Arhive pe categorii: 0. On Air! Catchy.ro

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie” – On Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”

Articol scris pentru și publicat mai întâi pe Catchy – Vezi link!

     Lumina gălbuie a lămpii se săturase de zile și nopți de nereușite. O cameră veche, cu miros de hârtie răvășită de mâini tremurânde a insucces. Pe un scaun ce se rotea cândva, zăcea un bătrânel cu sprâncene încovoiate și lungi, umeri lăsați de la renunțare, iar scaunul nu mai dorea nimic. Biroul era putred pe alocuri, dar nu peste tot. Putrezise doar acolo unde palmele bătrânului au zăcut prea mult, transpirate de așteptare. Bătrânul nu mai purta ochelarii de mult timp, pentru că îi obosiseră tâmplele de la strânsoarea inutilă a ramei unor ochelari prin care nu vedeai decât ceață, iar bătrânul privea cel mai adesea în tavanul crăpat al casei lui dărăpănate. Până aici, totul e bine.

     Un cuvânt rebel se tot zbătea pe un șervețel în încercarea de a-i aminti scriitorului nefericit de ce i-au fost absorbite vocalele în fibra reciclată a hârtiei. Dar, nicio șansă. Bătrânul îl ignora de parcă nu el îl scrisese acolo, cum o făcea atunci când se nășteau operele lui de artă, atât de admirate și îndrăgite de cititori. Acum, la mult timp de când nici fruntea nu îi mai purta sudoarea născătoare de paragrafe, şerveţelul părea mai curând un om al străzii zgribulit și tremurând de la absența unei minți care să îl înalțe ca pe un zmeu în plin curent de aer cald. Până aici, totul pare bine.

carti vechi scriitor transfuzie inspiratie

     Pe bătrân l-am surprins frecându-și palmele a idee. Repetiția este calea cea mai sigură de a păstra obiceiuri, așa că, scriitorul nostru nu mai știa la ce îi folosesc medicamentele și ideile, de aceea refuza să le consume. Biroul lui era un tablou orizontal al lucrurilor împinse în față a refuz, care se adunau în grămezi înalte de nepotrivire și depărtare. Iar el își arunca brațele spre pieptul lui flasc, lipsit de durere sau pasiune, de spasm sau visare. Uita atât de repede propria-i repetiție. Până aici, totul era clar și bine.

     Covorului din cameră i se vestejiseră culorile, dar nu aveau cum să îi cadă. Paginile mototolite zăceau peste culorile bătătorite, făcându-l să pară un peisaj de iarnă în plină noapte luminată doar de reflexia lunii în ochii tremurândelor bufnițe. Pe birou nu mai erau pagini. Doar o călimară cu cerneală concediată. Nu poți da vina pe o fostă secretară concediată în căutarea unui nou post. Cerneala fără scriitor cade într-o depresie acutizată și se usucă de plâns. Călimara era atât de senilă încât nici nu-și mai deplânge goliciunea, cedând locul dintotdeauna ocupat al cernelii unui biet păianjen clandestin. În momentele de seninătate, bătrânul se chinuia din greu să mai găsească o pată de salivă pe limba sa nefolosită, poate poate va reuși să-și încarce degetele cu geneza scrisului, dar peste tot era doar pânză uscată de păianjen. Până aici, totul este lipsit de grai.

     O bătaie în ușă ar fi trebuit să agite dezordinea casei acestui scriitor pierdut într-o ceață densă a nepăsării, dar totul rămăsese inert. L-am găsit pe bietul bătrân căzut cu capul pe birou, lipsit de inspirație, cu fața albă complet. Fruntea nu mai avea nici riduri, nici urme de oboseală. M-am speriat și am chemat o ambulanță, acea intervenție rapidă. Pe birou era totuși un bilet, ca de adio.

„Sunt atât de sec, încât nu am salivă nici cât pentru un fursec.
Sunt nevoit să beau din nou din cupa inspirației
și să mă înjosesc în fața Muzei.”

     L-au înșfăcat pe bietul bătrân și l-au trântit pe o targă, lovindu-l cu definiții în piept. Niciun răspuns, nicio reacție. Până la U.P.U. a clipit mai întâi, apoi și-a aruncat mâna zbârcită peste buzunarul cămășii pătate unde își ținea stiloul pe care l-a acoperit, încercând să îl protejeze. Mi-am dat seama că reprezenta ceva important pentru el, chiar dacă penița îi era strâmbă, iar cerneala nu îl mai încântase de prea mult timp. Până aici, totul părea bine.

     Nu a durat mult și au constatat problema scriitorului bătrân. Venele îi erau secătuite de cerneală, dar nu i se găsiseră venele, chiar lovit insistent peste acel loc permisiv în fața unei transfuzii. Din nefericire, niciun Spital de Urgență nu dispune de rezerve de cerneală, așa că au făcut tot ce era posibil pentru a-l stabiliza și a-l trimite acasă. Din sala de așteptare și-a făcut apariția o tânără cu exces de cerneală în vene, dornică să îi mai dea o șansă bătrânului scriitor. Nimeni nu știa de unde apăruse tânăra și cum de știa despre acest caz izolat. Se presupune că era însăși Muza, dar nimeni nu a întrebat-o. Era deja prea mult pentru personalul de la U.P.U. Transfuzia începuse. Până aici, totul părea bine.

© Cosmisian pentru Catchy – 2019

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Notă: Acest articol a fost scris pentru Catchy și publicat acolo. Vezi link!

 

– De ce te-ai oprit? Care este finalul?

– Finalul? Asta e ce te interesează pe tine?

– Nu înțeleg legătura. Un tip citește o carte. În ea se descrie viața unei fete.

– Da, autorul o descrie din prima suflare de parcă ar fi o biografie dictată de cineva care vrea să…

– Să ce? Să o găsească cineva?

– Poate. Cartea este simplă. Are opt capitole. Nu începe de niciunde. Autorul doar descrie cadre din viața ascunsă a fetei. Nu este o autobiografie. Nici părtinitoare.

– Și spui că el s-a îndrăgostit de o fată dintr-o carte și apoi a găsit-o fix pe ea, în realitate.

– Da. A recitit cartea de multe ori, poate puțin obsesiv. Cumva, se îndrăgostise de personajul feminin din carte într-atât de mult încât nu a mai putut citi o altă carte. Genul de dragoste despre care poți spune că te absoarbe în povestea ei.

– Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să-mi spună că și-a întâlnit jumătatea din carte, în viața reală.

– Hmmm…

– Că fiecare am citit cărți și ne-am fi dorit să fim în locul multor personaje de acolo, pot accepta mai ușor, dar nu să transpui fantezia în realitate. Asta pare mai curând imposibil.

– Spui tu asta!

– Și eu am citit cărți de dragoste, eram cu sufletul acolo la fiecare paragraf. Hm! Zici că trăiam acolo. Dar, după ce am închis cartea, tot la realitate am rămas.

– Sună trist ce spui tu acum. Mă uit la chipul tău alb, curat ca o pagină ce așteaptă mângâiere și mă întreb: Crezi că dragostea din cărți care îți făcea ție sufletul să rezoneze, trupul să își contracte inima și pumnul de emoție, pieptul să îți expire dur tot aerul din lume, nu există?

– Stai puțin aici! Că, nu înțeleg. Când am descris eu toate astea? Ce imaginație ai tu! Mă amețești și nu îmi spui care e finalul.

– Atunci, cum de ai simțit-o și ai vrut să nu se mai termine cartea?

– Eu nu am trăit niciodată ce am citit în cărți, iar tu ai complicat totul. Care e totuși finalul? Ți-am ascultat prezentarea cărții. Să știi că sună foarte frumos. Te deranjează dacă pun acum înregistrarea asta? Hai să ascultăm împreună.

„Să știi că m-am tot gândit la ce ai spus tu. Ești o carte deschisă, dar scrisă pentru ochii celui care îți urmărește căpruiul schimbându-se în nuanțe imperceptibile pentru cei cu monocromie în suflet. Cum ar fi dacă cineva ar scrie o carte despre tine în care să te descrie în detaliu, să prezinte lucrurile normale prin care treci, dar din interiorul tău, așa cum le percepi numai tu?! Și, un băiat să citească acea carte până se îndrăgostește nebunește de personajul din carte, fără să știe că în realitate există o fată exact ca cea din carte, exact ca cea de care el se îndrăgostește.”

– Tu asta faci când mergi pe drum? Înregistrezi? Se aud mașini care trec pe lângă tine. Se aude chiar și zăpada sfârâind sub roțile mașinilor. Acum iar revii la început. Mai era din înregistrare. O clipă, că te am la mână.

„Mă tot gândesc ce înseamnă că tu ești o fată ca o carte deschisă. Am în cap câteva idei despre asta… Și, cineva îi spune că există o fată, că cea din carte chiar există…”

– Mno, asta mie mi se pare o altă carte. O carte despre o carte… Că, nu pare reală. Nu de asta există cărțile? Mie îmi place ce spui. Spune-mi finalul. Hai că eu sunt gata să intru în povestea lor. Mi-ai declanșat imaginația. Acum, hrănește-o.

– Tu crezi că e o carte, o carte despre o carte, unde personajul din cartea despre carte se îndrăgostește de fata din cartea din carte, care de fapt exista în realitatea cărții despre carte.

– Cred că acum te invidiezi pe tine însuți pentru că nu poți spune și tu ceva simplu.

– Până să ajungem la final, el o întâlnește în realitate pe fata din carte. A citit și recitit cartea doar pentru a o regăsi. Era mulțumit să se obișnuiască cu părul ei lung, cu chipul ei alb, cu ochii ei care irizau de la un capitol la altul în nuanțe de căprui pe care nimeni nu s-a ostenit să le consemneze. Când în sfârșit s-au cunoscut, ea ținea în mâna stângă o cană mare de vin fiert cu scorțișoară. Îi încălzea mâna și din când în când pieptul. El tocmai își cumpărase propria cană. Era prima dată când Târgul de Crăciun din Timișoara vindea vinul fiert împreună cu cana. Amândoi s-au întors brusc în direcție opusă. Și, așa s-au ciocnit unul de altul. Privirea lui de ochii ei, mana ei de cana lui. În timp ce el i-a vărsat din ceai pe mâneca dreaptă, ea l-a dat peste cap când nu și-a mai desprins ochii de ai lui.

– Asta e din carte, carte? Nu de alta, dar pare că mă cam descrii pe mine. Zic și eu. Nu că m-ar deranja să te inspir acum, pe loc, la povestit. Ai cartea aia? Tare curioasă sunt dacă există.

– El se prezintă și își cere scuze, dar nu își mai revine. Vocea ei îi pare atât de cunoscută…

– Cunoscută? Dacă ea e cea din carte, ce imaginație trebuie să aibă de îi știe și vocea! Asta e deja too much!

– Nu se vărsase mult vin pe mânecă, dar puținul acela îi ajunsese pe încheietură și degete și nu e deloc plăcut să ți se lipească degetele între ele de la un vin care mai și îngheață de la frigul de afară. Așa că, o apucă de mână și o trage din mijlocul colegilor ei de serviciu cu care ieșise în oraș. Lucra de puțin timp, dar deja avea un aer de corporatistă mândră de reușită. Nimeni nu îi oferise vreodată ceva doar pentru că e frumoasă. Toate realizările erau pur și simplu datorită faptului că era bună. O deșteaptă frumoasă și sigură pe sine. Cum ei nu o știau aproape deloc, nu au avut nici cea mai mică idee ce cei doi nu se mai întâlniseră vreodată înainte.

– Iar te joci și spui de mine. Bine, accept și ideea că orice asemănare cu personajele reale e pură ficțiune.

– Bine. Îți spun finalul.

– Lasă tu finalul că parcă acum devine interesant. Ok. O prinde de mână. Cred că i-a plăcut. Ce face acum? Ce simte ea? Descrie acum tot. Chiar dacă nu mai e din carte. Alunecă și tu puțin pe lângă, de dragul meu.

– A dus-o la KFC. Fix atât de simplu. A riscat puțin, dar putea conta acolo pe șervețele umede, căldură și mai multe minute de a o cunoaște. Au vorbit și mâncat KFC până s-a închis. Au ieșit împreună și s-au plimbat spre casă. Locuiau fără să știe aproape unul de celălalt. Amândoi simțeau ceva. El mai mult, doar pentru că vedea în ea exact personajul din carte.

– A dus-o la KFC doar pentru că acolo sunt șervețele umede? Nu ți se pare puțin cam ciudățel? Spun și eu. Cine știe, poate a citit și ea o carte despre el. Uite că la asta nu m-am gândit. Acum știu. Există două astfel de cărți. Fiecare prezintă un personaj în detalii care să te determine să cauți în realitate pe cineva care să se potrivească. Ah, mă simt deja scriitoare. Eu, cea tehnică, devin afectată de muză.

– Tu cam faci mișto. Nu ar fi mai bine să citești tu cartea?

– Ba uite că de data asta nu! Îmi place când îmi povestești tu, că mai scap și eu degetele printre rânduri.

– Știi ce mi s-a părut mie cel mai demn de notat?

– Că ningea în noaptea în care ei se plimbau spre casă?

– Ah! Te joci. Ninge acum, aici și peste tot. Dar, poate ningea și în povestea lor. Frig știu că le era, chiar dacă el o ținea strâns în palma lui caldă. Felinarele din Timișoara sunt tare sărăcăcioase în lumina pe care o dau. Se simțeau prea bine împreună. Amândoi știau că este puțin cam mult, dar poate era de la vin. Exact, își spunea fiecare în tăcere, e de la vin. Deși, nu am mai auzit pe cineva să spună că vinul fiert se face vinovat de idile.

– Spune-mi totuși, cum e posibil ca el să o întâlnească exact pe tipa despre care se scrisese.

– Și ea să îi răspundă.

– Nu mă aștept ca ea să se îndrăgostească de el. Adică, nu chiar din prima.

– Dar, îl place. Știu amândoi. Nu pot descrie ce simt, poate de teama de a nu zugrăvi ce simt în cuvinte interpretabile, într-o manieră firească, dar neoportună.

– Mai bine nu o fă. Tu cam prea ușor mă dezarmezi. Chiar, se vede pe mine chiar tot? Scrie pe fața mea tot? Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

– Finalul? Ți-l spun?

– Tu ai făcut poza asta cu mesteacănul?

– Îți place să te citesc?

 

© Cosmisian, Timișoara

 

On Cachy – O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

NOTA: Acest text este scris pentru Catchy

Plimbările sunt, în cel mai bun caz, o pauză de la deciziile importante pe care nu dorești să le spui cu voce tare. Și, ca atare, te plimbi. Nu singură, ci o faci în doi. Scopul? Acela de a cere cuiva părerea despre ceva ce oricum nu prezinți exact cum dorești tu, ca să induci în eroare sfătuitorul pe care îl dezinformezi voit. O faci sincer. El te știe sinceră. Și, la fel de sincer îți spune părerea lui. O știai, dar tu ai prezentat lucrurile astfel pentru a te asigura că ai cel puţin o voce care să întărească prin comparație că tot ideea ta e mai bună. Iată cum o idee devine decizie în cadrul unei pauze, a unei plimbări fără scop declarat. Ai câștigat din nou.

Ai decis pentru tine și ți-ai făcut prietenii să creadă pentru a nu știu câta oară că oricum nu contează părerea lor, nici când le-o ceri. Nu te plimbi ca să iei decizii. O faci ca să declari victoria ta asupra zbuciumului interior. Nu te poți afișa cu o decizie în fața cunoscuților fără să înțeleagă și ei greutatea deciziilor luate de tine. De asta îi implici, să vadă și ei că nu e chiar atât de ușor să te sfătuiască pe tine.

Aveai nevoie de cineva cu care să vorbești și chiar ai fi făcut-o. Doar că, obișnuită fiind să te privești în oglindă, nu te-ai fi așteptat ca prietenii să te ajute cu ceva. E ca privitul în oglindă. Oare aștepți ca oglinda să îți aranjeze părul, sau crezi că opinia ei e reală? Ai văzut doar că, dacă te îmbraci în roșu, oglinda nu te contrazice, în verde nu crede că e nevoie de eșarfă, iar în negru arăți mai subțirică în talie. Până la urmă, oglinda își pierde opinia atât de evidentă în fața următoarei ținute pe care o etalezi curioasă și indecisă. De ce ți-ai trata prietenii altfel? Nu sunt ei doar o oglindă pentru tine? Tot tu decizi.

Într-o zi m-ai întrebat pe mine ce cred. Eu sunt diferit. Sunt un scriitor obișnuit să le știu oamenilor viața născută din penelul meu. Eu le-am dat culoare, eu le-am dat trăiri, eu le-am decis ce au decis ei, eu le-am creat memorii și drame, eu le-am luat prieteni și le-am adus în cale alții. Le-am dat impresia că sunt doar un trecător prin viața lor, pe care l-au ignorat atât de ușor. Și știi, am învățat secretul de a-ți fi aproape. Nu am sfaturi pentru tine, poți decide pentru tine chiar și când mă transformi într-o oglindă.

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii,

dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

roata-infinita-a-timpului-text

Peste deciziile tale se aștern senzații de teamă, nesiguranță, analiză și introspecție. Ai decis și acum te temi că decizia ta nu este cea mai bună. Poate. Și, îți cauți argumente să te încurajezi. Le spui prietenilor despre cineva care este într-o situație anume, sperând ca aceeași prieteni pe care i-ai folosit, i-ai plimbat și ignorat, să simpatizeze cu acea persoană despre care le vorbești. Speri ca ei să te încurajeze indirect, să te asigure că ai luat decizia cea mai bună. Ești o femeie independentă, capabilă de orice fără oricine. Ei da, asta până la ceea ce ai numit decizia vieții tale, împlinirea visului tău. Visele devin realitate într-o clipă. Ai crezut că ziua în care vei trage la sol un zmeu înălțat în puterea plutitoare a vântului, vei putea urca și tu în el?

Te ascult. Astăzi mi-am propus să mă joc cu tine. O fac pentru că eu știu un secret pe care tu nu îl știi încă. Te las să te zbați în fața mea. Îmi vorbești despre visele tale, despre decizii, apoi, cazi cu bărbia pe nesiguranță, pe care o trădezi involuntar. Aș putea să îți spun multe, să te asigur sau să te contrazic. Am cunoscut mulți protagoniști ai viselor reduse la realitate nesigură și le-aș putea folosi exemplul de viață. Dar, nu o fac. Știi de ce nu o fac? Pentru că am realizat câteva lucruri. Când decizi ceva, duci în spate o infinitate de alte decizii pe care le puteai lua. Fiecare decizie poate fi demontată în părți componente, dar deciziile nu se măsoară astfel. Ele se măsoară în timp. În cel din viitor, când traiectoria vieții aduce o noua și unică dezvoltare. Cum crezi oare că ai putea cunoaște viața în totalitatea ei? Nu putem trăi mai multe vieți în acelaşi timp. Oare ai putea trăi toate răzgândirile tale în același timp? Te-ai putea risipi în toate viețile pe care le-ai trăi astfel?

Îți mai spun un secret. Toate deciziile luate cu mult timp se cântăresc privind în urmă spre oamenii pe care viața ți i-a scos în cale. Nu mai spune că poți trăi foarte bine fără oameni. Nu insista pe o asemenea convingere. Tu crezi încă faptul că ți-ar fi mai bine fără ei? Riști să te trimit în spațiu, să trăiești într-un Univers al tău. Forma unui om este dată de alți oameni. Deciziile sunt importante, dar acei puțini oameni care contează îți iau greutatea infinitelor decizii din sacul din spate. Ei te fac să trăiești. Privește-mă în ochi, ascultă-mă când îți vorbesc. Mă simți? Eu sunt înțelepciunea la care încă nu ai ajuns. Eu sunt în spatele fiecărei decizii pe care o iei, dar pot foarte bine să fiu în sacul din spatele tău, acolo unde deciziile infinite rămân probabilități și nescrise experiențe. Oprește-te! Ești om. Trăieşte printre oameni.

Cosmisian

Sursa poza: FB/Google

„Per total”, trebuie să te schimbi – Articol scris pentru Catchy

„Per total”, ar trebui să te schimbi – on catchy (Click pe titlu)

– Trebuie să te schimbi. Nu mai poți continua așa!

Am auzit o voce răstită ce apăsa nemiloasă asupra ființei mele confuze. Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea, de teamă că i-aș fi dat curaj să mă mai sfătuiască cum ar trebui să mă schimb. Simțeam cum depresia mă tăia în urechea internă, de parcă presiunea atmosferică cauzată de o ascensiune rapidă îmi fisura craniul. Mi-am acoperit urechile și m-am aplecat cu capul înspre genunchi, ghemuit în neputința mea. Trebuie să mă schimbi? Simţea el că nu mai pot? Aveam impresia că vocea se credea un chitarist cu o pană înfiptă între degetele lui groase, doar că eu nu eram o chitară, ci un pian…

– Viața ta este ca un puzzle împrăștiat pe o masă pe care ai mâncat. Eu, de aș fi în locul tău…

Acestea sunt cuvintele unui amic care știa la perfecțiune și cu exactitate de inginer ce fel de puzzle sunt eu. Mă și vedeam făcut bucăți în mâinile lui, pentru că, oricum, nu eram bine asamblat. După ce m-ar fi aruncat pe masă în scârbă, ar începe să mă reformeze de la un colț. Așa i se părea lui că sunt eu, un puzzle în colțuri. L-am îndepărtat din mintea mea și m-am cuprins în palme, bucățică de confuzie după bucățică de confuzie, apoi le-am aruncat în sus. M-am transformat în stropi de apă pe care i-a evaporat căldura soarelui. I-aș fi spus prietenului meu că nu sunt un carton tăiat în bucățele „intuibile” și aruncat într-o cutie cu instrucțiuni. Sunt apă. Aruncă-mă în soare și mă voi transforma în nori. Lovește-mă cu furie și mă voi transforma în ploaie blândă, poate chiar și în curcubeu. Iar acum te-aș întreba, amice, de ce curcubeul este întotdeauna un arc de cerc, dar nu te întreb de teama că ai crede că și curcubeul este un puzzle și te-ai urca pe curbura lui să îl reformezi.

depresie

– Fă și tu ceva cu folos. Tu ce pasiune ai?

Ei da, o provocare mai aleasă. Pasiuni? Ce pasiuni să am? Ce este o pasiune? Pasiunea este acel colț de ființă unde ne simțim întregi. Pasiunile vin din încercări de a face și renunțarea de a mai face. Pasiunea este întâlnirea cu tine însuți, la o masă a tăcerii. O ființă umană fără pasiuni este ca un copil fără de prieten imaginar. Pasiunea este momentul în care ființa ta nu mai face nimic pentru alții într-un mod nesănătos, înfometându-și ființa. Să te iubești pe tine însuți ar putea foarte bine să înceapă de la a face loc pasiunilor în lumea ta.

– „Per total”, viața mea este exact cum mi-am dorit-o. Acum merg și la psiholog, săptămânal.

(Articol satiră scris pentru Catchy și publicat pe (click aici…)

Te iubesc chiar dacă… On Catchy

Te iubesc chiar dacă…
Se făcuse seară mai repede decât mă așteptasem. Era atât de rece, încât credeam că stelele au fiecare câte un picior de lumină pe care își sprijineau acordul muzical ce îl interpretau mândre la infinit. Luna își adunase genunchii la piept de parcă dorea să doarmă, dar nu o făcea. Vedeam un altfel de cer, unul al luminilor ce își sprijineau călătoria spre pământ pe picioare de lumină născute în lacrimile din om. Din lacrimile mele. Când le-am șters, le-a dispărut stelelor magia. Dar, ai apărut tu.

Mai aveam puțin și ajungeam acasă. Ochii tăi căprui păstraseră lacrima cu care mă priveau. Îmi doream căldura lor jucăușă, ce nu spunea multe în cuvinte, dar a cărei spontaneitate deborda în fiecare moment. Mi-ai deschis ușa fericită. Întotdeauna erai fericită, iar îmbrățișarea ta strânsă era dureroasă. #Te iubesc, chiar dacă mă strângi prea tare în brațe#

Nu cred în suflete înghețate care nu pot iubi. Cred doar în ființe ca tine, care aprind flacăra iubirii când râd cu poftă. Nu îți este ușor să îmi spui ce simți pentru mine. Crezi că eu știu; te temi când îți spun că te iubesc, dar când nu îți mai spun, îmi amintești de acele clipe sincere în care îndrăzneam să mă deschid și mă provoci să îți dovedesc iubirea. Dovada iubirii mele este în dragostea ce crește treptat în inima ta. #Te iubesc, chiar dacă tu nu îmi ascunzi că o faci și tu#

femeie

Te cunosc cel mai bine acum. Iar mâine voi repeta același lucru și va fi la fel, chiar dacă te voi fi cunoscut mai mult. Îmi place când vorbim, pentru că la noi ziua mea se prinde cu o mână de noaptea ta, iar noaptea ta este odihna în care eu te aștept cu cafea. #Te iubesc, chiar dacă tu mă aștepți cu cafea mai des decât o fac eu#

Îmi place să te răsfăț. În timpul zilei mă gândesc la tot felul de lucruri care să te facă să simți ce simt eu când te iubesc. Am învățat să culeg din zâmbetul tău lecții și sugestii, iar acum cred că sunt și eu un răsfățat. #Te iubesc, chiar dacă răsfățul te-a făcut ceea ce iubesc eu la tine#

Deși ne iubim pe amândouă părțile, prietenia noastră este în trei. Timpul este prietenul nostru comun pe care îl ținem strâns la piept. La al tău, la al meu. Cu tine nu simt că timpul fuge. Tu nu simți la fel? Prietenia noastră este ca o carte care nu își lasă cititorii în plictis, pagină cu pagină, întoarsă când de tine, când de curiozitatea de a te fi descoperit mai mult. Te-ai plictisit vreodată cu noi?  #Te iubesc, chiar dacă plictisul nu ne înghite iubirea#

Trăim pe muchia unor acorduri de chitară pe care le putem avea doar dacă nu ne scriem idila pe pagini șterse şi fără memorii. Glasul tău este fermecător. Râsul atinge notele înalte ale unei bucurii debordante. Nu pot fi nepăsător când râzi. #Te iubesc, chiar dacă tu ești veselă cu puritatea unui inocent#

Te iubesc chiar dacă… și tu mă iubești…

Cosmisian

Articol scris pentru Catchy. Click pe link pentru sursa 🙂

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

Știi diminețile acelea în care te trezești în plină deplasare spre serviciu, soarele plutește printre oameni ce dintr-o dată par mai drăguți?

06:15 – Pur și simplu te-ai trezit înconjurat de o stare de bine, parfum răcoros de primăvară.

07:30 – Albinele par a zbura în jurul tău cu încetinitorul. Le vezi. De această dată, nu reprezintă niciun pericol. Polenul le este noua lor costumație de primăvară. Ajungi la semafor. Culoarea se schimbă înaintea ochilor tăi. Roșu intens. Dublat de 59 de secunde ce scad. Astăzi nu te enervează. În stânga ta se aud ciripind distrate câteva vrăbiuțe. Împrumutaseră o bucățică de covrig. Le mergea bine și cântau fericite. S-a schimbat culoarea semaforului. Zebra, cu care te luptai zilnic să îi poți număra toate dungile, devenise o trecere de pietoni, cu oameni trecând în ambele sensuri. Ai salutat pe unul dintre ei. Nu îl știai, dar era distractiv să îl faci să se gândească la tine. Următoarele câteva minute se va întreba de unde vă știți și posibil să creadă că ați fost colegi de liceu. Chiar dacă el a venit din Mehedinți la facultate, iar tu nu ai fost niciodată în Mehedinți.

robert-downey-jr-iron-man

Robert Downey Jr. (Iron Man)

07:35 – O vezi pe doamna de la magazinul alimentar pe care l-ai ocolit. Uda o plantă fără prea multe frunze. Știai că nu face cafea bună și chiar ai sfătuit pe mulți să ocolească magazinul. Astăzi ai intrat. Folosea, de fapt, cafeaua ta favorită. Aroma te-a dat gata! Chiar ți-a arătat punga cu boabe prăjite ca mai știu eu în ce reclamă. Și-ai cerut o cafea mare. Era la fel de bună ca aroma pe care o răspândea. Doamna era drăguță. De ce ai crezut că este enervantă când ai cumpărat o cafea cu 4 luni în urmă și nu ți-a plăcut?!

07:43 – La ieșire fredonai involuntar ultimul cântec (…)

Continuarea pe Catchy

Articole publicate pe www.catchy.ro

Articole publicate pe http://www.catchy.ro

Ziua în care mă vei ocoli

by Cosmisian / 21 November 2015

“De ce nu mai spui nimic?  Mă plictisesc atât de repede. Te întreb adesea lucruri diverse doar ca să constat că răspunsurile tale sunt ale mele. Nu am avut niciodată senzația că cineva e atât de mult ca mine, acolo, în interior, încât mă sperii de tine, mă sperii de …

poveste-cuplu

Continuă lectura

Alte articole publicate pe catchy.ro

Alte articole publicate pe catchy.ro

Joia soarelui cuminte, on catchy.ro

pahar-cu-apa


O femeie in suferinta iubirii, on Catchy

femeie-desen


Portret de femeie in alb si negru, on catchy.ro

cuplu-2


Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

16 October 2015

Mă așteptam să nu te lași pradă imaginației cum că mersul pe cioburi de sticlă fumurie ți-ar face amintirile să dispară. Mersul pe cioburi de sticlă se face cu ochii închiși, iar usturimea ce o resimți să n-o crezi, e doar o fadă iluzie. Dacă privești cioburile, reflexiile diforme te trântesc într-o transă incontrolabilă, iar dacă vreo firavă scânteiere te surprinde, strânge tare din ochi cât să te doară urechile de la încleștarea maxilarului.

Oprește-te! Ființa din sticlă fumurie nu ți-a fost reflectare. Poate a reflectat pe cineva din altă lume și ți-ai însușit chipuri nefirești. Te-ai întrebat chiar noaptea trecută dacă reflexia din oglindă este reală sau este o iluzie bolnavă mintal ce se joacă cu tine. Ești o ființă credulă, cu dureri de tâmple de la încredere orbească. Oftează până când oftatul devine liniștirea apelor din creierul tău.

P6FM4sAytLo

Brațele grele sunt sfărâmate de peretele cu care ai încercat să te acoperi. Dormi liniștit pentru că dimineață le vei avea întregi din nou. Ți-ai făcut trup din cioburi fumurii și acum respiri prin crăpături de sticlă. În loc de aer, plămânii tăi suflă praf fumuriu de sticlă măcinată de gândul că nu ai fost uitat. Te expiri și te consumi. Te stingi pe măsură ce negi că iubirea ta poate acoperi jocul ei.

Deschide-ți ochii! Vezi acum? Cioburile fumurii au devenit o fereastră ce separă lumi. Vă vedeți prin aerul fumuriu pe care îl expirați când vă căutați pe ascuns. Tu te întrebi dacă te vede, ea se întreabă dacă îți mai pasă, ceața face ca ploaia să picteze sticla fumurie de aer din piepturile voastre zbuciumate. O cauți când mergi pe drum. Ai ajuns să te mulțumești cu fire de păr desprinse în vânt, te consolezi cu un șervețel uzat de timp. L-ai strâns atât de des în palmă, încât sângele și-a aruncat vase prin nervurile de hârtie mototolită, dar ea nu a scăpat o lacrimă în palma ta moale de şerveţel parfumat. Te miri că palmele îți miros a flori de câmp, sălbatice, nesmulse din teaca pământului ce le-a crescut.

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept. Îți amintești cât de curioasă erai când te atingeai pe burtica ce adăpostea un copil al lumilor unde iubirea ne era atât de aproape?

Poate l-am trădat…, on catchy.ro

Poate l-am trădat…, on catchy.ro

13 October 2015

– 14 –

Iubire proiectată pe ființe ce nu ţi-o pot înapoia…

(primele părţi aici)

Era duminică. Seara mult așteptată și-a grupat cu atenție toate preocupările și temerile într-o singură capsulă. A nesiguranței. Dacă Mouelle ar fi știut că Pierre al ei s-ar fi întors printre noi, ar fi riscat să nutrească o speranță devastatoare. Nu puteai trăi aproape de suferința cuiva căruia bătăile inimii îi produceau durere. Eugene era foarte îngrijorată pentru reacția neașteptată a dnei. Cine s-ar fi gândit că ființa interioară a unei femei care iubea dincolo de trup inert va paraliza ea însăși, prinsă într-un labirint tăcut pe care nu și-l mai simțea? Trecuseră câteva zile de când doctorul Arturo Loredan îi comunicase tinerei vestea incredibilă a revenirii din comă a lui Pierre. Eugene crezuse că vestea o va înflori pe scriitoare, însă aceasta a rămas într-o inexplicabilă stare de șoc. Nimeni nu a mai reușit să îi vorbească ceva de atunci. Mouelle plângea mult în camera ei. Nu mai mâncase nimic de câteva zile.

Pe la vremea cinei am primit un telefon. Era Eugene. Glasul îi era înghețat și m-am temut, recunosc. Mi-era teamă că starea lui Pierre a recidivat. Cea mai mare parte a conversației am ascultat-o relatându-mi despre cele întâmplate cu Pierre, că și-ar fi revenit, că doctorul de gardă ar fi sunat să anunțe vestea neașteptată, că… În tot acest timp am ascultat și am aprobat adesea atunci când cele spuse de Eugene păreau a avea nevoie de a consimți că încă sunt la telefon, ascultând. M-a rugat să vin repede la Vila Rouge, scuzându-se foarte mult pentru o asemenea cerere la o oră atât de târzie. Nu am stat pe gânduri. Am plecat în grabă, iar mintea îmi crea scenarii, soluții, contradicții și antisoluții. Nimeni nu știa că îl vizitasem toată vara pe Pierre.

Taxiul mă lăsase aproape de Vilă. Poarta din metal stingher îmi era deja cunoscută, doar că era prima dată când lipsea entuziasmul dnei Mouelle când apăream în dreptul porții. O liniște fărâmițată zăcea suspinând în bucăți pe aleea principală ce îmi conducea pașii spre ușa înaltă din lemn vopsit în albul sticlos al ghețarilor ascunși în noapte. Nu m-a întâmpinat nimeni și totul părea stins. Contrastul era atât de evident. Pierre își revenise din comă, iar iubita lui nu mai putea auzi această veste pentru că sufletul îi înghețase de teama că i s-a stins iubirea. Să lupți să o convingi de contrariu era prea riscant.A murit, nu a murit, părea o dilemă shakespeariană paralizantă.

fluture

Am apucat inelul masiv în formă de semilună și am lovit cu el ușor de metalul fixat pe ușă, apoi am intrat. Agitație tăcută ca o febră de noapte în jurul unui copil bolnav. Lume adunată în grupuri mici în Salonul de Cristal, acolo unde adesea dna Mouelle Roucher găzduia diverse evenimente filantropice. De această dată, grupuri de ființe care păreau să o cunoască pe scriitoare, dar aveam îndoielile mele. Eu însumi știu cum e să ai în jur oameni care îl cunosc pe cel ce erai cu mult timp în urmă. Pe cel de azi nu îl cunosc. Știam asta. Testul cunoașterii unui om este în momentele de criză. Ei nu păreau a ști drumul spre o inimă derutată. I-am salutat înclinâd din cap, dar mă simțeam derutat.

Am fost întâmpinat de un domn înalt, cu mustață. Era atât de mare! Mustața. Și el. M-a servit cu un pahar cu vin. L-am luat atent de picior și l-am lăsat să alunece până cupa acestuia s-a lipit de mână. Nu înțelegeam nimic. Ei sărbătoreau ceva? Din coridorul înalt am văzut-o pe Eugene făcându-mi semn să o însoțesc. În sfârșit, om! Unul cunoscut și drag.

– Dna Mouelle e sus, în bibliotecă. E acolo de dimineață. Nu a mâncat nimic, doar citește. Eugene părea foarte preocupată.

– Ai vrea, te rog, să îmi aduci o tavă cu croasante, unt și un ceai? Haide, te aștept să le pregătești, apoi urc.

După câteva minute eram în fața ușii deschise, sprijinit de tocul ușii. Mouelle ținea în mâini un jurnal din piele, gros, deschis. Părea că m-a așteptat. M-am apropiat și am sărutat-o pe obrazul drept. Era atât de rece și plâns. Am așezat tava pe măsuța din lemn masiv și am tăiat pe lungime un croasant și l-am atins cu puțin unt. Am turnat ceai și l-am așezat aproape de dna Mouelle. Am mușcat din croasant și am exclamat: Très bonne! Très bonne! Reacția dnei Mouelle era cea pe care o așteptam. A luat imediat ceașca de ceai și a gustat ceaiul. Am tăiat un alt croasant și l-am pregătit atent, l-am așezat pe o farfuriuță decorată cu flori și am așezat-o în dreptul ceștii de ceai. Apoi, m-am ridicat în picioare și m-am îndreptat spre fereastră, de unde am revenit și i-am luat mâna în palme și i-am spus să mănânce. A ridicat croasantul și a mușcat puțin zâmbind. Lacrimile i-au inundat imediat ochii și s-a ridicat. M-am ridicat și, preț de câteva secunde, m-a strâns în brațe. I-am simțit trupul cum se scutura. Plângea. Plângea neștiind că dragostea vieții ei făcea progrese pe drumul revenirii. S-a așezat pe fotoliul ei preferat, un fotoliu adânc, cu brațe masive din lemn sculptat, tapițerie vișinie cu ornamente aurii. A luat croasantul și l-a mâncat fără să spună nimic.

Apoi, a spus ceva ce m-a surprins. O văd atât de clar și acum, când îmi scriu în jurnal impresiile despre vizită. Avea ochii susținuți în lacrimi, dar știam că prezența mea o mângâie. Mă simțeam atât de aproape de inima ei.

– Când Pierre a intrat în comă, am primit una dintre cele mai dure lovituri ale vieții. Nu am suferit mai mult decât atunci când tata nu s-a mai întors, dar nu pentru el. Am suferit pentru neputința mamei de a continua. Și, iată-mă pe mine, vizitând un trup inert, susținut de aparate. O vreme l-am sărutat pe frunte și pe obraz. Dar, chipul lui era alb și își pierduse mirosul. Era un nechip. Nu-l mai puteam săruta. Pierre al meu avea un miros ademenitor. Dar acolo, lipit de patul lui alb, era lipsit de culoare, de miros… Mi-a fost tot mai greu să îl văd. Părea ca o obsesie, un déjà vu funebru în care eram aruncată aproape involuntar. Îmi luam rămas-bun de la Pierre de fiecare dată, încătușată într-un ritual ce mă făcea să simt moartea mai mult decât îi este dat unui om să o simtă. Repetiția asta nebună mă consuma. Într-o zi, am renunțat să îl mai privesc ca pe Pierre al meu. Poate l-am trădat, dar cine putea să mă convingă de altceva? L-am trădat, spune tu, tinere scriitor, l-am trădat?

Eu ascultam. Între timp i-am mai pregătit un croasant pe care am picurat puțină miere. Mouelle povestea și mânca puțin, făcea pauze mari între frânturile de croasant, dar era un pas sănătos spre schimbare. Unele schimbări trebuie impuse. Alte schimbări trebuie hrănite în om. Oamenii flămânzi se schimbă spontan când sunt ajutați să mănânce. O simțeam tot mai liniștită, dar teama mea era că liniștea ei era produsă de renunțarea la speranță. Să iubești un trup inert este cu totul mistuitor. Simţeam tristețe. Iubire proiectată pe ființe ce nu ţi-o pot înapoia…

– va urma –