Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

Întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu

„Este toamnă! Privește, dragul meu, a venit toamna.

Nu-i așa că acesta este anotimpul tău preferat?”

Acest articol a fost publicat mai întâi pe Fabricadepoezie în 15 septembrie 2021

Rătăcitoarea alerga prin pădure pe o muzică a minții ce încetinește nepăsarea cu care natura cedează tot mai mult teren unui anotimp ce poate etala frumosul numai după ce îi fură și ultima picătura de sevă din pețiol. Foșnetul frunzelor uscate ce au căzut pe cărările făcute de fată era ascuțit ca al unui strigăt de ajutor pe care l-a suprapus ecoul până la pierderea distincțiilor. Tălpile goale ale fetei nu estompau durerea cu care crengile plăteau tribut unui anotimp ce și-a propus să le sugrume verdele. Ea alerga veselă, sedusă de dansul lent al căderii, în timp ce vântul le sufla departe de trunchiul ce le-a susținut pieptul plin de speranță în fiecare vară. Frunzele se desprindeau haotic în urma ei, amorțite de recele pe care îl expira toamna din pieptul ei micuț. Cădeau moale.

Între cer și pământ era stabilit dintotdeauna un pact. Unul pe care pădurile îl respectau dintotdeauna fără să pună vreo întrebare. Naturii îi era bine cu succesiunea anotimpurilor, an după an, toamnă după toamnă, până și-a făcut rătăcitoarea o cărare prin pădurile brăzdate din loc în loc de întrebări prinse între ele cu un ecou timpuriu. Te-ai gândit de ce ecoul se aude doar atunci când oamenii sunt singuri pe munte?

Pe mine mă găsise din greșeală într-una din diminețile în care zburda printre ramurile joase ale unui măr sălbatic. Dacă nu m-ar fi văzut ascuns după trunchiul lui, ar fi mușcat dintr-un măr ce sălbăticește simțurile. Eram acoperit cu mușchi pe o parte a inimii, verzi și proaspeți, întotdeauna îmbrățișând nordul. Încă un arbore pitic, cu frunze spinoase, verzi la nesfârșit și parfumate întotdeauna, trăiam umbrit cu speranța spre lumina ce nu răzbătea de frunzele pădurii ce își însiropau verdele cu nesaț, sălbăticite și nepăsătoare în fața visului meu.

Anotimpurile nu sunt deloc ce par

Anotimpurile nu sunt deloc ce par. Făcusem un pact cu toamna de la începutul germinării, știind-o temută de cei mai mulți arbori pentru catifelarea cu care atingea frunzele, de o cruzime limpede ca apa de munte. O rugasem să-mi împlinească visul de a privi nestingherit cerul. Rătăcitoarea și-a croit drum printre ramurile mărului, trăgându-le din calea visului meu. Un fir de lumină mi-a ajuns pe ramurile dinspre nori. Părea prea tânără ca să fie ea însăși temutul anotimp, și-aș fi spus doar că este o fiică a Toamnei. Să fie ea cea care-mi va împlini visul?

Nu s-a mulțumit să rupă câteva mere pădurețe ce mi-au iritat simțurile o vară întreagă. Le-a dat drumul într-un buzunar făcut pe loc din brâul ce i se înfășurase în jurul taliei ei subțirele, cam ca a trunchiului meu, apoi a făcut o piruetă, râzând zgomotos ca să atragă atenția. Și, toate astea, privindu-mă. Creanga ce mi-a furat lumina două anotimpuri era pentru prima dată lipsită de frunzele ce o transformaseră într-o ființă clorofiliană. Lumina ce a răzbătut acum era mai intensă ca oricând.

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă

Ceva din privirea rătăcitoarei mi-a secerat necredința, săgetătoare ființă. Ne-am privit preț de câteva secunde, scurse cu încetinitorul. Părea că îmi știe tremurul din fiecare ac verde ce dorește lumină. În tot acest timp, palmele ei făceau ceva neobișnuit. Urmărindu-i mișcările brațelor printre crengile mărului sălbăticit de lipsă de utilitate am început să înțeleg cum se nasc frunzele toamnei, cum aleg ele să devină aurii. O observație pe cât de crudă, pe atât de necesară împlinirii unui vis.

Căuș ce absoarbe viața din frunze fără a le întrista, iată ce făceau palmele ei. Rătăcitoarea nu rupea niciodată frunzele pădurii. Le atingea cu drag, făcându-le o promisiune șoptită aproape de pețiol. Adânc în sufletul fiecărei frunze se dădea o luptă pentru devenire. Frunzele neatinse rămâneau agățate nefiresc de crengi ce nu le mai doresc inutilitatea, pe când cele atinse se desprindeau de la sine, purtate de vânt pe urmele zburdalnicei. Cu siguranță aceasta este o fiică a Toamnei, una care face din amorțirea impusă de destinul fiecărei frunze să nu doară. Lor le împlinea un destin secret, mie îmi aducea lumină.

Te-ai întrebat vreodată de ce cad frunzele?

© Cosmisian

Timișoara, 13 septembrie 2021

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: