STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

STILOUL CU CAPAC AURIU

de Marina Costa

Sorin se aplecă și ridică stiloul cu capac auriu, strălucitor. Era singur pe holul facultății. Cine știe când fusese pierdut, și de cine? Mai verifică o dată – nu era nimeni în jur, cui să i-l poată înapoia. Îl puse în buzunar și se îndreptă spre clasă.

Emilia era deja în clasă. Spre mirarea lui Sorin, pe locul lui era deja un dicționar Oxford. Sau ar fi trebuit să se aștepte la acest lucru? Pusese ieri pariu cu ea privind ortografia unui cuvânt. Nu se agitase să verifice. Știa că ea o va face sigur. Era prea ambițioasă. Totuși, să-i aducă dicționarul, de parcă el n-ar fi crezut-o? Dacă tot era pe masă, verifică. Emilia avusese dreptate.

Nu hotărâseră pe ce anume să pună pariu. Acum, Sorin scoase din buzunar stiloul găsit și îi spuse:

– Felicitări! Pentru cunoștințele tale avansate de limbă engleză, ai câștigat un stilou chinezesc! Poate îți aduce inspirație, să ai succesul dorit la revistă…

După Revoluție, revistele și ziarele răsăriseră ca florile de câmp. La una dintre ele își găsise Emilia de lucru, întâi corector, apoi redactor. Deși visul ei fusese să devină, pe lângă profesoară de engleză și franceză, scriitoare, nu jurnalistă, activitatea revistei reprezenta pentru ea o provocare intelectuală menită să-i hrănească ambiția, pe lângă perspectiva de a câștiga banii necesari cursurilor – ba ea visa să strângă suficienți ca la vară să-și plătească transportul, dacă prindea un program de schimb de studenți în străinătate…

Relația dintre ea și Sorin era complicată. Pe de o parte, îi lega o prietenie deosebită; ea știa mai multe despre el decât alți prieteni sau alte prietene. El aflase despre greutățile prin care trecuse ea. Pe de altă parte, amândoi ambițioși, deși se ajutau la teme, la proiecte, la subiectele de examen, era o permanentă rivalitate între ei la note.

Unele colege (că doar la filologie erau întotdeauna mai multe fete) îi combinaseră de o mie de ori, neștiind cum să interpreteze altfel prietenia lor, încă din primul an. Ba și mama Emiliei îi sugerase că i-ar plăcea Sorin de ginere. Nu se gândise că părinții lui, diplomați de carieră, ar fi putut dori o noră înstărită, cu rude influente, ceea ce ea nu era.

Sursă foto – anunțuri online 🙂

– Mie nu! răspunse Emilia, sinceră. Avem pasiuni comune, dar personalități opuse. Dacă ne-ai închide în aceeași cameră o zi întreagă, s-ar putea să ne găsești păruiți! Și apoi, are o iubită, Maria, studentă la ASE, despre care mi-a povestit. Cred că ei doi se potrivesc.

Prietenia lor era deosebită; ceilalți ar trebui să înțeleagă. Ea prefera să-i dea lui sfaturi ce să-i cumpere fetei de ziua ei, sau alte detalii, fără să-și facă griji când va apărea ursitul în viața ei. Sigur nu Sorin era acela!

– Să te audă Dumnezeu! Mulțumesc mult. Mă voi reobișnui să scriu cu stiloul.

Fata zâmbi, îl luă și îl puse în geantă. Din gimnaziu scrisese numai cu pixul. Un astfel de stilou chinezesc, cu peniță din aur, își dorise în clasele primare, însă avusese numai din cele ieftine. Și așa ba se stricau, ba le pierdea…

* * *

Stiloul cu peniță de aur îi aducea noroc; Emilia era convinsă de aceasta. A fost suficient să îl umple la redacție, și articolul parcă s-a scris singur.

Peste două zile, când Sorin o întrebă, cu disperare în glas, dacă ea înțelesese cum să facă proiectul la lingvistică despre alomorful morfemului, că el nu pricepuse nimic și toate noțiunile i se amestecau în cap, fata zâmbi:

– Veniți sâmbătă dimineață la mine, tu, Vio și Mihaela, să-i dăm de cap împreună! Mai citim o dată cerința, baza teoretică… și trebuie să ne iasă, până la urmă.

Nu era pentru prima dată când se adunau să facă proiectele împreună. Dar a fost întâia oară când proiectul lor a fost desemnat cel mai bun din toată seria. Pentru Emilia, a însemnat primul dintr-o serie de succese.

În realitate, stiloul chinezesc cu peniță de aur era fermecat; scria destine… și nu pe al lui Sorin fusese menit să-l rescrie. El nu avea nevoie; Emilia, da…

Articolele interesante scrise cu el atraseră, în curând, atenția redactorului șef. Aflând că fata scrie poezii și nuvele, se oferi s-o recomande editorului șef al uneia dintre editurile nou-apărute, care îi făcu o ofertă neașteptată:

– Îți public, pentru început, o plachetă de poezii și un volum de proză. Tu traduci, în timpul liber, o carte din franceză. Cu cât scot pe romanul acesta, de un scriitor cunoscut, acopăr și cheltuielile cărților tale.

Era șansa ei de a se afirma. Nu o putea refuza. Se apucă de treabă. Editura îi organiză și lansarea celor două cărți. Prietenii din facultate – acum erau deja la master, fiind a doua promoție căreia i se deschisese această posibilitate – au fost invitați. Stiloul cu peniță de aur se specializă în dat autografe.

După terminarea studiilor, Sorin își deschise o firmă de traduceri și se căsători cu Maria. Emilia fu invitată numai la cununia civilă. Stiloul fermecat scrise o felicitare deosebită, în versuri. Nunta avea să fie într-un restaurant de lux, mult peste posibilitățile ei, într-o lume de oameni de afaceri și diplomați. Pentru Sorin era bine, că de acolo își aduna clientela, aflată în relații comerciale cu parteneri internaționali. Dar el tot își dorea altceva…

* * *

Emilia se întorcea de la petrecerea de rămas bun. Sorin pleca a doua zi în Canada, definitiv, cu soția. Între timp, revista la care lucrase în studenție rămăsese doar amintire în gândul cititorilor fideli. Ea lucra acum cu normă întreagă la editura la care debutase. Continua să facă traduceri și să publice și cărțile ei, cu relativ succes. Era mulțumită de viața ei. Nu-l invidia pe Sorin, că a lui era atât de diferită. Ea nu s-ar fi văzut emigrând.

În autobuzul aglomerat, i-a fost tăiată bareta poșetei. Strigă după ajutor:

– Geanta! Mi-a furat geanta!

Nimeni nu se implică. Șoferul deschise ușa, iar hoața cu fuste multe dădu din coate și coborî iute, pierzându-se în mulțime, spre jalea Emiliei.

Îi părea rău de stiloul chinezesc cu peniță de aur, amintire din viața studențească, de acte și de abonamentul pe toate liniile; bani avea prea puțini, fiind ziua dinainte de salariu.

Dacă rolul stiloului fermecat în ascensiunea Emiliei ca scriitor și jurnalist se terminase, tânăra spera ca măcar acesta să ajungă în mâinile unui copil rrom căruia îi plăcea școala, să-i dea inspirație pentru a răzbate spre liceu și facultate. Însă, la fel de bine, hoața îl putea vinde… Norocos cel menit să-i rescrie destinul acest stilou cu capac auriu!

_________________________

Marina Costa poate fi citită și pe FB

4 gânduri despre „STILOUL CU CAPAC AURIU, de Marina Costa

  1. Marina Costa ianuarie 6, 2022 la 20:37 Reply

    A republicat asta pe Corabia cu gânduri a Marinei Costa – Marina Costa s shipload of thoughts și a comentat:
    Mulțumesc mult, Cosmisian, că mi-ai publicat povestea!

    Apreciază

  2. anasylvi ianuarie 6, 2022 la 11:33 Reply

    Sper ca stiloul a ajuns la cine trebuia… Frumoasa povestire, multumesc! ❤

    Apreciat de 1 persoană

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: