Oglinda – portret de-o clipă

Oglinda – portret de-o clipă

     Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi. Privea în gol, nemișcată, blândă și dezinteresată. Părul îi era ușor electrizat, pentru că abia își desprinsese trupul de al lui. El plecase în ciuda curentului ce îl trăgea înapoi. O desprindere firească, până la urmă. Lui îi plăceau plantele fără rădăcină, iar ei îi plăceau cele pe care le puteai lua împreună cu pădurea din care își crescuseră primele frunze. În semn de respect că nu le-a rupt, albăstrelele i-au atins pleoapele și i-au colorat ochii. Erau surori. Surori de culoare, de seninătate și parfum. Ochii ei continuau să îl urmărească, până apusul de soare ce îi colora pielea l-a ascuns de ea. Ochii ei erau prea albastri.

     Nu știa dacă să regrete sau nu că s-a pierdut în liniștea apusului. Avea sprâncenele subțiri, ușor arcuite deasupra albăstrelelor, fără a le proteja de soare. Soarele îi lumina ochii, iar sprâncenele nu păreau a-i descuraja joaca. Dar, ca orice creangă, avea și o soră. Le-am atins, dar am alunecat pe ele, lent, până le-am simțit rădăcinile ce pulsau. Am vrut să îi mângâi tâmplele și am făcut-o. Pulsau discret, invizibil chiar. Nu m-a oprit. Chiar a încercat să își cuibărească în palma mea contur perfect de chip. Dar, am refuzat. Nu pot cuprinde perfecțiunea. Dar, i l-am mângâiat. Cine nu ar contura forma perfect simetrică a dimineții pe care o găzduia privirea ei?!

     Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă. Blândă cum părea, pieptul ei ascundea putea ei secretă. O ascundea cu părul, pe care îl transformase într-un baraj asimetric. Doar culoare lui era neschimbată, deschisă precum îi erau și buzele. Am vrut să îi ating părul, alunecând de pe tâmple, dar l-a acoperit cu degetele ce îl spiralau în fața ochilor mei. Aș fi insistat, dar am preferat să îi ating gura, cât să îi cer să o miște, să îmi spună despre tăcerea ei. M-a făcut să insist ca într-o luptă a trăirilor contrare; probabil credea că voi ceda. Cu degetele își fortifica peretele ce îi proteja pieptul. Nu i l-aș fi atins. Găsisem suficientă delectare în parfumul ce se disipa în atingerile mele, când de pe buze, când din imperceptibile șoapte.

Privirea ei se pierdu, dar nu aș spune același lucru despre a mea.

Eram pierdut.

Oare mă vedea că o privesc?

Privirea i se pierdu în prelungirea mâinii ei stângi.

Privirea ei se pierdu, la fel ca mâna ei dreaptă.

Cosmisian

 

7 gânduri despre „Oglinda – portret de-o clipă

  1. Poteci de dor martie 22, 2018 la 12:40 Reply

    O clipă. Una magică.

  2. Vero martie 22, 2018 la 12:16 Reply

    Câteodată oglinda face minuni!

    • Cosmisian martie 22, 2018 la 12:48 Reply

      Sa stii ca nu ar face aceleasi minuni cu mine, la portret de-o clipa… nu m-as risca 🙂 Sau, ar fi ca o poza pe care o privesti o clipa si apoi renunti sa dai Print! 🙂

      • Vero martie 22, 2018 la 18:16 Reply

        Hmmmm încercăm sa dam print luni 😀

  3. Vero martie 22, 2018 la 10:53 Reply

    un autoportret ca o pictură celebră.
    Artă ❤

    • Cosmisian martie 22, 2018 la 11:04 Reply

      Oglinda, Oglinjoasa, fa-mi si mie portret in asta seara…
      Zis si prozat! 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: