Povestea acordeonului de pluș – Pianistul secret

Povestea acordeonului de pluș – Pianistul secret

Notă: A se citi în conexiune cu capitolul 2 – Click aici

Unele lucruri le fac din pură obișnuință, fără a mă mai întreba dacă se necesită o evaluare a acțiunilor mele. Unul dintre acele lucruri, obicei ce și-a prins existența de pasivitatea mea, este timpul petrecut pe treptele reci din marmură ale Operei Garnier, unde îmi vizualizez reprezentațiile din fiecare seară de concert. Pianul mi-a devenit o obligație față de talentul pe care l-am descoperit în copilărie, iar partiturile cu care mi-am tapetat micuța încăpere unde studiam, au devenit destinații turistice spre care îmi îndreptam visarea. Studiate îndeajuns, partiturile puteau cu siguranță deveni o hartă către o lume ascunsă după un paravan invizibil. Și, am făcut acest lucru. La fel cum am studiat și învățat fiecare destăinuire arhitecturală din acest fabulos Palat al Operei. Viața și-a dat tot concursul pentru a mă ajuta să mă bucur din plin de o lume cuprinsă între notele desfășurate de octave înghețate într-un cadru generos al unui Bösendorfer Imperial Grand, cu note atât de profunde, încât vibrația lor pășește nestingherită pe treptele reci până în locuri misterioase ale Operei, acolo unde subteranul este temelia hidoasă a unui fabulos edificiu.

Marble-Stairway-Palais-Garnier-Paris-France

Toate clădirile și toate experiențele umane își fundamentează originea într-un substrat pământiu pe care îl folosesc diferit pentru a emerge din umbre și uitare spre o formă sau alta de dezvoltare. Pe mine m-au dus părinții la grădiniță într-o dimineață în care soarele era încă tânăr, dar generos cu auriul său moale când pășea departe de lumea mea tristă. Părinții nu au mai venit după mine. Nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei, nu știam dacă s-au pierdut de mine sau li s-a întâmplat ceva. Știu doar că eu am rămas câteva zile în apropierea grădiniței, iar într-o zi m-am pierdut și eu. A urmat un episod negru, unul despre care evit să vorbesc. Evit să mi-l amintesc. L-am acoperit cu partituri. M-a cescut Opera și coridoarele ei ascunse, locuri neatinse decât de praf, de uitare și de incredibil.

Într-o încăpere pierdută în timp, am locuit eu în toți acești ani. Acolo mi-am lipit harta către lumea de deasupra. Pianul lovit pe care am învățat să cânt era o replică. Nu în sine. Ci în reprezentare. Două ființe abandonate între umbre și structuri de susținere, se ajută una pe alta să depășească refuzul celor de sus de a-i primi cu brațele deschise. Mi-am făcut un ideal, m-am agățat de o iluzie în două acte, am vorbit cu tăcerea unui pian din care se desprindeau sunetele cele mai diverse și complexe. Ne-am învățat unul pe altul și ne-am restaurat în aceeași măsură pentru a sfida lipsa brațelor cu care nu am fost primiți.

Nicio iubire nu poate rezista dacă primește doar. Un pian abandonat își dă și ultima notă pentru cineva care îl restaurează la gloria sa de odinioară. Un pianist crescut la picioarele unui pian își varsă și ultima picătură de sudoare pentru a restaura locul ce i se cuvine mentorului său, pianul. Anii au trecut și cele două ființe din umbră au crescut împreună în contrast cu singura jucărie pe care pianistul o avusese vreodată, un acordeon din pluș, ce încă păstra neștearsă octava ce i-a hașurat blănița. Nu își amintea de unde îl primise, dacă îl primise vreodată. Părea mai curând a fi un gardian al notelor și al supraviețuirii. În anii ce s-au acoperit de uitare, pianistul și-a readus la strălucire pianul. Un singur lucru mai lipsea – Concertul Extraordinar al unui pianist secret.

BosendorferImperial800624

Liniștea se așterne peste întregul Palat al Operei doar câteva zile pe an. Cu eforturi neștiute, pianistul secret a reușit să aducă pianul în Sala de spectacole. A lustruit pianul pentru ultima dată înainte de a privi înspre sală, înclinându-se într-un salut prelungit, adresat unei mulțimi imaginare ce îl ovaționa frenetic. Apoi, așezându-se pe banchetă, s-a lăsat condus într-o magnifică interpretare a Concertului Nr. 1, al său, al pianului, al lui Chopin. Reprezentația a continuat după o pauză scurtă în care pianistul a salutat din nou publicul imaginar. S-a așezat din nou pentru a încheia reprezentația vieții sale, Concertul Nr. 5 al lui Beethoven.

Nicio clipă nu a bănuit că fusese privit în tot acest timp de Directorul Artistic al Operei Garnier. Un concert secret pentru restaurarea unui simbol al sunetelor. Un concert secret pentru o regăsire de sine pentru un pianist secret.

Cosmisian, Va urma.

                    Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

Sursa foto – google/

2 gânduri despre „Povestea acordeonului de pluș – Pianistul secret

  1. […] Capitolul precedent aici! […]

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: