Arhive pe categorii: 0. On Air! Catchy.ro

On Cachy – O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii, dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

NOTA: Acest text este scris pentru Catchy

Plimbările sunt, în cel mai bun caz, o pauză de la deciziile importante pe care nu dorești să le spui cu voce tare. Și, ca atare, te plimbi. Nu singură, ci o faci în doi. Scopul? Acela de a cere cuiva părerea despre ceva ce oricum nu prezinți exact cum dorești tu, ca să induci în eroare sfătuitorul pe care îl dezinformezi voit. O faci sincer. El te știe sinceră. Și, la fel de sincer îți spune părerea lui. O știai, dar tu ai prezentat lucrurile astfel pentru a te asigura că ai cel puţin o voce care să întărească prin comparație că tot ideea ta e mai bună. Iată cum o idee devine decizie în cadrul unei pauze, a unei plimbări fără scop declarat. Ai câștigat din nou.

Ai decis pentru tine și ți-ai făcut prietenii să creadă pentru a nu știu câta oară că oricum nu contează părerea lor, nici când le-o ceri. Nu te plimbi ca să iei decizii. O faci ca să declari victoria ta asupra zbuciumului interior. Nu te poți afișa cu o decizie în fața cunoscuților fără să înțeleagă și ei greutatea deciziilor luate de tine. De asta îi implici, să vadă și ei că nu e chiar atât de ușor să te sfătuiască pe tine.

Aveai nevoie de cineva cu care să vorbești și chiar ai fi făcut-o. Doar că, obișnuită fiind să te privești în oglindă, nu te-ai fi așteptat ca prietenii să te ajute cu ceva. E ca privitul în oglindă. Oare aștepți ca oglinda să îți aranjeze părul, sau crezi că opinia ei e reală? Ai văzut doar că, dacă te îmbraci în roșu, oglinda nu te contrazice, în verde nu crede că e nevoie de eșarfă, iar în negru arăți mai subțirică în talie. Până la urmă, oglinda își pierde opinia atât de evidentă în fața următoarei ținute pe care o etalezi curioasă și indecisă. De ce ți-ai trata prietenii altfel? Nu sunt ei doar o oglindă pentru tine? Tot tu decizi.

Într-o zi m-ai întrebat pe mine ce cred. Eu sunt diferit. Sunt un scriitor obișnuit să le știu oamenilor viața născută din penelul meu. Eu le-am dat culoare, eu le-am dat trăiri, eu le-am decis ce au decis ei, eu le-am creat memorii și drame, eu le-am luat prieteni și le-am adus în cale alții. Le-am dat impresia că sunt doar un trecător prin viața lor, pe care l-au ignorat atât de ușor. Și știi, am învățat secretul de a-ți fi aproape. Nu am sfaturi pentru tine, poți decide pentru tine chiar și când mă transformi într-o oglindă.

O decizie pune în spate o infinitate de alte decizii,

dar aduce în scenă o infinitate de alte dezvoltări

roata-infinita-a-timpului-text

Peste deciziile tale se aștern senzații de teamă, nesiguranță, analiză și introspecție. Ai decis și acum te temi că decizia ta nu este cea mai bună. Poate. Și, îți cauți argumente să te încurajezi. Le spui prietenilor despre cineva care este într-o situație anume, sperând ca aceeași prieteni pe care i-ai folosit, i-ai plimbat și ignorat, să simpatizeze cu acea persoană despre care le vorbești. Speri ca ei să te încurajeze indirect, să te asigure că ai luat decizia cea mai bună. Ești o femeie independentă, capabilă de orice fără oricine. Ei da, asta până la ceea ce ai numit decizia vieții tale, împlinirea visului tău. Visele devin realitate într-o clipă. Ai crezut că ziua în care vei trage la sol un zmeu înălțat în puterea plutitoare a vântului, vei putea urca și tu în el?

Te ascult. Astăzi mi-am propus să mă joc cu tine. O fac pentru că eu știu un secret pe care tu nu îl știi încă. Te las să te zbați în fața mea. Îmi vorbești despre visele tale, despre decizii, apoi, cazi cu bărbia pe nesiguranță, pe care o trădezi involuntar. Aș putea să îți spun multe, să te asigur sau să te contrazic. Am cunoscut mulți protagoniști ai viselor reduse la realitate nesigură și le-aș putea folosi exemplul de viață. Dar, nu o fac. Știi de ce nu o fac? Pentru că am realizat câteva lucruri. Când decizi ceva, duci în spate o infinitate de alte decizii pe care le puteai lua. Fiecare decizie poate fi demontată în părți componente, dar deciziile nu se măsoară astfel. Ele se măsoară în timp. În cel din viitor, când traiectoria vieții aduce o noua și unică dezvoltare. Cum crezi oare că ai putea cunoaște viața în totalitatea ei? Nu putem trăi mai multe vieți în acelaşi timp. Oare ai putea trăi toate răzgândirile tale în același timp? Te-ai putea risipi în toate viețile pe care le-ai trăi astfel?

Îți mai spun un secret. Toate deciziile luate cu mult timp se cântăresc privind în urmă spre oamenii pe care viața ți i-a scos în cale. Nu mai spune că poți trăi foarte bine fără oameni. Nu insista pe o asemenea convingere. Tu crezi încă faptul că ți-ar fi mai bine fără ei? Riști să te trimit în spațiu, să trăiești într-un Univers al tău. Forma unui om este dată de alți oameni. Deciziile sunt importante, dar acei puțini oameni care contează îți iau greutatea infinitelor decizii din sacul din spate. Ei te fac să trăiești. Privește-mă în ochi, ascultă-mă când îți vorbesc. Mă simți? Eu sunt înțelepciunea la care încă nu ai ajuns. Eu sunt în spatele fiecărei decizii pe care o iei, dar pot foarte bine să fiu în sacul din spatele tău, acolo unde deciziile infinite rămân probabilități și nescrise experiențe. Oprește-te! Ești om. Trăieşte printre oameni.

Cosmisian

Sursa poza: FB/Google

„Per total”, trebuie să te schimbi – Articol scris pentru Catchy

„Per total”, ar trebui să te schimbi – on catchy (Click pe titlu)

– Trebuie să te schimbi. Nu mai poți continua așa!

Am auzit o voce răstită ce apăsa nemiloasă asupra ființei mele confuze. Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea, de teamă că i-aș fi dat curaj să mă mai sfătuiască cum ar trebui să mă schimb. Simțeam cum depresia mă tăia în urechea internă, de parcă presiunea atmosferică cauzată de o ascensiune rapidă îmi fisura craniul. Mi-am acoperit urechile și m-am aplecat cu capul înspre genunchi, ghemuit în neputința mea. Trebuie să mă schimbi? Simţea el că nu mai pot? Aveam impresia că vocea se credea un chitarist cu o pană înfiptă între degetele lui groase, doar că eu nu eram o chitară, ci un pian…

– Viața ta este ca un puzzle împrăștiat pe o masă pe care ai mâncat. Eu, de aș fi în locul tău…

Acestea sunt cuvintele unui amic care știa la perfecțiune și cu exactitate de inginer ce fel de puzzle sunt eu. Mă și vedeam făcut bucăți în mâinile lui, pentru că, oricum, nu eram bine asamblat. După ce m-ar fi aruncat pe masă în scârbă, ar începe să mă reformeze de la un colț. Așa i se părea lui că sunt eu, un puzzle în colțuri. L-am îndepărtat din mintea mea și m-am cuprins în palme, bucățică de confuzie după bucățică de confuzie, apoi le-am aruncat în sus. M-am transformat în stropi de apă pe care i-a evaporat căldura soarelui. I-aș fi spus prietenului meu că nu sunt un carton tăiat în bucățele „intuibile” și aruncat într-o cutie cu instrucțiuni. Sunt apă. Aruncă-mă în soare și mă voi transforma în nori. Lovește-mă cu furie și mă voi transforma în ploaie blândă, poate chiar și în curcubeu. Iar acum te-aș întreba, amice, de ce curcubeul este întotdeauna un arc de cerc, dar nu te întreb de teama că ai crede că și curcubeul este un puzzle și te-ai urca pe curbura lui să îl reformezi.

depresie

– Fă și tu ceva cu folos. Tu ce pasiune ai?

Ei da, o provocare mai aleasă. Pasiuni? Ce pasiuni să am? Ce este o pasiune? Pasiunea este acel colț de ființă unde ne simțim întregi. Pasiunile vin din încercări de a face și renunțarea de a mai face. Pasiunea este întâlnirea cu tine însuți, la o masă a tăcerii. O ființă umană fără pasiuni este ca un copil fără de prieten imaginar. Pasiunea este momentul în care ființa ta nu mai face nimic pentru alții într-un mod nesănătos, înfometându-și ființa. Să te iubești pe tine însuți ar putea foarte bine să înceapă de la a face loc pasiunilor în lumea ta.

– „Per total”, viața mea este exact cum mi-am dorit-o. Acum merg și la psiholog, săptămânal.

(Articol satiră scris pentru Catchy și publicat pe (click aici…)

Te iubesc chiar dacă… On Catchy

Te iubesc chiar dacă…
Se făcuse seară mai repede decât mă așteptasem. Era atât de rece, încât credeam că stelele au fiecare câte un picior de lumină pe care își sprijineau acordul muzical ce îl interpretau mândre la infinit. Luna își adunase genunchii la piept de parcă dorea să doarmă, dar nu o făcea. Vedeam un altfel de cer, unul al luminilor ce își sprijineau călătoria spre pământ pe picioare de lumină născute în lacrimile din om. Din lacrimile mele. Când le-am șters, le-a dispărut stelelor magia. Dar, ai apărut tu.

Mai aveam puțin și ajungeam acasă. Ochii tăi căprui păstraseră lacrima cu care mă priveau. Îmi doream căldura lor jucăușă, ce nu spunea multe în cuvinte, dar a cărei spontaneitate deborda în fiecare moment. Mi-ai deschis ușa fericită. Întotdeauna erai fericită, iar îmbrățișarea ta strânsă era dureroasă. #Te iubesc, chiar dacă mă strângi prea tare în brațe#

Nu cred în suflete înghețate care nu pot iubi. Cred doar în ființe ca tine, care aprind flacăra iubirii când râd cu poftă. Nu îți este ușor să îmi spui ce simți pentru mine. Crezi că eu știu; te temi când îți spun că te iubesc, dar când nu îți mai spun, îmi amintești de acele clipe sincere în care îndrăzneam să mă deschid și mă provoci să îți dovedesc iubirea. Dovada iubirii mele este în dragostea ce crește treptat în inima ta. #Te iubesc, chiar dacă tu nu îmi ascunzi că o faci și tu#

femeie

Te cunosc cel mai bine acum. Iar mâine voi repeta același lucru și va fi la fel, chiar dacă te voi fi cunoscut mai mult. Îmi place când vorbim, pentru că la noi ziua mea se prinde cu o mână de noaptea ta, iar noaptea ta este odihna în care eu te aștept cu cafea. #Te iubesc, chiar dacă tu mă aștepți cu cafea mai des decât o fac eu#

Îmi place să te răsfăț. În timpul zilei mă gândesc la tot felul de lucruri care să te facă să simți ce simt eu când te iubesc. Am învățat să culeg din zâmbetul tău lecții și sugestii, iar acum cred că sunt și eu un răsfățat. #Te iubesc, chiar dacă răsfățul te-a făcut ceea ce iubesc eu la tine#

Deși ne iubim pe amândouă părțile, prietenia noastră este în trei. Timpul este prietenul nostru comun pe care îl ținem strâns la piept. La al tău, la al meu. Cu tine nu simt că timpul fuge. Tu nu simți la fel? Prietenia noastră este ca o carte care nu își lasă cititorii în plictis, pagină cu pagină, întoarsă când de tine, când de curiozitatea de a te fi descoperit mai mult. Te-ai plictisit vreodată cu noi?  #Te iubesc, chiar dacă plictisul nu ne înghite iubirea#

Trăim pe muchia unor acorduri de chitară pe care le putem avea doar dacă nu ne scriem idila pe pagini șterse şi fără memorii. Glasul tău este fermecător. Râsul atinge notele înalte ale unei bucurii debordante. Nu pot fi nepăsător când râzi. #Te iubesc, chiar dacă tu ești veselă cu puritatea unui inocent#

Te iubesc chiar dacă… și tu mă iubești…

Cosmisian

Articol scris pentru Catchy. Click pe link pentru sursa 🙂

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

00:00 Oare să fii om este o minune? Poți rămâne om?

Știi diminețile acelea în care te trezești în plină deplasare spre serviciu, soarele plutește printre oameni ce dintr-o dată par mai drăguți?

06:15 – Pur și simplu te-ai trezit înconjurat de o stare de bine, parfum răcoros de primăvară.

07:30 – Albinele par a zbura în jurul tău cu încetinitorul. Le vezi. De această dată, nu reprezintă niciun pericol. Polenul le este noua lor costumație de primăvară. Ajungi la semafor. Culoarea se schimbă înaintea ochilor tăi. Roșu intens. Dublat de 59 de secunde ce scad. Astăzi nu te enervează. În stânga ta se aud ciripind distrate câteva vrăbiuțe. Împrumutaseră o bucățică de covrig. Le mergea bine și cântau fericite. S-a schimbat culoarea semaforului. Zebra, cu care te luptai zilnic să îi poți număra toate dungile, devenise o trecere de pietoni, cu oameni trecând în ambele sensuri. Ai salutat pe unul dintre ei. Nu îl știai, dar era distractiv să îl faci să se gândească la tine. Următoarele câteva minute se va întreba de unde vă știți și posibil să creadă că ați fost colegi de liceu. Chiar dacă el a venit din Mehedinți la facultate, iar tu nu ai fost niciodată în Mehedinți.

robert-downey-jr-iron-man

Robert Downey Jr. (Iron Man)

07:35 – O vezi pe doamna de la magazinul alimentar pe care l-ai ocolit. Uda o plantă fără prea multe frunze. Știai că nu face cafea bună și chiar ai sfătuit pe mulți să ocolească magazinul. Astăzi ai intrat. Folosea, de fapt, cafeaua ta favorită. Aroma te-a dat gata! Chiar ți-a arătat punga cu boabe prăjite ca mai știu eu în ce reclamă. Și-ai cerut o cafea mare. Era la fel de bună ca aroma pe care o răspândea. Doamna era drăguță. De ce ai crezut că este enervantă când ai cumpărat o cafea cu 4 luni în urmă și nu ți-a plăcut?!

07:43 – La ieșire fredonai involuntar ultimul cântec (…)

Continuarea pe Catchy

Articole publicate pe www.catchy.ro

Articole publicate pe http://www.catchy.ro

Ziua în care mă vei ocoli

by Cosmisian / 21 November 2015

“De ce nu mai spui nimic?  Mă plictisesc atât de repede. Te întreb adesea lucruri diverse doar ca să constat că răspunsurile tale sunt ale mele. Nu am avut niciodată senzația că cineva e atât de mult ca mine, acolo, în interior, încât mă sperii de tine, mă sperii de …

poveste-cuplu

Continuă lectura

Alte articole publicate pe catchy.ro

Alte articole publicate pe catchy.ro

Joia soarelui cuminte, on catchy.ro

pahar-cu-apa


O femeie in suferinta iubirii, on Catchy

femeie-desen


Portret de femeie in alb si negru, on catchy.ro

cuplu-2


Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept, on catchy.ro

16 October 2015

Mă așteptam să nu te lași pradă imaginației cum că mersul pe cioburi de sticlă fumurie ți-ar face amintirile să dispară. Mersul pe cioburi de sticlă se face cu ochii închiși, iar usturimea ce o resimți să n-o crezi, e doar o fadă iluzie. Dacă privești cioburile, reflexiile diforme te trântesc într-o transă incontrolabilă, iar dacă vreo firavă scânteiere te surprinde, strânge tare din ochi cât să te doară urechile de la încleștarea maxilarului.

Oprește-te! Ființa din sticlă fumurie nu ți-a fost reflectare. Poate a reflectat pe cineva din altă lume și ți-ai însușit chipuri nefirești. Te-ai întrebat chiar noaptea trecută dacă reflexia din oglindă este reală sau este o iluzie bolnavă mintal ce se joacă cu tine. Ești o ființă credulă, cu dureri de tâmple de la încredere orbească. Oftează până când oftatul devine liniștirea apelor din creierul tău.

P6FM4sAytLo

Brațele grele sunt sfărâmate de peretele cu care ai încercat să te acoperi. Dormi liniștit pentru că dimineață le vei avea întregi din nou. Ți-ai făcut trup din cioburi fumurii și acum respiri prin crăpături de sticlă. În loc de aer, plămânii tăi suflă praf fumuriu de sticlă măcinată de gândul că nu ai fost uitat. Te expiri și te consumi. Te stingi pe măsură ce negi că iubirea ta poate acoperi jocul ei.

Deschide-ți ochii! Vezi acum? Cioburile fumurii au devenit o fereastră ce separă lumi. Vă vedeți prin aerul fumuriu pe care îl expirați când vă căutați pe ascuns. Tu te întrebi dacă te vede, ea se întreabă dacă îți mai pasă, ceața face ca ploaia să picteze sticla fumurie de aer din piepturile voastre zbuciumate. O cauți când mergi pe drum. Ai ajuns să te mulțumești cu fire de păr desprinse în vânt, te consolezi cu un șervețel uzat de timp. L-ai strâns atât de des în palmă, încât sângele și-a aruncat vase prin nervurile de hârtie mototolită, dar ea nu a scăpat o lacrimă în palma ta moale de şerveţel parfumat. Te miri că palmele îți miros a flori de câmp, sălbatice, nesmulse din teaca pământului ce le-a crescut.

Voi rămâne la fel de răbdător să te aștept. Îți amintești cât de curioasă erai când te atingeai pe burtica ce adăpostea un copil al lumilor unde iubirea ne era atât de aproape?

Poate l-am trădat…, on catchy.ro

Poate l-am trădat…, on catchy.ro

13 October 2015

– 14 –

Iubire proiectată pe ființe ce nu ţi-o pot înapoia…

(primele părţi aici)

Era duminică. Seara mult așteptată și-a grupat cu atenție toate preocupările și temerile într-o singură capsulă. A nesiguranței. Dacă Mouelle ar fi știut că Pierre al ei s-ar fi întors printre noi, ar fi riscat să nutrească o speranță devastatoare. Nu puteai trăi aproape de suferința cuiva căruia bătăile inimii îi produceau durere. Eugene era foarte îngrijorată pentru reacția neașteptată a dnei. Cine s-ar fi gândit că ființa interioară a unei femei care iubea dincolo de trup inert va paraliza ea însăși, prinsă într-un labirint tăcut pe care nu și-l mai simțea? Trecuseră câteva zile de când doctorul Arturo Loredan îi comunicase tinerei vestea incredibilă a revenirii din comă a lui Pierre. Eugene crezuse că vestea o va înflori pe scriitoare, însă aceasta a rămas într-o inexplicabilă stare de șoc. Nimeni nu a mai reușit să îi vorbească ceva de atunci. Mouelle plângea mult în camera ei. Nu mai mâncase nimic de câteva zile.

Pe la vremea cinei am primit un telefon. Era Eugene. Glasul îi era înghețat și m-am temut, recunosc. Mi-era teamă că starea lui Pierre a recidivat. Cea mai mare parte a conversației am ascultat-o relatându-mi despre cele întâmplate cu Pierre, că și-ar fi revenit, că doctorul de gardă ar fi sunat să anunțe vestea neașteptată, că… În tot acest timp am ascultat și am aprobat adesea atunci când cele spuse de Eugene păreau a avea nevoie de a consimți că încă sunt la telefon, ascultând. M-a rugat să vin repede la Vila Rouge, scuzându-se foarte mult pentru o asemenea cerere la o oră atât de târzie. Nu am stat pe gânduri. Am plecat în grabă, iar mintea îmi crea scenarii, soluții, contradicții și antisoluții. Nimeni nu știa că îl vizitasem toată vara pe Pierre.

Taxiul mă lăsase aproape de Vilă. Poarta din metal stingher îmi era deja cunoscută, doar că era prima dată când lipsea entuziasmul dnei Mouelle când apăream în dreptul porții. O liniște fărâmițată zăcea suspinând în bucăți pe aleea principală ce îmi conducea pașii spre ușa înaltă din lemn vopsit în albul sticlos al ghețarilor ascunși în noapte. Nu m-a întâmpinat nimeni și totul părea stins. Contrastul era atât de evident. Pierre își revenise din comă, iar iubita lui nu mai putea auzi această veste pentru că sufletul îi înghețase de teama că i s-a stins iubirea. Să lupți să o convingi de contrariu era prea riscant.A murit, nu a murit, părea o dilemă shakespeariană paralizantă.

fluture

Am apucat inelul masiv în formă de semilună și am lovit cu el ușor de metalul fixat pe ușă, apoi am intrat. Agitație tăcută ca o febră de noapte în jurul unui copil bolnav. Lume adunată în grupuri mici în Salonul de Cristal, acolo unde adesea dna Mouelle Roucher găzduia diverse evenimente filantropice. De această dată, grupuri de ființe care păreau să o cunoască pe scriitoare, dar aveam îndoielile mele. Eu însumi știu cum e să ai în jur oameni care îl cunosc pe cel ce erai cu mult timp în urmă. Pe cel de azi nu îl cunosc. Știam asta. Testul cunoașterii unui om este în momentele de criză. Ei nu păreau a ști drumul spre o inimă derutată. I-am salutat înclinâd din cap, dar mă simțeam derutat.

Am fost întâmpinat de un domn înalt, cu mustață. Era atât de mare! Mustața. Și el. M-a servit cu un pahar cu vin. L-am luat atent de picior și l-am lăsat să alunece până cupa acestuia s-a lipit de mână. Nu înțelegeam nimic. Ei sărbătoreau ceva? Din coridorul înalt am văzut-o pe Eugene făcându-mi semn să o însoțesc. În sfârșit, om! Unul cunoscut și drag.

– Dna Mouelle e sus, în bibliotecă. E acolo de dimineață. Nu a mâncat nimic, doar citește. Eugene părea foarte preocupată.

– Ai vrea, te rog, să îmi aduci o tavă cu croasante, unt și un ceai? Haide, te aștept să le pregătești, apoi urc.

După câteva minute eram în fața ușii deschise, sprijinit de tocul ușii. Mouelle ținea în mâini un jurnal din piele, gros, deschis. Părea că m-a așteptat. M-am apropiat și am sărutat-o pe obrazul drept. Era atât de rece și plâns. Am așezat tava pe măsuța din lemn masiv și am tăiat pe lungime un croasant și l-am atins cu puțin unt. Am turnat ceai și l-am așezat aproape de dna Mouelle. Am mușcat din croasant și am exclamat: Très bonne! Très bonne! Reacția dnei Mouelle era cea pe care o așteptam. A luat imediat ceașca de ceai și a gustat ceaiul. Am tăiat un alt croasant și l-am pregătit atent, l-am așezat pe o farfuriuță decorată cu flori și am așezat-o în dreptul ceștii de ceai. Apoi, m-am ridicat în picioare și m-am îndreptat spre fereastră, de unde am revenit și i-am luat mâna în palme și i-am spus să mănânce. A ridicat croasantul și a mușcat puțin zâmbind. Lacrimile i-au inundat imediat ochii și s-a ridicat. M-am ridicat și, preț de câteva secunde, m-a strâns în brațe. I-am simțit trupul cum se scutura. Plângea. Plângea neștiind că dragostea vieții ei făcea progrese pe drumul revenirii. S-a așezat pe fotoliul ei preferat, un fotoliu adânc, cu brațe masive din lemn sculptat, tapițerie vișinie cu ornamente aurii. A luat croasantul și l-a mâncat fără să spună nimic.

Apoi, a spus ceva ce m-a surprins. O văd atât de clar și acum, când îmi scriu în jurnal impresiile despre vizită. Avea ochii susținuți în lacrimi, dar știam că prezența mea o mângâie. Mă simțeam atât de aproape de inima ei.

– Când Pierre a intrat în comă, am primit una dintre cele mai dure lovituri ale vieții. Nu am suferit mai mult decât atunci când tata nu s-a mai întors, dar nu pentru el. Am suferit pentru neputința mamei de a continua. Și, iată-mă pe mine, vizitând un trup inert, susținut de aparate. O vreme l-am sărutat pe frunte și pe obraz. Dar, chipul lui era alb și își pierduse mirosul. Era un nechip. Nu-l mai puteam săruta. Pierre al meu avea un miros ademenitor. Dar acolo, lipit de patul lui alb, era lipsit de culoare, de miros… Mi-a fost tot mai greu să îl văd. Părea ca o obsesie, un déjà vu funebru în care eram aruncată aproape involuntar. Îmi luam rămas-bun de la Pierre de fiecare dată, încătușată într-un ritual ce mă făcea să simt moartea mai mult decât îi este dat unui om să o simtă. Repetiția asta nebună mă consuma. Într-o zi, am renunțat să îl mai privesc ca pe Pierre al meu. Poate l-am trădat, dar cine putea să mă convingă de altceva? L-am trădat, spune tu, tinere scriitor, l-am trădat?

Eu ascultam. Între timp i-am mai pregătit un croasant pe care am picurat puțină miere. Mouelle povestea și mânca puțin, făcea pauze mari între frânturile de croasant, dar era un pas sănătos spre schimbare. Unele schimbări trebuie impuse. Alte schimbări trebuie hrănite în om. Oamenii flămânzi se schimbă spontan când sunt ajutați să mănânce. O simțeam tot mai liniștită, dar teama mea era că liniștea ei era produsă de renunțarea la speranță. Să iubești un trup inert este cu totul mistuitor. Simţeam tristețe. Iubire proiectată pe ființe ce nu ţi-o pot înapoia…

– va urma –

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii! pe catchy.ro

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii! pe catchy.ro

12 October 2015

Tableta și pastila. Generația cu tabletă te determină să îţi administrezi urgent o… tabletă. Se ia o nepoată, de preferinţă de culoare mov, care e iritată că nu poate instala un joc pe telefon, deşi are google play pe un smartphone LG cum mi-aş dori şi eu, dar și pe o tabletă la încărcat şi un câine alb acasă, la mama ei. Acum este în vizită la părinţii mei, doar că aici nimeni nu-i dă atenţie şi ea, adorabilă la cei 6 ani (“nu-s foarte mare, deci…” a spus), e agitată şi umblă pe tot locul unde sunt eu, că eu am timp de ea. O aşez pe spate pe pat şi îi spun să închidă ochii şi să îşi imagineze că este pe un deal plin de flori, păsări şi fluturi. Îmi spune că nu îi plac fluturii, aşa că vorbesc cu regizorul de platou să îi scoată de acolo. Nu prea mi-a mers cu imaginaţia unui deal că nu are stare, butoanele ecranului tactil sar după degetele ei. Până la urmă, reuşesc să o conving, ea se întoarce pe o parte spre mine, în fine, şi îi cer să îşi imagineze o culoare.

– Ce culoare ţi-ai imaginat?

– Păi, niciuna!

– Trebuie să îţi imaginezi una, uite, spre exemplu roz. Ţi-o imaginezi? Mai fată, ştii ce înseamnă să îţi imaginezi? Înseamnă să vezi lucruri şi culori cu ochii închişi, undeva în mintea ta, în capul tău. Hai, închide ochii… îţi imaginezi, adică, vezi culoarea roz în mintea ta? Da?

– Da, îhî, o văd, roz…

– Acum că o vezi, îmbrăca ceva cu ea, ce vrei să îmbraci cu ea?

– Nimic, ce să îmbrac cu ea, jucării?!

– Bine, îmbrăca o jucărie cu ea, un porc cu şase picioare… îl îmbraci cu roz? Bine…

(Realizez eu din toate astea că e mai uşor pentru copiii tabletari, nu tabloidari, că la distinsa vârstă de şase ani le este mai uşor să caute roz, porc, şase picioare pe google search/images…

Cum mi-am dat seama de ce nu îi plac nepoatei fluturii? Simplu! După modul foarte pițigăiat de a vorbi… că la un moment dat de imaginație pe mai știu eu ce deal, i-a intrat un fluture în gură și, când fata vorbea, fluturele obraznic, uite așa flutura din aripi să pițigăie cuvintele…

Acum să nu vă miraţi că după această joacă cu nepoata mea îmi doresc şi eu o tabletă… albă, roz… exclus mov)

pastile

Poate am mai vorbit despre un cunoscut care a venit la mine de ceva vreme să îi găsesc pe internet o tabletă (ştiţi că pe internet se mai vând şi tablete care nu au avizul Ministerului, aşa că… liniştiţi-vă!). După o pauză de ceva vreme şi o alta mai mică, a revenit la mine.

– Mai îi valabilă treaba aia cu pastila? Că aş vrea să îmi iau şi eu una…

– Ce pastilă, eu nu am pastile, că nu iau, dar este o farmacie peste drum, uite acolo!

– Nu, nu pastilă din aia, ştii tu de care, pastilă, cum şi-a luat mama fetei ăleia handicapată.

Eram confuz, probabil că trebuia să mă scuz și să iau eu bine o pauză de o pastilă, două… Până la urmă am înţeles că nu dorea pastilă din aia, ci tabletă din aia… fără folie, ba nu, cu tot cu folie, hi, hi.

Să nu vă mire când bunicul, om de altă generaţie (cine mai are să-i cinstească), expus şi el tehnologiei de azi, învaţă “șmenul” şi ia tableta nepoatei şi o dă pe net la schimb, pe pastile…

Acum decideți voi cum să luăm pastilele ca să împăcăm generațiile. Cât de sănătoase sunt pastilele, scuze, tabletele, pentru copiii care înlocuiesc simple exerciții de imaginație cu jocuri HD pe tablete sau telefoane.

Decideți voi, părinții, că eu nu am copii!

Te iubesc, auzi? on Catchy

– 12 –

O vizită ascunsă

(pimele părţi aici)

Comentariu intre o cititoare si Catchy.   Pierre, vezi? Lumea e interesata de starea ta, vezi?!

Comentariu intre o cititoare si Catchy.
Pierre, vezi? Lumea e interesata de starea ta, vezi?!

Mergeam aproape ca o șoaptă în miez de gând, iar liniștea unei alei de toamnă trăda sunetul desprinderii unei frunze cu colțuri aurii, parcă pierdute în alinare de apus de soare tot mai pregătit de o hibernare îndelungă. Toamna este tristă doar atunci când străzile sunt măturate de așternerea frunzelor ce doar în plutirea lor spre pământ par singuratice. Apoi se reunesc pentru a bucura suflete. Lumina lampadarelor ce își confundau lumina gălbuie cu reflexia ei de pe fața frunzelor de curând aranjate de o pală de vânt jucăuș mă însoțea în drumul spre casă când înainte, când înapoi.

Gândul că purtam în mine un secret, pe care nu știam cum să îl ascund, mă durea. Era ca un cadou pe care îl dai înainte de timp și apoi te vezi nevoit să mai oferi încă unul pentru că ideea de cadou nu constă în ce oferi, ci în faptul că ești acolo în acele treceri de ființă ce vor deveni memorii asupra cărora se vor frunzări ani buni. De la plimbările din vară cu Eugene s-a scurs un anotimp și multe vizite secrete la Spitalul Universitar Edouard Herriot. Fiecare vizită părea ca o nouă pagină ascunsă a unui jurnal pe care îl citeam fără a mi se fi permis. Dar, greutatea pe care o vedeam înfășurată în jurul gâtului dnei Mouelle începuse să mă sugrume și pe mine din momentul în care aflasem că Pierre nu murise. Accidentul despre care auzisem atât de puțin îl aruncase pe acesta într-o comă adâncă, o comă prelungită, fără nicio speranță în revenire.

femeie

Nu ți-ar trece prin cap cât de departe puteam merge în naivitatea care mă întrecea, dar vizitele mele săptămânale erau făcute în secret. Secret era și faptul că îi citeam lui Pierre din Fiorul. Citisem Fiorul chiar în zilele de după prezența mea la Dineul organizat de Mouelle Roucher. Dar, credeam că Pierre e mort. Și, nu era. Coma este o întârziere a zâmbetului cu care un iubit își poate bucura iubita când revine din pânza lipicioasă a morții. „…cu tine întotdeauna mă simt ca o tânără de la țară îmbrăcată în negru cu alb, părul blond prins într-un coc auriu, desculță pe un drumul albit de soarele amețit de mirosul strugurilor copți. Mă cucerești atât de simplu, încât nu îți pot da drumul la mână, când îmi șoptești sărutat la ureche dragostea ce mi-o porți. Nimic nu poate să ne fure bucuria de a ne iubi, iubitul meu Pierre.” „… cu tine sunt întotdeauna uimită de mirosul proaspăt al zăpezii ce își fulguie neanunțata prezenţă într-o seară de decembrie când noi ieșim îmbrățișați de la Cinema. Aleea proaspăt acoperită de fulgi fini de zăpadă ne permite încă să ne desenăm iubirea în fiecare pas asfaltic pe care l-am lăsat în urmă pentru a fi acoperit cu dragostea ce lasă urme acoperite în inima poveștii noastre. Te iubesc, Pierre. Iubesc glasul tău ce îmi răsună atât de cald în inimă, fără a-mi topi fulgii de pe chip. Șoaptele tale doar le fixează fulgilor un zâmbet stelat ce se aseamănă cu cel de pe chipul meu fericit, și noi, eu și fulgii de pe chipul meu, alergăm prin lumina ce cade prinsă de fulgi în calea mea. Mătasea fulgilor țese o hartă albă în toată perfecțiunea lunii care sfidează noaptea întunecată și își reflectă aprobator prezența ce ne însoțește iubirea. Și tu mă iubești atât de mult!! „… îți amintești, Pierre, iubite, cum privirile noastre se intersectau în ploaie?…”

Nu mi-am imaginat vreodată să citesc pagină după pagină din Fiorul pe un scaun de spital, într-un salon de spital unde sunetul aparatelor ce susțineau funcțiile vitale păreau a fi singurele care aprobau ființa revărsată a unei femei cu sufletul îmbogățit de lupta de a păstra o iubire ce nu putea accepta o asemenea umilire a unei ființe umane. Iubirea dnei Mouelle l-a aruncat pe Pierre într-o moarte simbolică din iubire, una care îl făcuse un erou al unei povești de iubire. În schimb, trupul inert al iubirii perfecte zăcea pustiit de reacție pe un pat de spital, redus la o existență artificială impusă unui suflet prins între lumi, care nu lupta pentru nimic.

Dincolo de aparenta inutilitate a vizitelor mele în care îi citeam din cartea scrisă de iubita sa Mouelle, Fiorul din inima scriitoarei se strecura tot mai mult în măduva spinării unui trup inert ce devenise un portal către o lume surdă din sufletul intangibil al lui Pierre. Părea că rândurile pe care le citeam erau smulse vocală cu vocală, împletituri de silabe își desprindeau forma neagră și pătrundeau în lumea surdă a unui iubitor deformat de înghețul sufletului. Chipul ei frumos îi apăruse luminos în fața sa, iar de pe buzele ei conturate divin, definite de iubirea ce i-a fost adesea născută atunci când îți vorbeau, i-a șoptit numele: „Pierre!” Și, el a deschis ochii! Agitația din salon a crescut pe măsură ce fiecare doctor venea să exclame aceeași uimire ca ceilalți doctori.

După atâția ani, Pierre și-a revenit din comă. Iar eu am crezut că visez. Inima mi-a topit iarna în incredibila atingere a iubirii de pe pagini uzate de recitire. Eu am uzat paginile, iar Pierre le-a golit de cuvinte.

– 13 –

O inimă ce bate singură

– Alo! Bună seara și vă rog să mă iertați că vă sun acum. Sunt Arturo Loredan, medicul de gardă de pe secția de terapie intensivă…

– Nu, nu, să nu îmi spuneți că Pierre… vă rog, nu! Nu pot să ascult, nu pot… Într-o singură secundă viața nefericită a dnei Mouelle s-a rotit spre asprimea arzătoare a unei senzații de mult timp îmblânzite de speranța că trecerea timpului o va face să accepte mai ușor acest moment. Pierre s-a stins. Sigur s-a stins. A aruncat receptorul negru pe pernă și a alergat spre camera unde lumina unei lămpi de veghe trăda încă activitate.

– Eugenne! Eugenne! Pierre al meu s-a… m-a sunat de la Spital acum… mergi şi spune-i medicului că nu pot asculta acele cuvinte, mă simt golită de tot ce era prețios. Chiar și suferința e mai bună decât vestea că de acum Pierre al meu…

Eugenne a alergat în holul principal al etajului, unde era plasat un alt telefon și a ridicat cu teamă receptorul. În mintea ei au fost răpuse fantomele unei imposibile reveniri la viață. Ce poate fi mai nefericit, să o vadă pe Mouelle târându-se prin viață agățată de o iubire pe care o re zugrăvea când în culori de speranță, când în umbrele unei peșteri din care nu mai ieșea cu zâmbet pe chip, sau să o ajute să își refacă viața?!

Durerea ce a cuprins-o pe Mouelle era incredibilă. Pierre îi murea pentru a nu ştiu câta oară, doar că de această dată totul era diferit. Strigătele sfâșietoare au topit pereții camerei în care Mouelle căzuse pe genunchi. S-a apropiat de pat și și-a acoperit capul cu o pernă după ce s-a refugiat în întunericul tristeții ce îi fisura respirația. Avea atâtea să îi spună, dar unele lucruri pot fi spuse doar celor vii. Nu îl mai vizitase de mult timp pentru că nu suporta să îl vadă inert, lipsit de zâmbetul cu care o întâmpina de fiecare dată când revenea acasă.

Cât de stranie poate fi ființa umană care poate îmbrățișa destine nepronunțate și le poate transforma în adevărate întipăriri de suflet. Mouelle râdea. Iar lacrimile în curgeau fără încetare, fără a fi intimidate de râsul sugrumat al unei iubitoare despărțite de iubirea vieții. A plâns atât de istovitor, încât durerea de cap devenise ca un sunet constant ce o surzea și îi incapacita puterea de reacție. Zgomotul tristeții devenise ca liniștea pe care o ai în vârful muntelui, când realizezi că nu te mai poți da jos de pe acea stâncă.

– Alo! a spus cu teamă Eugenne. Doar că în receptor puteai auzi zgomot static. Medicul închisese. Apoi, a sunat din nou. Eugenne a răspuns cu o teamă prelungită…

– va urma –