Frunzele toamnei au inima împărțită

Frunzele toamnei au inima împărțită

 

   Toamna târzie și-a oferit ultima frunză solului obișnuit cu picături de ploaie cernute de coronamentul dens și verde al pădurii. Ploii pare că i s-a promis că frunzele sunt părinții adoptivi ai apei. Ploaia și-a născut oftatul din sânul norilor, strop cu strop, lăsându-l să-și unească destinul cu frunzele pădurii, fără să știe că frunzele aveau inima împărțită. Își doreau apa, dar nu la fel de mult ca lumina hrănitoare a Soarelui. Mâinile pădurii nu puteau reține oftatul norilor. Fără a bănui că inima frunzelor era împărțită, norii oftau și se destăinuiau pădurii până spre începutul anotimpului-pastel.

   Frunzele cu inimă împărțită au cedat rând pe rând în fața răzbunării norilor, amorțite fiind de recele ce umplea natura. Au crezut că desprinderea lor este începutul unei călătorii spre locurile unde își mutase Soarele casa, dar s-au înșelat. Soarele nu privea spre pământ cum o fac norii. Plecarea lui le-a frânt frunzelor siguranța de sine; rând pe rând au căzut pe solul umbrit al pădurii, în speranța că pământul păstra în el lăstari de Soare. Cât de ușor poți amăgi frunzele toamnei.

Foto: Envato elements

   Crengile goale ale pădurii au devenit casa ceții și a mâzgii. Liniștea ce sălășluia printre crengi împacheta roua dimineții în teaca timpului pentru a pregăti mugurilor hrana cu care să se hrănească până primăvara. Din când în când, adormite fiind, crengile se loveau unele de altele, imitând cerbii ce își loveau coarnele de vreascuri în căutarea hranei. Căzute la pământ, cu o ultimă suflare aproape desprinsă din nervuri, frunzele căutau să își ascundă tecile în solul moale al pădurii, cedând silite pământului rolul de protector. Priveau printre crengile ce le-au negat verdele, sperând într-o ultimă rază de soare.

   De jos, universul pare strâns în ghearele crengilor ce și-au pierdut verdele. Alienate de scopul lor, acestea au prins întinderea cerului, sperând ca acesta să le învie scoarța. Între cer și pământ zăcea un cuib de turturele, umed și neprotejat. O vreme au încercat să își crească puiul lângă oameni. Toamna le-a trădat secretul, invitând prădătorii. Turturelele nu mai cântă toamna. Răcoarea dimineților prevestește un anotimp ce pare să pună stăpânire pe pastelul pădurii, acoperind totul cu o compoziție a curcubeului redusă la non culoare printr-o învârtire supra solicitantă. Albul iernii este un amestec omogen al curcubeului cu lăstarii de soare căzuți pe pământ. Oftatul norilor a devenit zăpadă, sperând totuși în relația apei cu frunzele.

Liniștea pădurii este asemuită spațiului nemărginit. Eu cred că spațiul se simte singur fără toamna pădurii.

© Cosmisian, 17 octombrie 2020

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: