza și Inspirația lui Jules Verne
Cosmisian
Editura Siono
Nr. de pagini: 192
An apariție: 2022


Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul și Destinul se întrepătrund și apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut și clipa prezentă, făcând între ele o punte ieșită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere și secrete. (Potecuța)


Pe Cosmisian l-am întâlnit, în vasta lume a literelor, prin intermediul lui „Lucette”, sora mai mare a lui „Mariette”. Spun mai mare pentru că a apărut prima în lumea de care vă vorbeam, însă ceea ce au în comun cele două grațioase prezențe este faptul că autorul lor le-a creat colțișoare de lume numai și numai pentru ele. Sunt născute aici, într-un ungher de Românie, însă trăitoare într-o geografie mult mai amplă, la care puțini acces. Cosmisian însă ne permite și nouă să tragem cu ochiul în spatele cortinei prozaicului și să vedem ceea ce poate altfel ne-ar fi scăpat.

Am deschis cu sentimente amestecate cartea de un roz brumat, de pe coperta căreia ne zâmbește ea, Fetița cu Codițe la fel, eroina incontestabilă a poveștii lui Cosmisian și a unei alte povești, cea a propriului destin, care ar putea fi privit de majoritatea cu o clătinare de cap, fiindcă ea este un copil cu sindrom Down născut în anii ’80, în România comunistă. Pornind de la această premisă, s-ar putea crede că vom da de o istorie tristă, dar cât de departe am fi de adevăr… căci nu toate sunt alb și negru, tristețea și bucuria sunt uneori fețe ale aceleiași monede, iar un far călăuzitor, precum cel plantat de Narator și bunul său însoțitor, Firul Narațiunii, în centrul universului Mariettei, poate aduce la lumină o cu totul și cu totul altă dimensiune.

Mariette are norocul de a avea în preajmă părinți devotați, bunici generoși cu timpul lor, cu emoțiile, dar și prieteni buni. Sau poate nu e un noroc, ci un drept câștigat de prezența ei luminoasă într-o altă zonă a existenței, una nedezvăluită profanilor. Naratorul și Firul Narațiunii sunt ei înșiși călători în timp, între lumile pe care le acoperă, înregistrând aventurile unor spirite deschise, între care se pot crea legături indestructibile în timp. Cum ajunge Mariette, Fetița cu Codițe la fel, să fie cunoscută drept muza și inspirația lui Jules Verne? Cine este micul Joji și ce se va alege de el? Dar de minunata noastră protagonistă? Sunt toate întrebări la care veți dori să primiți răspuns de la prima la ultima filă a romanului.

La începutul anilor ’80 apărea în această lume Mariette, un copil diferit, dar iubit. O prezență solară, care de-a lungul timpului s-a deschis precum o floare în fața posibilităților neștiute aflate în spații accesibile doar unor inițiați, copii cu spirit de aventură nelimitată de amenințarea banalului, precum ea și Joji, sau ale creaturilor născute din esența cernelii vărsate de îndrăgitul scriitor Jules Verne, cel care devine co-protagonist al istorisirii de față, călător la rându-i pe marea timpului, între vârsta de 12 ani, aidoma cu cea a Mariettei și momentul plecării sale într-o altă călătorie, de data aceasta numai a spiritului. între 1840 și 1905, Naratorul și Firul Narațiunii, entitățile născute din esența creativității simbolizată de cerneala de care aminteam l-au însoțit pe Jules, cunoscând-o, bineînțeles, și pe Muza lui. Ce mirare pe aceștia să o regăsească pe Muză după atâtea decenii, în însăși Fetița cu Codițe la fel, julită la un genunchi, exact la vârsta pe care o avusese tânărul Joji cel dornic de aventură… Ce de momente prețioase, unele care țin cititorul cu sufletul la gură, pentru a afla cum depășește Mariette obstacole apărute în cale, reacția părinților iubitori și a celor care o iubesc, dimensiunile remarcabile ale lumii ei interioare.

Cosmisian ne invită să îi fim alături Mariettei, dar și să căutăm în străfundurile propriei ființe comori nebănuite. Mariette ne arată o cale, calea de a fi noi înșine, într-o lume ale cărei miraje sunt ușor de urmat și ale cărei risipiri ne poartă de colo-colo, precum puful păpădiilor sau frunzele duse de vântul sorții.

Numai dumneavoastră puteți decide dacă veți naviga în largul oceanului necuprins pe corabia unde Mariette – Fetița cu Codițe la fel – este angelicul căpitan sau dacă veți coborî în primul port.

„Pe rând, cu încetinitorul parcă, fetița își în mu ia degetele în cerneală. Păreau un mănunchi de stilouri vii, vibrând de dorința de a scrie. Sau de a contura ce numai inima ei putea face. S-a așezat în genunchi în fața măsuței, sprijinindu-se cu coatele pe albul ei, al paginii, al norilor. Palma stângă se împotrivea vântului care dorea să ducă mai departe albul norilor de pe pagină. Dar ea știa. Norii pot fi ținuți în loc de degetele ei înmuiate în cerneală, care acum păreau mai mult ca o corabie ale cărei pânze erau smulse din pânza unui pictor care dorea să picteze nedefinit pe ceru! nopții.”

By Anasylvi

___________________________________________________________________

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022 „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cosmisian în Agora Artelor, Nr. 9, Iunie 2022
„Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik”

Cu încântare vă anunț apariția în Revista „Agora Artelor” nr. 9, Iunie 2022 a capitolului „Îmi extrag perfecțiunea unui personaj din culorile unui cub rubik” din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, scris în perioada Septembrie 2021 – Ianuarie 2022.

Revista poate fi citită în întregime urmând linkul acesta: AgoraArtelorNr9

Textul propus îl puteți citi fie pe linkul de mai sus, paginile 58-59, fie aici, în PDF. Lectură plăcută. Aștept ziua în care să puteți citi întreaga carte „Ciornele unui scriitor tăcut”.

© Cosmisian

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE

Au trecut cîteva ore de când mă lupt cu toate activitățile de astăzi, sperând să prind un moment liber pentru a citi. Sunt încântat să vă prezint recenzia scrisă de Oana. Prin ochii ei am văzut și eu ceva nou la cartea mea. Sunt surprins și eu de o perspectivă asupra tăcerii la care nu m-am gândit în acei termeni.
Sunt încântat.
Vă las puțin din text și vă invit pe Crâmpeie de Suflet să lecturați întreaga recenzie. Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii la pachet cu Lucette, sau independent de aceasta.

_______________________________________

COSMISIAN: MARIETTE – MUZA ȘI INSPIRAȚIA LUI JULES VERNE – RECENZIE
2022-06-15

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O știam pe Mariette încă din fașă, am citit ceva fragmente, dar acum mi-am încântat sufletul cu plinătatea prezenței ei. Și nu, din păcate nu am putut să o duc la Paris, dar am purtat-o cu mine prin Anglia, furând câteva rânduri unde era posibil. Și am lăsat-o să vadă puțin și din universitatea din Greenwhich, acum, serios, după aventurile sale prin universul lui Jules Verne, merita o nouă poveste și la Greenwhich, poate așa reușește să reînvie și manuscrisul pierdut!

Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne este un roman poezie, o feerie de senzații și trăiri, o minunăție de carte și de poveste, care îmbracă în nenumărate metafore un adevăr mai dureros și mai trist: cel al stigmatizării aduse de existența unui defect de cromozomi. Însă acest lucru nu împiedică deloc miracolul să se petreacă, pentru că Fetița cu Codițe este o adevărată muză și o inspirație pentru toți cei care ajung în contact cu ea, nu numai pentru marele Jules Verne:

Continuarea pe LINK

Crâmpeie de suflet

Cosmisian a reușit să ducă lumea poveștilor la un alt nivel, să transforme lectura în artă în adevăratul sens al cuvântului. Citindu-i cărțile, devii parte din ele la rândul tău, căci are darul ăsta, de a te scoate din pasivitate și a te transforma în personaj în propria operă, în martor activ la tot ceea ce produce imaginația sa. Și aceasta scoate la lumină multe minunății, căci autorul folosește cu talent de maestru tehnica narativă pentru a crea magie prin intermediul cuvântului, pe care îl vrăjește. Scrisul pentru el devine catharsis, iar asta se simte cu putere și îți bucură sufletul. Devii mai bogat citindu-l, iar acesta cred că este unul dintre marile câștiguri atunci când îi citești creațiile. „Din suflet de Narator își naște poveștile”, iar asta ajunge clar în suflet de cititor.

Este o adevărată sărbătoare atunci când cărțile sale își găsesc drumul până la mine. O…

Vezi articolul original 758 de cuvinte mai mult

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, Iunie 2022

VoceaTa.Eu @ „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”

CARTEA LUNII

Cu încântare vă anunț apariția Recomandării de Carte „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, recomandare semnată de scriitoarea N Marianne, publicată în Ziarul Vocea Ta, ediția tipărită, Anul 2 * Nr. 10 (108), pentru care le mulțumesc Redacției pentru primire, Editurii SIONO – București, N Mariannei pentru textul scris și Cristinei Apostol pentru fotografie.

Totodată, în aceeași publicație poate fi lecturat și un text, drag mie, sub titlul: „Chipul tău îmi adăpostește mângâierea la umbra pleoapelor tale”.

Ziarul Vocea Ta, împreună cu publicația online AșiiRomâni.de este un Proiect susținut de Departamentul Pentru Românii de Pretutindeni. Ziarul Vocea Ta este distribuit în Zona Metropolitană Nürnberg.

Cu multă apreciere Theodorei-Raluca Paun pentru sprijin.

Când mă gândesc la Mariette, o văd înconjurată de mulți prieteni dragi. Vrei să devii și tu unul? Te invit să citești Recomandarea scrisă de N Marianne:

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.”

______________________________________________________________

Cu apreciere, al vostru Cosmisian!

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian în ANTOLOGIA PRIETENIEI, Vol. 6, Lansare 4.05.2022

Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Festivalul – Concurs Internațional de Literatură și Grafică „Elogiul Iubirii”
(Valer Popean), Ediția a IV-a
LANSAREA ANTOLOGIEI PRIETENIEI, Vol. 6
4 iunie 2022, orele 10 – 16
Cu Mirela Minuţa

Dragi prieteni,

Premiile pentru Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” și Antologia Prieteniei, Vol. VI sunt pregătite pentru a vă întâmpina la Buzău, în 4 iunie, la un eveniment cultural de excepție: Lansări de carte, Lansarea Antologiei Prieteniei – Vol VI, Gala de Premiere a Festivalului Concurs Internațional Cultural-Artistic „Elogiul Iubirii” -Ediția a IV-a.
Mulțumesc domnului George-Nicolae Stroia, directorul editurii Armonii Culturale, pentru profesionalism și promptitudine! Mulțumiri – cu stimă, respect și prețuire – pentru prefața cărții, domnului George CĂLIN, scriitor – Ambasador Cultural Convenţia ONU-Geneva; Mulțumiri cu recunoștință, pentru Precuvântare și Binecuvântări, Pr. prof. dr. Milea Mihail, membru în Uniunea Scriitorilor şi a Ziariştilor Profesionişti din România; Mulțumesc graficienilor care, prin contribuția lor, au dat un plus de valoare Antologiei Prieteniei… și nu în ultimul rând mulțumesc tuturor creatorilor coautori…
În cuprinsul celui de al VI-lea volum al Antologiei Prieteniei sunt îmbinate poezie, proză și grafică de calitate, amprente nemuritoare ale unui număr de 135 de creatori, consacrați, amatori sau debutanți:


Cosmisian – Mențiunea a II-a la Secțiunea proză cu „Femeia – o metaforă care a prins viață”
(cinci capitole din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Sept.2021 – Ianuarie 2022)

Alături de: Adrian Păunescu, Nicolae Tonitza, Valer Popean, Nicu Gavrilovici, Constantin Triță, Afrim Hyseni, Mișu Popp, Vasile Brânzan, Rodica-Cristiana Marin, Stelian Necșoi, Ionica Bandrabur, Mihai Cătrună, Iurie Brașoveanu, Nynna Vizireanu, George CĂLIN, George Filip, Florin Grigoriu, Aurel Anghel, Girel Barbu, Teo Laurean, Ștefan Stefan Doroftei (Doimăneanu), Camelia Florescu, Emil Almășan, Violetta Petre, George Tei, Liliana Liciu, Florin Bogdan Boitan, Sorin Bălășcău, Marina-Nicoleta Bădărău, Mircea Coroș, Viorica Cazan, Liliana Simion Mirela Minuța Alexa, Florin Tudoran, Doina-Maria Constantin, Sorin Dumitrache, Nicoleta Tudor, Mihai Soare, Ileana Vlădușel, Ioan Nicolae Mușat, Andreea Dilek Blahuță, Andreea Popa, Raissa Alexandriu, Andreea Berceanu, Vlad Alexandru Mărunțelu, Luisa Ramona Urucu, Monica Ștefania Hanciuc, Maria-Daria Balașca-Mihoci, Ecaterina-Elena Mititelu, Ana Enache, Andreea Stemate, Ada Ceparu, Raul Alexandru Mitruți, Victoria-Maria Pripon, Ioana Balmuș, Tamara Pop, Valeria Dulce, Valeria Postica, Andreea Georgiana Irimia, Cristina Cracea, Cristina-Violeta Gheorghiță Paula Diana Handra, Casian Ioan Sinpetreanu Dante Vescan Viorela Marinela Sandu, Adriana-Elena Axinte, Adelina-Maria Homenco, Oana Stephanie Roșu, Maria Antonia Vlad, Teodora Nițu, Georgeta Rada Geta Lipovanciuc, Nicolae Crepcia D, Daniela Konovală, Aurelius Belei, Marilena Răghinaru, Elena Stan, Georgeta Muscă-Oană, Simona Mihuțiu, Florinela Rusu, Issabela Cotelin Dorel Mancaș, Lăcrămioara Teodorescu, Ionel Alexa, Mihaela Ienuțaș, Marin Rada Ecaterina Chifu, Francisc Edmund Balogh, Mirela Cocheci, Olga Văduva Grigorov, Cristinel Badea, Voica Rusu, Elena Obrinteschi Angela Dumbravă, Gabriela Cecilia Cioran, Lăcrămioara Elefteriu, Constantin Iordan, Maria-Alexandra Iliescu Maria Pană, Laura Ilinca (LLaura Lali, Elena Mititelu, Bianca Timșa Stoicescu, Alexa Gavril Bâle, Florentina Danu, Andreea Cristea, Rodica Mureșan, Liliana Roibu, Carmen Ifrim-Săsărman, N. Marianne, Vasile Bele, Natalia Nicoleta Nicoletanatalia Soare Sandu Chiva, Marina Costa (Lelia-Elena Lelia Elena Vasilescu, Ramona Pantea (Irimie), Mirela Hubali, Nadia Urian, Iuliana Cozma, Ileana Corina Ciuraș, Costache Năstase, Loredana Cristea Loredana Constantin, Petru T. Grădinaru Vadurile, Cipriana-Manuela Nichita Frățilă, Eric Cristian Cirică, Corina Claudia Ioniță, Eugenia Calancea, Arpád Toth Elena Mărunțelu, Marlena Raducu Mioara Zaharia, Vladimir Potlog, Ileana Pușcașu, Radu Iorgulescu, Andreea Văduva, Liliana Albu.


Tuturor vă mulțumesc! Trăiască Cultura și Nația română!


Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”
„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

_____________________________________________________

Cristinei Apostol îi mulțumesc din nou pentru căldura și dragul cu care vorbește despre scriitura mea. Mariette este o reprezentare emoțională a ceea ce se poate petrece în lumea interioară a oricărui copil, despre care părinții uneori nu pot ști, dar pe care o pot susține prin iubire și prezență. Cum mai pot alimenta părinții călătoriile imaginare ale copiilor lor? Dându-le cărți.
Vă invit să citiți recomandarea făcută de Cristina.
Mariette și Lucette pot fi achiziționate la pachet într-o ofertă „serie de autor – Cosmisian” de aici!

Vorbe pentru suflet...

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror…

Vezi articolul original 439 de cuvinte mai mult

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe – Theodora Savuli

Transmisiune din Labirintul Fetiței cu Codițe
Theodora Savuli depsre Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne

Pe Theodora Savuli o puteți găsi pe Site-ul Editurii Siono.

Mă bucur, dragă Theo, pentru că te-ai lăsat prinsă în Labirintul Fetiței cu Codițe. O călătorie bună, observ 🙂

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

„Clepsidra și creația literară” – Publicat pe Logos & Agape

Cu acest articol debutez în Revista Logos și Agape, pe care vă invit să o urmăriți urmând linkul articolului „Clepsidra și creația literară”, apoi click pe pagina principală. Articolul de față face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” pe care l-am scris anul trecut între septembrie și decembrie, și câteva zile din ianuarie. Îi mulțumesc și domnișoarei Niculicea Lavinia Elena, a cărei contribuție în Revistă o puteți găsi aici (LINK).

Vă invit la lectură!

Realitatea între metaforă și visare: Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, Cronică de Veronica Balaj

„Realitatea între metaforă și visare – Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne”

Cronică de Veronica Balaj

Editura Siono, Bucureşti, 2022

Cronica a apărut în Revista Floare Albastră (ISSN 2734-7710 ISSN-L 2602-0580) AICI

Cartea poate fi achiziționată de AICI

_______________________________

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosminian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp, Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero, și, acum, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc, sau cum sunt faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livrești de pe rafturile unei librării. Atractivitaea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre, ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezintă metaforele, am mai subliniat-o și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiţi să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină.Ar fi, să spunem, o discretă invitaţie la o lectură plăcută. Se astfel confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

   Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului, la valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă acesta întrucât Cosminian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el, într-un anume fel, personaj implicit, precum Fetița cu Codițe – Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse.

Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă inventivitate scriitoricească:

„M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm ce se întâmplă dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru că ar putea să le schimbe destinul.” (Cap. 16)

  Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă, uneori tristă. Oricum, caruselul se învârte între magie, și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care o sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosminian, și în acest roman, ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu Sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica Balaj

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

„Tu, Fetiță cu Codițe”, Issabela Cotelin despre Mariette

Mariette, frumoasă fată,
Te-am plimbat prin Orășel,
Te-am mai răsfoit o dată,
Te-am iubit din nou la fel.

Tu, Fetiță cu Codițe,
Muză-n vis a lui Jules Verne,
Gândurile-ți sunt mlădițe,
Sufletul din vis – etern.

de Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin o puteți citi aici: https://semaiintampla.com/

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

„Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne” a fost publicată de Editura Siono

Am bucuria să vă anunț faptul că în 20 aprilie 2022 a ieșit de la Tipografie cartea „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, la un an distanță de data apariției cărții „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”.

Cum poți obține un exemplar? Direct de pe site-ul SIONO. La final voi lăsa o listă a locurilor unde poate fi găsită în scurt timp.

Despre carte au scris deja cinci prietene bune ale scrisului meu. Mi-au făcut bucuria de a citi manuscrisul înainte de publicare și apoi au scris prefața și patru recomandări de carte în carte. Le veți putea citi în carte.

Voi reda în cele ce urmează Prefața scrisă de Petruța Petre, căreia îi mulțumesc în mod deosebit pentru cuvintele alese cu care mi-a condus cartea spre publicare.

PREFAȚĂ

Cuvintele devin într-o secundă sărace și se ascund exact așa cum o face Fetița cu Codițe din volumul lui Cosmisian, intitulat sugestiv Mariette –Muza şi Inspirația lui Jules Verne, iar eu acum,ca oricare alt cititor, mă simt dezarmată neștiinddacă este bine să rămân pe loc și să o privesc sausă alerg după ea să-i răpesc toate cuvintele pentrua putea să-mi scriu textul.

Cunoscând stilul lui Cosmisian din celelalte două volume citite, Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp și Lucette – Viața dincolo de imunitate zero, știam că voi avea o misiune grea. Cosmisian scrie îngerește, este un magician al metaforei, se joacă cu înțelesuri, scoate frumosul de unde te aștepți mai puțin, surprinde, atunci când crezi că te-ai obișnuit cu felul în care își țese pânza, Sensibilitatea sa o transpune în cuvinte și cuvintelor le oferă puteri nebănuite. Trezește emoții, le lasă să crească repede, exact cum cresc copiii…, apoi suflă peste ele și le risipește în sufletul cititorului.

Dar cine este ea? Cine este această fetiță – Mariette? De ce a apărut mica fantasmă să tulbure viața unui scriitor? Cum reușește o făptură plăpândă să oprească respirația Narato-rului, să-l facă să tresară, să lăcrimeze sau să zâmbească? Cum de Naratorul nostru pare uneori atât de pierdut, atât de emoționat?
Privit de sus, „dindărăt”, se poate observa cu ușurință duioșia cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței, Narator care în momentele dificile plasează povara pe umerii Firului Narațiunii, făcând el însuși câțiva pași în spate, pentru a-și putea trăi emoțiile la maximă intensitate, fără să știe, poate, că odată cu el și cititorul se oprește copleșit de aceleași trăiri. Fără să bănuiască o clipă că și cititorul s-a oprit așteptând ca emoțiile să se așeze în sufletul său.

Narațiunea este la persoana I, naratorul lăsând uneori impresia că nu cunoaște mai mult decât personajul, alteori ne lasă să credem că într-o clipă, atât cât noi, cititorii, am întoarce privirea, ar putea să schimbe complet destinul personajului său.

Uneori avem senzația că suntem spectatori la teatru de păpuși, iar Naratorul este chiar păpușarul care-și mânuiește marionetele. Firul acela de care este prinsă păpușa, invizibil de cele mai multe ori, este Firul Narațiunii, pe care doar un Narator iscusit îl poate pune în valoare și căruia îi poate încredința misiuni importante.

Ne aflăm într-un labirint prin care se caută perpetuu toate instanțele comunicării și în clipa în care, cu sufletul la gură, există iluzia unui tot, imediat acesta se dispersează, plasându-l pe cititor într-o nouă căutare.

Mi-am întărit ideea că autorul este atent la ceea ce se-ntâmplă în jurul său și că este un fin observator al ființei inocente – copilul.

Observasem în opera literară Lucette acest aspect de o finețe impresionantă, iar acum am primit confirmarea. Se observă grija cu care Naratorul călăuzește pașii fetiței. Dar Doamne, cine este fetița? Iar apar zeci și zeci de întrebări în mintea cititorului. Fetița cu codițe este Muza? Nu, fetița cu codițe este Mariette. Ei, da! Linia dintre real și imaginar este atât de fină, încât uneori dispare și cele două planuri se contopesc într-unul singur ca o iluzie. E ca atunci când privești liniile de cale ferată și la început le observi drepte și paralele, pentru ca apoi să-ți lase mereu impresia că se unesc și se separă continuu. Așa te fură povestea, te introduce într-o lume din care fie nu mai vrei să ieși, fie cu greu deschizi poarta către realitate.

Povestea în sine este emoționantă, drama este profundă, sensibilă și reală. Taie în carne vie la propriu, lasă urme adânci în conștiința cititorului care, de fiecare dată, are nevoie de clipe de meditație, de momente de căutare de sine, de fire invizibile de care să se prindă strâns pentru a-și păstra echilibrul și pentru a rămâne în contact cu lumea reală. În mod sigur, volumul Mariette – Muza şi Inspirația lui Jules Verne va avea un ecou frumos, va trezi întrebări și-l va plasa pe cititor în ipostaza omului aflat în căutarea răspunsurilor. Aceasta este menirea unei opere literare, acesta este rolul unui scriitor. Cosmisian este autorul care m-a impresionat încă de la început, de la prima sa apariție editorială, și sunt convinsă că deține resurse nebănuite pentru a face asta în continuare. Este, cu siguranță, o revelație a literaturii noastre contemporane.

Și iată cât de frumos sufletul unui Narator țese povestea: „Mi-a fost dificil să aleg unde să îmi fixez rolul de Narator, așa că am rămas în apropierea doctoriței. Detaliile despre tăcerea Mariettei i-au rămas în gât doamnei Ecaterina, sufocând-o de suferință. Auzise puțin din toate acestea la telefon, dar greul părinților era intensificat aici. Speranța de a găsi răspunsuri i-a făcut să agite minutele în care au povestit despre momentele ce au urmat episodului de febră al fetei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, mai mult pentru durerea părinților, decât pentru lipsa de reacție a unei fetițe cu o condiție medicală ciudată, despre care oricum se știau prea puține lucruri.”

Petruța Petre

Descriere

Dacă în Mouelle Roucher Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă, care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman, Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane. (N Marianne)

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul său uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim. (Ami Ancelin)

Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. (Cristinne CC)

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete. (Potecuța)

Mariette & Lucette împreună cu celelalte titluri Siono pot fi găsite:

Rețeaua națională Humanitas

București (Auchan, Cișmigiu, Kretzulescu, Magheru) • Alba Iulia • Bistrița • Brașov • Cluj • Galați • Oradea • Piatra Neamț • Ploiești • Sibiu

Rețeaua națională Cărturești

București (Verona, Carusel, AFI, Modul Cărturești, Promenada) Arad • Baia Mare • Brașov • Brăila • Cluj-Napoca • Constanța • Craiova • Iași • Oradea • Pitești • Ploiești • Sibiu • Suceava • Timișoara

Rețeaua națională Alexandria

Arad • Bacău • Bistrița • Botoșani • Buhuși • Buzău, Câmpulung Moldovenesc • Fălticeni • Focșani • Galați • Gura Humorului • Iași • Onești • Piatra Neamț • Rădăuți • Râmnicu Vâlcea • Roman • Suceava • Târgu Ocna • Vatra Dornei

Șt. O. Iosif – Brașov
Mihai Eminescu – București
Elstar – Câmpina
Gaudeamus – Cluj-Napoca
Prăvălia cu Cărți – Constanța
Dorian Gray – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
Casa Cărții – Iași
Junimea – Iași
Esotera – Timișoara
Libris Eminescu – Târgu Mureș
Librali Cart – Turda
Galerie Moldave – Paris

ONLINE
Cărturești
Humanitas
Libris
Adler
Galerie Moldave

Cosmisian @ Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă”, de Cosmisian

Mențiunea II (Medalie – argint) – „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ

Am participat la Festivalul-Concurs „Elogiul Iubirii” cu Proza Scurtă „Femeia, o metaforă care a prins viaţă”. Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

„Femeia, o metaforă care a prins viaţă” face parte din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut” (Sept 2021 – Ian. 2022)

Voi lăsa în continuare textul oficial al Concursului, urmat de propunerea mea.

Le mulțumesc organizatorilor – Mirelei Minuța în special, Juriului și Participanților pentru o asemenea ocazie deosebită de a pune în valoare fațete ale Iubirii.

____________________________________________________________________

Mirela Minuţa, 13 martie 2022

CLASAMENT – Festival-Concurs Internațional „Elogiul Iubirii”, ediția a IV-a, 2022
În Competiție s-au înscris peste 350 de concurenți dintre care au fost validate, conform regulamentului, un număr de 311 lucrări.

Mulțumiri, cu prețuire și recunoștință, membrilor juriului care au sacrificat din timpul lor pentru evaluarea lucrărilor!

Gala de Premiere va avea loc în data de 18 iunie 2022, la Buzău, când va avea loc și Lansarea Antologiei Prieteniei Vol. VI, în cadrul celei de a IV-a Conferințe Naționale ASCIOR.

Felicitări tuturor celor 311 participanți!

CLASAMENT „Elogiul Iubirii” – SENIORI – PROZĂ – Cosmisian – Mențiunea II (Medalie – argint)

____________________________________________________________________

Femeia, o metaforă care a prins viaţă

De Cosmisian

Era vară când am început să scriu povestea Ioanei. O scriam în mintea mea, acolo unde pot răsturna situația cu ușurință. Întrucât era mult prea cald și acest lucru se vedea pe tricoul umezit de la vântul fierbinte și cafeaua parfumată, băută în mers, fierbinte și ea, am șters începutul și l-am plasat în aprilie. E mai bine în aprilie, nu crezi? Mi s-a întâmplat să șterg anotimpuri și să nu mai găsesc drumul înspre ele. Un risc pe care îl urăsc la îndeletnicirea de scriitor.

Ioana este medic. O profesie apreciată în zilele noastre. În cazul ei, aleasă de către mine. Când mă gândesc la ea, o văd mai curând ca pe o inimă mare care a primit un trup mic de femeie. Iubește omul până la delimitarea lui în cromozomi. Am întâlnit-o în drumul spre casă. Al ei. Al meu nu conta atunci.

În acea zi de aprilie am ajutat-o să coboare o creangă de cireș sălbatic la nivelul respirației ei. Ei îi părea prea sus, mie aproape că mi-a intrat în ochi. De obicei mă aplec să trec pe sub ea, gândindu-mă la dezavantajele pe care le au oamenii înalți. Când nu este în floare, o tai la nivelul meu.

De această dată am ales să o cobor la nivelul personajului meu feminin, la nivelul perfecțiunii, nesigur fiind de reacția ei. Ar fi putut spune că am vrut să o împiedic să treacă de ea, de parcă primăvara putea fi cuprinsă cu mâna și oprită. Mi-a zâmbit prea puțin pentru că i-am adus primăvara la nivelul de la care îi putea asimila metafora. După ce a inspirat adânc, cu ochii ei clari ca cerul senin, mărginiți de sprâncenele ei subțiri și lungi, și-a ridicat privirea spre binevoitorul ei trecător, o privire ce trăda notele sublime ale înfloririi. O priveam fără a-mi lua ochii de la ai ei, lăsând creanga să își spună ultima replică din acest scenariu impus.

Ai văzut vreodată o tânără femeie care îți zâmbește direct în destin? Să nu mă crezi un simplu făuritor de metafore. Ea chiar m-a privit și am văzut-o devenind parte a destinului meu. Aproape că mi-am scuturat capul ca să mă trezesc. Este doar o privire. Poate sunt alergic la polen, deși nu simt nimic inconfortabil. Ce simt eu? De ce nu încetează să mă fixeze cu privirea ei? Oare ce simte ea când ochii îi plutesc în delirul cu care îmi oprește rațiunea?

De ce mi se pare că orice s-ar întâmpla de aici înainte este ceva ce amândurora ne este cunoscut? Aveam o explicație, pe care mi-a topit-o când mi-a spus un „Mulțumesc” deloc nesigur sau șovăitor. Glasul ei era feminin, pe cât de ferm, pe atât de dulce. Mi-am simțit gâtul rebel, incapabil să mai tragă aer în piept. O emoție pe care o simțeam în mine, dar pe care o inspirasem din privirea ei. Oare de aceea mi s-a blocat respirația? Să fi inspirat o senzație a noastră, una care se cuibărește în noi, agățată de pieptul nostru înainte de a ne fi oferit deliciul unei prime conversații?

I-am rupt o crenguță nouă de cireș sălbatic, una compusă din floricele aglomerate. A cuprins-o cu degetele ei albe și subțiri. Ai urmărit dansul elegant pe care îl desăvârşeşte mâna unei femei când cuprinde primul buchet de flori din sufletul primăverii? Nu-i așa că este intimidant? Dacă nu s-ar fi mișcat de pe un picior pe altul, aș fi fost surprins admirând-o cu primăvara peste tot pe chipul ei. Balansul ei era suav, poate fără să își dea seama, imitând trecerea timpului.

Nu am întrebat-o dacă merge spre casă. Parcul era destul de departe de zona rezidențială, așa că am presupus că a venit să admire natura ce și-a revenit din adormire. Când am văzut-o eu în parc, cu părul căzut în perfecțiune peste umerii ei fini, am avut un sentiment de déjà vu, fără explicație. Impactul a fost reciproc, aveam să aflu eu la scurt timp după ce ne-am așezat pe o bancă din capătul celălalt al parcului.

Nu credeam că bărbații se pot îndrăgosti pe loc. Sau, de la prima vedere. Dintotdeauna am crezut că un bărbat ce se trezeşte cu inima pusă pe călătorit printre stele, din prima, sigur dă dovadă de superficialitate. Până în acea zi am crezut multe lucruri. Obișnuit să plantez gânduri în mintea personajelor, am fost înșelat de această libertate, o libertate care subjugă forța pe care o are complexitatea experienței umane. Iată aici o scenă în care personajele o iau înaintea autorului, frângând în el preconcepția nefericirii. Un bărbat care nu se poate îndrăgosti de o femeie ce îmblânzește primăvara este mai mult mort decât viu. Bine îi stă vieții să surprindă din nou și din nou cu renașterea naturii și a iubirii.

Ceva s-a întâmplat din acea zi, pentru că am simțit că sufletele ne aparțin. Sufletele care își aparțin au nevoie de timp pentru a se desăvârși sub misterul revenirii, acea primăvară neașteptată a vieții care te face să trăiești din nou. Când aceasta se întâmplă, uiți că Ioana are o viață pe care a adus-o cu ea până sub cireșul sălbatic, că tu ai o viață ale cărei detalii parcă nu mai contează. Încă. Și aceasta în cazul amândurora. Nu aș modifica nimic la acest punct, poate doar muzica ce îi însoțește pe noii mei protagoniști ai narațiunii.

Plimbare. Niciodată nu am înțeles motivul pentru care doi adulți aleg să își povestească lucruri care par a fi luate mai curând din varianta bună a vieții unui om. Am povestit foarte multe banalități, fiecare dintre ele fiind cumva suspendată într-o formă ciudată de generalitate. Niciunul nu oferea detalii care să lege omul de vreun loc, serviciu sau posibil un partener de viață. Poate de aici și aparenta superficialitate.

Banalitățile au readus o bucurie pierdută pe chipurile noastre. Știi când ți se încălzește dintr-o dată inima și-i poți număra bătăile, chiar neregulate? Cutia toracică se transformase într-un lampion luminat și încălzit de zâmbetul și căldura vocii făpturii ce nu înceta să mă surprindă.

Uitasem că îți poți simți inima. Oh! Aveam inimă și eu! Trăisem într-o singurătate usturătoare. Spre deosebire de femei, care simt singurătatea până în adâncul nopților nedormite, sau în capul pieptului, zvâcnind energic, eu – bărbatul – pierdusem demult lupta cu tot ce ține de viață și emoția pe care o plămădește.

Dincolo de povestea pe care o scriu, nu mă simțeam singur. Trecusem de prea mult timp de o asemenea boală numită „a simți”. Eram doar pierdut de mine. Se prea poate ca eu să caut să anim personaje cu trăirile pe care le neg? Singurătatea unui bărbat este ca o stare de amorțire a simțurilor, a unui suflet inert și incapabil să aibă cea mai vagă senzație că există. Până în acel moment.

Timpul a trecut bucuros că nu a trebuit să se mai interpună cu încăpățânarea scriitorilor care cred că le știu pe toate. De această dată a fost ca o ploaie ce udă pământul fără a-i deranja verdele. Nouă ne-a prins bine să nu ne mai gândim că timpul trece. Astăzi el nu a trecut. El a devenit un moment plin de căldura amintirilor ce nasc dor și o ciudată atracție ce se intensifică în plină noapte, răsucind în inimă gânduri de viitor.

Pe Ioana o lăsasem să meargă acasă singură. O priveam cum își lăsa trupul să se unduiască pe muzica parfumului de copaci abia înfloriţi. Întotdeauna mi-a plăcut să îmi privesc personajele plecând, mai ales atunci când anticipam că își vor întoarce chipul pentru încă un zâmbet, pentru o altă fluturare a mâinii. Acest lucru promite o revedere, nu crezi?

Eu am mai rămas în parc pentru o bună bucată de timp. Nu locuiam în lumea aceea, eram doar scriitorul ce o creionase din joacă. Aș fi plecat spre lumea de dincolo de albastrul ce s-a cuibărit deja pe câteva pagini goale. Am refăcut în minte senzațiile pe care le născuse în mine o femeie pe care am creionat-o între anotimpuri, poate și pentru că o văzusem alunecând spre intangibil, spre o lume a ei, departe de stilul cu care am scris despre ea. Speram ca întârzierea de a mă retrage din lumea pe care o naște scrisul meu să o facă să rămână încă puțin cu mine, poate ca personaj feminin ce transcede nevoia mea de a scrie.

Din lumea scrisă nu poți împrumuta personaje chiar dacă simți nevoia de a le urmări traiectoria. Câți dintre noi nu și-au făcut griji pentru personajele lor între episoadele scriitoricești?

Există unele făpturi care apar în umbra peniței, când nu ești pregătit să le oferi un loc, nici măcar unul pe care să îl ocupe din nevoia de recuzită. Au ele o putere de a te tulbura prin apariția lor pentru o clipă, una pe care o mai egalează doar ideile pe care le ai dimineața când încă nu ești sigur că te-ai trezit. Îți spui că le vei ține minte, sau că le vei nota de îndată ce te dai jos din pat, doar că adormi. Știi din zecile de readormiri că această ațipire descompune amintirile până la gradul de uitare, dintre acelea care te fac să știi că ai uitat. Și tot adormi. Și tot nu te ridici să le notezi. Iată motivul pentru care am preferat să mai rămân în povestea ce a surprins până și un scriitor fără inimă ca mine. Dacă nu o voi mai întâlni vreodată?

Mi-am desprins stiloul de lumea pe care am cunoscut-o scriind, am întors pagina și am așezat stilul la întrepătrunderea celor două reflexii perfecte ale unui viitor neatins încă. Stilului îi pusesem capacul de teamă ca nu cumva lumea Ioanei să se ascundă în cerneala pe care o conține rezervorul acestuia. M-am lăsat pe spate pe spătarul arcuit al scaunului până i-am simțit textura dură cu care îmi ținea piept. Mi-am ținut mâinile adunate la ceafă până mi-au amorțit. Din ce scrisesem mi-a rămas întipărit un singur lucru. Aveam inimă.

Tu atingeai crenguța coborâtă spre tine,
Eu vedeam printre crengi
Fire de soare, fire de lună,
Fire de planete nu prea îndepărtate,
Pline de lumină,
Sfidând umbrirea pământului
De la Apus spre Răsărit.
Un fascicul de lumină
A pătruns prin desișul florilor pe chipul tău,
Topindu-se pe puritatea lui.

„Îmi pari foarte cunoscut”, mi-a șoptit încântată. „Este o propoziție pe care sunt sigur că ai auzit-o de la bărbații care încearcă să surprindă o femeie, dar iată aici excepția, ți-o spune o femeie”. Ea mi-a zâmbit, iar eu i-am cuprins palma cu delicatețe, poate pentru că în ea era prima crenguță pe care o rupsesem pentru ea, poate pentru că îmi doream să o simt cât mai mult timp. Palma ei era răcoroasă ca adierea vântului ce aduce parfumul florilor în sufletele celor îndrăgostiți. Era în mâna mea când am coborât-o aproape de trupul ei. Mi-a cuprins-o cu cealaltă mână și a lipit-o de pieptul ei, apoi a repetat: „tu chiar îmi pari cunoscut. Am senzația că tu mă știi mult mai bine decât ai vrea să aflu”.

O priveam rătăcit în ochii ei, poate mult mai direct decât pentru un simplu contact vizual. Fără să îmi dau seama că privirea mea o pătrundea și o speria, mă blocasem într-o stare de admirație pe care nu cred să o fi avut vreodată. Mi-a împins mâna și s-a dat înapoi un pas, încercând să riposteze. „Dacă mă mai privești așa în ochi, eu plec! Nu mă poți privi așa! Uite, privește oriunde, dar nu mă dezarma cu privirea ta. Are ea ceva ce mă… De ce faci asta?”

Oare ce făceam? Credeam că Ioana mă privește, nu doar în ochi, nu doar în suflet, ci în viitor. Poate de asta a simțit ea că ne-am mai întâlnit, poate de asta simt eu că privirea ei îmi oferă acces spre o lume ascunsă nu doar în inima ei ce iubește, ci și în viitorul ce îl nasc astfel de momente.

Ne-am plimbat pe o alee plină de cireși în floare. Ioana a văzut o bancă pe care căzuseră multe petale, pe care ne-am așezat. O priveam vorbindu-mi despre viața ei, despre acele lucruri care par banale până să le asculți privindu-i chipul, până să îi urmărești buzele ce nuanțează fiecare sunet. Chipul ei devenise plin de trăsături încântătoare, pe care le absorbeam flămând. Mi-a rămas în minte un lucru de care îi era dor.

Avea dreptate că ne-am mai întâlnit, dar nu în termenii pe care i-ar înțelege cineva din lumea pe care o scriu. O făcusem când îmi pregăteam o ciornă pentru prima întâlnire, despre care nu avea cum ști. Era, până la urmă, personajul principal, merita o rescriere a acestui moment. Senzația de déjà vu era reală până și pentru lumea ei, pentru că această primă întâlnire era o rescriere a ciornei. Ce nu îmi pot explica eu este apariția florii de cireș în buzunarul de la piept al cămășii mele, iar acest lucru inexplicabil era primul dintr-o listă a lucrurilor care tranzitau între real și fictiv.

*

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-a permis să o însoțesc spre fântâna ceramică de unde începea aleea mărginită pe ambele părți de cireși în floare. Din loc în loc, parcă născute din rădăcini ce se credeau periscoape, se întrezăreau bănci din lemn, ocupate aproape de fiecare dată cu perechi de îndrăgostiţi. Fiecărei povești de iubire i se cuvine un scriitor de ciorne, unul care să privească spre viitor, spre locul de unde ultima bancă de pe alee are menirea de a lega destine de orizont. O fixasem cu ochii, știind că nu putea fi ocupată vreodată de vreun personaj scăpat de sub controlul firului narativ. O scrisesem cu o cerneală ce o făcea invizibilă pentru personajele ascunse între rânduri.

Părul Ioanei se unduia ca un lan de maci. Aerul moale de primăvară se furișa între noi, curios de șoaptele pe care buzele tinerei le oferea universului. Curios am fost și eu de mișcarea buzelor ei, de pauzele pe care le făcea pentru a mă face să îi privesc ochii. Acela a fost momentul în care am înțeles un alt lucru ce nu se putea schimba în progresia pe care o au ciornele în mintea unui scriitor.

Un mare avantaj când scrii ciorne este acela de a pune pe pauză, pentru o clipă firul narațiunii pentru a te lăsa purtat de ceva ce nu ai scrie vreodată. Sunt lucruri pe care nici ciornele născute în secret nu le vor putea absorbi în fibra literară a scriitorului. Undeva, în ascuns, scriitorul simte că personajul lui, sortit oarecum repetiției ce îi îmbracă lumea, este o făptură din altă lume, dincolo de scris, ce îl caută, care se regăsește în banalitatea pe care o are el atunci când rescrie ciorne. Ațipisem cu mintea la scris și am pus o asemenea secvență pe seama poziției nesănătoase în care bătătoream catifeaua fotoliului.

Ioana respira primăvara în fiecare întâmplare pe care o povestea. Avusese o copilărie plină de aventuri pe dealurile înmiresmate de parfumul cald al florilor sălbatice ce colorau zilele târzii de vacanță. Crescuse aproape de munți, de care se ținea cu o mână. Iubise înălțimea lor, pe care o privea cu mâna adusă la ochi pentru a forma un monoclu al orizontului înălțat. Detaliile pe care le șoptea nu i le insuflasem eu pe ascuns. Și le născuse ea în taină, între rescrierile mele, făcându-mă să adăpostesc în minte posibilitatea ca ea să fie o făptură de care nu îmi amintesc eu, dar care se putea folosi de mine pentru a-i face loc în lumea cuvintelor mele. Ioana părea tot mai mult o metaforă care a prins viaţă.

*

Câteva nopți am căutat indicii care să îmi ofere răspuns pentru o lume a ciornelor de care mă știam singur conștient. O pierdusem fără explicație. Rămăsesem cu prea puțin din recuzita pe care o creasem pentru cele câteva clipe pe care le petreceam alături de Ioana, o ființă ce s-a dovedit a fi dincolo de presupunerea că o născuse imaginația mea. Senzația că ne știam era copleșitoare. Doar că acum era atât de departe. Pierdusem lumea din interiorul ciornei.

Mă obișnuisem cu sincronul creat de lumea din parc, iar acum priveam spre interiorul acestuia și nu îl mai recunoșteam. Era o întindere a lipsei de detalii, acea simplitate ce ucide unui scriitor capacitatea de a scrie. Îmi căutam drum spre lumea creată pentru ea, singura în care mi-am dorit să existe un anotimp al primăverii perpetue. Pentru ea. Gândul că trecerea timpului nu iartă limitarea creației literare m-a făcut să cred că eram responsabil pentru ruina pe care o vedeam peste tot. O lume ca aceasta nu își avea sensul în absența ei, a senzațiilor pe care zâmbetul ei le făcea să înmugurească într-un suflet uscat ca al meu. O doream înapoi pentru ea, o făceam pentru mine.

Pe când făceam planuri pentru a o aduce înapoi, o adiere de vând a suflat o crenguță de cireș, împingând-o spre picioarele mele. Era ruptă de curând și încă purta câteva cupe roz de înflorire diafană. Am privit petalele şi-am spus în sinea mea, tăcut precum liniştea ce aduce roua pe frunze de dimineaţă, că cele mai tulburătoare momente ale vieţii sunt cele liniştite. Liniştea este revolta cea mai pregnantă a căutării! Sau, a devenirii. Aveam un indiciu acum. Lumea ciornelor mele s-a ruinat de foarte puțin timp.

Puteam oare reface o lume pierdută pornind de la o crenguță de cireș, rătăcită într-o lume în care dispăruseră detaliile? Ceața densă se ridica lent, fiind absorbită în pieptul orizontului. Nu foarte departe de mine, așezată pe un câmp plin cu petale de cireș, puteam zări un trup de femeie. Era ghemuită, cu spatele la mine. Sau, cu fața spre orizont. Nu am stat pe gânduri și am pășit spre singura ființă umană pe care o mai păstra imaginația mea. M-am oprit foarte aproape de ea și am atins-o pe umăr foarte gingaș. Nu s-a întors, dar a întrebat cu o voce stinsă dacă i-am simțit lipsa. Mă recunoscuse din prima, chiar fără a se întoarce?

M-am așezat aproape de trupul ei, lipindu-mi spatele de a-l ei. Căldura trupului ei se putea simți atât de bine. I-aș fi spus că dispariția ei m-a lăsat cu o lume pustiită, dar eram prea copleșit de senzația că rolul de scriitor al ciornelor s-a inversat. Mi-era greu să accept implicaţiile acestei răsturnări de situație, poate și de teamă. Pentru mine, lumea de care avea nevoie Ioana era una a înfloririi fără vreun efort, plină de zâmbete ce făceau concurență cu petalele proaspete de flori de cireș. Erau atât de catifelate, distinse și sidefate… Pentru ea, o ființă născută într-o lume diferită de cea a simplei imaginații, perfecțiunea i se întipărise în privire după ce risipirea i-a frânt inima, lăsând-o fără primăvara perpetuă promisă de mine.

Mi-am dus o mână la spate, căutându-i-o pe a ei. Știam că ne vom atinge degetele, tremurânde și nesigure, chiar și pentru o clipă înainte de a le încrucișa într-o îmbrățișare a palmelor. Strânsoarea era a ei. Mi-a șoptit tristă că am părăsit-o în cele mai chinuitoare momente ale vieții ei, dar eu nu știam nici un moment în care să o fi uitat. Cu siguranță că și ea, personajul meu suprem din această suită imponderabilă de ciorne, m-a pierdut la un moment dat, crezând că am părăsit-o. Ne-am pierdut unul pe celălalt crezând că ne-am părăsit.

O tratam ca pe un personaj ale cărui stări erau întotdeauna în așteptarea unei permisiuni din partea mea. Un personaj poate aștepta mult până să i se permită, tot sub incidența dictării, să simtă. Și iată aici un personaj care se ridică deasupra limitării gravate pe firul dezvoltării oricărui personaj. Era de dincolo de aceste neajunsuri scriitoricești. Era tristă și cu sufletul sfâșiat pentru că o părăsisem. Mi-a cerut să nu o mai părăsesc vreodată. Mi-era teamă să îi promit acest lucru. O făcusem deja fără să știu. Mi-ar fi fost mai ușor să o privesc în ochi. I-aș fi atins chipul translucid cu palmele, până spre bărbie, asigurând-o că îi sunt aproape, îmbibat în cerneala ce a născut-o.

În mâna dreaptă țineam crenguța de cireș sălbatic, încă plină de flori. Am mirosit-o, gândindu-mă la privirea ei caldă. Îmi dusesem mâna la spate, căutându-i cealaltă mâna. Ne-am găsit ușor, poate și pentru că își ținea palma ca sprijin, aproape de corp. I-am atins partea superioară a palmei, urcând lent spre încheietură. Eu nu îi putea vedea rănile, ea nu putea vedea cum i le vindecă o simplă crenguță de cireș, frântă și ea. Am plantat-o împreună pentru a ne reface drumul spre aleea plină de cireși în floare.

*

Riscul pe care și-l asumă un scriitor mult prea prins în lumea personajelor lui nu este cunoscut cu ușurință dincolo de actul scriitoricesc. Unele personaje se veştejesc ca o crenguță de cireș ruptă, lipsită de seva ce i-a promis rodirea. Și, dacă nu ar exista și dincolo de litere, le-ai putea opri suferința făcând pauză. Doar că în cazul Ioanei nu funcționa această metodă ce ar încerca să îi oprească tinerei suferința. Ea exista dincolo de ce credea însuși scriitorul că i-ar defini existența.

Mi-aș fi așezat penița pe albul ciornelor așa cum aș fi făcut-o pe tenul ei alb, dacă aș fi avut siguranța că ne-am reîntregi lumea, că i-am putea oferi un viitor. Aș fi scris pagină după pagină în căutarea primăverii, dar aceasta se legase de aripile timpului, fiind trasă spre o parte a viitorului pe care nu o stăpâneam.

Mi-am oprit gândurile și am strâns din ochi. Era timpul să mă ridic în picioare, să mă întorc și să văd dacă Ioana era acolo, cu mâna strânsă în jurul tulpiniței de curând înrădăcinată, sau era o plăsmuire a unui scriitor ce și-a pierdut personajul principal.

Pe măsură ce trupul mi se ridica, vântul mă acompania foșnind prin ceva ce păreau frunze. Doar că nu mai exista așa ceva în lumea artificială pe care o construisem pentru Ioana ca să o eliberez. Asta credeam eu, că nu erau frunze, că Ioana ar fi trebuit să se simtă liberă. Și nu era așa.

M-am răsucit până în locul în care mă așteptam să o văd. Mi-am deschis ochii și nu era acolo. Parcul nu mai avea ziduri, nu mai avea limite. Era o întindere nesfârșită spre orizont, având o alee centrală pe care erau așezate din loc în loc băncuțe. Parcul era plin de oameni care se plimbau, sau ședeau pe bănci, doar că toți arătau la fel și nu aveau chip. Am încercat să o caut, să o identific după strălucirea pe care chipul ei o avea încă de la prima noastră întâlnire, dar nu am avut succes. O lume nouă ce abundă în cireși înfloriți, plină de oameni fără trăsături, iată ce am văzut oriunde am încercat să o găsesc.

Am zărit destul de aproape un cireș ce părea mult mai înalt decât oricare altul. M-am apropiat de el și am văzut că la baza lui era legată o funie pe care o mai văzusem înainte, pătată cu sânge uscat de la rănile pe care le produsese în zilele în care Ioana încerca să și ascundă traumele la capătul unui zmeu suspendat. Să-și fi găsit vindecarea renunțând, să fi fost vindecată de durerea ce o lega de trecut și să fi legat funia de trunchiul cireșului ca semn de aducere aminte? Renunțase la durere și la vină pentru mine, lăsând în urmă un indiciu?

Cu mintea plină de întrebări priveam spre abundența florilor din cireș. Parfumul lor era proaspăt ca al Ioanei atunci când am atins-o pe chip, așa că mi-am întins palmele spre catifelarea lor pentru a le simți. S-au aplecat de la sine și mi-au atins degetele, umezindu-le cu nectarul lor însiropat de rouă. O simțeam în atingerea cireșului, o adulmecam de aproape, confuz. Devenise ea însăși un cireș sălbatic? Se eliberase înflorind, devenind ea însăși anotimpul pe care crezusem că îl țin în urmă pentru ea?

Lăsate libere, personajele feminine renasc de la sine, devenind însăși primăvara pe care o creionează un scriitor ca suport pentru existența unei ciorne rescrise. Ioana era o crenguță frântă în lumea ei și purtată fără prea multă considerație din ciornă în ciornă. Frântă de mine, ignorant fiind, rănită de trecutul ei ce o măcina noapte de noapte, a căzut la pământ, risipindu-și chipul ce o făcea unică. Aproape că o pierdusem.

Spate în spate stăteam cu ce rămăsese dintr-un personaj, cu care am plantat o crenguță de cireș în lumea pe care o creaserăm împreună. Vindecarea de trecut i-a venit atunci când pământul se prinsese de trupul ei micuț și o ajutase să se înrădăcineze, să nu mai alerge fără oprire în căutarea unui viitor pe care îl credea legat de orizont. Îl purta în pieptul ei, sprijinit de bătăile inimii ei micuțe. Înrădăcinarea a făcut-o să se vindece de trecut, preschimbând cruzimea vinei ce o lega de durerile din suflet. O femeie ce a lăsat în urmă o vină însușită fără temei, pe care o crezuse legitimă, a devenit un anotimp al înfloririi. Afirmasem de sute de ori că femeia are capacitatea înnăscută de a reînflori, iar acum aveam în față o lume întreagă ca dovadă. Oare Ioana va redeveni ființă umană?

(Frânturi din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cosmisian, 2021)

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Potecuța despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ce faci atunci când vezi un copil care cade şi se juleşte la genunchi? Dacă acel copil este o Fetiţă cu două codiţe la fel, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu intervii cu nimic, pentru a nu schimba destinul care se scrie sub ochii tăi.

Mariette este o lume formată din mai multe lumi, un labirint în care Timpul şi Destinul se întrepătrund şi apoi se risipesc, asemenea unei păpădii atinse de vânt, între trecut şi clipa prezentă, făcând între ele o punte ieşită dintr-o călimară a cărei cerneală ascunde mistere şi secrete.

Când Naratorul şi Firul Naraţiunii devin personaje într-o poveste în care se pot rătăci cu uşurinţă şi asistă neputincioşi la derularea evenimentelor, incapabili să-şi ajute propriile personaje, te întrebi dacă nu cumva şi tu eşti parte din tot acest carusel în care o fetiţă cu două codiţe la fel te ia de mână şi-ţi zâmbeşte fix atunci când crezi că nimeni nu te poate vedea.

Şi ce i-ar mai putea rămâne de făcut unui narator care nu mai poate schimba naraţiunea?

„Tăcerii i-aș face un trup cu mai multe inimi, ca să i le rănesc în fiecare zi, pe rând, ca să o scutur de dorințele ei ce o leagă de om. La final, i-aș da o inimă de copil și aș învăța-o să zâmbească.”

_______________________________________________
Despre Potecuța vorbesc zecile de poezii și sutele de postări-jurnal pe care le puteți citi pe blogul ei.

Poteci de dor

„Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu” – Oscar Wilde

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

N. Marianne despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă în „Mouele Roucher” Iubirea ni se înfățișează a fi una matură, misterioasă și responsabilă deopotrivă, în „Lucette – Viața dincolo de imunitatea zero” Cosmisian ne prezintă o Iubire cu chip de copilă care a dăruit cândva Speranța oamenilor. Ca mai târziu, în cel de-al treilea roman „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, autorul să ne dezvăluie o altă dimensiune a Iubirii, și anume una în care fragilitatea într-o lume scorțoasă și gri poate conferi un plus evoluției umane.

Mariette nu este doar un roman, ci o demonstrație stilizată. Cosmisian trasează liniile de construcție ale unei realități crude. Registrele bine structurate oferă personajelor o libertate expresivă. Paralelismul universului conceput folosește un limbaj plastic, ingenios, inventiv, și este completat de situații – povești de viață. Compozițiile realizate într-un stil incomparabil sunt naturale, conferindu-i cititorului emoții vindecătoare. Cu toate că Visul și Curiozitatea (o caracteristică definitorie a Copilăriei) o însoțesc pe Fetița cu codițe pe tot parcursul călătoriilor, Iubirea rămâne punctul de interes al lucrării.

Mariette, romanul care atinge cotele maxime ale metaforei, aduce în atenția cititorilor pe Fetița cu Codițe blonde. Ce are special această Fetiță față de alte fetițe din întreaga lume? Camarazii de drum, o conspirație a părinților care l-au rugat pe Joji, unul dintre cei mai mari aventurieri, cu o prestanță mondială, ireproșabilă, să îi îndrume Fetița în lumi nemaiîntâlnite vreodată, să călătorească și să exploreze până la capătul lumii și înapoi, să trăiască povești încă nescrise și să le transpună în termenii cei mai clari cu putință.

Romanul Mariette vine în întâmpinarea noastră cu un mesaj puternic, de actualitate, și anume stigmatizarea – o normalitate relativă, aș putea adăuga, dar o voi considera la rândul meu o limitare – „Universul unei copile cu Sindrom Down este adesea limitat de cei a căror inimă este încorsetată în prejudecăți și lipsă de empatie.”

Povestea care îmbracă întreg firul narativ este magică. Personajele pe care autorul le-a creat sunt aspiraţionale la rândul lor. Imprevizibilitatea Firului Narațiunii îl uimește chiar și pe Narator, care e nevoit să îi mai domolească pornirile, însă Iubirea va fi cu mult mai convingătoare.

Acțiunea se desfășoară în jurul Manuscrisului 66 care avea forma unei Neașteptări, ca un colier în formă de Fetiță cu două codițe. Aflat pe o tablă de șah interzisă, în interiorul unui Labirint născut de jos în sus pe măsură ce cuvintele albe, asemenea zăpezii, se aștern de sus în jos pe tabla de șah, Manuscrisul, care pare să dețină toate misterele lumii, așteaptă să fie descoperit. Aventura aduce cu sine strategii, dar și schimbări de împrejurări, printre cele mai diverse, transformând romanul într-unul excepţional.

_______________________________________________

Despre N. Marianne

  • A debutat în volumul colectiv Dincolo de aparențe (apărut în două ediții) în anul 2015.
  • „Proiectul Dincolo de aparențe, marca Să reînvățăm să citim a luat naștere din dorința de a ajuta cititorii să termine de citit poveștile începute.”

Despre carte: Pe cărări româneşti este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristeţe şi adâncime sufletească, spiritualitate, erudiţie şi dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e uşor de citit, nu e uşor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care, în chinuri, dă naştere soarelui. O experienţă mitologică, amestecată cu trăiri şi concluzii antice, într-o inimă de copilă la fel de curată şi de concisă în a spune vieţii viaţă, apei apă şi morţii moarte. Cartea Mariannei N nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munţi şi văi, ci dimensiuni ale umanului. (Em Sava)

Citește un fragment din cartea Mariei Neagu aici

Cristinne C.C. despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet.

Nimeni nu știe cum părinții fetei au ajuns în posesia unei călimări, a tablei de șah și, mai presus de orice, cum de în familia lor s-a născut o fetiță cu codițe, un soi de Colier despre care Manuscrisul 66 era plin. Chipul ei era ca revărsatul Neașteptării.

„Mariette, Muza și Inspirația lui Jules Verne” este o împletire absolut minunată între realitate, creativitate, minte și suflet. Cosmisian anulează granițele dintre lumea concretă și materială a vieții unei fetițe și a familiei sale supuse unor situații grele, copleșitoare și lumea plină de posibilități a imaginației.

Făină nu am, dar am luat cerneală din călimara ascunsă în vitrina de sticlă din sufragerie și am început să frământ o altă poveste, diferită de cea reală, care se întrețesuse în oftaturile mele. Scriu. O fac de mână pe agenda mea mică, lipită pe bucata de placaj făcută de bunicul special pentru frământat. Abia am început. Dar aici sunt diferită de mama. Am sufletul deschis. Scriu. Nopțile le scriu fără oftat. Când sunt cu ea, scriu cu făină pe chipul stelelor.”

Autorul sudează o legătură înduioșătoare între celebrul scriitor vizionar Jules Verne și personajul principal al poveștii, Fetița cu Codițe.

Stilul său inconfundabil farmecă de la primele rânduri, iar acest nou roman oferă cititorului o călătorie emoționantă în lumea simbolismului.

„Omul – o ființă cu oglindă-n pori, suflet adânc înlănțuit în constrângeri cromozomice, cu desprinderi de ființă, mutații genetice ale devenirii. Omul – ființa cu suflet oglindă. Se uită la sine și se vede ocean. Oceanul este acea planșă desenată cu albastru pe sufletul omului. Sau în sufletul lui. Am încercat să arunc un coș de nuiele în ocean cât să mă țină la suprafață, sperând că voi prinde albastrul senin al cerului și voi face șnur împletit din el cu oceanul. Albastrul oceanului mi-a intrat treptat în coș, dar nu m-am înecat. Oceanul nu era adânc, doar albastrul lui era adânc.”

CRISTINNE C.C.

____________________________________________________________________________________________

Pe Cristinne C.C. o puteți citi pe Libris

și îi puteți achiziționa Seria pe Libris

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Ami Ancelin despre „Mariette – Muza și Inspirația lui Jules Verne”, în curând la Editura Siono

Dacă Jules Verne a fost scriitorul profetic…

Poți construi un drum liniar între fantastic și realitate atunci când, pe mãsurã ce înaintezi, linia devine foarte subțire? Cum poți sã faci aceasta când tot ce ai sunt doar un vis, un velier, un manuscris criptic şi un labirint? Cum poți auzi culorile? Cum poți vedea muzica? Cum îi poți atinge țipătul lung şi chinuitor al tăcerii? Cum poți scrie șoapta unui copil? Poți fi „colierul” unei iubiri de o viațã? Ştiu, unele povești sunt de basm! Dar e atât de simplu! Mai simplu decât o „clema de pãr ce prinde şuviţa de pãr a unei Fetițe cu Codițe și sandale galbene”. Mai simplu. Trebuie doar sã deschizi paginile unei cărţi scrise de Cosmisian, acest autor misterios, pe care arta finã, spectaculoasã, jocul și imaginația, emoțiile și reflecțiile puternice îl definesc.

sursă foto: 7 – themes

Îmi rezerv dreptul de a-l numi pe autor unic prin felul sãu uimitor de a transforma cuvintele în imagini de un estetic vizual dus până la sublim.

Ami Ancelin

__________________________________________________________________________

Despre Ami Ancelin: Blog și publicații

Blog: https://sophisticatedwords.wordpress.com/

Antologii: Nuanțe De Piper Și Ciocolată (2020) & Șotron Pe Zăpadă – Let It Snow (2021)

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

Dia despre „Lucette – viața dincolo de imunitate zero”

„Lucette este reflecția delicateței și emoției, a cuvintelor ‘sensibilitate’ și ‘gingășie’ . Este o poveste nu doar captivantă, cât aproape palpabilă prin prisma condeiului lui Cosmisian, care nu numai că te aduce aproape de personaje și te îndeamnă să te identifici cu scene cât se poate de empatice, dar te prinde în mreje și te face personaj în propria-i carte. ” – Iuliana Cazan, blogger – Glasul literaturii

Poți citi fragmente urmând linkul următor

Cartea poate fi comandată urmând linkul următor

Despre Canalul Youtube al Dianei: Bun găsit pe canalul meu de Youtube! Sunt Diana Mîndrilă, mamă, soție și iubitoare de cărți și frumos. Videoclipurile pe care le veți găsi aici vor fi cu și despre cărți, dar voi aborda și alte subiecte despre viața mea și ceea ce mă înconjoară. Periodic voi publica o serie de filmulețe în care voi citi povești de seară pentru copii. Sper să vă placă alături de mine. Și nu uitați: abonați-vă și apăsați clopoțelul pentru a primi notificări de fiecare dată când public ceva. Vă îmbrățișez și vă urez ca tot ce e mai bun să vă invadeze viața!

______________________________________________________________

Filă de jurnal
A fost cândva prea puțin în viața ta
Notă: aceste versuri, rearanjate, îi aparțin lui Marcel. Sunt scrise după ce a aflat de la medici că soția lui…

Ai simțit vreodată
cum tai cu vorbele tale alte vorbe,
sugrumându-le literele cu putere,
scoțând din miezul lor secretele cuvinte,
ce zăceau parcă de-o eternitate în ele?
Ai simțit vreodată
cum mergi pe cărări labirintice,
iar în urma pașilor tăi se țese viitorul,
un viitor ce privește acuzator
din ruinele ierbii strivite?
Ai simțit vreodată
cum e să minți un copil
doar pentru a-i salva o copilărie
ce deja a murit în ochii lui,
dar pe care tu nu o crezi dispărută?
Ai simțit vreodată
cum îți înghiți propriile lacrimi,
doar pentru a nu le topi pe ale fetei tale
în mascarada de cretă
ce dansează haotic în jurul tău pe asfalt?
Ai simțit vreodată
cum involuntar revii
la locul amintirii dureroase,
adunând pe furiș visele,

speranțele fărâmițate în alizeul timpului?
Ai simțit vreodată
cum florile se ofilesc
doar cu o singură privire
ce poartă trista decadență
în flăcările nestingherite ale neiertării?
Ai simțit vreodată
cum clipele lovesc
în ființa ta ca niște secole de istorie nescrisă,
pe care sălășluiesc nefireștile doruri
purtate pe potecile neatinse?
Ai simțit vreodată
cum tăcerile te asurzesc
cu melodia lor vaporoasă,
strivindu-ți singurătatea
până la disperarea limbajului semnelor?
Ai simțit vreodată
frica ce-ți șuieră prin oase
ca un tunet străfulgerat din neputință,
și gândurile ce se ceartă între ele,
iar inima îşi îngroapă glasul în tumultul lor?
Ai simțit toamna
scuturându-se subtil de fructele coapte,
născute din florile ofilite în primăvară înghețată,

când nu visau decât să ne încânte pe noi?
Ai simțit vreodată
cum e să cazi în văi întunecate,
să tremuri de teamă,
iar la capătul lor să descoperi lumina tămăduitoare
despre care alții au spus încrezători că există?
Ai simțit vreodată
cum este să primești
tot ce ai visat
în clipa când ai renunțat
să mai trăiești sperând?
Ai simțit vreodată
cum sufletul îți ruginește în tăcere
Ori de câte ori calci peste alte suflete,
doar pentru că speri
să îl tocești pe al tău?
Ai simțit vreodată
cum e să iubești până la epuizare,
o ființă de la care nu ți-a rămas
decât amintirea că a fost cândva,
prea puțin, mult prea puțin, în viața ta?
Ai simțit vreodată?

În căutarea manuscrisului pierdut – Din manuscris

Iată cum începe povestea domnului Argeșean Ionică, un mare scriitor în lumea celor nepublicați, acolo unde viețuiesc manuscrisele scrise cu grijă de mâna tremurândă. Și cum o fac ele de bine! Aveam de-a face cu un scriitor ce scrie pe pagini libere de strânsoarea pe care o impune publicarea. Doar singurătatea îl mai știa. Bineînțeles, și eu.

L-am întâlnit dintr-o simplă coincidență, una nefericită pentru oricine ar fi fost acest scriitor. În vremea aceea lucram la o firmă de amenajări interioare, montam uși. Așa se face că, într-o zi m-au sunat de la Administrația unei scări dintr-un cartier sărăcăcios de la noi din ora pentru a deschide o ușă. Vecinii! Erau îngrijorați că vecinul lor, bătrânul de la etajul trei, nu mai apăruse. Îl credeau mort în casă. Era în plină pandemie cu Covid-19 în acea vreme. Nefericirea i-a vizitat pe mulți în această perioadă, iar cum acest locatar singuratic nu a mai mișunat prin zonă, cum se spune că îi era felul, era legitim să îl cauți la timp ca să nu îl găsești mort.

Privind în urmă, îi și văd pe bătrâneii din scara omului, piperniciți și înspăimântați, ascunși după măștile lor purtate peste măsură de mult, indignați că pandemia le-a răpit motivul bârfelor. Pentru ei, era doar un motiv ce putea fi răpit. Să-l fi răpit blestemata pandemie? Nimeni nu știa.

Aici intervin eu. Cu o găletușă de chei, una mai universală ca alta, am încercat să pătrund în locuința omului. Având martori cu intenții bune alături, nu m-am simțit ca un infractor, gata să pătrundă în casa unui dispărut. Când am simțit că prinde, am învârtit repede cheia. Am apăsat pe clanță cu teamă, ținând palma apăsată pe mască în dreptul nasului. Doar așa, de prevenție.

L-am strigat eu, l-au strigat vecinii mai mult decât era necesar, dar răspunsul așteptat nu s-a făcut auzit. Scenariul sumbru se instalase imediat în grumazul bătrânilor, iar unii au început să sugrume pui de tuse. Chiar nu era momentul să tușești, dar așa îți venea doar la gândul că puteai locui în scară cu un om răpus de Covid-19. V-aș lăsa să vă minunați și voi de ce am găsit în garsoniera proprietarului de negăsit, dar s-ar pierde suspansul.

Din Manuscrisul „În căutarea manuscrisului pierdut”, 2021

Cosmisian

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Toamna devenise tot mai deprimantă. Dacă la început o puteam numi artistă, o desăvârșitoare a culorilor ce își aveau cu toate obârșia în verdele viu, acum avea brațele scrijelite de regretul strâns în jurul gâtului a sufocare. Luase frumosul naturii și îl transformase într-o lume rece și umedă de care nu mai era mândră.

Plimbările mele deveniseră un chin pentru minte, contrastând ciornele despre Ioana, acea ființă a primăverii, cu arbori desfrunziți ce se îmbrăcau cu cenușiul sumbru al norilor. Și asta până într-o seara, când un curent moale de aer s-a strecurat în lume, aducând cu el un prim strat de zăpadă, moale și pur. Priveam fulgii plutind veseli spre pământ, acoperindu-i acestuia lipsa de viață. Primii fulgi de zăpadă se cern direct de pe Lună, o arată chiar albul lor incandescent. Nopții îi fusese adăugată o lumină unică, una de care se pot bucura cel mai mult poeții.

M-am îndreptat spre micul meu univers al scrisului, așezându-mă pe fotoliul care mi-a găzduit cele mai multe nopți fără inspirație. Un scriitor ca mine adoarme adesea în nopțile în care caută surse de inspirație. În noaptea aceea nu aveam somn. Eram interesat de sosirea iernii și așteptam să o aud șoptindu-mi. Șoapte nu am auzit, liniștea le-a înghițit silabele.

Am privit spre locul unde îmi era tăinuită lumea manuscriselor mele și am văzut, poate din întâmplare, sau poate din nerăbdarea cu care se înarmase însăși povestea aceasta, franjuri de lumină ce se scurgeau ușor din unghierele neatinse de multă vreme, atingând podeaua. Am știut din prima clipă ce se întâmplase. Cineva îmi atinsese manuscrisele. Nu știam cine, deși bănuiam, nu puteam afla în această noapte, deși aș fi putut întreba lumea ce se relocase pe parchetul dur ce susținea de mulți ani o lume suspendată în taină.

Am privit lumina scursă pe podea cu încântare, iar ea își luase în serios rolul de scenaristă. Capitol după capitol, carte după carte, lumi de care aproape uitasem, prindeau viaţă în plină noapte. Devenisem spectatorul propriilor mele creații literare, și ce diferență era să le văd într-o asemenea lumină. Au fost și momente în care m-am trezit că stau în genunchi în fața platoului alb, atingând și strunind firul narațiunii spre o desfășurare mai elegantă.

Ce le-a făcut să se transforme într-o astfel de desfășurare luminiscentă? Manuscrisele mi-au fost aliate în actul tăcerii, ținându-și lumile într-o perpetuă adormire, și aceasta de mulți ani, mulțumite fiind cu o asemenea îndeletnicire. Exista o singură explicație, una pe care nu aș fi vrut să o accept fără a da frâu liber imaginaţiei. Le-a atins cineva, eram sigur. Cine mi-a atins manuscrisele pe ascuns? Cine le-a trezit?

Prins între această suită de întrebări de care legasem o mulțime de răspunsuri și lumea creată de lumina ce continua să se prelingă spre podea din toate detaliile biroului, am adormit. Era spre dimineață când somnul m-a surprins cu notele lui calde, desprinse dintr-o amețeală a gândirii ce m-a făcut să cred jocul lumilor desprinse din propriile mele creații.

Mă trezisem când un bulgăre de zăpadă a ales să se lipească de fereastra mea. L-am privit alunecând pe sticla transparentă, resemnat. Crezuse că poate pătrunde până în lumea ce își făcuse de cap pe podeaua din cameră, dar i se topise sufletul văzând că nu o poate face. Cineva arunca cu sfere de zăpadă spre lumea mea, până m-am ridicat. Erau fetele – Anemona, cititoarea misterioasă și prietenele ei. Au strigat repetat să ies la zăpadă. M-am îmbrăcai repede și m-am alăturat lor. În minte îmi concepeam planuri tot mai sofisticate pentru a afla cine mi-a atins lumea scrisului, trezindu-i ființa. Planurile mele nu se potriveau cu realitatea. Cititoarea avea palmele pline de metafore desprinse de pe paginile manuscriselor mele, iar buzele ei aveau urme ale șoaptelor ce nu au mai vrut să se se risipească. O prinsesem. Dar cum să îi spun că am prins-o cu metafora pe chip?

Le priveam jucându-se cu albul perfect al iernii, neștiind că îmi recunosc metafora de oriunde ar apărea ea. Pătrunseseră în lumea multor manuscrise, pentru că le treziseră pe aproape toate. Pe chipul cititoarei se vedeau metaforele și împletirea sensurilor lor. Cum a ajuns pe chipul ei? Singură nu ar fi avut acces în lumea scrisului meu. Avea un complice, pe Anemona. Ce m-a surprins era lejeritatea cu care acceptasem că am fost citit pe ascuns, de parcă aveau acest drept. Lumea manuscriselor își revendica dreptul de a exista în apropierea respirației cititorilor, acolo unde fiecare putea să îi strunească puțin semantica. Le-aș fi spus amândurora că sunt pline de metaforă, dar am vrut să văd dacă zăpada le poate dizolva metafora. Nu o putea face, iar eu eram mulțumit. Ce să mă fac eu cu fetele astea?

Din Manuscrisul: „Ciornele unui scriitor tăcut”, Cap. 47

© Cosmisian

DESTĂINUIRI – Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor

DESTĂINUIRI – Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor

„Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor în care să se potrivească mai bine. Cea mai înşelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai simplu fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, hârtia. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai obișnuit. Și a făcut asta, o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Fotografia nu îmi aparține

Din Cap. 42 al Manuscrisului „Ciornele unui scriitor tăcut”

© Cosmisian

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a treia) – Link Catchy.ro

Cosmisian

14 December 2021

Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul

Timpul și-a făcut rondul de noapte, rotind anotimpurile cu precizie. Lui i-a fost ușor să își încetinească trecerea la venirea zăpezii. Nouă ne-a fost mai dificilă așternerea primului covor alb în orașul de munte, sperând ca Perseida să ne uluiască cu primii ei pași făcuți pe pastelul frunzelor de toamnă. Nu s-a dezis de anotimpul ce i-a învăluit venirea în lumea noastră, făcându-ne să-i așteptăm exercițiile pline de entuziasm ale echilibrului. Au fost multe momentele în care s-a ghemuit sub zâmbetele noastre, adunându-și sub ea picioarele menite să zburde. Pe ea nu o deranja.

Munții ne-au inspirat cu gingășia cu care țin valea de mână. O țineau să nu cadă, o susțineau să-i arate menirea de a se fi înălțat peste apăsarea ce o făcea să pară o simplă vale. Se înclina spre seară peste scena descrisă, și-am văzut pentru prima dată cum văii i-a fost destăinuit destinul înălțării. Mi-am întors privirea spre Perseida, iar zâmbetul ei inocent mi-a confirmat că avea același destin al înălțării, născut în liniștea unei familii ce o iubea. Nu se grăbea să-și desprindă mânuțele de ale noastre pentru ceva ce va face fără efort pentru restul vieții ei. Adora să ne simtă degetele ce o susțineau în clipele nesiguranței. Noi speram să ne dea drumul, pentru a ne oferi energia primilor pași, ea ne strângea cu puterea dragostei înnăscute, pentru a-și aduna în suflet senzația susținerii la două capete ale iubirii părintești.

Soarele strălucea diferit după prima confruntare cu albul nemărginit al zăpezii de la munte. Îi vedea potențialul de a lumina, ajutându-l din când în când cu câte o atingere. Între soare și zăpadă există dintotdeauna o transmitere a luminii în spectrul culorilor născute din promisiune dumnezeiască. Vara, când norii scăldau pământul cu ploi binefăcătoare, soarele le mângâia căderea cu un joc de lumină protectoare, arcuindu-și curcubeul peste văile satisfăcute. Iarna a reușit să zdruncine cele șapte culori până la o amnezică pierdere a identității. Albul. Zăpada este spectrul culorilor ce și-au pierdut identitatea ca a unui suflet căzut în adormire, înghețat parcă, fixat într-o stare de perfecțiune a albului rece. Ne creșteam fiica într-o apreciere crescândă a naturii ce ne susține viața.

Ați văzut vreodată urmele unor păsări în zăpada neatinsă din jurul unei case la munte? Sunt atât de mici și pronunțate, încât nu le poți pune pe seama greutății lor de neluat în seamă. Păsările de munte nasc urme pentru Perseida, topindu-le forma cu sufletul lor mic. Într-o astfel de dimineață ele ne chemau afară, cu ciripitul lor agitat. Fiica noastră s-a tras din mâinile noastre, căzând în zăpadă, mai mult înfiptă în genunchii ei mascați de combinezonul alb ce o camufla în perfecțiune. Degețelele ei au atins urmele lăsate de păsărele, învățându-le misterul.

O auzeam vorbind pe limba ei, a păsărilor, a iernii, confirmându-ne că am născut o fiică în cel mai bun anotimp al vieții.

Primii ei pași nu i-a făcut desprinzându-se de palmele noastre ce o susțineau. Noi doar o priveam jucându-se în zăpadă. S-a ridicat singură, așa cum o fiică a zăpezii o face, lent și suav. A stat puțin nemișcată, continuând să le vorbească păsărilor, de neoprit din trilul lor matinal. Privind spre ele, a făcut primul ei pas. Era atât de fascinantă scena, încât albul zăpezii părea mai curând o pătură de curcubeu pe care Perseida pășea. Sau plutea. Sub atingerea ei, albul perfect al tăcerii se descompunea în franjuri de curcubeu. Primii ei pași au fost ca o șoaptă care nu rănește pământul.

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

„Prima floare din viața ei a fost un ghiocel” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Partea a doua) – Link Catchy.ro

Cosmisian

7 December 2021

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel

Ciripitul păsărilor este rar în iernile din munți. Pe noi ne vizitau câteva, mici, curioase și întotdeauna flămânde. Le priveam adesea de la fereastră, de acolo de unde ele nu mă consideră un pericol, de aici, de unde fiica mea, ținută cu mare grijă în brațe, își formează culoare secrete în inima ei pentru viețuitoarele de la munte. Uneori, mai ales dimineața, păsările ciripesc într-o notă absolut fascinantă, poate pentru a ne informa că sunt din nou treze, acasă, acolo unde pot trăi fericite ca o familie numeroasă de înaripate mici ce sunt.

Le plăcea în apropierea casei, zgribulite pe sub streașină. Le făcuse tata-socru căsuțe din lemn, pe care le agățase prin pomii din curtea din spatele casei. Nu le-a cucerit bunăvoința lui, însă nimeni nu se putea supăra pe ele, cu atât mai puțin în diminețile însorite în care veselia lor era debordantă. Ciripitul lor era fără ecou. Păsările de munte nu fac rău albului ce tăinuiește izvoarele și râurile de mâine. Singurul ecou se năștea din gurița Perseidei, care gângurea pe aceeași tonalitate cu a notelor desăvârșite, născute din piept minuscul de pasăre. Ecoul fetiței mele nu făcea rău nimănui.

Într-o astfel de dimineață am ieșit cu toții în grădina din spatele casei, acolo unde îi plăcea soarelui să se ascundă iarna. Îi promisesem soției mele că într-una din diminețile însorite de iarnă îi voi face o surpriză, una pe care o pregătisem din primăvara anului trecut, atunci când nu știam că vom avea o fiică pe care să o ținem în brațe.

Zăpada nu se putea abține și sfârâia sub picioarele noastre. Aproape de tufele de aluni făcusem o ridicătură de pământ în care am plantat o mulțime de bulbi de ghiocei, făpturi desprinse din puritatea absolută a munților. Știam că soarele le va topi pătura de zăpadă, oferindu-și contribuția în materie de surprize. Ghioceii, inocenți până în adâncul ființei lor, vor fi tentați să verifice dacă le-a venit vremea înfloririi. Iată, dimineața înfloririi le-a făcut loc în sânul familiei noastre, devenind astfel prima grădină suspendată de ghiocei.

Perseida, aflată în brațele mamei ei, acum de trei luni și opt zile, privea veselă spre peticul înălțat de pământ. Cele câteva floricele de ghiocei se chinuiau să se sprijine de gulerele albe din petice de zăpadă. Ne-am aplecat spre singurul firicel înflorit, l-am rupt cu apreciere pentru sacrificiul pe care îl făcuse pentru noi, așezându-l cu grijă în palma micuței mele comori. A privit spre albul petalelor de ghiocel ce îi imita culoarea pielii, a gângurit veselă, apoi a dus floarea spre guriță. O atinsese cu nesiguranță cu buzele, umezind-o.

Prima floare din viața ei a fost un ghiocel ce și-a oferit parfumul din mijlocul unei grădini suspendate de ghiocei. Îl plantasem pentru soția mea, și-am ajuns ca împreună să îl oferim fiicei noastre în cea mai frumoasă dimineață a înfloririi. Petalele acestuia, atinse de gurița Perseidei, au devenit buzele pure ale unui anotimp născut din albul desăvârșit al iernii. L-am păstrat în secret, uscat între foile unei cărți cu poezii pentru copii, ca simbol al celui de-al doilea culoar format în inima fetiței mele. Păsări, ghiocei…

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

© Cosmisian

„Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă” – On Catchy.ro

Fiicei mele, Perseida (Prima parte) – Link Catchy.ro

Cosmisian

3 December 2021

Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă

Mirosul miraculos al zăpezii în nările și pieptul unei copile încă în brațele mamei ei nu poate rămâne pentru mult timp în memoria unui copil, dar naște în el amintiri pe care nu le poate explica. Primul fulg de zăpadă ce îi cade aproape de colțul gurii o face să se strâmbe sau să se înfrumusețeze printr-o formă incipientă de bucurie. Fulgul o place și i se topește pe chip, curios de mirosul de lapte al tenului pur de copil.

Ochii mamei ei s-au fixat pe urma translucidă, alunecândă, pe care o luase fulgul de zăpadă. Credea că iubita ei copilă a lăcrimat. A privit-o cu o iubire născută în eternitate, a mângâiat-o cu o gingășie pe care doar o mamă o poate converti în atingere. Apoi a sărutat-o pe locul unde fulgul de zăpadă și-a împlinit menirea, aceea de a deveni prima lacrimă din viața unei copile de curând născută, una ce a condus la o sărutare plină de iubire maternă. Prima lacrimă din viața ei a fost un fulg de zăpadă, urmată de o iubire ce a pecetluit o formă de iubire pe care doar o mamă o poate oferi.

Gândindu-mă la topirea fulgului pe chipul Perseidei, am încercat să mă pun în locul lui. O lume plină de copii ce au ieșit să salute prima zăpadă din acest an și o pleiadă de fulgi, lipsiți de unicitate, deși o întruchipează fiecare dintre ei. Asta până ce unul a decis să o atingă pe fiica mea, strecurându-se printre fulgii mai mari, lipindu-se din toate formele geometrice uluitoare ce i-au ținut sufletul integru până să devină lacrima de căpătâi a unei noi ființe umane. Poate a fost și el un copil, un băiețel în lumea norilor ce l-a născut, o lacrimă ce s-a evaporat de pe chipul unei mamei din altă parte a lumii, una a cărei dureri a rămas nealinată. Așa cred, acest fulg a dorit să îi simtă iubitei mele alinarea, să o facă una cu chipul pur al copilei noastre, încât să nu mai fie supus evaporării. Pentru fulgii de zăpadă evaporarea este o mare durere. Toți își doresc să pătrundă în lumea pură a unui copil de curând născut.

Iernii nu i-au trebuit multe zile să transforme culmile munților într-o nouă definiție a orizontului. Priveam cerul alb, născător de fragmente de aspirație și visare, unindu-se pe vârfurile munților cu lumea efemeră a omului, dând speranță. Puritatea unei inimi de copil este cea mai bună busolă pentru a transforma orizontul în destin, iar iubirea noastră de părinți, plini de recunoștință pentru minunea ce ne-a umplut casa, nu se putea să nu fie o structură solidă de cristale, menită să găzduiască pentru o vreme chip plăpând de ființă umană.

Multele seri în care ne-am deschise sufletele pentru a-I indica lui Dumnezeu unde se ascunde un cuplu tânăr ce-și dorește cu toată ființa un copil au primit răspuns. De cincisprezece zile este în toată viața noastră. Simțeam minunea în fiecare clipă, iar privirile noastre și îmbrățișările noastre o cuibăreau cu delicatețe. Pentru mine, ca bărbat, delicatețea era o virtute imposibilă. Salvarea mi-a venit prin Perseida sau prin atmosfera pe care a născut-o fără efort, neintenționat. O priveam și mă purtam în preajma ei cu o tandrețe de o factură nouă, una cu ramificații spre cele două fete din viața mea. Tandrețea era absorbită de amândouă, îmbrățișate fiind.

– va urma –

Povestire publicată în volumul Litere pe fulgi de nea – Break the ice – SIONO Editura

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

DESTĂINUIRI – Creația literară este un abur care se prinde de nisipul gravitațional al unei clepsidre

Sunt un scriitor al cărui suflet a fost fărâmițat de temperaturile contrastante ale deșertului în care îmi nasc ciornele, spălat de valurile necruțătoare ale vremii. Ignoranța cu care mi-am născut primele cuvinte a fost salvatoare. Nu știam că există scriitori care se cred moștenitorii de drept ai creației literare, după cum nu știam că există atât de mulți oameni care cred că Muza este o ființă discreționară, favorizând arianismul literar, consumator de best-seller-uri traduse în mare parte pentru ideea de câștig.

Foto: Oana Damsescu

Într-o zi am văzut o clepsidră inertă, așezată pe masa a doi librari care dezbăteau eticheta de autor român contemporan. Le-a luat puțin să îl discrediteze, afirmând că Universului îi place, discreționar și el, să ofere seva creației cu precădere vesticilor. Am privit spre ei prin golul prăfuit al cupei superioare, apoi mi-am permis să le întorc clepsidra cu nisipul împotriva gravitației. Nisipul este o ființă magnetică, încărcându-se cu haina fină a creației literare, cu cât mai mult în mișcare, cu atât mai multă încărcare. Le-aș fi spus atât de multe lucruri, dacă nu le-ar fi fost mintea plină de cărți alese pe sprânceană, licitate pe bani mulți și promovate la fel ca medicamentele. Dar cui? Le-aș fi spus că am prieteni în țările de unde se importă nisip elitist, care au aceeași experiență ca a autorului român în fața editurilor mari, dar cui să spun?

Din „Ciornele unui scriitor tăcut”, pag. 141-142 – Manuscris

© Cosmisian

%d blogeri au apreciat: