Toamna este o ciornă rescrisă

Toamna este o ciornă rescrisă

     Soarele strălucește tot mai puțin pe cer. Frunzele ce i-au furat strălucirea au cedat sub căldura sufletească pe care au luat-o de la soare, căzând la pământ șovăitor, în neștiință. Frunzele toamnei își desăvârșesc neștiința cu prețul vieții.

      Arbore după arbore și-a plătit prețul pentru aroganța frunzelor ce au imitat apusul soarelui, iar acum pădurea din spatele casei pare subjugată de regret, într-o tristețe sugrumată. De-ar putea vorbi, arborii ar mărturisi zi și noapte, până ce i-ar salva albul imaculat al iernii de goliciunea pe care a lăsat-o în urmă fiicele lor, frunzele.

     Ca trecător, admiri toamna în fiecare an. Plouă. În fiecare an plouă. Banca din parc este un tapet pastel al arborilor de deasupra, care s-au folosit de stropii ploii pentru a-și fixa fiicele de lemnul putred al băncii. Oare credeau că frunzele au atins maturitatea pentru a deveni semințe? Vântul le-a lipit de bancă pentru a le mai dă o ultimă ocazie de a îmbrățișa iluzia. Frunzele căzute mor ultimele.

     Seara a adus în scenă o lumină asociată prea des cu tristețea. Deasupra luminilor ce s-au camuflat în ruginiul tomnatic al pădurii stătea cu bărbia sprijinită pe coatele părții întunecate distinsa Lună. În noaptea despre care scriu, nu s-a comportat normal. O mantie ca de noapte fără speranță îi învăluia trupul fin, precum corpul unei harpe ce și-a ascuns corzile. Ochii ei survolau pădurea fără a-i deranja frunzele ce își calculau distanța până la pământ.

Foto – Ioana Popa

     Îți mai amintești eșarfa roșie pe care am aruncat-o după albina aceea, obraznică? Se pierduse în coronamentul unui arbore despre care nu am vorbit până acum. Avea frunzele în formă de scut. La prima atingere, le închidea, retrăgându-se pe lungimea crenguțelor. La a doua, după ce acapara eșarfe roșii, se închidea. Doar toamna le dovedea vinovăția. Iubito, vrei să îți iau eșarfa din labirintul nopții? Mi-am răspuns singur…

     Frunzele sunt păcălite prea ușor să creadă că toamna le este mamă. De prin octombrie, acestea constată că toamna este nemiloasă, lăsându-le să îmbrățișeze un destin pe care îl află prea târziu. Picioarele trecătorilor le macină până devin o cerneală cu care toamna se înscrie pe sufletele trecătorilor.

     Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna se rescrie.

© Cosmisian

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: