Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

Femeia din Labirintul în formă de Clepsidră

 Notele pianului și-au răspândit de-a lungul anilor parfumul de lemn de pădure, iz adânc absorbit de fibra tapetului vechi al casei din munți. O părăsisem de mulți ani, o lăsasem pradă naturii ce și-a revendicat dreptul asupra spațiului fără ezitare. Am părăsit acea casă cu mulți ani în urmă, iar gândul la ea îmi readuce trăiri pe care nu credeam că omului îi este permis să le simtă. Un motiv bun să citești ce urmează, nu crezi?

Eu îmi amintesc de seratele oferite participanților, pline de candoarea Annerisei. O rochie albă, împletită manual dintr-o singură iubire de artă și forme, avea să se lipească de trupul frumos al tinerei, ca un soclu ce îi susținea perfecțiunea. Chipul îi era frumos, cald, alb ca un vârf înzăpezit de munte, acolo unde norii își croiesc destine, acolo unde mintea umană se transformă în vise și aspirații. Cred că am descris destul de bine chipul ei, ca unul care mi-am văzut viitorul în strălucirea ochilor ei căprui prin care soarele își desăvârșea opera cromatică, născută din strălucire și iubire.

Pentru a fixa amintiri pe axa timpului, omul are nevoie de contraste, unele impuse de Principiul care controlează destinele, altul spontan, născut de abundența părului ei negru, lung, ce cădea în șuvițe frumos răsucite, poate de ea, intenționat, poate de privirile celor mulți, care o sorbeau din prima clipă în care intrau sub influența frumuseții în forma ei feminină.

Când s-a oprit în dreptul meu, eu tocmai îmi terminasem strategia de a o ignora. M-a privit cu o buză mușcată, seducătoare ca o fiică a Evei ce era, cu desăvârșire dezinteresată de privirile ce o încorsetau strâns, şoptindu-mi să o însoțesc într-o călătorie dincolo de pereții reci ai Labirintului în care o abandonase ideea de frumos, apăsată fiind de așteptările tatălui ei. Să creadă ea, naivă ființă, că i-aș fi cedat? Mi-am așezat batista în buzunarul sacoului, privind spre candelabrul imens ce părea a coborî perpetuu din tavan, ca un fel de cascadă de lumină cristalizată, oglindind destinele celor prezenți. O imagine sugestivă, nu crezi? Annerisa își dorea un răspuns sincer, unul pe care nu îl putea primi de la nimeni altcineva, în afară de mine. Să o fi atras aparenta mea indiferență? Să știe că o admiram de când ne-am intersectat prima dată privirile, ale ei fiind izvorâte de pe palmele ce îi susțineau bărbia, de brațele ei așezate pe luciul oglindiu al pianului? Sau, de privirile mele ce o căutau printre notele ce suspinau pe partiturile din care îmi luasem respirația, din care pianul vechi trăia?

Ne-am regăsit drumul spre o lume transcendentă oricărui labirint nisipos doar privindu-ne. Chiar atunci, pe când muzica le alimenta invitaților rătăcirea spre o stare impusă de bucurie, asemănătoare unei stări de reverie colectivă, eu i-am întins palma, ea mi-a răspuns. Dacă a fost adevărat sau nu, cine ar putea spune? Tu, spre exemplu, ai putea spune că a fost adevărat ce am văzut aievea, atât de real încât i-am dat drumul mâinii, mi-am aruncat greu privirea în podeaua lustruită, ca să scot din mintea mea o asemenea fărâmă de viitor?

Când s-a apropiat de mine în această seară, i-am simțit parfumul din păr, strălucirea de pe buza mușcată, ușor umezită, lacrima din ochi. Mi-a sfâșiat sufletul cu o forță pe care o ținusem departe de mine, dar pe care a reușit să o împingă în mine când degetele ei fine, înmuiate în rouă, mi-au atins chipul, întorcându-l spre privirea ei. M-a privit, șoptindu-mi că vrea să plecăm în chiar această clipă. Un amestec de iubire declarată și o teamă pe care nu ar fi putut să o descrie, iată ce am simțit eu când ne-am privit cum o fac cei care vor să își unească inimile într-un dans etern. Că mă iubea, era o alegere a ei, una pe care nu o înțelegeam, că se temea, da, aici m-am oprit. Se temea. De ce anume se temea o tânără admirabilă ca ea?

Am ezitat să dau curs unei asemenea invitații. Mintea mea făcea calcule peste calcule, iar îndoielile că m-ar fi plăcut cu adevărat m-au paralizat. O priveam ca un orb, o atingeam ca unul care și-a pierdut orice formă de asimilare a emoției prin această uluitoare comunicare a doi oameni care se iubeau cu taină. Nu știu cât să fi trecut de când i-am refuzat șoaptele. Am trădat-o fără vreun jurământ care să ne pecetluiască iubirea, iar asta doare mai tare decât orice altă înfățișare ar fi adoptat trădarea. Annerisa se transformase într-un păpușă ceramică ce adăpostea un suflet în lacrimi.

Un tremur mi-a cuprins genunchii, o durere mi-a apăsat fiecare vertebră, dislocându-mi coloana vertebrală. Fără să mă pot controla, m-am trezit una cu podeaua, încă lustruită, oglindind neputința ce se instalase în trupul refuzului meu. Tavanul se crăpa cu zgomot metalic, dintr-acelea care se laudă cu impusă teamă, făcându-și singur ecou. Pulbere de perete sfărâmat curgea peste toți cei prezenți, la fel de prinşi în reveria lor colectivă, transformându-i în ființe de pulbere, încă dansând în spectacolul propriei lor ruine.

Candelabrul a început să vibreze din toate cristalele lui aurii, atingând un punct critic, pe care îl intuiam, unul de care mă temeam. A explodat cu un zgomot ce mi-a chinuit urechile până la rădăcina propriei mele existențe. M-a orbit pentru o clipă atunci când cioburile lui tăioase mi-au pătruns prin ochi, neasemuit de arzătoare. Durerea mi-a ajuns până în gât, sufocându-mă aproape de bătăile inimi.

Am oftat gândindu-mă ce i s-ar fi putut întâmpla femeii de care nu am ascultat, vinovat fiind de dezastrul ce abia se apucase de schimbat întreaga scenă a ceva ce trebuia să conducă la iubire. O altă explozie a antrenat pulberea reveriei colective într-un vârtej expansiv din ce antrena particulele de cristal auriu într-o înfricoșătoare imagine, de departe cea mai incredibilă priveliște. Sunetul pe care îl produceau cioburile cristalelor a reușit să îmi trezească cele mai teribile temeri suprimate.

Dintr-o dată vârtejul s-a oprit, iar masa mare de pulbere de reverie colectivă și cioburi de cristal auriu a căzut pe podea, neuniform. Din ruina aceea se puteau vedea frânturi de suflet, alb ca tenul femeii pe care o trădasem, poate și pentru că vârtejul o cuprinsese și pe ea, ființă ceramică cu suflet trădat în clipa unică a iubirii necondiționate.

Un sunet la fel de înspăimântător ca al exploziei candelabrului s-a auzit din nou, punând în mișcare întreaga masă de ruină. Pe măsură ce se ridica, se spirala cu o viteză tot mai tare, transformându-se într-un labirint în formă de clepsidră, unul de care nu auzisem vreodată, unul care nu părea să poată exista. Eu nu îmi mai simțeam trupul, pe al Annerisei îl vedeam refăcându-se în interiorul Labirintului în formă de clepsidră, atât de pierdut în fluidul ce se prelingea de sus în jos, schimbând pereții clepsidrei pentru a împiedica scurgerea finală a nisipului. Palmele ei lipite de sticla groasă a clepsidrei au fost lipite în dreptul privirii mele. Șoapta ei nu se putea auzi, dar am citit de pe buzele ei un strigăt chinuitor.

Cum poți salva o femeie dintr-un Labirint în formă de Clepsidră ce-și schimbă forma pentru a o reține dincolo de pereții transparenți ai unui destin impus de hazard? Eu am salvat-o pe Annerisa. V-aș spune cum, dar fiecare om își are propria lui poveste.

© Cosmisian

29 martie 2022, Timișoara

Foto Printerest

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: