Arhive pe categorii: 0. On Air! Catchy.ro

Recenzie „Lucette”, de Cristina Lincu – On Catchy

„Lucette sau lupta pentru viață dincolo de imunitate zero” – On Catchy

Cristina Lincu

7 August 2021

Sunt cărți care au nevoie de timp pentru a se așeza în sufletul și-n mintea cititorului. Sunt cărți pe care le înțelegi nu în timp ce le citești, ci după aceea, după ce le regândești, după ce nu te poți desprinde de ele și încă mai trăiești, fără să vrei, în realitatea acestora. Sunt cărți care, așa cum s-a mai zis, te aleg ele pe tine, și nu tu pe ele.

Așa mi s-a întâmplat și mie cu volumul „Lucette – Viața dincolo de imunitate zero”, volum semnat de Cosmisian și publicat la editura SIONO anul acesta. Este vorba de a doua carte publicată de autor, după debutul editorial cu „Mouelle Rocher, Dezliterarea pe fuior de timp”.

Pornind de la un caz real, povestea micuței Lucette și a luptei ei pentru viață devine povestea fiecăruia dintre noi. În stilul său caracteristic, tributar metaforei și poeziei în esența sa cea mai pură, Cosmisian ne poartă prin intimitatea personajelor sale, dezvelind fără pudoare cele mai ascunse gânduri și trăiri – reproducerea jurnalului Elenei fiind un viu exemplu în acest sens – devenindu-ne astfel un excelent ghid în universul emoțiilor, al suferinței, al iubirii și al sacrificiului.

Volumul de față nu urmează calea liniară, tradițională, a romanelor, de aceea este greu să-l încadrezi într-un gen anume, pentru că, în egală măsură, este poveste, poezie, jurnal și confesiune de o sinceritate vie, ce dezvăluie o temă în egală măsură sensibilă și dureroasă: lupta pentru salvarea unui copil de la moarte. Poate că nu este nimic mai cutremurător pentru o ființă umană decât să-și vadă fructul dragostei sale aflat în pericol de moarte și să se simtă mic și neputincios în fața acestei amenințări. Lumea însăși își pierde sensul și rostul, atunci când un asemenea hău se deschide în destinul unui părinte, iar Cosmisian reușește să transmită fidel și fără menajamente aceste trăiri extreme. Iar asta transformă cartea într-una copleșitoare, dar nu tragică, dat fiind finalul care îmbrățișează optimismul, speranța, viața: „Lucette trăiește frumos acum…”

Ca în fiecare dintre recenziile mele, mă feresc să povestesc cartea, așa că vă invit s-o descoperiți aici. Atât vă mai spun, lectura se face cu sufletul deschis și cu mintea liberă de prejudecăți literare.

On Catchy – Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

Cosmisian

30 June 2021 – Acest articol a fost scris pentru Publicația Online Catchy

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle

În vremea aceea locuiam singur, într-o cabană improvizată, aproape de mare, una care respira împreună cu mine briza marină. Avea pereții făcuți din scânduri verticale, uscate de timp și soare. Rosturile formate pe alocuri serveau în mod exclusiv unui scop, unul pe care l-aș fi înlăturat din poveste. În unele nopți târzii, pe când Luna își ținea palma lipită de tâmplă de plictiseală, prin crăpăturile și rosturile pereților pătrundea un dor cu miros marin, tăios ca cel mai cumplit dor pe care îl simți când visul se confundă cu o realitate pe care nu o mai poți atinge cu adevărat. Am reparat de multe ori pereții, chiar dacă nu am reușit să acopăr rosturile. Dorul le-a sfărâmat nereușita, lăsând în urmă grămăjoare de nisip scurs ca dovadă a insuccesului meu.

Când mă trezea dorul, mă îmbrăcam în in alb gălbui, îmi luam caietul în care desenam și plecam desculț pe fâșia de nisip ce avea aceeași culoare și compoziție ca a acelui nisip ce mă pironea în nereușită. Aș fi spus că întreaga fâșie de nisip ce lega marea de uscat provenea din rosturile pe care le umpleam de prea mult timp, fără succes. Plecam destul de devreme, încât aveam timp să parcurg o distanță mare de timp până la prima rază a soarelui, aruncată ca o ancoră. Soarele își ancora răsăritul în nisip. De ce o fi repetat asta zi de zi… nu știu. Urme de ancore smulse din nisip puteau fi văzute seară de seară, urme pe care doar valurile insistente le mai ascundeau treptat, dând impresia că pe acolo au alunecat în mare bărci cu structuri nefirești. Eram singurul martor al acestei repetiții.

Inul alb gălbui mă camufla în lumea nisipului pe care îl călcam cu tălpile goale. Era umed și întotdeauna nivelat de valurile blânde ce se jucau cu mine înainte să se facă zi. Lumea mea nu avea sunet. Calmul perfect se definea prin lipsa oricărui zgomot. Eu pășeam doar pe nisipul umezit de mare. Dar de ce o făceam fără excepție, dimineață de dimineață? Făceam atât de puține lucruri, iar acum, pentru prima dată, mă întreb de ce le fac și pe acestea. De ce îmi amintesc doar că plec din cabană, întotdeauna pe acel petic de nisip, fără să mă întorc, dar întotdeauna mă trezesc din somn în patul jos, montat în apropierea unui perete pe care niciodată nu îl pot vedea?

Laura Bagrii

Într-o dimineață, aflat la o distanță considerabilă de cabană, am călcat pe nisip și am simțit o tăietură ascuțită în călcâi. Am țipat scurt, dar atât de pătrunzător, încât durerea sunetului m-a secerat. Am căzut în genunchi, cu palmele duse spre urechile a căror existență nu o observasem până în acel moment, când durerea din tălpi se topise în fața durerilor despre care nu mă credeam capabil. Sunetul îmi sfărâma craniul, amețindu-mă de durere, una care apăsa cu putere în maxilar, forțându-mă să deschid gura cum nu credeam că o poate face. La început țipam fără să mă aud, apoi mi-am auzit glasul, și-am țipat doar ca să mă aud.

Valurile mării mă tachinau chiar și în aceste momente. Tâmplele mă ardeau ascuțit, nefiresc. Durerea se spirala dinspre urechi spre interiorul craniului meu, apoi am simțit-o în gât. Am înghițit scurt, și-am auzit. Durerea se transformase într-un sunet pe care l-am înghițit. Când am deschis ochii, îi aveam umeziți cu lacrimi. Nu știam că pot avea lacrimi, dar se pare că acestea jucau rol de lupă, făcându-mă să văd mult mai bine. Fiind încă înfipt cu genunchii în nisip, l-am privit și părea diferit de tot ce am crezut că este. Mi-am făcut palma căuș și am introdus-o cu grijă pe sub mănunchiul de granule ce păreau atât de diferite. Aș fi crezut că lacrimile din ochi le făcea să pară mari, dar luate în palmă au dovedit a fi mari și în comparație cu palma mea. Poate nu erau nisipul pe care călcasem dintotdeauna. O asemenea apariție să mă fi rănit la călcâi, să fi adus în scenă durere și sunet? Mi-am întors privirea spre valuri și le-am auzit pentru prima dată. Râdeau de mine. Râdeau și mă tachinau până ce mă învăluiau cu recele lor. Lacrimile erau lupe ce măresc așteptarea.

Când mi-am întors privirea spre locul unde genunchii mi se scufundau în nisipul ud, am văzut pentru prima dată o multitudine de formațiuni asemănătoare cu ce crezusem eu că este nisip mărit sub lupă. Erau așezate în formă de om, de femeie, ca și cum o astfel de ființă chiar ar exista, naufragiată pe nisipul meu. M-am târât spre locul respectiv, auzind valurile ce loveau formațiunea aceea. Se retrăgeau cu zgomot, aproape sfârâind. Avea cu-adevărat forma unei femei, de parcă s-ar fi topit chiar acolo, pe plaja mea. Mi-am petrecut palma peste formă și-am constatat că se întindea până în mare, de parcă ar fi tras-o cineva în apă, de parcă ea s-ar fi târât în lumea ei misterioasă.

Ce vă spun acum este ca un vis împletit cu realitate, ca momentul în care lucele nopții se îngână cu primele raze ale soarelui, ale acelei ființe ce își ancorează menirea în nisipul meu. Trecuseră câteva zile petrecute departe de cabană. Înainte de a mă răni la călcâi, viața mea era simplă. Mă trezeam în fiecare dimineață la fel, niciodată întrebându-mă cum am ajuns acolo.

Luna era încă vizibilă, prinsă într-un joc al luminilor cu primele raze de soare. Valurile mării loveau ușor în scoicile lipsite de viață, încă în formă de femeie. Apa se retrăgea de fiecare dată, dansând printre scoici. Am ațipit câteva clipe, până mi-am auzit numele. Mă striga pe nume, unul pe care nici eu nu mă mai auzisem strigat. Am ezitat să îi răspund, apoi mi-am deschis ochii și am văzut înaintea mea o femeie.

O parte a trupului ei era așezat pe scoici, o parte era încă ascuns de apă, de mare. Părea ca o ancoră înfiptă în nisipul meu, nu doar a Lunii, nu doar a Soarelui, ci a ceva ce simțeam adânc în mine. Mă privea zâmbind, și o făcea sublim și devastator. Mi-am așezat palma pe piept pentru a-mi simți pentru prima dată bătăi în cutia toracică. Oare să am și eu în piept o ființă ca aceea, închisă, dornică de a ieși?

Clepsidra marină ce măsoară iubirea în scoici fără perle se juca înaintea mea. Pieptul îi era lipit de ele, trupul la fel. Coatele îi erau fixate în prelungirea corpului, cu antebrațele ridicate. Din palmele ei curgeau cochilii, atât de lent și de uniform, încât am început să le simt pulsația, una ce se asemăna cu cea pe care o simțeam în piept. Timpul. Clepsidra din fața ochilor mei părea a măsura timpul. Chipul i se mișca lent când spre palmele ei, când spre mine, imitând pulsațiile unei meduze translucide. Ochii ei blânzi trădau tristețe. Lumea din care venea era plină de iubiri ce se pierdeau prea repede, mult prea ușor.

Scoici fără perle, iubiri pasagere fără conținut, dar care topeau trupurile gelatinoase ale bietelor scoici. Din când în când, obosită de a le mai măsura trecerea, clepsidra pătrundea în lumea mea pentru a le arunca pe nisip. Aduna din ce în ce mai multe cochilii lipsite de viață. Prețul plătit de ele era mult prea mare. Fiecare scoică ascundea povești despre care nu se mai vorbea, dar ea le simțea. Atinse, ele trădau dorul după suflete ce-ar fi putut fi perle.

Când ultima cochilie i-a căzut din palme, și-a întors privirea spre mine. Mi-a zâmbit. Timpul și-a încetinit suflarea. Scoicile, rar în perechi, se ridicau deasupra nisipului pentru a-și spune povestea. Mii de idile ce nu au devenit perle tânjeau după o a doua șansă. Când și ultima cochilie și-a spus dorul, timpul și-a revenit. Ființa mării dispăruse. O durere ascuțită mi-a secerat creierul, lăsându-mă inconștient pe nisipul umed pentru câteva clipe.

Lucrurile deveniseră instant clare. Te-ai întrebat de unde provine nisipul din clepsidre? Ei bine, eu îl ofer. Sunt meșterul de nisip, cel care simte dorul din scoici. Nu multe îl poartă, dar pe acelea le zdrobesc și le fac nisip. Un nisip ce măsoară iubiri, unul care se scurge din palmele femeii clepsidră.

Protejat: On Catchy.ro – Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

„Despre frici” – On Air! Catchy.ro

„Despre frici” – On Air! Catchy.ro

Articolul de mai jos a fost scris pentru Catchy.ro Vezi link aici! Recomand preluarea de pe link.

– Serile îmi este cel mai greu. Liniștea din aceste ore ale nopții nu are culoare albastrului senin. Noaptea îmi adun temerile și încerc să le domesticesc. Le știu pe multe dintre ele după culoarea aprinsă a ochilor lor. Cel mai tare mi-este teamă de ochii aceia care par a fi ai mei, nedesprinși de mine, dar atât de departe de mine. De teamă, poate și puțină compasiune, am ajuns să îmi hrănesc fricile din mână. Mai ales pe cea din privirea sălbatică a unei fiare neștiute de nimeni. O simt cum se înfruptă nestingherită din trupul meu, făptură neștiutoare ce e.

– Rămâi cu ochii închiși, dar nu strânși. Ai încercat să aprinzi lumina? Dacă ai reuși să le surprinzi, animalele acelea nu ar mai cuteza să te aștepte răbdătoare până când noaptea le maschează adevărata teamă. Ai văzut ceva mai mult decât ochi înspăimântători?

– Să aprind lumina? Cum aș putea să o aprind pe neașteptate? Nu te gândești că le-aș putea face rău? Fricile au și ele o viață grea, dar ai văzut că sunt dispuse să îmi accepte hrana din mână. Este drept că mă simt sfâșiată, dar oare crezi că este posibil să trăiesc fără ele? Sau, ele fără mine ar mai avea ochii incandescenți? Crezi oare că ne suntem meniți? Nu mă aștept să vii cu un răspuns.

– Aș vrea să îți imaginezi că fricile tale, aceste ființe care te sfâșie noapte de noapte, au nevoie de lumină. Poate că, incandescența din ochii lor este o reflexie a luminii pe care tu o ai în ochi încă din primele clipe ale dimineții. Te-ai întrebat ce se întâmplă cu aceste ființe invadatoare după ce adormi? Adormi, nu-i așa?

– De adormit, sigur adorm. Târziu, sfâșiată și cu ochii roșii…

– Plângi noaptea?

– Nopțile îmi este cel mai greu. Sunetul lacrimilor ce alunecă pe tenul meu alb mă zgârie în timpane. Tu ai auzit sfârâitul crud al mânecii de la bluza mea de pijama atunci când lacrima este absorbită în materialul ei, parcă sacrificial? Cicatricile nopților în care plâng sunt întrețesute în fibra sufletului care naște lacrimi, de parcă trupul mi-ar deveni un pământ arid, însetat după propria-i sudoare, după lacrima ce îl arde.

– O descriere destul de aridă. Credeam că lacrimile udă pământul uscat, arzător. Tu crezi că lacrimile tale îți vindecă trupul sau îl ard?

– Dacă îl ard? Sau dacă îl vindecă? Tu ai plâns vreodată? Mi-aș deschide ochii să mă uit într-ai tăi, dar mă tem că ai ochii plini de curiozități și înțelesuri derivate din prea multe perechi de ochi închiși, în trupuri căzute pe moalele cald al canapelei tale. E din piele? Nu îmi dau seama. Mă privești fără să îmi vezi fântânile sufletului, iar întrebările tale sunt bucăți de piatră. Ai scoate mai ușor apă din ochii mei cu inima ta. Parcă o văd, goală ea… Inima ta pare o găleată goală, numai bună pentru ochi ca ai mei. Să îi deschid?

– Inima mea? Crezi că fântânile tale și-ar găsi o cale de a uda pământul cu ajutorul unei găleți? Inima mea îți pare o găleată goală?

– Ziua îmi este cel mai greu. Fricile am învățat să mi le hrănesc până adorm, până când noaptea le liniștește ochii. Ziua mă lovesc cel mai des de preocupările sincere ale minților de piatră. Aș vrea să fiu lăsată să le sap în formă de găleată, sau în forma unei căni. Lacrimile mele de noapte ar putea umple inimi fără să le ardă. Îmi pot deschide ochii acum?

– Sigur. Îi poți deschide. Spune-mi ce te liniștește pe tine…

– Nopțile în care adorm pe pieptul iubitului meu. Pieptul lui îmi stinge izvoarele arzătoare ale inimii. Brațul lui mă mângâie când dorm, vindecându-mi ochii de incandescența lor. Nopțile acelea sunt bune pentru pământ. Ele îmi cresc păduri, iar respirația iubitului meu îmi alungă temerile în adâncul răcoros al nopții. Fricile mele se calmează, apoi tac.

© Catchy.ro & © Cosmisian

 

Chipeșul din camera de cămin – On Catchy

Chipeșul din camera de cămin – On Catchy

24 February 2020

Chipeșul din camera de cămin

Mulțumiri Echipei Catchy pentru găzduire!


*
Ai crede că Marcel este o întâmplare, că eu m-am îndrăgostit de altcineva, iar cu el am ajuns din greșeală. Sau, poate soarta și-o fi propus să îmi croiască un destin în formă de caricatură. Doar că, nu a fost așa. Fratele meu era student la Poli, în Timișoara. Eram încă la liceu când l-am vizitat prima dată.

În căminul lui mai era câteva fete rămase peste vacanță, puse pe filme seriale. Cred că doar asta făceau. Se auzea spaniola din fața căminului, mai ales că erau mai toate ferestrele deschise. Mie mi s-a părut întotdeauna comică dependența asta de telenovele. Dar, fetele de la mine din cartier vorbeau spaniola destul de bine.

Am rămas preț de câteva secunde să admir numărul de cămine pentru studenți, adunate ca într-un cartier al inteligenței. Puteau face concurență cu clădirile din cartierul din care proveneam eu. Din acea clipă, am dorit să studiez la Timișoara.

Am urcat acele scări lungi ce se opreau în fața fiecărui nivel, le-am urcat și am căutat camera fratelui meu. Când am găsit-o, am bătut ușor în ea și mi s-a spus să intru.

Știam că Darius este în camera lui. Locuia într-unul din căminele acelea mai frumoase, cu doar două persoane în cameră. Fiecare etaj mai avea și un apartament, pentru privilegiați. Acolo stătea fratele meu, privilegiat pe banii tatălui meu. Puteam paria că aveau dezordine în cameră, că se fuma până la cel mai înalt grad de asfixiere, dar nu, nici pe departe. Colegul lui, MM, un tip înalt, destul de bine făcut și chipeș, citea. Citea? Ce băiat citește în camera lui de cămin în vacanță?

– Salut! M-a salutat Chipeșul, zâmbind. Nu era destul că m-a răvășit puțin, din prima, dar a trebuit să se ridice de pe pat și să se așeze decent pe marginea acestuia, lăsând cartea frumos închisă pe pat.

– Salut, ce faci? Eu sunt…

– Elena, știu. Mi-a spus fratele tău că vii în vacanță aici. Pari puțin surprinsă că îți știu numele.

– Elena. Da, Elena mă cheamă. Și, Flavia. Nimeni nu îmi spune Flavia, că mă feresc să se afle. Deci, Elena.

– Interesant, Flavia. Uite, eu îți voi spune Flavia. E bine? Flavia, Flavia, Flavia… Glumesc! Eu sunt Marcel.

– Marcel spui? Oare despre tine mi-a tot spus fratele meu toate minunile alea? Iiiiiiii…

– Ce minuni?

– Trebuia să compensez și eu la faza asta. Ce să fac, nu prea las băieții faini să facă mișto de mine fără să le dau replica.

În timp ce lui i se părea distractiv, mie nu îmi era deloc ușor să fiu lăsată singură în cameră cu el. Unde o sta Darius, ce e cu el de mă lasă cu un străin, cu un necunoscut? Doar că îmi cam plăcea băiatul.

– Și, ce citești? Ce autor îți place?

Cred că mă luase cu valuri de căldură, de parcă sufletul îmi era o plajă pe care valurile se spărgeau, tremurând. Era normal să îmi placă de el, chiar dacă nu sunt adepta teoriei cu prima impresie, pe asta am îmbrățișat-o strâns. Deja îmi plăcea. Nu am mai vorbit despre carte. De fapt, nu îmi amintesc dacă am vorbit despre ceva anume, dar am rămas foarte veselă după timpul petrecut cu el. Veselă și foarte conștientă de ticul meu ce mă trăda de fiecare dată când un băiat mă atrăgea. Sigur el nu îl observase.

Venise între timp și Darius. Era îmbrăcat de oraș. A spus el că locuiește aproape de Centru, așa că mă așteptam ca plimbările să ne fie scurte. Îmi promisese că mergem la un fast-food nou deschis. Așa că, s-au hotărât să se organizeze. Chipeșul a ieșit pe hol și a strigat „Plecăm de la Magazinul din colț în 10 minute!” Niciunul nu ținea telefonul în mână. Oamenii ăștia nu știu că există yahoo messenger? Ce e cu ei, oare?! Băieții mei s-au mobilizat foarte repede. Eram deja jos, la colț. Ei erau calmi, așteptând cuminți, iar eu eram tare curioasă să văd cine le va onora sălbatica invitație. Nu tu telefon, nu tu confirmare…

Fetele ce păreau dependente de seriale și-au făcut apariția în grup, una mai drăguță ca alta. Le-am numărat și le-am făcut o analiză a ținutei. Una ieșea în evidență. O văzusem. Agitată mai era! Cine a furat-o pe tipa asta care arăta ca de pus pe coperta unei reviste? Era ireal de frumoasă. Pare tipul de fată cu care toți sunt prieteni, iar după distracție, se simt goliți de energie.Îmi plăcea. Ținea telefonul în mâna, apoi gesticula puțin haotic cu cealaltă mână. Nu părea nervoasă. Părea mai degrabă chinuită de anticipație. Nu mai văzusem pe nimeni atât de agitat pentru ieșiri la fast-food.

La scurt timp după aceasta, apăruse și Chipeșul. Tipa luată de pe coperta revistei a alergat ca hipnotizată spre el. Pe el îl aștepta. Parcă din neant m-a trăsnit ceva direct în creștetul capului. Eram geloasă. Pe loc nu o mai plăceam, chiar mă și întrebasem de mi-a plăcut cu adevărat la început. Doar neatenția te face pradă plăcutului de oameni care îți iau locul la iubit. Iar eu, m-am trezit brusc îndrăgostită de colegul de cameră al fratelui meu, Chipeșul care nu avea nume în mintea mea. Dar, cum să mă îndrăgostesc așa? Întrebările și gelozia incipientă s-au transformat pe loc într-o energie complexă ce mă făcea să cred că văd dincolo de aparențe. În scurt timp, am identificat câteva motive pentru care tipa își dorea să fie cu Chipeșul, din care niciunul nu părea suficient de bun ca el să accepte să îi sară așa, în brațe. Eu, în locul lui aș fi…

– No, gata? Plecăm? Că se termină mâncarea, a spus Darius. Așa că, ne-am îndreptat spre Centru în grup.

Darius este un frate de vis, dar și un bărbat atent. Își petrecuse mâna peste umărul meu și mă dirija cât să mă poată observa. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Eu, destul de independentă; el, mai echilibrat. Doar o singură soră avea. Nici pe alese nu putea avea una mai bună ca mine.
Am trecut peste Bega. Auzisem doar de păcatele pe care le poți face, de care nici Bega nu te poate spăla. Dar, oricât de comică ar părea concluzia mea, după cinci minute de observație, am înțeles și de ce. Bega era atât de murdară încât se vedea mizeria în ea. Cine să mai iasă curat din ea? Recunosc că am văzut și restaurantul acela de pe malul Begăi, dar nu mă vizualizam acolo decât cu Marcel, singuri. Mi-ar fi fost suficient. L-am văzut pe ospătarul acela subțirel, servindu-i pe cei de la masa cu flori galbene. Ce bine ar fi fost să ne fi servit pe noi doi!
Am ajuns și la Fast-food, unde am mâncat pe săturate.

Cu burta plină, ne-am plimbat prin Centru până au început să ne niște țânțarii de picioare, apoi ne-am îndreptat spre casă. Nu îmi amintesc prea multe. Eram doar cu capul în nori, acolo unde îl ascunsesem pe Chipeș de ceilalți. Să fie doar al meu. De adormit nu mai spun, că nu am adormit decât după ce am rearanjat universul ca el să fie doar al meu. Pe tipă nu am alungat-o de tot, doar că era o angajată de la Fast-food, atât de ocupată cu clienții, încât toți păreau la fel. Căzuse pradă activităților impuse de imaginația mea ca să nu mă trezesc că îmi strică scenariile.

Apoi, am adormit.

(Capitolul 3 din manuscrisul Lucette – Viața dincolo de imunitate zero)

Articol publicat pe Catchy – Link aici:

Zodia Sisifului (preluat din manuscrisul Lucette) – On Catchy

Zodia Sisifului (preluat din manuscrisul Lucette) – On Catchy

Notă: Acest articol a fost publicat pe www.Catchy.ro și face parte din Manuscrisul Lucette – Viața dincolo de imunitate zero. Multumesc echipei Catchy pentru găzduire.

13 September 2019

Făpturile cele mai dragi omului sunt desprinse dintr-un mănunchi de dorințe neîmplinite și speranțe pe care acesta le depozitează în ideea de om, din chiar momentul în care concepția aduce prima simțire maternală năucitoare. Și-a dorit atât de mult să aducă pe lume un copil. Vedea în acest act al creației repetate un miracol de la Dumnezeu. Miracolul omului în repetiție creatoare.

Avea toate motivele din lume să își dorească un copil. Avea și nume pentru el – Lucette. Avea toată iubirea de care poate dispune un om pentru propriul copil. Alături de ea, a stat cu brațe calde chipeșul ei soț, pe care l-a iubit din vremea liceului. De câte ori și-au spus îmbrățișați: “Poate astăzi vom face o fetiță!”. Iar visele lor păreau a prinde tot mai mult contur, din ziua în care semnele sarcinii au început să apară. Vestea nu a rămas între pereții casei lor. Darius și soția le aduceau cadouri care mai de care mai frumoase. Unele chiar erau necesare.

Și totuși, pe Elena o chinuia din când în când o teamă despre care nu a îndrăznit să vorbească. Se obișnuiseră cu crizele fără diagnostic, urmate de câteva zile prin spital. Colegele ei de la serviciu o înlocuiau întotdeauna în acele zile. Erau tare drăguțe. Apoi, o primeau cu o îngrijorare mascată. Erau 6 în micuțul lor colectiv de psihologie. Cabinetul lor era o lume întotdeauna înmiresmată de cafea. Elenei nu i-au vorbit niciodată despre teama ce le umplea sufletul ori de câte ori o așteptau să se întoarcă de la Urgență sau din mini-concediile medicale pe care le lua. Dar, și-au înfruntat tendința de a vorbi despre aceasta în prezența ei.

Sarcina decurgea normal. Primele vizite la medicul cu care dorea Elena să nască au fost foarte încurajatoare. Marcel se comporta mai grijuliu ca oricând înainte. O iubea atât de mult. Când citeau împreună seara, el îi mângâia burtica tot mai frumos conturată, acel portal al minunii din viața lor. Câte nu îi mai șoptea el ființei care se forma în pântec uman! Câte îi mai șoptea el soției lui. Se iubeau atât de mult.

Citiţi şi Băiatul dintre dune

Iarna. Anotimpul tăcerii. Elena adormea întotdeauna după Marcel. Se făcuse noapte mai repede, iar lumina din fața ferestrei părea să învețe primii fulgi de nea cum e cu iubirea de om. Elena privea liniștită pe fereastră, apoi îi veniră în minte câteva versuri. Privea pictura senină pe care fulgii de zăpadă o trasau pe culorile nopții și zâmbea. Lumina pe care o lăsa felinarul părea ca cea pe care un soare mic și stingher o ținea aproape de casa unde o minune se pregătea pentru viața pe pământ. Nu e de mirare că felinarul se credea un soare mai mic, al zăpezii. Apoi, Elena a deschis jurnalul și a scris:

 

Zăpada, baletul apei în plutire

 

Ninge-n soare cu prințese zburătoare,

Sunt mii de ele, fiecare-i lucitoare,

Am vrut să prind cu grijă una-n zbor,

Mi-a spus: Dragă, nu pentru tin’ cobor!

Sunt doar o balerină, ce-mi place să dansez…

 

Când balerine pe pământ dansează

Un dans divin, de-un alb lucios,

Atunci îmi dau mai bine seama

Cât de gingașe sunt pe jos…

Sunt doar un trecător, le las și pentru tine…

 

Versurile următoarei strofe fuseseră ofilite de o imagine de care nu mai scăpase de când citise cartea „The Boy in the Striped Pyjamas”, scrisă de John Boyne (Băiatul cu pijamalele în dungi). Agonia pusese stăpânire pe sufletul ei, măcinând-o până ce doar oboseala a reușit să o adoarmă. Nimeni nu a știut cât a urmărit-o această teamă a pierderii copilului, mai ales după ce semnele prevestitoare de boală au devenit certitudine. Elena scrisese în jurnalul ei pe scurt despre această agonie. Și-a împletit cei șase ani ce au urmat în viața familiei lor cu firele bucuriei și ale agoniei, al fricii că născuse un copil în zodia Sisifului.

Zăpada avea să fie culoarea cu care Lucette își va colora trupul până în delirul și agonia cu care boala o poate desprinde de firava bucurie de a fi copil.

(Capitolul 14 din manuscrisul Lucette – Viața dincolo de imunitate zero)

Pe Cosmisian îl găsiţi întreg aici.

Băiatul dintre dune – Cosmisian pentru Catchy

Băiatul dintre dune

Articol scris pentru Catchy – Vezi link!

     Căldura topea orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, băiatul părea o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele lui loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul băiatului, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îi susțină acestuia moralul.

      L-am privit pe băiat de aproape, cât să nu mi se vadă umbra. Părul lui creț, negru, lucios, găzduia particule fine de nisip auriu, de parcă oceanul infinit al deșertului căuta să îl absoarbă pe acesta în sufletul său. Și totuși, nimic nu îi stătea împotrivă băiatului care părea că înaintează spre ceva. Cum poți înainta spre ceva dacă ți-ai plasat trupul în mijlocul acestui infinit?

     Vântul fierbinte mătura trecerea lui prin nisip, nelăsând loc pentru trecut. O viață fără trecut nu este oare o nemiloasă nisiparniță care își scurge nisipul, uitând să îi numere trecerea? Fără trecut, fără direcție, dar cu o hotărâre neînțeleasă, de parcă ceva interior îi dicta înaintarea, băiatul își ducea menirea la infinit cu ochii închiși. Nisipul absorbea muzica pe care el o compunea în gând, topindu-i silabisirea fără milă. Ce nu reușea nisipul era să îl oprească din mișcarea brațelor în opoziție cu mișcarea picioarelor. Genunchii lui se adunau spre abdomenul subțiat de foame, iar senzația aceea de fetus protejat de mamă îi anestezia durerea.

©Anton Petrus

     Din loc în loc, băiatul desena câte un semicerc, întotdeauna sprijinit de trecut. Punctul maxim se înălța spre o destinație ce se contura doar pentru cele câteva respirații lente, ca mai apoi să dispară sub trupul lui, tactică folosită cu intenția de a nu trăda ce nu putea fi subiect de înțelegere în plin deșert.

     Am stat în urma lui și m-am întrebat dacă el căuta orizontul, sau dacă în sufletul său avea întipărit un destin pe care tăcerea l-a învățat doar să îl contureze efemer pe nisip. L-aș fi întrebat, dar aş fi intervenit în simplitatea lui. Un astfel de băiat nu este singur în acest moment. El este doar un mister. I-aș fi inventat singurătatea doar din curiozitate. Am rămas tăcut în umbră. Apoi, m-am cufundat în scobiturile lăsate de trupul lui, fiind absorbit în destinul misterios conturat efemer.

     Pierdusem noțiunea spațiului de multe bătăi de inimă. Trupul meu dezvoltase ritmic o deplasare perpetuă spre infinit, fără nici cea mai mică schimbare. Apoi, cerul și-a schimbat culoarea, înnegrindu-se și, revoltat și-a asmuțit norii asupra densei neschimbări pe care o îmbrățișasem de prea mult timp.

Citiţi şi Fiinţa cu pistruiClick pe Link

     Soarele nu mai ardea, iar vântul biciuia liniștea nisipului. Ceva nevăzut se întâmpla sub privirea mea. Îmi deschisesem ochii atunci când un strop nefiresc a zvântat perfecțiunea nisipului, semănându-se în cel mai infertil sol pe care îl putea găzdui pământul. Deșertul riposta în fața invaziei cerești de stropi, încercând să le respingă acestora alienarea. În zadar! Fiecare strop de apă își anunța hotărârea de a rămâne, țintuind petic după petic de nisip.

     Curând, parcă din sânul imposibilității, cerul turna miliarde de stropi peste nisipul amorf. Mi-am întors întâmplător privirea spre ceea ce nu păruse o direcție. Surpriză. Trecerea prin nisip era mai vizibilă ca niciodată, fapt care îmi aduce aminte de mamele broaşte ţestoase care se târăsc pline de speranță spre ocean, după ce au ascuns destinul în nemilosul nisip. Băiatul chiar știa înspre ce direcție se îndreaptă.

      Norii se calmaseră brusc, iar soarele a venit să cuantifice schimbarea. Particule de apă, până atunci invizibile, au prins curaj și au format un curcubeu, plin de culoare, nefiresc de frumos. Băiatul s-a ridicat mai întâi în genunchi, cu o mână întinsă spre acel cerc pierdut la orizont, în nisip, semicerc de curcubeu. Oare curcubeul să fie forma intermediară a orizontului?

      Băiatul se ridicase de mult și alerga! L-am lăsat să o facă. Aș fi putut să îl însoțesc.

© Cosmisian

Ființa cu pistrui, On Catchy

Ființa cu pistrui, On Catchy

Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?

Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.

Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?

M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.

Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.

M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?

Dar, ei nu i-am spus…

© Cosmisian, publicat mai intai pe Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie” – On Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”

Articol scris pentru și publicat mai întâi pe Catchy – Vezi link!

     Lumina gălbuie a lămpii se săturase de zile și nopți de nereușite. O cameră veche, cu miros de hârtie răvășită de mâini tremurânde a insucces. Pe un scaun ce se rotea cândva, zăcea un bătrânel cu sprâncene încovoiate și lungi, umeri lăsați de la renunțare, iar scaunul nu mai dorea nimic. Biroul era putred pe alocuri, dar nu peste tot. Putrezise doar acolo unde palmele bătrânului au zăcut prea mult, transpirate de așteptare. Bătrânul nu mai purta ochelarii de mult timp, pentru că îi obosiseră tâmplele de la strânsoarea inutilă a ramei unor ochelari prin care nu vedeai decât ceață, iar bătrânul privea cel mai adesea în tavanul crăpat al casei lui dărăpănate. Până aici, totul e bine.

     Un cuvânt rebel se tot zbătea pe un șervețel în încercarea de a-i aminti scriitorului nefericit de ce i-au fost absorbite vocalele în fibra reciclată a hârtiei. Dar, nicio șansă. Bătrânul îl ignora de parcă nu el îl scrisese acolo, cum o făcea atunci când se nășteau operele lui de artă, atât de admirate și îndrăgite de cititori. Acum, la mult timp de când nici fruntea nu îi mai purta sudoarea născătoare de paragrafe, şerveţelul părea mai curând un om al străzii zgribulit și tremurând de la absența unei minți care să îl înalțe ca pe un zmeu în plin curent de aer cald. Până aici, totul pare bine.

carti vechi scriitor transfuzie inspiratie

     Pe bătrân l-am surprins frecându-și palmele a idee. Repetiția este calea cea mai sigură de a păstra obiceiuri, așa că, scriitorul nostru nu mai știa la ce îi folosesc medicamentele și ideile, de aceea refuza să le consume. Biroul lui era un tablou orizontal al lucrurilor împinse în față a refuz, care se adunau în grămezi înalte de nepotrivire și depărtare. Iar el își arunca brațele spre pieptul lui flasc, lipsit de durere sau pasiune, de spasm sau visare. Uita atât de repede propria-i repetiție. Până aici, totul era clar și bine.

     Covorului din cameră i se vestejiseră culorile, dar nu aveau cum să îi cadă. Paginile mototolite zăceau peste culorile bătătorite, făcându-l să pară un peisaj de iarnă în plină noapte luminată doar de reflexia lunii în ochii tremurândelor bufnițe. Pe birou nu mai erau pagini. Doar o călimară cu cerneală concediată. Nu poți da vina pe o fostă secretară concediată în căutarea unui nou post. Cerneala fără scriitor cade într-o depresie acutizată și se usucă de plâns. Călimara era atât de senilă încât nici nu-și mai deplânge goliciunea, cedând locul dintotdeauna ocupat al cernelii unui biet păianjen clandestin. În momentele de seninătate, bătrânul se chinuia din greu să mai găsească o pată de salivă pe limba sa nefolosită, poate poate va reuși să-și încarce degetele cu geneza scrisului, dar peste tot era doar pânză uscată de păianjen. Până aici, totul este lipsit de grai.

     O bătaie în ușă ar fi trebuit să agite dezordinea casei acestui scriitor pierdut într-o ceață densă a nepăsării, dar totul rămăsese inert. L-am găsit pe bietul bătrân căzut cu capul pe birou, lipsit de inspirație, cu fața albă complet. Fruntea nu mai avea nici riduri, nici urme de oboseală. M-am speriat și am chemat o ambulanță, acea intervenție rapidă. Pe birou era totuși un bilet, ca de adio.

„Sunt atât de sec, încât nu am salivă nici cât pentru un fursec.
Sunt nevoit să beau din nou din cupa inspirației
și să mă înjosesc în fața Muzei.”

     L-au înșfăcat pe bietul bătrân și l-au trântit pe o targă, lovindu-l cu definiții în piept. Niciun răspuns, nicio reacție. Până la U.P.U. a clipit mai întâi, apoi și-a aruncat mâna zbârcită peste buzunarul cămășii pătate unde își ținea stiloul pe care l-a acoperit, încercând să îl protejeze. Mi-am dat seama că reprezenta ceva important pentru el, chiar dacă penița îi era strâmbă, iar cerneala nu îl mai încântase de prea mult timp. Până aici, totul părea bine.

     Nu a durat mult și au constatat problema scriitorului bătrân. Venele îi erau secătuite de cerneală, dar nu i se găsiseră venele, chiar lovit insistent peste acel loc permisiv în fața unei transfuzii. Din nefericire, niciun Spital de Urgență nu dispune de rezerve de cerneală, așa că au făcut tot ce era posibil pentru a-l stabiliza și a-l trimite acasă. Din sala de așteptare și-a făcut apariția o tânără cu exces de cerneală în vene, dornică să îi mai dea o șansă bătrânului scriitor. Nimeni nu știa de unde apăruse tânăra și cum de știa despre acest caz izolat. Se presupune că era însăși Muza, dar nimeni nu a întrebat-o. Era deja prea mult pentru personalul de la U.P.U. Transfuzia începuse. Până aici, totul părea bine.

© Cosmisian pentru Catchy – 2019

Protejat: Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

On Cachy – O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

NOTA: Acest text este scris pentru Catchy

Plimbările sunt, în cel mai bun caz, o pauză de la deciziile importante pe care nu dorești să le spui cu voce tare. Și, ca atare, te plimbi. Nu singură, ci o faci în doi. Scopul? Acela de a cere cuiva părerea despre ceva ce oricum nu prezinți exact cum dorești tu, ca să induci în eroare sfătuitorul pe care îl dezinformezi voit. O faci sincer. El te știe sinceră. Și, la fel de sincer îți spune părerea lui. O știai, dar tu ai prezentat lucrurile astfel pentru a te asigura că ai cel puţin o voce care să întărească prin comparație că tot ideea ta e mai bună. Iată cum o idee devine decizie în cadrul unei pauze, a unei plimbări fără scop declarat. Ai câștigat din nou.

Ai decis pentru tine și ți-ai făcut prietenii să creadă pentru a nu știu câta oară că oricum nu contează părerea lor, nici când le-o ceri. Nu te plimbi ca să iei decizii. O faci ca să declari victoria ta asupra zbuciumului interior. Nu te poți afișa cu o decizie în fața cunoscuților fără să înțeleagă și ei greutatea deciziilor luate de tine. De asta îi implici, să vadă și ei că nu e chiar atât de ușor să te sfătuiască pe tine.

Aveai nevoie de cineva cu care să vorbești și chiar ai fi făcut-o. Doar că, obișnuită fiind să te privești în oglindă, nu te-ai fi așteptat ca prietenii să te ajute cu ceva. E ca privitul în oglindă. Oare aștepți ca oglinda să îți aranjeze părul, sau crezi că opinia ei e reală? Ai văzut doar că, dacă te îmbraci în roșu, oglinda nu te contrazice, în verde nu crede că e nevoie de eșarfă, iar în negru arăți mai subțirică în talie. Până la urmă, oglinda își pierde opinia atât de evidentă în fața următoarei ținute pe care o etalezi curioasă și indecisă. De ce ți-ai trata prietenii altfel? Nu sunt ei doar o oglindă pentru tine? Tot tu decizi.

Într-o zi m-ai întrebat pe mine ce cred. Eu sunt diferit. Sunt un scriitor obișnuit să le știu oamenilor viața născută din penelul meu. Eu le-am dat culoare, eu le-am dat trăiri, eu le-am decis ce au decis ei, eu le-am creat memorii și drame, eu le-am luat prieteni și le-am adus în cale alții. Le-am dat impresia că sunt doar un trecător prin viața lor, pe care l-au ignorat atât de ușor. Și știi, am învățat secretul de a-ți fi aproape. Nu am sfaturi pentru tine, poți decide pentru tine chiar și când mă transformi într-o oglindă.

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii,

dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

roata-infinita-a-timpului-text

Peste deciziile tale se aștern senzații de teamă, nesiguranță, analiză și introspecție. Ai decis și acum te temi că decizia ta nu este cea mai bună. Poate. Și, îți cauți argumente să te încurajezi. Le spui prietenilor despre cineva care este într-o situație anume, sperând ca aceeași prieteni pe care i-ai folosit, i-ai plimbat și ignorat, să simpatizeze cu acea persoană despre care le vorbești. Speri ca ei să te încurajeze indirect, să te asigure că ai luat decizia cea mai bună. Ești o femeie independentă, capabilă de orice fără oricine. Ei da, asta până la ceea ce ai numit decizia vieții tale, împlinirea visului tău. Visele devin realitate într-o clipă. Ai crezut că ziua în care vei trage la sol un zmeu înălțat în puterea plutitoare a vântului, vei putea urca și tu în el?

Te ascult. Astăzi mi-am propus să mă joc cu tine. O fac pentru că eu știu un secret pe care tu nu îl știi încă. Te las să te zbați în fața mea. Îmi vorbești despre visele tale, despre decizii, apoi, cazi cu bărbia pe nesiguranță, pe care o trădezi involuntar. Aș putea să îți spun multe, să te asigur sau să te contrazic. Am cunoscut mulți protagoniști ai viselor reduse la realitate nesigură și le-aș putea folosi exemplul de viață. Dar, nu o fac. Știi de ce nu o fac? Pentru că am realizat câteva lucruri. Când decizi ceva, duci în spate o infinitate de alte decizii pe care le puteai lua. Fiecare decizie poate fi demontată în părți componente, dar deciziile nu se măsoară astfel. Ele se măsoară în timp. În cel din viitor, când traiectoria vieții aduce o noua și unică dezvoltare. Cum crezi oare că ai putea cunoaște viața în totalitatea ei? Nu putem trăi mai multe vieți în acelaşi timp. Oare ai putea trăi toate răzgândirile tale în același timp? Te-ai putea risipi în toate viețile pe care le-ai trăi astfel?

Îți mai spun un secret. Toate deciziile luate cu mult timp se cântăresc privind în urmă spre oamenii pe care viața ți i-a scos în cale. Nu mai spune că poți trăi foarte bine fără oameni. Nu insista pe o asemenea convingere. Tu crezi încă faptul că ți-ar fi mai bine fără ei? Riști să te trimit în spațiu, să trăiești într-un Univers al tău. Forma unui om este dată de alți oameni. Deciziile sunt importante, dar acei puțini oameni care contează îți iau greutatea infinitelor decizii din sacul din spate. Ei te fac să trăiești. Privește-mă în ochi, ascultă-mă când îți vorbesc. Mă simți? Eu sunt înțelepciunea la care încă nu ai ajuns. Eu sunt în spatele fiecărei decizii pe care o iei, dar pot foarte bine să fiu în sacul din spatele tău, acolo unde deciziile infinite rămân probabilități și nescrise experiențe. Oprește-te! Ești om. Trăieşte printre oameni.

Cosmisian

Sursa poza: FB/Google

„Per total”, trebuie să te schimbi – Articol scris pentru Catchy

„Per total”, ar trebui să te schimbi – on catchy (Click pe titlu)

– Trebuie să te schimbi. Nu mai poți continua așa!

Am auzit o voce răstită ce apăsa nemiloasă asupra ființei mele confuze. Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea, de teamă că i-aș fi dat curaj să mă mai sfătuiască cum ar trebui să mă schimb. Simțeam cum depresia mă tăia în urechea internă, de parcă presiunea atmosferică cauzată de o ascensiune rapidă îmi fisura craniul. Mi-am acoperit urechile și m-am aplecat cu capul înspre genunchi, ghemuit în neputința mea. Trebuie să mă schimbi? Simţea el că nu mai pot? Aveam impresia că vocea se credea un chitarist cu o pană înfiptă între degetele lui groase, doar că eu nu eram o chitară, ci un pian…

– Viața ta este ca un puzzle împrăștiat pe o masă pe care ai mâncat. Eu, de aș fi în locul tău…

Acestea sunt cuvintele unui amic care știa la perfecțiune și cu exactitate de inginer ce fel de puzzle sunt eu. Mă și vedeam făcut bucăți în mâinile lui, pentru că, oricum, nu eram bine asamblat. După ce m-ar fi aruncat pe masă în scârbă, ar începe să mă reformeze de la un colț. Așa i se părea lui că sunt eu, un puzzle în colțuri. L-am îndepărtat din mintea mea și m-am cuprins în palme, bucățică de confuzie după bucățică de confuzie, apoi le-am aruncat în sus. M-am transformat în stropi de apă pe care i-a evaporat căldura soarelui. I-aș fi spus prietenului meu că nu sunt un carton tăiat în bucățele „intuibile” și aruncat într-o cutie cu instrucțiuni. Sunt apă. Aruncă-mă în soare și mă voi transforma în nori. Lovește-mă cu furie și mă voi transforma în ploaie blândă, poate chiar și în curcubeu. Iar acum te-aș întreba, amice, de ce curcubeul este întotdeauna un arc de cerc, dar nu te întreb de teama că ai crede că și curcubeul este un puzzle și te-ai urca pe curbura lui să îl reformezi.

depresie

– Fă și tu ceva cu folos. Tu ce pasiune ai?

Ei da, o provocare mai aleasă. Pasiuni? Ce pasiuni să am? Ce este o pasiune? Pasiunea este acel colț de ființă unde ne simțim întregi. Pasiunile vin din încercări de a face și renunțarea de a mai face. Pasiunea este întâlnirea cu tine însuți, la o masă a tăcerii. O ființă umană fără pasiuni este ca un copil fără de prieten imaginar. Pasiunea este momentul în care ființa ta nu mai face nimic pentru alții într-un mod nesănătos, înfometându-și ființa. Să te iubești pe tine însuți ar putea foarte bine să înceapă de la a face loc pasiunilor în lumea ta.

– „Per total”, viața mea este exact cum mi-am dorit-o. Acum merg și la psiholog, săptămânal.

(Articol satiră scris pentru Catchy și publicat pe (click aici…)

Te iubesc chiar dacă… On Catchy

Te iubesc chiar dacă…
Se făcuse seară mai repede decât mă așteptasem. Era atât de rece, încât credeam că stelele au fiecare câte un picior de lumină pe care își sprijineau acordul muzical ce îl interpretau mândre la infinit. Luna își adunase genunchii la piept de parcă dorea să doarmă, dar nu o făcea. Vedeam un altfel de cer, unul al luminilor ce își sprijineau călătoria spre pământ pe picioare de lumină născute în lacrimile din om. Din lacrimile mele. Când le-am șters, le-a dispărut stelelor magia. Dar, ai apărut tu.

Mai aveam puțin și ajungeam acasă. Ochii tăi căprui păstraseră lacrima cu care mă priveau. Îmi doream căldura lor jucăușă, ce nu spunea multe în cuvinte, dar a cărei spontaneitate deborda în fiecare moment. Mi-ai deschis ușa fericită. Întotdeauna erai fericită, iar îmbrățișarea ta strânsă era dureroasă. #Te iubesc, chiar dacă mă strângi prea tare în brațe#

Nu cred în suflete înghețate care nu pot iubi. Cred doar în ființe ca tine, care aprind flacăra iubirii când râd cu poftă. Nu îți este ușor să îmi spui ce simți pentru mine. Crezi că eu știu; te temi când îți spun că te iubesc, dar când nu îți mai spun, îmi amintești de acele clipe sincere în care îndrăzneam să mă deschid și mă provoci să îți dovedesc iubirea. Dovada iubirii mele este în dragostea ce crește treptat în inima ta. #Te iubesc, chiar dacă tu nu îmi ascunzi că o faci și tu#

femeie

Te cunosc cel mai bine acum. Iar mâine voi repeta același lucru și va fi la fel, chiar dacă te voi fi cunoscut mai mult. Îmi place când vorbim, pentru că la noi ziua mea se prinde cu o mână de noaptea ta, iar noaptea ta este odihna în care eu te aștept cu cafea. #Te iubesc, chiar dacă tu mă aștepți cu cafea mai des decât o fac eu#

Îmi place să te răsfăț. În timpul zilei mă gândesc la tot felul de lucruri care să te facă să simți ce simt eu când te iubesc. Am învățat să culeg din zâmbetul tău lecții și sugestii, iar acum cred că sunt și eu un răsfățat. #Te iubesc, chiar dacă răsfățul te-a făcut ceea ce iubesc eu la tine#

Deși ne iubim pe amândouă părțile, prietenia noastră este în trei. Timpul este prietenul nostru comun pe care îl ținem strâns la piept. La al tău, la al meu. Cu tine nu simt că timpul fuge. Tu nu simți la fel? Prietenia noastră este ca o carte care nu își lasă cititorii în plictis, pagină cu pagină, întoarsă când de tine, când de curiozitatea de a te fi descoperit mai mult. Te-ai plictisit vreodată cu noi?  #Te iubesc, chiar dacă plictisul nu ne înghite iubirea#

Trăim pe muchia unor acorduri de chitară pe care le putem avea doar dacă nu ne scriem idila pe pagini șterse şi fără memorii. Glasul tău este fermecător. Râsul atinge notele înalte ale unei bucurii debordante. Nu pot fi nepăsător când râzi. #Te iubesc, chiar dacă tu ești veselă cu puritatea unui inocent#

Te iubesc chiar dacă… și tu mă iubești…

Cosmisian

Articol scris pentru Catchy. Click pe link pentru sursa 🙂

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

Știi diminețile acelea în care te trezești în plină deplasare spre serviciu, soarele plutește printre oameni ce dintr-o dată par mai drăguți?

06:15 – Pur și simplu te-ai trezit înconjurat de o stare de bine, parfum răcoros de primăvară.

07:30 – Albinele par a zbura în jurul tău cu încetinitorul. Le vezi. De această dată, nu reprezintă niciun pericol. Polenul le este noua lor costumație de primăvară. Ajungi la semafor. Culoarea se schimbă înaintea ochilor tăi. Roșu intens. Dublat de 59 de secunde ce scad. Astăzi nu te enervează. În stânga ta se aud ciripind distrate câteva vrăbiuțe. Împrumutaseră o bucățică de covrig. Le mergea bine și cântau fericite. S-a schimbat culoarea semaforului. Zebra, cu care te luptai zilnic să îi poți număra toate dungile, devenise o trecere de pietoni, cu oameni trecând în ambele sensuri. Ai salutat pe unul dintre ei. Nu îl știai, dar era distractiv să îl faci să se gândească la tine. Următoarele câteva minute se va întreba de unde vă știți și posibil să creadă că ați fost colegi de liceu. Chiar dacă el a venit din Mehedinți la facultate, iar tu nu ai fost niciodată în Mehedinți.

robert-downey-jr-iron-man

Robert Downey Jr. (Iron Man)

07:35 – O vezi pe doamna de la magazinul alimentar pe care l-ai ocolit. Uda o plantă fără prea multe frunze. Știai că nu face cafea bună și chiar ai sfătuit pe mulți să ocolească magazinul. Astăzi ai intrat. Folosea, de fapt, cafeaua ta favorită. Aroma te-a dat gata! Chiar ți-a arătat punga cu boabe prăjite ca mai știu eu în ce reclamă. Și-ai cerut o cafea mare. Era la fel de bună ca aroma pe care o răspândea. Doamna era drăguță. De ce ai crezut că este enervantă când ai cumpărat o cafea cu 4 luni în urmă și nu ți-a plăcut?!

07:43 – La ieșire fredonai involuntar ultimul cântec (…)

Continuarea pe Catchy

Articole publicate pe www.catchy.ro

Articole publicate pe http://www.catchy.ro

Ziua în care mă vei ocoli

by Cosmisian / 21 November 2015

“De ce nu mai spui nimic?  Mă plictisesc atât de repede. Te întreb adesea lucruri diverse doar ca să constat că răspunsurile tale sunt ale mele. Nu am avut niciodată senzația că cineva e atât de mult ca mine, acolo, în interior, încât mă sperii de tine, mă sperii de …

poveste-cuplu

Continuă lectura

Alte articole publicate pe catchy.ro

Alte articole publicate pe catchy.ro

Joia soarelui cuminte, on catchy.ro

pahar-cu-apa


O femeie in suferinta iubirii, on Catchy

femeie-desen


Portret de femeie in alb si negru, on catchy.ro

cuplu-2


Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

16 October 2015

Mă așteptam să nu te lași pradă imaginației cum că mersul pe cioburi de sticlă fumurie ți-ar face amintirile să dispară. Mersul pe cioburi de sticlă se face cu ochii închiși, iar usturimea ce o resimți să n-o crezi, e doar o fadă iluzie. Dacă privești cioburile, reflexiile diforme te trântesc într-o transă incontrolabilă, iar dacă vreo firavă scânteiere te surprinde, strânge tare din ochi cât să te doară urechile de la încleștarea maxilarului.

Oprește-te! Ființa din sticlă fumurie nu ți-a fost reflectare. Poate a reflectat pe cineva din altă lume și ți-ai însușit chipuri nefirești. Te-ai întrebat chiar noaptea trecută dacă reflexia din oglindă este reală sau este o iluzie bolnavă mintal ce se joacă cu tine. Ești o ființă credulă, cu dureri de tâmple de la încredere orbească. Oftează până când oftatul devine liniștirea apelor din creierul tău.

P6FM4sAytLo

Brațele grele sunt sfărâmate de peretele cu care ai încercat să te acoperi. Dormi liniștit pentru că dimineață le vei avea întregi din nou. Ți-ai făcut trup din cioburi fumurii și acum respiri prin crăpături de sticlă. În loc de aer, plămânii tăi suflă praf fumuriu de sticlă măcinată de gândul că nu ai fost uitat. Te expiri și te consumi. Te stingi pe măsură ce negi că iubirea ta poate acoperi jocul ei.

Deschide-ți ochii! Vezi acum? Cioburile fumurii au devenit o fereastră ce separă lumi. Vă vedeți prin aerul fumuriu pe care îl expirați când vă căutați pe ascuns. Tu te întrebi dacă te vede, ea se întreabă dacă îți mai pasă, ceața face ca ploaia să picteze sticla fumurie de aer din piepturile voastre zbuciumate. O cauți când mergi pe drum. Ai ajuns să te mulțumești cu fire de păr desprinse în vânt, te consolezi cu un șervețel uzat de timp. L-ai strâns atât de des în palmă, încât sângele și-a aruncat vase prin nervurile de hârtie mototolită, dar ea nu a scăpat o lacrimă în palma ta moale de şerveţel parfumat. Te miri că palmele îți miros a flori de câmp, sălbatice, nesmulse din teaca pământului ce le-a crescut.

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept. Îți amintești cât de curioasă erai când te atingeai pe burtica ce adăpostea un copil al lumilor unde iubirea ne era atât de aproape?

Protejat: Poate l-am trădat…, on catchy.ro

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii! pe catchy.ro

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii! pe catchy.ro

12 October 2015

Tableta și pastila. Generația cu tabletă te determină să îţi administrezi urgent o… tabletă. Se ia o nepoată, de preferinţă de culoare mov, care e iritată că nu poate instala un joc pe telefon, deşi are google play pe un smartphone LG cum mi-aş dori şi eu, dar și pe o tabletă la încărcat şi un câine alb acasă, la mama ei. Acum este în vizită la părinţii mei, doar că aici nimeni nu-i dă atenţie şi ea, adorabilă la cei 6 ani (“nu-s foarte mare, deci…” a spus), e agitată şi umblă pe tot locul unde sunt eu, că eu am timp de ea. O aşez pe spate pe pat şi îi spun să închidă ochii şi să îşi imagineze că este pe un deal plin de flori, păsări şi fluturi. Îmi spune că nu îi plac fluturii, aşa că vorbesc cu regizorul de platou să îi scoată de acolo. Nu prea mi-a mers cu imaginaţia unui deal că nu are stare, butoanele ecranului tactil sar după degetele ei. Până la urmă, reuşesc să o conving, ea se întoarce pe o parte spre mine, în fine, şi îi cer să îşi imagineze o culoare.

– Ce culoare ţi-ai imaginat?

– Păi, niciuna!

– Trebuie să îţi imaginezi una, uite, spre exemplu roz. Ţi-o imaginezi? Mai fată, ştii ce înseamnă să îţi imaginezi? Înseamnă să vezi lucruri şi culori cu ochii închişi, undeva în mintea ta, în capul tău. Hai, închide ochii… îţi imaginezi, adică, vezi culoarea roz în mintea ta? Da?

– Da, îhî, o văd, roz…

– Acum că o vezi, îmbrăca ceva cu ea, ce vrei să îmbraci cu ea?

– Nimic, ce să îmbrac cu ea, jucării?!

– Bine, îmbrăca o jucărie cu ea, un porc cu şase picioare… îl îmbraci cu roz? Bine…

(Realizez eu din toate astea că e mai uşor pentru copiii tabletari, nu tabloidari, că la distinsa vârstă de şase ani le este mai uşor să caute roz, porc, şase picioare pe google search/images…

Cum mi-am dat seama de ce nu îi plac nepoatei fluturii? Simplu! După modul foarte pițigăiat de a vorbi… că la un moment dat de imaginație pe mai știu eu ce deal, i-a intrat un fluture în gură și, când fata vorbea, fluturele obraznic, uite așa flutura din aripi să pițigăie cuvintele…

Acum să nu vă miraţi că după această joacă cu nepoata mea îmi doresc şi eu o tabletă… albă, roz… exclus mov)

pastile

Poate am mai vorbit despre un cunoscut care a venit la mine de ceva vreme să îi găsesc pe internet o tabletă (ştiţi că pe internet se mai vând şi tablete care nu au avizul Ministerului, aşa că… liniştiţi-vă!). După o pauză de ceva vreme şi o alta mai mică, a revenit la mine.

– Mai îi valabilă treaba aia cu pastila? Că aş vrea să îmi iau şi eu una…

– Ce pastilă, eu nu am pastile, că nu iau, dar este o farmacie peste drum, uite acolo!

– Nu, nu pastilă din aia, ştii tu de care, pastilă, cum şi-a luat mama fetei ăleia handicapată.

Eram confuz, probabil că trebuia să mă scuz și să iau eu bine o pauză de o pastilă, două… Până la urmă am înţeles că nu dorea pastilă din aia, ci tabletă din aia… fără folie, ba nu, cu tot cu folie, hi, hi.

Să nu vă mire când bunicul, om de altă generaţie (cine mai are să-i cinstească), expus şi el tehnologiei de azi, învaţă “șmenul” şi ia tableta nepoatei şi o dă pe net la schimb, pe pastile…

Acum decideți voi cum să luăm pastilele ca să împăcăm generațiile. Cât de sănătoase sunt pastilele, scuze, tabletele, pentru copiii care înlocuiesc simple exerciții de imaginație cu jocuri HD pe tablete sau telefoane.

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii!

Protejat: Te iubesc, auzi? on Catchy

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: ‘Când iubirea nebună își sfâșie gazda’ on Catchy

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: ‘Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol’ on Catchy

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: ‘Am iubit și bărbați fără suflet’ on Catchy

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Protejat: ‘Iubirilor mele, bărbaților ce împreună au format bărbatul perfect’ On Catchy

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Fata

Articolul „Fata” a apărut pe 21 septembrie pe Catchy.ro

cu titlul „Femeile viselor mele”

Din articol… Fata în roșu

„O priveam recitând într-o limbă pe care doar o admiram de copil, fără a o înțelege. Puteam plânge împreună cu pământul fără să regret că nu înțelegeam cuvintele ce se așezau pe inima mea precum zăpada ar face-o dacă nu m-ar topi în căderea ei. Acoperită în roșu purpuriu, fetiță cu voce desprinsă din porii inimii mele cânta dezintegrându-și roșul în recele nopții, iar viorile plângeau, parcă triste. Lumina Lunii devenise curioasă de interesul pe care eu l-am ascuns în pieptul meu, iar băieți cu veste argintii acompaniau trilurile incredibile ale fetei în roșu dezintegrat de neliniște. (citeste continuarea…)

 

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Fata în roșu

O priveam recitând într-o limbă pe care doar o admiram de copil, fără a o înțelege. Puteam plânge împreună cu pământul fără să regret că nu înțelegeam cuvintele ce se așezau pe inima mea precum zăpada ar face-o dacă nu m-ar topi în căderea ei. Acoperită în roșu purpuriu, fetiță cu voce desprinsă din porii inimii mele cânta dezintegrându-și roșul în recele nopții, iar viorile plângeau, parcă triste. Lumina Lunii devenise curioasă de interesul pe care eu l-am ascuns în pieptul meu, iar băieți cu veste argintii acompaniau trilurile incredibile ale fetei în roșu dezintegrat de neliniște.

M-am ridicat să o cuprind în brațe. Fata în roșu m-a văzut. Avea părul negru ca cea mai odihnitoare noapte, iar împletitura părului ei ce îi acoperea capul arăta mai degrabă ca suprapunerea munților când îi privești spre orizont. Ieri m-a alungat pentru a mă aduce înapoi la fel de…

Vezi articolul original 501 cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat: