Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

white-butterfly-on-flower-wallpaper-2122

(Sursa foto)

Să fii treaz în întuneric pentru prea mult timp te face să trăiești cu ochii închiși. Negrul nopții îți poate intra în ochi, sau chiar în inimă. Nu e de mirare că omul cu făclie s-a trezit în plină noapte și nu a realizat cât de ascuns era muntele și cât de evidentă era poteca spre inima acestuia. Dar acum, că soarele a cuprins norii și i-a legat mănunchi, omul a realizat că lumea lui are tot mai multe detalii. Întunericul a făcut ca inima muntelui să pară doar un perete negru și rece, dar în lumina soarelui, muntele părea o femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară pe un câmp plin de flori mângâiate de pașii ei moi.

S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie.

Curios, bărbatul s-a apropiat de munte și l-a atins cu palmele. Atât de repede a reacționat muntele încât bărbatul căzu în genunchi, răpus de un cristal ce îi rănise pieptul. Durerea muntelui îi înțepa trupul până la agonia mistuitoare a lavei ce arde vechiul pentru a-i întipări un viitor așezat în roșu incandescent. Doar un om mistuit de durerea muntelui putea să îi pătrundă inima, să îi cunoască drumul spre lumina cristalelor ascunse departe de ochii ce nu pot vedea în întuneric. Dar, făclia bărbatului era în ochii lui sinceri și clari. El văzuse cu inima. Ochii îi erau inima.

Încă trântit la pământ, bărbatul își simți pieptul sfărâmându-și desenul în formă de rană. Zgomotul era asurzitor, dar nu era doar al desenului din pieptul lui, era și al muntelui, care își sfărâma poteca spre o lume adormită din interiorul lui. Un culoar cât să te târăști prin el se deschidea pe măsură ce el înainta spre inima muntelui, închizându-se în urma lui. Pereții muntelui pulsau circular tot mai tare pe măsura ce el înainte. Când a ajuns la capătul zidului, în fața sa s-a deschis o lume neatinsă, cu stânci și pereți din cristale alb-luminoase ce pulsau fin. Pulsau ca inima sa. Când și-a atins pieptul rănit, bărbatul a simțit aceeași pulsație pe care a simțit-o de la cristale. Inima muntelui pulsa în pieptul lui. Avea o inima de cristal luminoasă.

Priveliștea era uluitoare, iar lumina cristalelor nu doar pulsa, dar părea a se mișca, iar acest lucru l-a atras pe bărbat să atingă cu palma cristalele vii. Fiecare cristal avea pe el câte un fluture. Nu i-a văzut pentru că erau fluturi din cristal. Trăiau în perfectă simbioză cu cristalul lui. Fluturii dormiseră de prea mult timp lipiți de cristale. Inima fluturilor era ca o grădină a pasiunii edenice, suspendată în fantastic. Câțiva fluturi s-au desprins de pe cristalele pe care bărbatul le atinsese și s-au așezat pe brațul lui. Sinceritatea era în ochii fluturilor de cristal. Când l-au atins, pieptul bărbatului s-a luminat. Era din cristal alb-luminos. Fluturii au zburat de pe mână și s-au lipit de pieptul lui. Atunci a auzit el respirația muntelui, șoaptă suavă de femeie ce alerga prin ploaia caldă de vară. O iubea. Îi iubea respirația, șoapta.

Cosmisian.

Va urma!

Fluturi de cristal 1

Fluturi de cristal 3

6 gânduri despre „Povestea fluturilor de cristal – 2 – Inima muntelui pulsa în pieptul lui

  1. […] S-a trezit. Splendoarea muntelui era acoperită de roua abia așezată pe verdele crud al unui nou început. La umbra unei stânci amenințătoare încă mai dormeau amorțiți câțiva mănunchi de licheni. Erau albi. Reacționaseră la apăsarea întunericului care nu i-a putut subjuga negrului nocturn. Dar, albul lor își vindeca menirea de a arăta nordul, cuprinși de verdele viu al buzelor tinerei ce alerga. Bărbatul îi vindecase întunericul, dar ea își vindecase singură lumea, sărutând-o. Era atât de delicată. Atingerea ei trezea pas cu pas întregul munte, care era de fapt o inimă. Iar inima era din cristale albe, luminoase, în formă de iubire, fericire, sinceritate și prietenie. (Sursa) […]

  2. HopeLess Martie 14, 2016 la 13:40 Reply

    Ohh… Doamne… fluturii din stomac nu sunt chiar in stomac… ei sunt de fapt in piept..!
    Oh, la belle amour…

    • Cosmisian Martie 14, 2016 la 21:49 Reply

      Tu ai crezut ca eu scriu despre fluturii din stomac? Nu nu, eu scriu despre fluturii din piept 🙂

      • HopeLess Martie 15, 2016 la 08:42 Reply

        Stiam ca nu despre ei scrii, dar eu stiam expresia… tu m-ai facut sa ma razgandesc! 🙂

Ornamente sufletești:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: