Alice există!

Alice există!

     Ian picta. O făcea întotdeauna în compania muzicii lui Enescu. Uneori si Porumbescu. Astăzi este ziua în care ascultăm Porumbescu. Lui îi place, mie îmi permite să scriu. Dar, cum zilele mai găzduiesc și surprize, astăzi o aveam și eu pe a mea. Totul începuse cu o bătaie energică și agasantă în ușa Atelierului meu.

      – De câte ori ți-am spus să nu îi mai pui Porumbescu. De balade are el nevoie? Ți-am cerut atât de mult?

     – Părea atât de nefericit…

     – Nefericit? Retardul nu găzduiește nefericire. Am discutat clar despre asta. Oprește odată scârțâiala aia de muzică. Cine o fi inventat viorile astea. Alt retardat.

      Doamna Irina trântise ușa în urma ei cu putere, ca un fel de punct pe i, apăsat cu forță într-o biată foaie de hârtie lipsită de apărare. Știam că nu va reveni prea curând, dar că o va face din nou pe nepregătite. Aveam senzația că știe când îi puneam muzică.

– Tu ascultă, dragule, ascultă! A știut Porumbescu ce să îi facă viorii să îți ajungă dincolo de chipul tău cuminte și plăpând. Haide, ia în mână pensula. Să te văd! Pictează, fiule, pictează!

     Și, o făcea. Era secretul nostru.

     Liniștea se fixase pe orele petrecute de noi în Atelier, unde îl ajutam pe Ian să își revină după un traumatism cranio cerebral. Eu simțeam că o face bine. Dar, lent.

     – Există Alice? A șoptit Ian pe un ton plin de emoție.

     M-am întors speriat, căutând intrusul, dar nu era nimeni în afară de noi. Ian a vorbit pentru prima dată după câteva săptămâni de terapie prin artă.

     Ochii băiatului sclipeau, privind spre fotografia alb negru, spre fata cu pomeții uşor arcuiți ca într-o căutare a unei palme în care să-și cuibărească frumusețea.

      –  Alice? Am întrebat și eu… dacă tu vorbești, există și Alice, că tu pari ca aterizat din Țara Minunilor. Da, există Alice. Acum cred și eu.

     Am presupus greșit că Ian nu acordă atenție secretelor mele, mai ales al celor lăsate de capul lor, o libertate ca a păsărilor fără colivie ce nu se mai desprind de casa ta. Alice a rămas o iubire admirativă, dacă există așa ceva. O văzusem o singură dată, când declicul aparatului meu de fotografiat a surprins-o privindu-mă. Purta un zâmbet fin, ușor mirat, poate din respect pentru secundele în care eu mă străduiam să opresc timpul cât să surprind un trandafir ce își unduia tulpinița în vânt. O fotografiasem din întâmplare pe Alice, fata din Țara Minunilor. O văzusem doar după ce am descărcat fotografiile acasă, pe calculator. O fotografiasem alb-negru.

     Ai încercat să refaci un om după o fotografie făcută din întâmplare? I-ai creat o viață privindu-i fruntea mică și ușor atinsă de mirare? Ai fost curios să îi simţi tenul mat, perfect? Te-ai gândit că nu s-ar supăra dacă i-ai îmblânzi buza superioară în formă de pasăre ce planează pe curbura perechii ei? De câte ori nu te-ai întrebat dacă purta ruj, pentru că tu ai fost incapabil să distingi intensitatea dorinței de a o săruta de moalele unui roz trandafiriu ce o făcea incandescentă ca un vulcan ce pulsa lent?!

     I-am așezat părul pe după ureche. Am făcut-o confuz, pentru că șuvițele ei blonde mă țineau aproape de urechea ei. Am atins-o șovăitor, dar m-am pierdut în tremurul degetelor mele și i-am simţit șuvițele găsindu-și loc peste ureche. Era frumoasă. Avea părul prins la spate, nu foarte lung. Îl simțeam între degete moale, subțire și fin. Când îl mângâiam, adesea o sfârşeam pe umerii ei înguşti.

     O privisem de prea multe ori ca să nu îi aud glasul, ca al unei femei sofisticate, ca a unei locuitoare a Țării Minunilor. Ne pierdeam amândoi în cuvinte pe care le vorbea când în mintea mea, când de pe buzele întipărite pe fotografie.

     Recunosc că nu am văzut-o decât în poză. Alice nu m-a văzut deloc. Ne-am atins lumile prin intermediul unui obiectiv ce focusa petalele unui trandafir, iar eu am luat o 4 parte din ea în lumea mea. Alice nu a rămas cu nimic. Cu nimic din lumea mea.

     Oare poza aceasta este o poartă înspre lumea mea? Ochii ei mărginiți de cerculețe intens albastre, mă priveau. Mă întreb dacă a făcut-o intenționat. Aș fi crezut că este produsul imaginației și al visării mele. Dar, aveam o fotografie. Aparatul meu nu avea imaginație, dar se obișnuise cu dorința mea de a surprinde fascinația neîntrecută a frumosului. Dacă nu este produsul imaginației mele sau al aparatului meu foto, Alice chiar există!

De Cosmisian,

Sursa poza google

11 gânduri despre „Alice există!

  1. Albert Ai Conty mai 18, 2018 la 06:12 Reply

    Pentru visele noastre, Alice merita ridicata pe un piedestal.
    Superb textul.

    • Cosmisian mai 18, 2018 la 08:06 Reply

      Bun venit in casuta gandurilor. Alice apare adesea in declicul cautarii noastre dupa perfectiunea infloririi. Cu siguranta isi va face monocromia cunoscuta. Pe masura ce o admiri, te-ar putea surprinde cu ochii ei mari, exact de culoarea oftatului tau.
      😉

  2. Mona mai 17, 2018 la 15:34 Reply

    M-ai convins, există! 🙂 Și e așa frumoasă prin cuvintele tale.

    • Cosmisian mai 17, 2018 la 16:06 Reply

      Salutare, Mona. Nu-i asa ca exista? Si, de frumoasa e dincolo de cuvintele mele. Personajul meu o priveste in lumina monocroma a unei singure fotografii, cu siguranta ca in lumea ei, Alice e o minune. Nu asa ne sunt apropiatii nostri? Minuni?!

      • Mona mai 17, 2018 la 16:13 Reply

        Eu, cu siguranță, așa-i văd. Și îmi colorează viața 🙂
        Să ai o seară frumoasă!

        • Cosmisian mai 17, 2018 la 16:54 Reply

          Cel putin de la noi pleaca minune. Sa speram ca ne ofera si ei minune. Cat poate un om face asta! Seara frumoasa si tie! Multumesc ca ti-ai facut timp sa treci pe la mine, pe blog!

  3. Vero mai 17, 2018 la 15:27 Reply

    norocosi sunt cei ce o cunosc pe Alice. Ferice de cei care o vad prin ochii tai!
    foarte frumos , Cosmisian!

    • Cosmisian mai 17, 2018 la 16:55 Reply

      Mi-a facut si mie cunostinta cu ea. Pare o fata misterioasa, desi poti afla multe despre ea, daca o cunosti. Iar aici survine acea relatie de interdependenta a cunoasterii despre si a cunoasterii persoanei in sine.

  4. Poteci de dor mai 17, 2018 la 12:53 Reply

    Nu doar că ne-ai făcut să credem că există, dar ne-ai făcut să o şi iubim. 😉

    • Cosmisian mai 17, 2018 la 13:00 Reply

      Eu cred ca ii place sa fie iubita de noi. Putin misterioasa, dar se lasa cunoscuta dupa ce prinde putin curaj. 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: