Dezliterare pe furior de timp – 27 – „…forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…”

Dezliterare pe furior de timp – 27 – „…forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…”

Vântul cald al verii nu avea ce să tulbure. Îi auzeam povestea de dincolo de fereastră, de unde îmi puteam odihni trupul obosit de incapacitatea de a-i da curs timp de o buclă de timp și o dilemă ce se contura tot mai mult în mintea mea. Perioada mea de spitalizare se finalizase în singurătate. Nu mă mai vizitase nimeni de la vizita surprinzătoare a femeii-vin. Externarea fusese un succes medical, dar și un edificiu al singurătăţii la care ajunsesem ca supraviețuitor al comei. Am rămas același, un om care nu a experimentat nimic în această clipă de comă prelungită și totuși, realizarea că încă trăiesc m-a blocat între intersecții de existență. Pe de-o parte, nu am avut nicio conștiență a trecerii timpului, a situației în care am lăsat-o pe Mouelle. Pe de altă parte, punând cap la cap cele câteva repere temporale, m-am îngrozit în ce situație am lăsat-o pe cea care mi-a degustat și înmiresmat sufletul. Ce putea face oare?

Prima noapte și primele gânduri ale unei noi vieți. Ființa mea era ca un ceas uitat în cutia capitonată cu negrul catifelei ce contrasta înghețul lui Cronos. Timpul părea că și-a uitat menirea. Când trăiești fără să îți vezi timpul scurgându-se înainte ești prins în cochilia nefirească a unui somn treaz. Nu mă puteam opri la memorii ce păreau a renaște în forma hibridă a unei bucurii înfășurate în regret. O căutam pe Mouelle în acele încercări ale timpului trecut de a rezista în fața amneziei. Cât aș fi vrut să pot fi asigurat că nu am pierdut-o pe Mouelle. O iubeam atât de mult!

Oboseala mă sugruma, iar gândurile se rarefiau până la formațiuni nedefinite de reacții primare ce mă determinaseră să caut, mai mult involuntar și intuitiv, un pat. Am adormit îmbrăcat, parcă încercând să recuperez ținuta cu care mi-am obișnuit zilele conștiente de dinainte de accident. Nu îmi amintesc să fi visat ceva. O liniște absolută s-a ridicat de la nivelul podelei din lemn masiv ce m-a acoperit în recele nopții.

Locuiam într-o casă închiriată. O tânără îmi aducea zilnic fructe și lupta cu neputința mea de a mă ridica din depresia pe care a născut-o revenirea la viață. Zilele se legau între ele prin nopți răcoroase fără să le mai înțeleg rostul. Suferința mea nu trebuie compătimită. Ea este incomparabilă ci cea pe care a îmbrăcat-o Mouelle în tot acest timp. O iubeam atât de mult, dar i-am transformat iubirea într-o imposibilitate dureroasă.

Casa unde locuiam era destul de drăguță. În camera de zi, o camera destul de largă, lumina gălbuie a soarelui pătrundea răsfrântă de frunzele abia formate ale unei vițe de vie. Mobilierul stacojiu lucios, cu canapele voluminoase dispuse în două dintre laturile încăperii, față în față, erau lucrate cu o tapițerie parcă împletită, iar acest lucru mă făcuse curios de fiecare dată să îi simt textura, parcă dornic să îi învăț lucrătura, poate poate voi atinge iscusința celui ce a lucrat-o. Luminată din fiecare colț de lămpi înalte cu soclu din marmură, camera nu avea nicio lumină sprijinită de tavan. Luminii i-a stat întotdeauna mai bine suspendată. Peretele era plin de tablouri dispuse monocrom, toate având aceeași tip de ramă. Deși am revenit asupra lor, nu am recunoscut pe nimeni. Dar, o mare parte a lor ilustrau diverse etape ale unei fetițe cu obrăjorii perfecți, părul ușor ondulat și scurt, răsfrânt cu mândrie peste umeri.

Un pian neatins ca o iubire uitată ce și-a înstrăinat dorul zăcea trist în apropierea ușilor din sticlă, culisante, care conduceau spre o curte interioară și o grădină destul de mare. M-am așezat pe băncuţă fermă din fața pianului, strecurându-mi genunchii cu atenție. O lecție învățată din adolescență; pianul cere respectul celui ce îi va lovi interiorul. Doar lovituri susținute pot încânta urechea ascultătorilor. Pianul este un instrument al sunetelor răsfrânte. Am cântat puțin la pian, o delectare pe care nu o mai avusesem de mult timp.

www.pinterest.com_68947

(Sursă foto – google)

În această dimineață, pe lângă fructe, tânăra mi-a lăsat câteva cărți pe bancheta din piele din holul casei. Cărți scrise de Mouelle. Am luat un măr mare și am cuprins o carte destul de groasă, m-am îndreptat spre curte unde știu că văzusem o băncuță cu spătar. Cu ochii în carte, m-am blocat în tocul ușii, cu un pas aproape făcut peste pragul lat al acesteia, inima mi s-a aprins când am citit titlul unui capitol: „Apusul unei iubiri supreme – Pierre” Am citit câteva rânduri, apoi am întors cartea să îi citesc coperta din spate:

„… inimii mele îi lipsea apa răcoroasă a râului ce îmi umplea albia ei, o inimă ce nu mai păstra decât forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…” (Fiorul, pag. 184)

Va urma!

Cosmisian, Timișoara.

Capitolul anterior aici!

Capitolul urmator aici!

Un gând despre „Dezliterare pe furior de timp – 27 – „…forma sălbatică a unei iubiri secate de dispariție…”

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: