Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru
Vorbeşte-i umbrei şi aşteaptă răspuns de la tăcere
Pe un fond muzical dramatic, un tânăr legat la ochi este aruncat la podea şi se zbate să îşi elibereze gura. Reuşeşte într-un final şi strigă: Vreau să vorbesc, vreau să vorbesc! Nu era nimeni acolo. Dacă ar insista mai mult, i-ar răspunde cineva? Nu cred. După câteva secunde de aşteptare, un sunet ca de umbră purtată de vânt îşi găseşte locul fix deasupra celui legat la ochi. Îi zâmbeşte alb, dar tânărul e trântit în întuneric. Nu reuşise să îşi elibereze decât gura. La ce folos să îi fie această eliberare în mijlocul întunericului, când nu îl vede decât o umbră zâmbitoare? Vorbeşte-i umbrei şi aşteaptă răspuns de la tăcere.
Am ridicat vocea și tăcerea a plâns
Pe jos am întins un cearşaf liliaceu, ca o pată de spumă de afine cu miere şi rouă. Era dimineață, iar vocea avea propria ei trebuință de a-și scălda trupul alb în lucele cald al unor strigăte cuibărite în sânul tău, nefirească tăcere. Am ridicat vocea și tăcerea a plâns. A rămas aplecată spre prima lacrimă vărsată și a atins-o calm cu o petală nedesprinsă încă de floarea cireșului sălbatic ce respira parfum. Ai săruta gura parfumată a unui cireș învelit în mister?
O adoram involuntar, dar o sărutam voit
Petalele de cireș s-au scurs parcă dintr-o dată la baza pomului și am crezut că astfel și-a pierdut primăvara rodirea. Petalele nu erau doar căzute la pământ, ele fremătau acolo, parcă hotărâte să renască într-o altă formă. Și-aveam dreptate. Mă simt tare mândru când am dreptate legat de freamătul petalelor de cireș. Din toate părțile, floare cu floare, petală cu petală, parfum ce le lega forma nouă își evidenția unduirea, născând în fața mea o tânără îmbrăcată în ea însăși, iar degetele mele au cutezat să o atingă. Primăvara era atât de parfumată. Îmi recita poezii de toamnă și liniște a nopții. O adoram involuntar, dar o sărutam voit.
Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru
Încă doream să vorbesc, dar nu mai aveam ce. Am început să vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru. Rând după rând mi-am construit propoziții ce nu spuneau nimic. Doar mă auzeam de aproape, șoptind tăcere și tăcerii. Singura femei pe care aș lăsa-o să mă sărute adesea este, clar că da, tăcerea. I-aș vorbi pe limba ei dacă m-ar sfătui cum să o îmbrățișez pe tânăra floare a primăverii și să îi prezic viitorul ce o va transforma într-un culoar al tăcerii și al umbrelor. Toamna este o floare de cireș ce a înţeles că nu îmi poți întoarce spatele fără să îmi umplu ramurile cu petalele tale.
Vorbeşte-i umbrei şi aşteaptă răspuns de la tăcere
Am ridicat vocea și tăcerea a plâns
O adoram involuntar, dar o sărutam voit
Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru
Adoram primăvara involuntar, dar toamna o sărutam voit.
(sursa fotografii – google)
Reblogged this on Cosmisian's Blog – Ganduri Neinfinite and commented:
Vorbeşte-i umbrei şi aşteaptă răspuns de la tăcere
Am ridicat vocea și tăcerea a plâns
O adoram involuntar, dar o sărutam voit
Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru
Adoram primăvara involuntar, dar toamna o sărutam voit.
Caldă lumină și liniște, ..în freamătul petalelor căzute, în vocea ridicată și lacrima tăcerii. Ca o blândă suflare de toamnă peste parfumul florii de cireș… De o frumusețe parcă magică.
Gasesti si tu placere in a pune pe cuvinte praf felurit de metafora… 🙂 Vorbim aceeasi limba!
Praf magic … 🙂
Praf magic, da 🙂
Chiar și tăcerea are belșug în toamna care ți s-a arătat.
E mai usor sa vezi caderea frunzelor si sa crezi ca ele reprezinta o pierdere, dar ce ar fi vorbirea fara tacere? Ce ar fi primavara fara caderea frunzelor toamna? (Vorbesc ca unul care si-a trait viata printre patru anotimpuri 🙂 )
[…] Source: Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru […]
Ma bucura impresia pe care a facut-o acest articol. Multumesc pentru reblog.
Frumos fără cuvinte, ca o floare de cireș a toamnei. 🙂
O floare care si-a ridicat trup din parfumul propriei caderi, aparente cel putin 🙂 Multumesc pentru reblog! Necuvintele mi-au spus ca le place in casa ta.
Mă întristează că florile au viața atât de scurtă. E o rezolvare minunată…
Le purtam noi in inima 🙂
Nu e suficient. Nu îmi place să arunc flori. Nu îmi place să primesc flori tăiate, mai bine să rămână acolo, în lumea lor, să le cadă petalele atunci când le vine vremea… Dacă ar fi după mine aș desființa florăriile.
Eu prefer florile cu radacina. Imi place lupta cu etapele lor, aparenta moarte de la suprafata pamantului… si, cred in radacina lor vie 🙂
same here 🙂
Singurele plante fara radacina acceptate in lumea mea, se stie, sunt PAPADIIILEEEE. Fereasca-ma! Am ajuns sa fiu cunoscut dupa papadii, nimburuci, melci zburatori, kirianne, acordeoane din plus… Ma vad nevoit sa repet aici, clar si raspicat: Sunt barbat, ce minunat, imi plac papadiile, sunt prins de-al lor polen, nemasurat! hihi
😀