Povestea acordeonului de pluș – Durerea pe care o resimțea în genunchii regretului

Povestea acordeonului de pluș – Durerea pe care o resimțea în genunchii regretului

Notă introductivă: Acest capitol ar trebui citit după acesta: Click pe link pentru articol!

Umbre lovite de stropii reci ai nopții și trecători grăbiți spre casă. Cum să nu îți dorești acest lucru? Era prea rece ca să visezi. Visele adevărate se nasc doar la temperaturi mai mari de 20°C. Încă mă întreb de ce am cumpărat umbrelă dacă nu îmi amintesc de ea decât atunci când stropii reci coboară pe gât spre spate. Pe palma dreaptă aveam o zgârietură. O realizare artistică de calitate; mă zgâriasem într-o plasă de cumpărături. Dacă mă zgâriam la buze în încercarea de a sigila un cadou, viața ar fi fost mai bună, dar nu mi s-a întâmplat mie asta. Ploua.

Încă îmi amintesc de acel domn care a dorit să întipărească în mine ideea de supraviețuire. Ce ai face în caz că te prinde ploaia și nu ai umbrelă? A întrebat el. Am râs. Sau, i-am râs în față. Acum aș fi vrut să am umbrela. A, știu, am mai spus asta. Dar, chiar aș vrea asta. Destul de aproape am zărit copertina unei tonete ce servea în timpul zile drept punct de distribuire presă. Încă se mai vând ziare. M-am apropiat și era dezolantă. Geamurile mici erau sparte. Am rămas uluit să văd în interiorul ei strâmt un băiețel ce strângea la piept un braț de ziare. Oare credea că se poate încălzi cu ele? Acum aș fi vrut să am la mine încă o bluză. I-aș fi dat-o, dar ce am pe mine nu mai dau la nimeni. Mi-a părut rău de copil, dar nu atât de tare cât să fac ceva pentru el. Măcar el avea un loc ferit de vânt și ploaie. Eu, nu.

Am ajuns acasă într-un târziu. Mi-am luat un prosop mare și am făcut un duş cu apă foarte caldă, aproape fierbinte. Doar nu era să mă răcesc… Ceva nu îmi dădea pace. Apa șiroia pe trupul meu rece și frânturi de imagini parcă se formau în mintea mea… erau amintiri. Oare amintirile se formează după ce ploaia te uda până îți îngheață inima? Sau, recele nopții și al ploii ți le aduce înapoi? Cum puteam trece atât de nepăsător pe lângă acel copil? Și, dacă nu era real? Dacă eram chiar eu însumi când eram încă un băiețel fugit de acasă? Nu, nu puteam fi. Că, doar nu mă pot întâlni cu mine însumi, doar din perioade diferite ale vieții mele. Putea fi doar o coincidență, dar să mi se întâmple mie? Un copil în ploaie care îmi amintea atât de mult că fusesem și eu pus într-o asemenea situație. Dar, pe mine mă hrănise un tânăr cu orez gol. Îmi amintesc cum se chinuia să pronunțe orez în chineză. El se oprise să îmi ofere mâncarea sa. Atunci am fugit. Am fugit și am tot fugit, an după an, zi după zi.

Nu este ușor să îți îngrijești frații și surorile cu puținul orez primit de la străini. De atunci am tot fugit. Am încercat să uit de familia lăsată în urmă, doar de mine nu puteam uita. Îi iubisem. Dar, i-am abandonat pe toți. Era prea mici. Aveam ochii cenușii. Brusc mi-am amintit. Pare ca un deja vu, unul chinuitor. Când ți se întâmplă, nu știi ce a fost prima dată, trecutul din senzația ta sau prezentul dintr-un trecut pe care nu știi sigur dacă l-ai experimentat cu adevărat. Fapt este că, simțeam că mi se mai întâmplase. Nu eram străin de acea senzaţie interioară. Aveam nevoie de o călătorie în timp. Să schimb trecutul. De n-aș fi plecat!

Ei da, de n-ai fi plecat, a strigat din coridor servieta din piele maron. De n-ai fi plecat, poate că încă mai cerșeai prin Orașul Chinezesc. Dar, azi ai tot ce nu ai fi putut visa tu atunci. Erai lipsit de viitor, ca o boabă de orez alb. Dar, acum ești departe.

Apa dușului a acoperit fără dificultate aceste gânduri contradictorii. Omul stătea în fotoliul său din piele, scump. Îi reveniră în minte frații și surorile lui. Mici. Erau la fel de mici ca în ziua în care i-a părăsit. El a progresat financiar, social, dar ei au rămas la fel de mici. Și, flămânzi. Și, bucuroși când fratele lor mai mare le aducea mâncare. Anii au trecut și e prima dată când el le simte lipsa. Prima dată când se întreabă unde ar putea fi ei. Și, nimeni nu i-a bătut în ușa. Niciun acordeon de pluș nu îl putea salva. Nu îl putea răpi cu lumina sa caldă, nici cu atingerea sa moale și iubitoare. Se blocase, dar nu în trecut, ci într-o inimă mai rece decât ploaia. Inima îi era grav bolnavă de fugă. De dorul după cei de care nu și-a făcut nicio clipă griji.

Acordeonul de pluș nu le putea ajuta. El salvează doar copii. Iar el nu mai este un copil. Ochii lui cenușii din Orașul Chinezesc erau acum colorați, dar lipsiți de viață. Ceva îi dădea impresia că între el și copilul din trecut, pierdut printre mesele pline de mâncare, exista o legătură produsă în chiar această noapte. Părea că din trecut îi era adus copilul din el. Căzu pe genunchi și se rugase. Greutatea că și-a abandonat nu doar frații și surorile, ci și propria viață îl mistuia. S-a ridicat din durerea pe care o resimțea în genunchii regretului, și-a luat servieta din piele, cea care marca succesului lui și a plecat cu un taxi spre aeroport. Copilul cu ochii cenușii îi fusese redat. Era timpul să își caute familia.

Cosmisian,

Va urma.

Capitolul precedent aici!

Capitolul urmator aici!

2 gânduri despre „Povestea acordeonului de pluș – Durerea pe care o resimțea în genunchii regretului

  1. […] Capitolul precedent aici! […]

  2. araoimi Martie 16, 2016 la 08:43 Reply

    Frumos…

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: