Tu cine ești?

Tu cine ești?

     Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

     Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

     O privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

     „Simţi?” o întreba el. Își șterse lacrimile mari de pieptul lui, pentru că își lăsase chipul pe locul unde îi așezase el palma.

     „Cine ești tu?” îl întrebă ea tulburată de lacrimile mari pe care le simțea udându-i pieptul.

zambileleplang

     „Știai că zambilele mov nu plâng?” Dar ea nu plângea. Lacrimile ei mari nu știau durere. Doar palmele ei știau durerea culorilor ce au strâns între degete o altă inimă. „Eu am lacrimi mari!” a încercat să îl convingă, dar el știa deja puterea pe care o aveau în inima lui albă. Ea a privit peretele alb, iar soarele îi strălucea în lacrima nedesprinsă din ochii. Oare totul era în imaginația ei, sau peretele prinsese viață sub delicata ei atingere? Și-a întins degete și a mângâiat peretele până lacrima ei s-a transformat într-un câmp de zambile înrădăcinate la orizont.

     Stăteam lipită de perete, iar coapsele mă dureau. Sunt un copac ce se ascunde de propria sa devenire. Trunchiul meu s-a umplut de scoarță, dură și rugoasă. Lacrimile îmi curgeau neuniform printre nervurile cu care îmi ascundeam inima și mă înrădăcinam tot mai ferm. Mi-am exilat frunzele fiecărui anotimp în spatele norilor, pastel de culoare le-am făcut: Orizontul mov al lacrimilor de zambilă au găzduit norii ce-și așteaptă înfrunzirea.

     „Tu cine ești?” l-am întrebat. Când mi-am deschis ochii, întregul meu trup era plin de oglindirea peretelui pictat de curând. Eram eu. Și aici, și acolo.

     Am adormit cu zâmbetul pe buze.

Cosmisian

 

4 gânduri despre „Tu cine ești?

  1. Poteci de dor Martie 19, 2018 la 09:32 Reply

    Nu plâng zambilele mov? Şi ce fac ele-n iarnă?

    • Cosmisian Martie 19, 2018 la 13:34 Reply

      Zambilele plang dimineata, cand soarele abia rasare. Pun si poza, ca am surprins-o inainte sa…

  2. Vero Martie 18, 2018 la 19:37 Reply

    Un curcubeu nascut din iubire pura ! 😊

    • Cosmisian Martie 18, 2018 la 21:26 Reply

      Cat de frumos percepi tu lucrurile! 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: