POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

*

Începuturi

Dimineața își făcuse loc în inima munților destul de devreme, iar alarma de la ceasul Erikăi suna cu puțin peste momentul răsăritului. Astăzi era liberă! Dar, nu ca să își refacă energia, întrucât puștoaica era deja în tren. Mai avea timp să îi pregătească surprizele cu care o înveselea întotdeauna pe sora ei mult mai mică. O iubea foarte mult. Am căzut pe gânduri.

Încă își amintește cum o văzuse prima dată venind acasă, în brațele mamei ei, strânsă la piept. Un ghemotoc mic și roz, dar fin. Mama se aplecase cu un genunchi sprijinit de pardosea pentru a le face cunoștință celor două surori. Erika privea surprinsă la pachețelul splendid de roz cu păr blond și rar. Acum avea 12 ani, nu mai era un copil, putea mult mai mult decât părinții știau.

După ce i-a atins năsucul Anabellei și aceasta a zâmbit, mişcându-şi buzele într-un mod nemaivăzut, pe loc s-a stabilit o prietenie între cele două. Venise rândul să o țină în brațe. Era atât de firavă și ușoară, chiar și pentru o fetiţă de 12 ani tot micuță părea. Și așa era, pentru că Anabelle se născuse prematur. Fără complicații. Creștea destul de încet, dar a luat-o la pas mic încă de la 8 luni. Erau nedespărțite, o ușurare pentru părinți. Mai ales când aceștia se retrăgeau serile și îi cereau să nu intre în dormitor. Avea deja 14 ani, nu mai era doar o copilă, știa că ceva se petrecea în camera aceea. Într-o seară i-a auzit certându-se, iar de atunci o făceau tot mai des. Nu a știut de ce se certau, credea adesea că era din cauza ei, că o mai neglija pe surioara ei ca să învețe pentru cursurile la care se înscrisese.

O ușă trântită. Asta își amintește. Iar de atunci, tatăl ei nu a mai revenit niciodată acasă. Se certaseră din nou, iar Erika a intrat peste ei. Plângeau amândoi, îmbrățișați strâns și vorbeau tare. Au amuțit când au văzut-o pe Erika în tocul ușii, ținând-o pe puștoaică de mână, privindu-i. Acum au început să plângă fetele. I-a luat mult mamei să le calmeze, încercând din răsputeri să le asigure că ei se iubesc foarte mult și că, acum le este greu, dar ele sunt prea mici să înțeleagă. În cealaltă cameră, așezat pe scaunul înalt de la birou, sprijinit în coate, tatăl lor vorbea la telefon. Tot ce își amintește Erika este suspinul cu care a confirmat faptul că locuiau „la Nr. 78. Pe aleea cu arborii pitici.”

Sursa poza

Soneria sună insistent. Mama alergă spre ușă. Deschisese cu repeziciune și le spusese că „el este în cameră, întins pe pat. S-a întâmplat, s-a întâmplat! Mi-este atât de teamă, vă rog să faceți orice, orice!” Ochii îi erau inundați de lacrimi, iar eu nu înțelegeam nimic. Nu îi dădusem drumul din mână puștoaicei, iar ea mă urma tăcută peste tot prin casă. Oamenii cu targa au intrat în camera părinților, l-au așezat pe ea, i-am pus o mască de oxigen pe față. Acela a fost momentul în care mi s-a frânt sufletul meu adolescentin. Abia atunci realizasem…

Nu voi uita niciodată privirea lui în timp ce l-au luat. L-au dus, atât de departe, încât nu s-a mai întors niciodată acasă. Lacrimile mamei mele nu l-au făcut bine, iar agonia ei a continuat până în ziua în care s-a stins tata. Îl vizitam la spital cât de des puteam, dar s-a dus în mai puțin de 2 săptămâni. Niciodată nu am întrebat ce s-a întâmplat cu adevărat. Știu doar că mama se ofilise. Eu mă răcisem și căutam orice scuză ca să rămân acasă, singură. Și plângeam. Nu știam de ce o făceam. Nu mă liniștea. Nu mă ajuta. Iar el nu mai venea acasă. Anii care au urmat au fost foarte dificili pentru noi, mai ales financiar. Mama nu mai putea plăti facturile la timp, așa că, la un moment dat a adus o bonă acasă. Își luase un al doilea serviciu. Lucra cu o pauză mică între servicii.

Anabelle părea singurul lucru bun ce ne rămăsese. Era haioasă și făcea numai prostioare. Ne făcea să ne uităm lipsa de culoare și de bucurie. Vorbeam tot mai puțin cu mama. Știam că o doare că tata se stinsese atât de crud, secerat de o boală de care nu mi se spusese încă. Pe mama o țineam adesea în brațe. Aveam toate trei obiceiul de a ne cuprinde în brațe. Acesta a fost începutul unei vieți care trăia tot mai umbrită de durere. Mă simțeam neprotejată. Îmi lipsea tare mult tata. La scurt timp începusem liceul și speram să îmi fie mai bine.

Cosmisian, Va urma!

Fluturi de cristal 6

6 gânduri despre „POVESTEA FLUTURILOR DE CRISTAL – 7 – Cum și-a pierdut muntele strălucirea

  1. Poteci de dor Aprilie 11, 2017 la 19:54 Reply

    Fluturi şi păpădii sau fluturi printre păpădii, cum se va numi romanul?

    • Cosmisian Aprilie 11, 2017 la 20:51 Reply

      Fluturi de cristal nu e bine, sa inteleg. Romane, romane, incotro duce Roma? Potecuto, nu cred eu ca voi publica… Imi place Editura WordPres. Are buton de Press si apare in cate exemplare se citesc 🙂 Dar, pot spune ca nu m-am gandit sa ii dau turnura asta.

      • Poteci de dor Aprilie 11, 2017 la 20:52 Reply

        E foarte bine chiar dar şi păpădiţa merita menţionată aici 😉

        • Cosmisian Aprilie 11, 2017 la 20:54 Reply

          Papadita? Ce sa caute in povestea asta? Cum ar fi sa spun: Barbatul s-a oprit sa admire o papadita si l-a cam luat cu fulgi 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: