Să vă povestesc…

Să vă povestesc…

Am găsit puiuţul de porumbel când încă avea puf şi nu ştia nici să mănânce singur, cu atât mai puțin să zboare. Probabil căzuse din cuib, dar nu am reperat niciun cuib. În schimb, I-am luat acasă. L-am hrănit mai mult forţat (eu mă forțam, nu el; lui îi plăcea) cu grăunţe şi apoi apă, cum ar fi făcut orice mamă-porumbească de treabă. Cel puţin el îmi căuta mâna şi gângurea tremurând din aripioare. Nu de frică. Stabilisem noi că nu vom face nimic de frică.

Când i-au crescut penele, săream gardul în curtea Grădiniţei (care acum nu mai este) şi îmi strecuram palma pe sub burtica lui, ţinându-l astfel de picioruşe. Îl săltăm şi îl trăgeam în jos uşor, cât să îl determin să dea din aripi. După mai multă practică, porumbelul meu a învăţat să zboare puţin, aruncat în sus. Şi, ateriza în apropiere.

Ieşeam zilnic cu el la activităţi, însoţit uneori de copiii de la bloc, caz în care nu trădam manevrele de zbor şi semnalele secrete. Cumva, nu ştiu din ce motiv, porumbelul mă plăcea. În scurt timp a învăţat să zboare cam la un metru-doi de sol, până într-o zi când a luat-o în sus ca nebunul şi l-am văzut pe colţul blocului, deasupra de balconul de la etajul 4. După asta, a dispărut. Am crezut că şi-a luat viaţa-n piept şi aerul în pană. Am strigat eu după el cum îl strigam eu, dar nimic. La câteva ore după asta, porumbelul şi-a făcut din neant apariţia şi a aterizat pe umărul meu în faţa blocului. Eram prieteni speciali pentru că treaba cu aterizatul o făcea din ce în ce mai des. Şi, mânca din palma mea.

Mă ştiau toţi vecinii. La noi în faţa blocului era o pompă de apă pentru cei care udau asfaltul vara, dar şi pentru intervenţiile celor de la Pompieri. Întotdeauna era apă din abundenţă acolo, aşa că exemplarul meu de cinste plana împreună cu ceilalţi porumbei la adăpat şi îmbăiat. Era încă pui. Pentru mine, tot pui a rămas. Chiar dacă un individ ce conducea o Dacie a trecut în viteză şi porumbelul meu nu a mai avut timp să zboare spre umărul meu. Am plâns multe zile şi nicio promisiune că mi se va da alt porumbel nu a ajutat. Şi, să spui că primesc un porumbel poştaş în schimbul porumbelului meu, m-a ofensat. Al meu era porumbel de porumbel.

Umărul drept încă îşi simte prietenul care nu a mai aterizat niciodată pe el. Sau, nu a mai plecat de pe umăr. Voi aţi avut necuvântătoare cu aripi cu care să aveţi o astfel de prietenie?

Cosmisian

 

24 de gânduri despre „Să vă povestesc…

  1. racoltapetru6 Decembrie 14, 2017 la 14:44 Reply

    Povestea ta îmi amintește de experiența pe care am povestit-o în ”Cei patru muschetari înaripați”, cu care am trăit o aventură incredibilă. E drept că a mea a avut un final mai fericit.

    • Cosmisian Decembrie 14, 2017 la 14:52 Reply

      Eu nu am avut un final fericit povestii mele, dar va asigur ca intreaga poveste care a duram aproape toata vacanta de vara mi-a conturat o relatie tare frumoasa cu aceasta creatura. Am avut parte de ceea ce au mamele-porumbel, iar eu cred ca am asimilat mai puternic minunea zborului decat a facut-o vreodata un porumbel 🙂

  2. Poteci de dor Decembrie 14, 2017 la 14:24 Reply

    Am avut doi papagali dar cred că primii lor stăpâni au fost cam neglijenţi că erau tare speriaţi. Dar nu ăsta e subiectul.
    Tu eşti privilegiat cu aşa prietenii.

    • Cosmisian Decembrie 14, 2017 la 14:35 Reply

      Fostii proprietari ar putea foarte bine sa il oglindeasca pe soferul indiferent care a dat peste porumbei. Lui i se pareau niste amarate de pasari. Tot genul asta de oameni considera ca tu esti o tipa care se baga inaintea lui pe trecere, cand el are cine stie ce masina. In esenta, noi suntem aceelasi tip de om cu pasari, obiecte si oameni. Bine ca au prins papagali si o Lira ca tine! 🙂

  3. meddartis Decembrie 13, 2017 la 20:13 Reply

    Se pare că ai parte adesea de frumuseți zburătoare care strălucesc o vreme în viața ta, iar apoi se pierd în neant. Viața ta este sub semnul păpădiei, Cosmisian! 🙂
    Din fericire, semințele de păpădie pleacă numai pentru a da culoare altor meleaguri și altor suflete. Nu sunt pierdute.

    • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 21:18 Reply

      Ce frumos vorbesti tu despre Papadie. Aproape ca imi vine sa mai scriu un articol din seria aceea…
      Multumesc pentru gandul frumos!

      • meddartis Decembrie 13, 2017 la 22:28 Reply

        APROAPE CĂ îmi era dor să citesc ceva despre păpădii pe blogul celui care le iubește cel mai mult 😋

        • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 22:33 Reply

          Daca termini seriile despre papadie, tu imi spui si eu voi scrie special pentru interesul tau pentru papadie 🙂 Ce spui?
          Vezi: categorii/Papadie

  4. nicolepredulea Decembrie 13, 2017 la 19:39 Reply

    Noi am salvat 3 porumbei si o ciocanitoare. Porumbeii au invatat sa zboare si dusi au fost, noi ne-am bucurat pentru ei. Copiii au plans. Cu ciocanitoarea povestea este trista, am gasit-o langa gard si nu putea sa zboare. Am dus-o la veterinar si totul parea ok. Dar nu a fost 😰😰😰, toata lumea a fost trista. Dar asta nu o sa ne impiedice sa mai incercam sa salvam daca se iveste ocazia…

    • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 19:50 Reply

      Foarte bine e cand se duc! Le este mai bine in afara sferei noastre de monitorizare. Cat despre ciocanitori, am vazut de la departare. Am inteles ca au limba infasurata cumva in jurul creierului, de asta pot sa ciocaneasca atat de mult, des si puternic. Uite aici o limba care mai amortizeaza impactul. Imi pare rau cand vad pasarice cazute la pamant. Lor le sta bine in aer.

      • nicolepredulea Decembrie 13, 2017 la 20:18 Reply

        Nu stiu despre limba ciocanitorilor 😃. Si noua ne pare rau si de aceia incercam sa le salvam atat cat se poate.

        • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 21:20 Reply

          Foarte frumos. Mi-ar placea sa stau si eu la o ciocaneala cu o astfel de pasare. Felicitari pentru activitatea aceasta!

          • nicolepredulea Decembrie 13, 2017 la 21:22 Reply

            🙂🙂🙂

            • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 21:31 Reply

              🙂 Multumesc pentru vizita!

              • nicolepredulea Decembrie 13, 2017 la 21:32 Reply

                Cu multa placere! Imi place cum scrii, o sa te mai vizitez 🙂

                • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 21:33

                  Pregatesc ceai si cafea si placinta cu mar si cu branza si si si 🙂

                • nicolepredulea Decembrie 13, 2017 la 21:33

                  🙂🙂🙂

  5. Vero Decembrie 13, 2017 la 17:53 Reply

    Am avut o pereche de papagali. Ea a zburat si el a murit de dorul ei.
    Frumos text, ca de obicei ❤

    • Cosmisian Decembrie 13, 2017 la 17:59 Reply

      Trebuia consiliat. Existau solutii… De la un barbaturs ma asteptam la mai multe. Nu cumva trebuia sa se apuce sa cante intr-o veselie? Sau nu ei fac asta?!
      Multumesc. Inspirat de o intrebare.

      • Vero Decembrie 13, 2017 la 18:13 Reply

        Nu stiu. Mi-a rupt sufletul si nu am mai vrut sa ma atasez.

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: