Acea ființă fără ochi

Acea ființă fără ochi

 

     Am găsit o cutie din tablă, ruginită. Era mică, cu un capac circular, peste care era aplicată o bucată de catifea liliacee. Am ridicat-o aproape de gură și i-am suflat praful fin în lumina tăiată de pătratele ferestrei obosite a barăcii. Întotdeauna mi-a plăcut dansul prafului împins cu forța din gândul adânc al întunericului. În lumină, praful era un dansator desăvârșit.

     Am găsit întâmplător baraca, în care am intrat cu teamă. Era destul de scundă, pe semne că o făcuse cineva care nu se putea lăuda cu înălțimea lui. Sau, poate a dorit doar să nu o facă extravagantă. La început, nu i-am găsit intrarea. Avea o fereastră lăsată în balamale proeminente, ca o pereche de fluturi obosiți. Li se scursese vlaga din ei, iar părul le ruginise a îmbătrânire. Am tras de mânerul gripat al ferestrei, dar balamalele nu își mai deschideau aripile.

     Am găsit un scaun cu talpă ușor arcuită. Niciodată nu am înţeles de ce ai crede că te poți odihni pe un scaun care îți impune să îi generezi balansarea. Era tapițat frumos, păstrând încă semne ale măiestriei celui care i-a impus fermitatea. L-am atins. Mai întâi, am lovit uşor talpa cu piciorul. Începuse să se legene singur, parcă neobosit. M-a enervat perseverența lui și m-am așezat în el, ignorând praful ce își odinea densitatea pe porii brațelor lăcuite pe alocuri.

     Am scuturat cutia și am fost mulțumit. Puteam recunoaște sunetul. Dar, am expirat mulțumit că era un sunet până sus. Sunetul până sus nu ține să se oprească în pereții cutiei. Aş fi vrut să deschid cutia, dar căzusem pe gânduri. Amintirile nu au fost niciodată acoperite de praf. Amintirile sunt experiențe pe care le poți trăi pe ascuns din nou. Mi-am dorit adesea să trăiesc repetat anumite experiențe, dar nu cunoșteam o cale directă pentru asta. Apoi, cineva mi-a făcut cunoștință cu memoriile.

     Am pătruns cu grijă în cutia ticsită cu amintiri. Aveau forma unor nasturi circulari, făcuți parcă dintr-un material lăptos. La atingere, erau cunoscute. Amintirile acestea aveau și miros. Am vrut să răstorn cutia în mijlocul încăperii, dar mi-aş fi dezonorat amintirile. Amintirile sunt acele părți ale ființei tale care refuză uitare. Au fost dintre aceia confuzi, care au susținut că acele momente pe care le uităm trebuie aduse înapoi. Am luat cutia și i-am răsfirat conținutul peste emoțiile mele. Amestecul a topit forma circulară și a prins trup, la fel de lăptos, dar încă fără ochi. Amintirile nu au ochi.

     Am privit neputincios cum din masa aceea de suflet se formau episoadele vieții mele pe care am lăsat-o în urmă. Ochii îmi erau inundați cu aprecierea pe care ți-o dă doar apa cristalină ce-ți curăță visarea. Scenele își roteau semnificația prin fața minții mele precum o fac rândunicile care alunecă pe glasul lor asurzitor. Lăsate libere, amintirile pot crea omul pe care nu l-ai lăsa de sine stătător. Au fost unii care au căzut pradă iluziei că ei şi amintirile lor sunt clona perfectă a fericirii. Sau, a nefericirii. Amintirile sunt umbra care face rău doar când îi crește aripi.

     Am găsit o mătura de culoarea speranței. Mi-a luat puțin să așez praful înapoi pe cutia de unde amintirile își născuseră acel trup fără ochi și viitor. Am lovit din nou talpa curbată a balansoarului pe care se așezase ființa. Amintirile pot trăi în relaxarea unui barăci de care nu știe nimeni. Doar eu.

      Am ieșit mulțumit din lumina tăiată a micuței lumi. Afară am găsit o altă cutie.

Autor: Cosmisian.

Sursa poza: Conexit Wallpapers HD

8 gânduri despre „Acea ființă fără ochi

  1. meddartis Februarie 15, 2018 la 21:34 Reply

    Interesant. Amintirile nu au ochi, dar te pândesc și când ai impresia că te afli în afara oricărei urme de melancolie sau dor, îți sar drept în față. Trebuie să aibă celelalte simțuri teribil de ascuțite.

    • Cosmisian Februarie 19, 2018 la 00:42 Reply

      Frumoasa apreciere ai a conceptiei in sine. Da, are simturi ascutite, dar ochii sunt parte a intregului. O alta cutie ma asteapta afara. O voi deschide curand.

  2. Poteci de dor Februarie 8, 2018 la 10:53 Reply

    Amintirile au formă de nasturi… ce frumos!
    Şi totuşi, ce bine că ele nu pot fi înlocuite aşa uşor ca ei. Sau tocmai asta nu e bine? 🙄

    • Cosmisian Februarie 8, 2018 la 14:09 Reply

      Initial, nasturii reprezentau diversele satisfactii ale copilariei, contrare vorbei pe care tatal meu mi-o spunea adesea. Lui i se parea ca, fara o remuneratie evidenta, lucrezi pe nasturi. I-as arata cutia cu nasturi, dar poare mi-ar spune ca nu se mai folosesc nasturii smulsi de la camasile trecutului.

  3. Vero Februarie 8, 2018 la 09:23 Reply

    💜

    • Cosmisian Februarie 8, 2018 la 10:22 Reply

      Da, era si o asemenea inima in cutie. Inca nu am scris despre ea 🙂

      • Vero Februarie 8, 2018 la 10:22 Reply

        Data viitoare ! 😙

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: