POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

Ca de fiecare dată în viață, poveștile triste se țes adânc în interiorul inimii noastre, formând o platoșă dură ce ne separă de orice ar putea să ne facă rău. Gândurile mi se îngrămădiseră, parcă dorind să anihileze umbra de lumină a soarelui, sau a tânărului adus la spital. Nu îmi imaginez eu nimic, spun doar că mi-a trezit oarecum dorința de a respira din nou, de a mai dezlega din funiile cu care mi-am asigurat inima că nu mai cedează vreunei iubiri. Dar, m-am sufocat, m-am adâncit singură în ceva ce părea mai bun ca iubirea. Anabelle anticipase vizita, am să i-o fac memorabilă. Nu știu încă cum, că viața la munte nu este foarte spectaculoasă pentru o adolescentă rebelă.

M-am pregătit puțin pentru venirea ei, dar știu că se va bucura de mine mai mult decât de surprizele pe care oricum i le-am făcut, sau mai bine spus, i le-am adunat de prin toamnă. Vine și mândra de ea la mine în debut de primăvară la munte. Mi-am pus pe telefon Valsul Fluturilor, Spanadokias. Cumva, fluturii mă fascinează chiar dacă aici îi poți admira doar o perioadă scurtă de timp. O ascult în căști oridecâte ori pot. Suflete solitare, suflete simple, ascunse în bătăile sacadate ce îl fac pe fluture să salte, să zboare în trepte, oarecum haotic, fără o țintă pe care să o prevezi. Îmi seamănă incredibil. Oare și lui i-au fost retezate aripile, lăsat în urmă pradă insectelor devoratoare? Nu îi port pică pentru caracterul solitar. Nu îi invidiez viața și strălucirea efemeră. Mă regăsesc mult în viața unui fluture.

Am ajuns la Gară cu puțin înainte ca trenul să sosească, iar când micuța mea soră a coborât, mi-a înseninat dimineața veştejită de nesomn și oboseală. A coborât cu grijă din tren, apoi a lăsat rucsăcelul și valiza roză pe peron, alergând parcă prea exersat spre mine, de parcă ar fi repetat în mintea ei secunda îmbrățișării.

– Pui mic, i-am spus eu, smotocind-o cu drag, apoi am îmbrățișat-o cu drag la piept, repetând – pui mic, pui mic ce îmi ești tu mie tare drag! Să te privesc, frumusețea mea, tare dor mi-a fost de tine.

– Eri, am o surpriză pentru tine, eu am făcut-o! Stai, să vezi, e chiar aici, uite! Închide ochii, toți, strânși că te văd dacă nu.

Mi-a cuprins palma și mi-a cerut să o țin întinsă, cu ochii încă închiși, toți ochii. Era atât de comică.

– Am simțit, e rece și are formă de apă care curge printre degete dar nu cade. Da? Am ghicit?

– Nu, Eri, nu. Mai zi, hai că e ușor că doar eu l-am făcut pentru tine. Ce e? Ai ghicit?

– E un, o, sau un cu o… Da?

Inima

– Eri, e un colier pe care l-am făcut eu cu mama pentru tine. E frumos, deschide ochii să vezi. Nu e așa că e frumos? Vezi? Are două inimioare prinse într-o inimă mai mare. Mama a spus că inimile noastre erau ascunse în inima ei înainte să ne naștem. Tata chiar știa asta. Îți place, Eri. Așa-i că da?

M-au năpădit lacrimile. Nu mă așteptam la o surpriză care să mă atingă atât de tare. Am strâns-o din nou la piept, cu palma așezată pe capul ei. O iubesc pe fetița asta atât de pură. Ce inimă fără răni are. Doar pe Anabelle o știam cu o inimă fără răni. Oh, cum aș crea să o văd crescând doar astfel. Cum ar arăta o lume plină de oameni ale căror inimi nu au fost zdrobite de nefericirile vieții, care să nu se fi ascuns de orice, de rău și de bine, doar din teama că cineva ar atenta la forma lovită a ei.

– Pui drag, te iubesc! Eri te iubește atât de mult, că ar vrea ca toată viața ei să poate acest colier fantastic. Să știi că și eu am ceva pentru tine. Am o brățară pe care am primit-o de la o colegă în facultate și mi-a spus să o ofer celei mai deosebite persoane din viața mea. Tu ești acea persoană. Draga mea Anabelle.

– Eri, mi-e foame. Haide să mâncăm.

I-am luat bagajele și le-am dus la mașină, apoi am mers la doamnă Schiltz, cea mai bună bucătăreasă din zonă. Ne pregătise un prânz de vis, chiar dacă visul ar fi cu ochii deschiși și cu masa plină de bunătăți. Prânzul a fost fantastic. Iar doamna Schiltz nu s-a dezis nici acum de eticheta de chief în ale bucătăritului. Fericirea vine în bucăți digerabile, iar la dânsa o poți servi în prea multe feluri.

– Pui mic, ție îți e somn, nu-i așa?

– Un pic tot îmi este, dar nu e mare somnul. M-am trezit foarte devreme de teamă că pierd trenul.

S-a așezat pe canapea, am învelit-o cu o păturică pufoasă și am sărutat-o pe frunte. De mai multe ori. Și-a deschis ochii și m-a privit ca o ființa din altă lume, una a perfecțiunii și integrității de care eu eram atât de străină. A adormit repede.

Doamna Schiltz avea momente în care vorbea despre Munte și legenda ce circula despre bărbatul care fusese răpit în inima muntelui. Se spune că de atunci primăvara și-a regăsit drumul spre noi, iar femeile suspină întotdeauna prinse în mreaja fantastică a gândului că există acolo, în munte, un om care poate înmuia până și inima de munte. Existau și semne, fluturi cu aripi transparente ca de cristal zburdau aievea prin fața noastră.

– Tu ce spui despre băiatul acela care a fost adus la voi la spital?

Va urma!
Cosmisian – Timișoara

Capitolul precedent aici!

Capitolul următor aici!

2 gânduri despre „POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 8 – Fetița cu inima fără răni

  1. […] putea eu să îl uit pe Cosmin? Ar fi imposibil. Cred că e bloggerul cu cea mai bogată imaginație și cu resurse creative […]

    • Cosmisian Aprilie 30, 2017 la 20:09 Reply

      Ma onoreaza aprecierea ta. Multumesc.

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: