Arhive pe categorii: 0. On Air! Catchy.ro

Băiatul dintre dune – Cosmisian pentru Catchy

Băiatul dintre dune

Articol scris pentru Catchy – Vezi link!

     Căldura topea orizontul, sfărâmându-i menirea de a inspira speranță. De departe, băiatul părea o simplă răsfirare de nisip, umbrit în labirintul dunelor de nisip amorfe sau ale căror amorphe erau instabile estetic. De aproape, palmele lui loveau burta unui ocean dezintegrat până la nivel de granule, un ocean auriu infinit, dar fără orizont. Orizontul și-a topit forma de dragul băiatului, lipindu-se de suprafața dunelor mișcătoare, doar ca să îi susțină acestuia moralul.

      L-am privit pe băiat de aproape, cât să nu mi se vadă umbra. Părul lui creț, negru, lucios, găzduia particule fine de nisip auriu, de parcă oceanul infinit al deșertului căuta să îl absoarbă pe acesta în sufletul său. Și totuși, nimic nu îi stătea împotrivă băiatului care părea că înaintează spre ceva. Cum poți înainta spre ceva dacă ți-ai plasat trupul în mijlocul acestui infinit?

     Vântul fierbinte mătura trecerea lui prin nisip, nelăsând loc pentru trecut. O viață fără trecut nu este oare o nemiloasă nisiparniță care își scurge nisipul, uitând să îi numere trecerea? Fără trecut, fără direcție, dar cu o hotărâre neînțeleasă, de parcă ceva interior îi dicta înaintarea, băiatul își ducea menirea la infinit cu ochii închiși. Nisipul absorbea muzica pe care el o compunea în gând, topindu-i silabisirea fără milă. Ce nu reușea nisipul era să îl oprească din mișcarea brațelor în opoziție cu mișcarea picioarelor. Genunchii lui se adunau spre abdomenul subțiat de foame, iar senzația aceea de fetus protejat de mamă îi anestezia durerea.

©Anton Petrus

     Din loc în loc, băiatul desena câte un semicerc, întotdeauna sprijinit de trecut. Punctul maxim se înălța spre o destinație ce se contura doar pentru cele câteva respirații lente, ca mai apoi să dispară sub trupul lui, tactică folosită cu intenția de a nu trăda ce nu putea fi subiect de înțelegere în plin deșert.

     Am stat în urma lui și m-am întrebat dacă el căuta orizontul, sau dacă în sufletul său avea întipărit un destin pe care tăcerea l-a învățat doar să îl contureze efemer pe nisip. L-aș fi întrebat, dar aş fi intervenit în simplitatea lui. Un astfel de băiat nu este singur în acest moment. El este doar un mister. I-aș fi inventat singurătatea doar din curiozitate. Am rămas tăcut în umbră. Apoi, m-am cufundat în scobiturile lăsate de trupul lui, fiind absorbit în destinul misterios conturat efemer.

     Pierdusem noțiunea spațiului de multe bătăi de inimă. Trupul meu dezvoltase ritmic o deplasare perpetuă spre infinit, fără nici cea mai mică schimbare. Apoi, cerul și-a schimbat culoarea, înnegrindu-se și, revoltat și-a asmuțit norii asupra densei neschimbări pe care o îmbrățișasem de prea mult timp.

Citiţi şi Fiinţa cu pistruiClick pe Link

     Soarele nu mai ardea, iar vântul biciuia liniștea nisipului. Ceva nevăzut se întâmpla sub privirea mea. Îmi deschisesem ochii atunci când un strop nefiresc a zvântat perfecțiunea nisipului, semănându-se în cel mai infertil sol pe care îl putea găzdui pământul. Deșertul riposta în fața invaziei cerești de stropi, încercând să le respingă acestora alienarea. În zadar! Fiecare strop de apă își anunța hotărârea de a rămâne, țintuind petic după petic de nisip.

     Curând, parcă din sânul imposibilității, cerul turna miliarde de stropi peste nisipul amorf. Mi-am întors întâmplător privirea spre ceea ce nu păruse o direcție. Surpriză. Trecerea prin nisip era mai vizibilă ca niciodată, fapt care îmi aduce aminte de mamele broaşte ţestoase care se târăsc pline de speranță spre ocean, după ce au ascuns destinul în nemilosul nisip. Băiatul chiar știa înspre ce direcție se îndreaptă.

      Norii se calmaseră brusc, iar soarele a venit să cuantifice schimbarea. Particule de apă, până atunci invizibile, au prins curaj și au format un curcubeu, plin de culoare, nefiresc de frumos. Băiatul s-a ridicat mai întâi în genunchi, cu o mână întinsă spre acel cerc pierdut la orizont, în nisip, semicerc de curcubeu. Oare curcubeul să fie forma intermediară a orizontului?

      Băiatul se ridicase de mult și alerga! L-am lăsat să o facă. Aș fi putut să îl însoțesc.

© Cosmisian

Ființa cu pistrui, On Catchy

Ființa cu pistrui, On Catchy

Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?

Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.

Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?

M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.

Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.

M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?

Dar, ei nu i-am spus…

© Cosmisian, publicat mai intai pe Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie” – On Catchy

„Am stat toată noaptea la U.P.U. pentru o transfuzie”

Articol scris pentru și publicat mai întâi pe Catchy – Vezi link!

     Lumina gălbuie a lămpii se săturase de zile și nopți de nereușite. O cameră veche, cu miros de hârtie răvășită de mâini tremurânde a insucces. Pe un scaun ce se rotea cândva, zăcea un bătrânel cu sprâncene încovoiate și lungi, umeri lăsați de la renunțare, iar scaunul nu mai dorea nimic. Biroul era putred pe alocuri, dar nu peste tot. Putrezise doar acolo unde palmele bătrânului au zăcut prea mult, transpirate de așteptare. Bătrânul nu mai purta ochelarii de mult timp, pentru că îi obosiseră tâmplele de la strânsoarea inutilă a ramei unor ochelari prin care nu vedeai decât ceață, iar bătrânul privea cel mai adesea în tavanul crăpat al casei lui dărăpănate. Până aici, totul e bine.

     Un cuvânt rebel se tot zbătea pe un șervețel în încercarea de a-i aminti scriitorului nefericit de ce i-au fost absorbite vocalele în fibra reciclată a hârtiei. Dar, nicio șansă. Bătrânul îl ignora de parcă nu el îl scrisese acolo, cum o făcea atunci când se nășteau operele lui de artă, atât de admirate și îndrăgite de cititori. Acum, la mult timp de când nici fruntea nu îi mai purta sudoarea născătoare de paragrafe, şerveţelul părea mai curând un om al străzii zgribulit și tremurând de la absența unei minți care să îl înalțe ca pe un zmeu în plin curent de aer cald. Până aici, totul pare bine.

carti vechi scriitor transfuzie inspiratie

     Pe bătrân l-am surprins frecându-și palmele a idee. Repetiția este calea cea mai sigură de a păstra obiceiuri, așa că, scriitorul nostru nu mai știa la ce îi folosesc medicamentele și ideile, de aceea refuza să le consume. Biroul lui era un tablou orizontal al lucrurilor împinse în față a refuz, care se adunau în grămezi înalte de nepotrivire și depărtare. Iar el își arunca brațele spre pieptul lui flasc, lipsit de durere sau pasiune, de spasm sau visare. Uita atât de repede propria-i repetiție. Până aici, totul era clar și bine.

     Covorului din cameră i se vestejiseră culorile, dar nu aveau cum să îi cadă. Paginile mototolite zăceau peste culorile bătătorite, făcându-l să pară un peisaj de iarnă în plină noapte luminată doar de reflexia lunii în ochii tremurândelor bufnițe. Pe birou nu mai erau pagini. Doar o călimară cu cerneală concediată. Nu poți da vina pe o fostă secretară concediată în căutarea unui nou post. Cerneala fără scriitor cade într-o depresie acutizată și se usucă de plâns. Călimara era atât de senilă încât nici nu-și mai deplânge goliciunea, cedând locul dintotdeauna ocupat al cernelii unui biet păianjen clandestin. În momentele de seninătate, bătrânul se chinuia din greu să mai găsească o pată de salivă pe limba sa nefolosită, poate poate va reuși să-și încarce degetele cu geneza scrisului, dar peste tot era doar pânză uscată de păianjen. Până aici, totul este lipsit de grai.

     O bătaie în ușă ar fi trebuit să agite dezordinea casei acestui scriitor pierdut într-o ceață densă a nepăsării, dar totul rămăsese inert. L-am găsit pe bietul bătrân căzut cu capul pe birou, lipsit de inspirație, cu fața albă complet. Fruntea nu mai avea nici riduri, nici urme de oboseală. M-am speriat și am chemat o ambulanță, acea intervenție rapidă. Pe birou era totuși un bilet, ca de adio.

„Sunt atât de sec, încât nu am salivă nici cât pentru un fursec.
Sunt nevoit să beau din nou din cupa inspirației
și să mă înjosesc în fața Muzei.”

     L-au înșfăcat pe bietul bătrân și l-au trântit pe o targă, lovindu-l cu definiții în piept. Niciun răspuns, nicio reacție. Până la U.P.U. a clipit mai întâi, apoi și-a aruncat mâna zbârcită peste buzunarul cămășii pătate unde își ținea stiloul pe care l-a acoperit, încercând să îl protejeze. Mi-am dat seama că reprezenta ceva important pentru el, chiar dacă penița îi era strâmbă, iar cerneala nu îl mai încântase de prea mult timp. Până aici, totul părea bine.

     Nu a durat mult și au constatat problema scriitorului bătrân. Venele îi erau secătuite de cerneală, dar nu i se găsiseră venele, chiar lovit insistent peste acel loc permisiv în fața unei transfuzii. Din nefericire, niciun Spital de Urgență nu dispune de rezerve de cerneală, așa că au făcut tot ce era posibil pentru a-l stabiliza și a-l trimite acasă. Din sala de așteptare și-a făcut apariția o tânără cu exces de cerneală în vene, dornică să îi mai dea o șansă bătrânului scriitor. Nimeni nu știa de unde apăruse tânăra și cum de știa despre acest caz izolat. Se presupune că era însăși Muza, dar nimeni nu a întrebat-o. Era deja prea mult pentru personalul de la U.P.U. Transfuzia începuse. Până aici, totul părea bine.

© Cosmisian pentru Catchy – 2019

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

Notă: Acest articol a fost scris pentru Catchy și publicat acolo. Vezi link!

 

– De ce te-ai oprit? Care este finalul?

– Finalul? Asta e ce te interesează pe tine?

– Nu înțeleg legătura. Un tip citește o carte. În ea se descrie viața unei fete.

– Da, autorul o descrie din prima suflare de parcă ar fi o biografie dictată de cineva care vrea să…

– Să ce? Să o găsească cineva?

– Poate. Cartea este simplă. Are opt capitole. Nu începe de niciunde. Autorul doar descrie cadre din viața ascunsă a fetei. Nu este o autobiografie. Nici părtinitoare.

– Și spui că el s-a îndrăgostit de o fată dintr-o carte și apoi a găsit-o fix pe ea, în realitate.

– Da. A recitit cartea de multe ori, poate puțin obsesiv. Cumva, se îndrăgostise de personajul feminin din carte într-atât de mult încât nu a mai putut citi o altă carte. Genul de dragoste despre care poți spune că te absoarbe în povestea ei.

– Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să-mi spună că și-a întâlnit jumătatea din carte, în viața reală.

– Hmmm…

– Că fiecare am citit cărți și ne-am fi dorit să fim în locul multor personaje de acolo, pot accepta mai ușor, dar nu să transpui fantezia în realitate. Asta pare mai curând imposibil.

– Spui tu asta!

– Și eu am citit cărți de dragoste, eram cu sufletul acolo la fiecare paragraf. Hm! Zici că trăiam acolo. Dar, după ce am închis cartea, tot la realitate am rămas.

– Sună trist ce spui tu acum. Mă uit la chipul tău alb, curat ca o pagină ce așteaptă mângâiere și mă întreb: Crezi că dragostea din cărți care îți făcea ție sufletul să rezoneze, trupul să își contracte inima și pumnul de emoție, pieptul să îți expire dur tot aerul din lume, nu există?

– Stai puțin aici! Că, nu înțeleg. Când am descris eu toate astea? Ce imaginație ai tu! Mă amețești și nu îmi spui care e finalul.

– Atunci, cum de ai simțit-o și ai vrut să nu se mai termine cartea?

– Eu nu am trăit niciodată ce am citit în cărți, iar tu ai complicat totul. Care e totuși finalul? Ți-am ascultat prezentarea cărții. Să știi că sună foarte frumos. Te deranjează dacă pun acum înregistrarea asta? Hai să ascultăm împreună.

„Să știi că m-am tot gândit la ce ai spus tu. Ești o carte deschisă, dar scrisă pentru ochii celui care îți urmărește căpruiul schimbându-se în nuanțe imperceptibile pentru cei cu monocromie în suflet. Cum ar fi dacă cineva ar scrie o carte despre tine în care să te descrie în detaliu, să prezinte lucrurile normale prin care treci, dar din interiorul tău, așa cum le percepi numai tu?! Și, un băiat să citească acea carte până se îndrăgostește nebunește de personajul din carte, fără să știe că în realitate există o fată exact ca cea din carte, exact ca cea de care el se îndrăgostește.”

– Tu asta faci când mergi pe drum? Înregistrezi? Se aud mașini care trec pe lângă tine. Se aude chiar și zăpada sfârâind sub roțile mașinilor. Acum iar revii la început. Mai era din înregistrare. O clipă, că te am la mână.

„Mă tot gândesc ce înseamnă că tu ești o fată ca o carte deschisă. Am în cap câteva idei despre asta… Și, cineva îi spune că există o fată, că cea din carte chiar există…”

– Mno, asta mie mi se pare o altă carte. O carte despre o carte… Că, nu pare reală. Nu de asta există cărțile? Mie îmi place ce spui. Spune-mi finalul. Hai că eu sunt gata să intru în povestea lor. Mi-ai declanșat imaginația. Acum, hrănește-o.

– Tu crezi că e o carte, o carte despre o carte, unde personajul din cartea despre carte se îndrăgostește de fata din cartea din carte, care de fapt exista în realitatea cărții despre carte.

– Cred că acum te invidiezi pe tine însuți pentru că nu poți spune și tu ceva simplu.

– Până să ajungem la final, el o întâlnește în realitate pe fata din carte. A citit și recitit cartea doar pentru a o regăsi. Era mulțumit să se obișnuiască cu părul ei lung, cu chipul ei alb, cu ochii ei care irizau de la un capitol la altul în nuanțe de căprui pe care nimeni nu s-a ostenit să le consemneze. Când în sfârșit s-au cunoscut, ea ținea în mâna stângă o cană mare de vin fiert cu scorțișoară. Îi încălzea mâna și din când în când pieptul. El tocmai își cumpărase propria cană. Era prima dată când Târgul de Crăciun din Timișoara vindea vinul fiert împreună cu cana. Amândoi s-au întors brusc în direcție opusă. Și, așa s-au ciocnit unul de altul. Privirea lui de ochii ei, mana ei de cana lui. În timp ce el i-a vărsat din ceai pe mâneca dreaptă, ea l-a dat peste cap când nu și-a mai desprins ochii de ai lui.

– Asta e din carte, carte? Nu de alta, dar pare că mă cam descrii pe mine. Zic și eu. Nu că m-ar deranja să te inspir acum, pe loc, la povestit. Ai cartea aia? Tare curioasă sunt dacă există.

– El se prezintă și își cere scuze, dar nu își mai revine. Vocea ei îi pare atât de cunoscută…

– Cunoscută? Dacă ea e cea din carte, ce imaginație trebuie să aibă de îi știe și vocea! Asta e deja too much!

– Nu se vărsase mult vin pe mânecă, dar puținul acela îi ajunsese pe încheietură și degete și nu e deloc plăcut să ți se lipească degetele între ele de la un vin care mai și îngheață de la frigul de afară. Așa că, o apucă de mână și o trage din mijlocul colegilor ei de serviciu cu care ieșise în oraș. Lucra de puțin timp, dar deja avea un aer de corporatistă mândră de reușită. Nimeni nu îi oferise vreodată ceva doar pentru că e frumoasă. Toate realizările erau pur și simplu datorită faptului că era bună. O deșteaptă frumoasă și sigură pe sine. Cum ei nu o știau aproape deloc, nu au avut nici cea mai mică idee ce cei doi nu se mai întâlniseră vreodată înainte.

– Iar te joci și spui de mine. Bine, accept și ideea că orice asemănare cu personajele reale e pură ficțiune.

– Bine. Îți spun finalul.

– Lasă tu finalul că parcă acum devine interesant. Ok. O prinde de mână. Cred că i-a plăcut. Ce face acum? Ce simte ea? Descrie acum tot. Chiar dacă nu mai e din carte. Alunecă și tu puțin pe lângă, de dragul meu.

– A dus-o la KFC. Fix atât de simplu. A riscat puțin, dar putea conta acolo pe șervețele umede, căldură și mai multe minute de a o cunoaște. Au vorbit și mâncat KFC până s-a închis. Au ieșit împreună și s-au plimbat spre casă. Locuiau fără să știe aproape unul de celălalt. Amândoi simțeau ceva. El mai mult, doar pentru că vedea în ea exact personajul din carte.

– A dus-o la KFC doar pentru că acolo sunt șervețele umede? Nu ți se pare puțin cam ciudățel? Spun și eu. Cine știe, poate a citit și ea o carte despre el. Uite că la asta nu m-am gândit. Acum știu. Există două astfel de cărți. Fiecare prezintă un personaj în detalii care să te determine să cauți în realitate pe cineva care să se potrivească. Ah, mă simt deja scriitoare. Eu, cea tehnică, devin afectată de muză.

– Tu cam faci mișto. Nu ar fi mai bine să citești tu cartea?

– Ba uite că de data asta nu! Îmi place când îmi povestești tu, că mai scap și eu degetele printre rânduri.

– Știi ce mi s-a părut mie cel mai demn de notat?

– Că ningea în noaptea în care ei se plimbau spre casă?

– Ah! Te joci. Ninge acum, aici și peste tot. Dar, poate ningea și în povestea lor. Frig știu că le era, chiar dacă el o ținea strâns în palma lui caldă. Felinarele din Timișoara sunt tare sărăcăcioase în lumina pe care o dau. Se simțeau prea bine împreună. Amândoi știau că este puțin cam mult, dar poate era de la vin. Exact, își spunea fiecare în tăcere, e de la vin. Deși, nu am mai auzit pe cineva să spună că vinul fiert se face vinovat de idile.

– Spune-mi totuși, cum e posibil ca el să o întâlnească exact pe tipa despre care se scrisese.

– Și ea să îi răspundă.

– Nu mă aștept ca ea să se îndrăgostească de el. Adică, nu chiar din prima.

– Dar, îl place. Știu amândoi. Nu pot descrie ce simt, poate de teama de a nu zugrăvi ce simt în cuvinte interpretabile, într-o manieră firească, dar neoportună.

– Mai bine nu o fă. Tu cam prea ușor mă dezarmezi. Chiar, se vede pe mine chiar tot? Scrie pe fața mea tot? Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

– Finalul? Ți-l spun?

– Tu ai făcut poza asta cu mesteacănul?

– Îți place să te citesc?

 

© Cosmisian, Timișoara

 

On Cachy – O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

NOTA: Acest text este scris pentru Catchy

Plimbările sunt, în cel mai bun caz, o pauză de la deciziile importante pe care nu dorești să le spui cu voce tare. Și, ca atare, te plimbi. Nu singură, ci o faci în doi. Scopul? Acela de a cere cuiva părerea despre ceva ce oricum nu prezinți exact cum dorești tu, ca să induci în eroare sfătuitorul pe care îl dezinformezi voit. O faci sincer. El te știe sinceră. Și, la fel de sincer îți spune părerea lui. O știai, dar tu ai prezentat lucrurile astfel pentru a te asigura că ai cel puţin o voce care să întărească prin comparație că tot ideea ta e mai bună. Iată cum o idee devine decizie în cadrul unei pauze, a unei plimbări fără scop declarat. Ai câștigat din nou.

Ai decis pentru tine și ți-ai făcut prietenii să creadă pentru a nu știu câta oară că oricum nu contează părerea lor, nici când le-o ceri. Nu te plimbi ca să iei decizii. O faci ca să declari victoria ta asupra zbuciumului interior. Nu te poți afișa cu o decizie în fața cunoscuților fără să înțeleagă și ei greutatea deciziilor luate de tine. De asta îi implici, să vadă și ei că nu e chiar atât de ușor să te sfătuiască pe tine.

Aveai nevoie de cineva cu care să vorbești și chiar ai fi făcut-o. Doar că, obișnuită fiind să te privești în oglindă, nu te-ai fi așteptat ca prietenii să te ajute cu ceva. E ca privitul în oglindă. Oare aștepți ca oglinda să îți aranjeze părul, sau crezi că opinia ei e reală? Ai văzut doar că, dacă te îmbraci în roșu, oglinda nu te contrazice, în verde nu crede că e nevoie de eșarfă, iar în negru arăți mai subțirică în talie. Până la urmă, oglinda își pierde opinia atât de evidentă în fața următoarei ținute pe care o etalezi curioasă și indecisă. De ce ți-ai trata prietenii altfel? Nu sunt ei doar o oglindă pentru tine? Tot tu decizi.

Într-o zi m-ai întrebat pe mine ce cred. Eu sunt diferit. Sunt un scriitor obișnuit să le știu oamenilor viața născută din penelul meu. Eu le-am dat culoare, eu le-am dat trăiri, eu le-am decis ce au decis ei, eu le-am creat memorii și drame, eu le-am luat prieteni și le-am adus în cale alții. Le-am dat impresia că sunt doar un trecător prin viața lor, pe care l-au ignorat atât de ușor. Și știi, am învățat secretul de a-ți fi aproape. Nu am sfaturi pentru tine, poți decide pentru tine chiar și când mă transformi într-o oglindă.

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii,

dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

roata-infinita-a-timpului-text

Peste deciziile tale se aștern senzații de teamă, nesiguranță, analiză și introspecție. Ai decis și acum te temi că decizia ta nu este cea mai bună. Poate. Și, îți cauți argumente să te încurajezi. Le spui prietenilor despre cineva care este într-o situație anume, sperând ca aceeași prieteni pe care i-ai folosit, i-ai plimbat și ignorat, să simpatizeze cu acea persoană despre care le vorbești. Speri ca ei să te încurajeze indirect, să te asigure că ai luat decizia cea mai bună. Ești o femeie independentă, capabilă de orice fără oricine. Ei da, asta până la ceea ce ai numit decizia vieții tale, împlinirea visului tău. Visele devin realitate într-o clipă. Ai crezut că ziua în care vei trage la sol un zmeu înălțat în puterea plutitoare a vântului, vei putea urca și tu în el?

Te ascult. Astăzi mi-am propus să mă joc cu tine. O fac pentru că eu știu un secret pe care tu nu îl știi încă. Te las să te zbați în fața mea. Îmi vorbești despre visele tale, despre decizii, apoi, cazi cu bărbia pe nesiguranță, pe care o trădezi involuntar. Aș putea să îți spun multe, să te asigur sau să te contrazic. Am cunoscut mulți protagoniști ai viselor reduse la realitate nesigură și le-aș putea folosi exemplul de viață. Dar, nu o fac. Știi de ce nu o fac? Pentru că am realizat câteva lucruri. Când decizi ceva, duci în spate o infinitate de alte decizii pe care le puteai lua. Fiecare decizie poate fi demontată în părți componente, dar deciziile nu se măsoară astfel. Ele se măsoară în timp. În cel din viitor, când traiectoria vieții aduce o noua și unică dezvoltare. Cum crezi oare că ai putea cunoaște viața în totalitatea ei? Nu putem trăi mai multe vieți în acelaşi timp. Oare ai putea trăi toate răzgândirile tale în același timp? Te-ai putea risipi în toate viețile pe care le-ai trăi astfel?

Îți mai spun un secret. Toate deciziile luate cu mult timp se cântăresc privind în urmă spre oamenii pe care viața ți i-a scos în cale. Nu mai spune că poți trăi foarte bine fără oameni. Nu insista pe o asemenea convingere. Tu crezi încă faptul că ți-ar fi mai bine fără ei? Riști să te trimit în spațiu, să trăiești într-un Univers al tău. Forma unui om este dată de alți oameni. Deciziile sunt importante, dar acei puțini oameni care contează îți iau greutatea infinitelor decizii din sacul din spate. Ei te fac să trăiești. Privește-mă în ochi, ascultă-mă când îți vorbesc. Mă simți? Eu sunt înțelepciunea la care încă nu ai ajuns. Eu sunt în spatele fiecărei decizii pe care o iei, dar pot foarte bine să fiu în sacul din spatele tău, acolo unde deciziile infinite rămân probabilități și nescrise experiențe. Oprește-te! Ești om. Trăieşte printre oameni.

Cosmisian

Sursa poza: FB/Google

„Per total”, trebuie să te schimbi – Articol scris pentru Catchy

„Per total”, ar trebui să te schimbi – on catchy (Click pe titlu)

– Trebuie să te schimbi. Nu mai poți continua așa!

Am auzit o voce răstită ce apăsa nemiloasă asupra ființei mele confuze. Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea, de teamă că i-aș fi dat curaj să mă mai sfătuiască cum ar trebui să mă schimb. Simțeam cum depresia mă tăia în urechea internă, de parcă presiunea atmosferică cauzată de o ascensiune rapidă îmi fisura craniul. Mi-am acoperit urechile și m-am aplecat cu capul înspre genunchi, ghemuit în neputința mea. Trebuie să mă schimbi? Simţea el că nu mai pot? Aveam impresia că vocea se credea un chitarist cu o pană înfiptă între degetele lui groase, doar că eu nu eram o chitară, ci un pian…

– Viața ta este ca un puzzle împrăștiat pe o masă pe care ai mâncat. Eu, de aș fi în locul tău…

Acestea sunt cuvintele unui amic care știa la perfecțiune și cu exactitate de inginer ce fel de puzzle sunt eu. Mă și vedeam făcut bucăți în mâinile lui, pentru că, oricum, nu eram bine asamblat. După ce m-ar fi aruncat pe masă în scârbă, ar începe să mă reformeze de la un colț. Așa i se părea lui că sunt eu, un puzzle în colțuri. L-am îndepărtat din mintea mea și m-am cuprins în palme, bucățică de confuzie după bucățică de confuzie, apoi le-am aruncat în sus. M-am transformat în stropi de apă pe care i-a evaporat căldura soarelui. I-aș fi spus prietenului meu că nu sunt un carton tăiat în bucățele „intuibile” și aruncat într-o cutie cu instrucțiuni. Sunt apă. Aruncă-mă în soare și mă voi transforma în nori. Lovește-mă cu furie și mă voi transforma în ploaie blândă, poate chiar și în curcubeu. Iar acum te-aș întreba, amice, de ce curcubeul este întotdeauna un arc de cerc, dar nu te întreb de teama că ai crede că și curcubeul este un puzzle și te-ai urca pe curbura lui să îl reformezi.

depresie

– Fă și tu ceva cu folos. Tu ce pasiune ai?

Ei da, o provocare mai aleasă. Pasiuni? Ce pasiuni să am? Ce este o pasiune? Pasiunea este acel colț de ființă unde ne simțim întregi. Pasiunile vin din încercări de a face și renunțarea de a mai face. Pasiunea este întâlnirea cu tine însuți, la o masă a tăcerii. O ființă umană fără pasiuni este ca un copil fără de prieten imaginar. Pasiunea este momentul în care ființa ta nu mai face nimic pentru alții într-un mod nesănătos, înfometându-și ființa. Să te iubești pe tine însuți ar putea foarte bine să înceapă de la a face loc pasiunilor în lumea ta.

– „Per total”, viața mea este exact cum mi-am dorit-o. Acum merg și la psiholog, săptămânal.

(Articol satiră scris pentru Catchy și publicat pe (click aici…)

Te iubesc chiar dacă… On Catchy

Te iubesc chiar dacă…
Se făcuse seară mai repede decât mă așteptasem. Era atât de rece, încât credeam că stelele au fiecare câte un picior de lumină pe care își sprijineau acordul muzical ce îl interpretau mândre la infinit. Luna își adunase genunchii la piept de parcă dorea să doarmă, dar nu o făcea. Vedeam un altfel de cer, unul al luminilor ce își sprijineau călătoria spre pământ pe picioare de lumină născute în lacrimile din om. Din lacrimile mele. Când le-am șters, le-a dispărut stelelor magia. Dar, ai apărut tu.

Mai aveam puțin și ajungeam acasă. Ochii tăi căprui păstraseră lacrima cu care mă priveau. Îmi doream căldura lor jucăușă, ce nu spunea multe în cuvinte, dar a cărei spontaneitate deborda în fiecare moment. Mi-ai deschis ușa fericită. Întotdeauna erai fericită, iar îmbrățișarea ta strânsă era dureroasă. #Te iubesc, chiar dacă mă strângi prea tare în brațe#

Nu cred în suflete înghețate care nu pot iubi. Cred doar în ființe ca tine, care aprind flacăra iubirii când râd cu poftă. Nu îți este ușor să îmi spui ce simți pentru mine. Crezi că eu știu; te temi când îți spun că te iubesc, dar când nu îți mai spun, îmi amintești de acele clipe sincere în care îndrăzneam să mă deschid și mă provoci să îți dovedesc iubirea. Dovada iubirii mele este în dragostea ce crește treptat în inima ta. #Te iubesc, chiar dacă tu nu îmi ascunzi că o faci și tu#

femeie

Te cunosc cel mai bine acum. Iar mâine voi repeta același lucru și va fi la fel, chiar dacă te voi fi cunoscut mai mult. Îmi place când vorbim, pentru că la noi ziua mea se prinde cu o mână de noaptea ta, iar noaptea ta este odihna în care eu te aștept cu cafea. #Te iubesc, chiar dacă tu mă aștepți cu cafea mai des decât o fac eu#

Îmi place să te răsfăț. În timpul zilei mă gândesc la tot felul de lucruri care să te facă să simți ce simt eu când te iubesc. Am învățat să culeg din zâmbetul tău lecții și sugestii, iar acum cred că sunt și eu un răsfățat. #Te iubesc, chiar dacă răsfățul te-a făcut ceea ce iubesc eu la tine#

Deși ne iubim pe amândouă părțile, prietenia noastră este în trei. Timpul este prietenul nostru comun pe care îl ținem strâns la piept. La al tău, la al meu. Cu tine nu simt că timpul fuge. Tu nu simți la fel? Prietenia noastră este ca o carte care nu își lasă cititorii în plictis, pagină cu pagină, întoarsă când de tine, când de curiozitatea de a te fi descoperit mai mult. Te-ai plictisit vreodată cu noi?  #Te iubesc, chiar dacă plictisul nu ne înghite iubirea#

Trăim pe muchia unor acorduri de chitară pe care le putem avea doar dacă nu ne scriem idila pe pagini șterse şi fără memorii. Glasul tău este fermecător. Râsul atinge notele înalte ale unei bucurii debordante. Nu pot fi nepăsător când râzi. #Te iubesc, chiar dacă tu ești veselă cu puritatea unui inocent#

Te iubesc chiar dacă… și tu mă iubești…

Cosmisian

Articol scris pentru Catchy. Click pe link pentru sursa 🙂

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

Știi diminețile acelea în care te trezești în plină deplasare spre serviciu, soarele plutește printre oameni ce dintr-o dată par mai drăguți?

06:15 – Pur și simplu te-ai trezit înconjurat de o stare de bine, parfum răcoros de primăvară.

07:30 – Albinele par a zbura în jurul tău cu încetinitorul. Le vezi. De această dată, nu reprezintă niciun pericol. Polenul le este noua lor costumație de primăvară. Ajungi la semafor. Culoarea se schimbă înaintea ochilor tăi. Roșu intens. Dublat de 59 de secunde ce scad. Astăzi nu te enervează. În stânga ta se aud ciripind distrate câteva vrăbiuțe. Împrumutaseră o bucățică de covrig. Le mergea bine și cântau fericite. S-a schimbat culoarea semaforului. Zebra, cu care te luptai zilnic să îi poți număra toate dungile, devenise o trecere de pietoni, cu oameni trecând în ambele sensuri. Ai salutat pe unul dintre ei. Nu îl știai, dar era distractiv să îl faci să se gândească la tine. Următoarele câteva minute se va întreba de unde vă știți și posibil să creadă că ați fost colegi de liceu. Chiar dacă el a venit din Mehedinți la facultate, iar tu nu ai fost niciodată în Mehedinți.

robert-downey-jr-iron-man

Robert Downey Jr. (Iron Man)

07:35 – O vezi pe doamna de la magazinul alimentar pe care l-ai ocolit. Uda o plantă fără prea multe frunze. Știai că nu face cafea bună și chiar ai sfătuit pe mulți să ocolească magazinul. Astăzi ai intrat. Folosea, de fapt, cafeaua ta favorită. Aroma te-a dat gata! Chiar ți-a arătat punga cu boabe prăjite ca mai știu eu în ce reclamă. Și-ai cerut o cafea mare. Era la fel de bună ca aroma pe care o răspândea. Doamna era drăguță. De ce ai crezut că este enervantă când ai cumpărat o cafea cu 4 luni în urmă și nu ți-a plăcut?!

07:43 – La ieșire fredonai involuntar ultimul cântec (…)

Continuarea pe Catchy

Articole publicate pe www.catchy.ro

Articole publicate pe http://www.catchy.ro

Ziua în care mă vei ocoli

by Cosmisian / 21 November 2015

“De ce nu mai spui nimic?  Mă plictisesc atât de repede. Te întreb adesea lucruri diverse doar ca să constat că răspunsurile tale sunt ale mele. Nu am avut niciodată senzația că cineva e atât de mult ca mine, acolo, în interior, încât mă sperii de tine, mă sperii de …

poveste-cuplu

Continuă lectura

Alte articole publicate pe catchy.ro

Alte articole publicate pe catchy.ro

Joia soarelui cuminte, on catchy.ro

pahar-cu-apa


O femeie in suferinta iubirii, on Catchy

femeie-desen


Portret de femeie in alb si negru, on catchy.ro

cuplu-2